1.

Factura temelor și a motivelor, precum și modul de abordare a lor au făcut ca

vocea poetei Ana Blandiana să se desprindă din acest impunător cor al generației și să
obțină în curând un timbru inconfundabil, dobândind prestanța unei individualități
poetice remarcabile. Acest proces a fost precipitat de trăirea tragică a morții tatălui -
sprijinul ei spiritual cel mai de nădejde. Rememorând acest eveniment, poeta
subliniază că el a produs o adevărată cotitură în destinu-i artistic, a smuls-o din
euforia generației, punând-o în fața unui dezastru de ordin psihologic, care i-a definit
universul existențial. „Nici un alt eveniment de atunci încoace nu a mai avut o
asemenea pondere în destinul meu artistic și moral”, mărturisește A. Blandiana. A fi
mereu între oameni, a scruta realitatea cu ochii în permanentă deschiși de teama de a
nu zdrobi între pleoape lumea, a avea o viziune aureolată de bine și frumos, a conjuga
eticul cu esteticul într-o stare inefabilă, - iată câteva particularități definitorii ale
poetei Ana Blandiana.
Pentru a fi poet trebuie sa suferi și pentru ceilalți, atenționa poeta în postură de
mentor al începătorilor, semnând rubrici speciale la revistele Viața studențeasca,
Amfiteatru și Contemporanul. În plan etic suferința este un purgatoriu, un exercițiu
de rezistență în confruntare cu răul personificat, care are drept urmare atitudinea de
afirmare a binelui și a vieții în general. Cu alte cuvinte, în rezultatul suferinței, se
revelează fața ascunsă și nepieritoare a lumii. În plan estetic experiența suferinței
conferă sufletelor poeților posibilitatea trăirii abisale sau des-mărginirea. Suferința
trece deseori într-o profundă durere morală, care este, de fapt, un fundal existențial al
poeziei Anei Blandiana, o formula-destin pentru eroul liric. Acesta își trece viața prin
apele adânci ale durerii, ceea ce înseamnă neantizarea viziunii asupra lumii și
purificarea ființei până la inocență. Este și un protest împotriva indiferenței și des-
suflețirii umane. Acest sentiment proiectează o viziune tragică asupra lumii, pe care o
atestăm în volumul Călcâiul vulnerabil (1966). Tragicul reiese anume din situația
antinomică dintre cunoașterea răului, înțelegerea oportunității vremii și, în același
timp, indiferenta atitudine sau chiar abandonarea de sine a ființei umane în favoarea
acestui rău. Poeta are o conștiință omniprezentă și omniscientă, care o face să
cuprindă în lumea interioară a cuvintelor esențele lumii reale, gândind și pledând
pentru o conceptualizare valorică a existenței întru Bine și Frumos. Iar fructul
ființelor, coapte definitiv, să-și lepede pe rând stările efemere: tinerețea, adolescența,
copilăria, devenind tot mai mici. Această admirabilă alegorie, în cheie blagiană, a
mirabilei semințe denota mișcarea gândirii poetice și aventura semnificației creație
sale.
Observam că poeta pledează pentru esențializarea mitica a vieții în poezie.
Facerea poeziei reclamă, așadar, un proces de rememorare (care nu poate fi decât
parțial) și deci, de recreare a stărilor de spirit în baza actului de recunoaștere și nu de
cunoaștere a adevărurilor evocate. Aflat mereu în căutarea sinelui eroul liric se
găsește prin descoperirea binelui și frumosului. Din primele volume de versuri
urmărim devenirea sinelui poetic și individualizarea eroului liric al poeziei Anei
Blandiana. Îl surprindem întors din aventura de a fi cinstit, după ce și-a conștientizat
menirea etică, dar și după ce a uitat punctul plecării: nu-mi amintesc și nu mai știu de
unde. Prin amintirea parțială și prin efortul cunoașterii a ceea ce a fost începutul (caut
gradina, locul de unde am pleca), el își va împlini și misiunea estetică. Eroul liric își
consumă întreaga energie în speranța de a găsi centrul lumii: un loc stabil, un singur
loc stabil, care să-i asigure trăinicia și siguranța vieții. Itinerarul căutării centrului
lumii îl prefigurează pe cel al inițierii în procesul complex al în-sinelui, când eul
poetic. constatând efemeritatea lumescului (Totul e fluid în jur), e silit să reprezinte el
însuși punctul de sprijin pentru univers. Astfel el devine un centru al universului în
care se focalizează întreaga existenta umană. De aici conștiința morala grava a poetei
A. Blandiana. În sens metafizic o stare poate fi măsurata doar în momentele ei inițiale
și finale, de aceea, pentru a pătrunde în miezul unor adevăruri, A. Blandiana își
introduce eroul în astfel de limite.
Trăind orice realitate din perspectiva punctului de sprijin pentru univers
personajul liric trece printr-o intensă stare de identificare cu semnele distincte ale
mediului evocat: frunza, animalul, pământul, părinții. Identificarea reprezintă
procesul dureros de cunoaștere a sinelui: mă hăituiește universul cu mii de fețe a
mele. Starea de spirit pe care o suportă poarta amprenta tragicului: nu pot sa apar
decât lovind în mine (Legături). Ea, aceasta stare, conturează și acutizează criza
eroului liric: De ce atâtea legături cu lumea? În afara lor, însă, el nu-și concepe
existenta, nici comportamentul. Știindu-se metonimic o reprezentanta au întregului;
totul este eu însămi, poeta dobândește, prin conștiința apartenenței la acest tot,
sentimentul unei puteri incomensurabile, ce-l permite să-și asume efortul suprem de a
rezolva dilema dintotdeauna a lumii: a anula limita dintre Bine și Rau. De aceea ea
rămâne în căutarea liniei dintre bine și rău, conștientă fiind ca poartă o povară eticș
de mare responsabilitate.
Cu alte cuvinte, eroul liric blandian trăiește într-o permanentă căutare,
contemplare, aflată între amnesis (uitare) și anamnesis (amintire) - limite gândirii și
creației. E vorba așadar de un erou liric emblematic - Veșnicul Căutător. Prin urmare,
antinomia e ordin metafizic și are o influență nefastă asupra condiției umane, însă în
afara ei poate fi conceputa realitatea în unitatea și contradicția ei dialectică. Este o
emanație a ideii eminesciene: Raul e sâmburele lumii. Găsirea limitei dintre bine și
rău poate fi rezolvată de către nimeni și niciodată, ceea ce înseamnă că toate
eforturile această direcție sunt sortite eșecului, zădărniciei. Totuși, eroul liric al Anei
Blandiana își asuma acest destin tragic, căci, în accepția poetei, crezul artistic are și
sensul pe care trebuie să-l aibă pentru erou cauza luptei sale. Or, chiar și munca de
Sisif are un sens major. În ultimă instanță, poezia Anei Blandiana se identifică cu
căutarea și dobândirea de sensuri ale existenței umane, care, spre regret, se află sub
semnul Marii Treceri, afectate puternic de faptele umane ce o alterează: Poezia nu
este forma, ci o jertfire a formei până la rămânerea sensului singur.
Eroul liric-portavoce a poetei este cel mai des un principiu masculin (poeta
însăși nu aprobă termenul de lirică feminină). El se identifică cu un atlant, demiurg
ce-și asumă menirea de a salva universul și, în cadrul lui, pământul întinat prin
cunoașterea vieții și transpunerea acesteia în cuvinte, în simboluri, în mituri. Se
realizează astfel arhetipul celui ce ființează, se jertfește întru bine și frumos, arhetip
ce reprezintă sugestia mitului personal al poetei Ana Blandiana, întregit de diferite
stări emblematice: năzuința de a anula scindarea în bine și rău, dorința evadării în
sine, tendința de a afirma principiul unității terestre și cosmice, al masculinului și
femininului, al vieții și morții.
 Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte - sunt versuri ce anunță
principiul unității poetului ca subiect al lumii și opera ca obiect creat. Or, anularea
creatorului prin transferarea lui integrală în lumea pe care o va crea reprezintă o stare
supremă ce presupune sacrificiul de sine. Mai întâi însă eroul liric (poetul), având
conștiința punctului de sprijin al universului, dobândește condiția de demiurg, care își
propune să creeze un spațiu al purității abisale, căci în lumea realității domnește
marea lege-a maculării, tributul pentru a trai. El este intolerant față de fenomenele
impure ale pământului, apei și aerului - toate germinând un material perisabil.
Dilema existențiala îi impune eroului liric alegerea viziunii asupra lumii și a
modalității de comunicare cu ea. Fiind între tăcere și păcat, el, trăind și drama de a
muri de alb, alege moartea de-a-nvinge totuși. Neacceptând asupra lumii principiul
răului în lume, eul poetic se închide în gândul pur, în visul mut și toarce puritate în
jur. Principiul masculin al eroului liric este completat de cel feminin, care conotează
sensul de creație, căci, mitologic, numai femininului îi este proprie acțiunea magica a
torsului. Verbul „a toarce” are sensul de a urzi, a crea o povestire.
Formula comunicării eroului liric cu lumea se realizează pe calea a două
registre: una - a tăcerii și alta a strigătului revoltat. Tăcerea în poezia Anei Blandiana
este sugestia concentrării în sinele creator, este tăcerea din tainițele abisale ale
universului uman, este liniștea copleșitoare a ninsorii demiurgice. Miracolul tăcerii
cosmice prefigurează ideea redimensionării spirituale umane prin puterea cuvântului.
Este vorba de privirea estetică, desigur, care face ca pământul să intre în rotirea de
stele, în modelul lumii perfecte, în ritmul vieții cosmice. Este tăcerea ce însoțește
dăruirea spirituală totală.
Odată trăită drama de-a muri de alb, comunicarea poetică își alternează
registrul, tăcerea, contemplarea sublimului fiind înlocuită cu țipătul dureros, rosti re
care să dezlănțuie în cer planete. Starea elegiaca este înlocuita de un patos al
lucidității grave. Dezbaterea etică angajată se face în formula simbolurilor
încăpătoare ce fac tangență cu miturile. Conștientizându-și individualitatea creatoare,
A. Blandiana și-o situează între Orfeu și Euridice, între confesiunea lirică și
dezbaterea angajata, formula strigătului îndurerat reprezentând realizarea eului care
se autoexprimă. Astfel poezia Anei Blandiana capătă o factură neoexpresionista, cu
rădăcinile în modelul liric Lucian Blaga. Modul de structurare a discursului poetic
adeverește o poezie de meditație, ce propune diverse modalități de confesiune lirică:
dezbaterea etică, ruga, șoapta.
Sentimentul e tragic, eroul liric se află în dilema dorinței/nedoritei de a călători,
de a cunoaște și a esențializa viața, căci nu descoperă nici o amintire din alte vieți.
Textul vizează irealitatea confruntării cu sine, pe când subtextul trimite la realitate:
vidarea omului de viață spirituală. Drama existențială rezidă în faptul că omul trăiește
doar prin corpul grosier (corpul material), pe care sufletul îl părăsește în momentul
morții, în timp ce determinarea morală, existențială a omului are loc prin corpul subtil
și substratul faptei. Deci călătoria în sine a avut menirea să realizeze, mitologic, o
călătorie în „illo tempore”, care să descopere o cale de revitalizare a omului, de
întoarcere la esențele vieții. În consecință se creează un șir categorial semnificativ:
necunoașterea-înstrăinarea nesiguranța-nepriceperea-ruperea continuității valorice și,
în definitiv - pierderea substanțialității umane.
Deținând condiția viziunii arhetipale, A. Blandiana proiectează în lirica sa un
drum emblematic al ființării eroului său liric. Reîntors pentru un timp în lumea
copilăriei în speranța de a-și recupera paradisul pierdut, evadând misterios în univers
pentru a se iniția în tainele vieții, purtând pe umeri valori universale, el caută modul
de a le împământeniza, de a le umaniza. Sentimentul punctului de sprijin îl face să
evadeze în sine, dar nici aici nu găsește ceea ce caută: locul stabil. Eul poetic încearcă
a reface drumul părinților pentru a cunoaște țara acestora și a-și recupera spațiul
matriceal - satul, cu întreaga-i comoară spirituală. A. Blandiana evocă satul în spirit
blagian, prin viziuni memorabile și de o rară frumusețe.
Atemporalitatea însă nu fixează un sfârșit apocaliptic, ci unul edenic, ce
conotează tezaurizarea valorilor.
Spațiul rural în poezia Anei Blandiana este cel mioritic, indefinit ondulat, ce
configurează semnul destinului, cu indefinite dealuri și văi, a unui destin care,
simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai și sfârșește pe plai. Aceasta
concepție filozofică a lui Lucian Blaga și-a găsit o particulara interpretare poetică în
pastelul Dealuri, care face corp comun cu viziunea eminesciana a Serii pe deal.
Dealul este semnul nostalgiei terestrului după celest, este memoria unui gest de
urcare în înalturi - figură ce revelează specificitatea sufletului românesc dornic de
zariștea orizontului, atras atât de neantul ceresc, cât și de abisuri. Peisajul conotează
sensurile metafizice ale existenței umane, viii și morții reprezentând șirul circuitului
existențial perpetuu. Semnificația simbolică a sferei completează valorile mitului
existențial prin mișcare perfectă, fără început și fără sfârșit, prin conturarea unui tot
întreg spiritual. Astfel își vede românul relația cu dealurile și munții, cu văile și
câmpiile, ceea ce este o atitudine-sentiment față de țară în general.
Pornind de la punctul de sprijin, eul poetic își recâștigă apoi matricea stilistică-
satul, după care urmează dimensionarea atașamentului față de patrie. Comentând
conceptul de poezie patriotică, A. Blandiana o ierarhizează din perspectiva a două
unghiuri ce o produc: din punctul de vedere al genezei (ea trebuie să fie izvorâtă din
sentimentul dureros că ești o verigă a nesfârșitului șir de ființe) și din punctul de
vedere al expresiei artistice (ea reprezintă exprimarea în lacrimă a sentimentului că
răspund pentru tot timpul dinanitatea mea și de după mine, că sunt vinovată și mândră
de totul). Sintagma metaforică „exprimarea în lacrimă” trimite la vibrația estetică
maximă care trebuie să acopere un mesaj patriotic de profundă semnificație. Întrucât
patriotismul înseamnă pentru poetă întâi de toate răspundere, poezia patriotică pe care
o cultivă nu poate fi veselă, jucăușă, adulatoare, ci numai gravă, tulburătoare,
dramatică. A. Blandiana renunță la formula patetică a eroismului, transformând
sensul sacrificiului în cea mai intensă trăire - trăirea-limită. În această cheie sunt
evocate figurile de martiri ale lui Horia, Cloşca, Crişan, Avram Iancu. Semnificația
martirajului lor constă în faptul că ei au reprezentat nu atât acte de eroism în sine, cât
o dăruire totală a vieții lor vieții în numele patriei, o contopire necondiționată a
destinului lor cu destinul patriei. Ei, acești eroi naționali, s-au detașat de sine până au
atins starea sublima a uitării de sine. De o astfel de condensare etică supremă au putut
da dovadă doar personalitățile marcante, care au asigurat reintrarea în istorie a țarii,
istorie care, precum afirmă poeta, se va vedea prin câteva piscuri, ce ne vor
reprezenta în fața lumii în viitor. Intenția este de a face cu mijloacele poeziei să ne
pătrundem de perspectiva istoriei, de aura ei. Modul de interpretare poetică a faptelor
istorice în lirica Anei Blandiana capătă proiecții mitologice.
De aceea are loc transferarea lor în zona somnului-moarte, care are conotația
înveșnicirii. Sensul metafizic al morții în cazul poeziei Avram Iancu rezidă în fixarea
întreruperii devenirii istorice și transcenderea în misterul absolut.
Având drept scop invocarea figurii lui Avram Iancu, care pentru Ardeal
semnifica deșteptarea și starea de veghe perenă, așa cum pentru Muntenia este Mihai
Viteazul, iar pentru Moldova - Ștefan cel Mare. Devenit un simbol al luptei pentru
libertatea românilor, poeta își mitizează eroul, surprinzându-l în două ipostaze
esențiale: dormind - cântând. Întreg discursul poeziei este de fapt o înregistrare a
faptelor imaginate pe retina ochiului rememorativ al autoarei. Are loc o triplare a
semnificației somnului: Avram Iancu își doarme visul existenței sale istorice, recreat
prin visare-imaginare de către eroul liric. Acest fapt amplifică puternic sentimentul
patriotic exprimat într-un limbaj poetic afectiv. Crăișorul munților a fost învins de
către istoria nefastă, dar a încercat să aline durerile poporului prin adormire, prin
conservare în somn. Acest lucru în însă nu s-a întâmplat din cauza că sentimentul
timpului în necuntenă curgere îl desparte tot mai mult pe erou de propriul popor care
încetează să-i mai recepteze mesajul. Metafora fluierașul stins e foarte sugestivă în
această ordine de idei. Ideea scoaterii din marea trecere și a includerii în starea-limită
a sacrificiului este acoperită de ultima decizie a eroului, care, intenționând sa-și
păstreze poporul, îi ia șansa de a se jertfi în numele libertății și astfel îi lipsește lupta
de sens. Avem de-a face, așadar, cu un mod manolic de gândire în lirica Anei
Blandiana.
Verbele la reflexiv din aceste versuri sugerează vigoarea și energia care sunt
depozitate în subteranele spiritualității noastre, dar, totodată, vizează și realitatea care
nu și-a însușit rostul sacrificiului: semințele sunt oase vechi. Perpetuarea
semnificației mitice, actualizarea, scoaterea prezentului din contingentul efemer
reclamă includerea realităților noi: ar încolți pământul scârbit războinici grei. Dar
roiul somnos de-albine și picotitorii miei, personificări ale lipsei de violență, ce
învederează un tip de sentimentalitate mioritica, face ca poeta să propună o altă
formulă originală de intrare în eternitate: în toamna inițiatică natura bogată a țării,
acoperindu-se de norii celești, e copleșită de somnul total. Visul este o realitate
recuperatoare a existentei neamului și a eroului său legendar.
Aidoma eroului său, A. Blandiana își dorește țara intrată într-o dimensiune
asemenea mitului, transformând-o într-un târâm paradisiac. Starea de trăire absolută a
dorului autohton duce la împlinirea deplină a destinului eroului. Astfel descoperirea
locului stabil îi produce eului poetic revelația integrării în trăirea plenară a existenței,
ceea ce îl face să re-simtă într-un mod și mai grav durerile lumii. Aura eticului
național o cuprinde și pe cea a general-umanului, sinele eroului redevenind sâmburele
lumii, iar ochiul deschis în afara rămâne concomitent deschis înăuntru, sancționând
coșmarul des-ființării umane. Aceasta e axa principală a ultimelor volume de poezie
ale Anei Blandiana: Stea de pradă (1985) și Arhitectura valurilor (1990).
Suferința-limita face ca eroul liric să trăiască din nou o stare de somn, dar
acum somnul are conotația realității alterate, care da naștere în vise la forme
monstruoase. Marile coşmare sunt atât de oribile, încât e cu neputință ca ele să se
întâmple aevea, să fie zămislite de oameni, de aceea autoarea răstoarnă conținutul în
oglindă, în vis. Această viziune reprezintă și o mare ofrandă poetică a Anei
Blandiana, căci omenirea are de făcut efortul de a reveni la starea de veghe. Chiar
dacă realitatea nu se schimbă, poeta o străluminează, transformându-se pe sine însăși
în lumină, și gestul este poate cel mai elocvent act de sacrificiu al unui creator.
Rămâne ca fiecare cititor să-și asume rolul acelui ce caută linia care desparte răul de
bine și prin aceasta poezia Anei Blandiana se va împlini mereu mai perfect, precum o
și visează.

2. Dintr-o dată devine clar că la mijloc este reluarea în forme noi a vitalismului
panteistic blagian, explicabil la o ardeleancă care-și făcuse studiile la Cluj. Ei, Anei
Blandiana, epigonismul acesta frumos i se iartă, înaintea tuturor neoblagienilor
actuali, îndeajuns de numeroși.
 Blagiană, prea insistent și matur blagiană, actuală însă și excelent articulată din
punctul de vedere al expresiei, este compunerea Dintr-un sat, figurând în cel de al
doilea volum al poetei, Călcâiul vulnerabil (1966).
Expresia concisă, clară, aforistică este un merit, cu toată răceala de pe alocuri.
De preferat rămân totuși incantațiile muzica lizante. În volumul Octombrie,
noiembrie, decembrie (1972) remarcabile sunt feminitățile. De exemplu, aceasta
tulburare blagiana, din nou, a peisajului la apropierea iubitului.
Prozele publicistice ale Anei Blandiana (care are inteligența de a nu se fi
apucat și de roman cu tot dinadinsul, cum procedează unii dintre confrați) din Eu
scriu, tu scrii, el scrie - volum deja amintit - Calitatea de martor, Cele patru
anotimpuri se constituie din reflecții eseistice, memorii, impresii și notații feminine
etc., uneori foarte apropiate de timbrul versurilor proprii, în mare vorbind. În Cea mai
frumoasă dintre lumile posibile (1978) poeta își oferă plăcerea de a călători, notând
scurte, frumoase, patriotice și cetățenești gânduri în legătură cu ce vede în străinătate
sau în țară. E clar că prin prozele și publicistica sa Ana Blandiana insistă- chiar o
profesionistă fiind - să întrețină ideea frumoasă cum că poezia ar trebui sa fie un
„violon d’Ingres”, atentă cum este la ceea ce se petrece în juru-i, atentă la propria-i
independență artistica. Abia acum luciditatea (o data cu responsabilitatea) scriitoarei
ne apare deplină: Dar, așa cum de la sublim la ridicol nu e decât un pas, între aceasta
subtilă, dezinteresată plăcere și diletantism poate să nu rămână decât un istm îngust,
inundat din când în când de ape bovarice revendicative. Stilul aforistic, învățat de la
Blaga și exersat des în presă, o caracterizează net, trădând totodată și un dram de
necesar scepticism, cât o privește și cât ar trebui să ne privească, într-un limbaj mai
curând sobru, atent studiat, sunt și cele 11 povestiri scurte din volumul Proiecte de
trecut (1982). pe alocuri diversificate de precedentele (din Cele patru anotimpuri)
printr-un realism mai accentuat. Cea mai întinsă, La tară, reia o tema pe care o aflăm
și la Ion Gheorghe (în preacunoscutul poem Vine iarba). În satul bunicilor poetei
civilizația nu pătrunde din pricina proliferării fantastice a vegetației, a animalelor,
pasărilor etc. Influențe din Borges, dar și din A. E. Baconsky au fost detectate în Cel
visat și în O rană schematică, Biserica fantomă povestește migrarea unui sat
transilvan purtând cu el și lăcașul de închinăciune. Zburătoare de consum pare să fie
o satiră-parabolă. Prozatoarea Ana Blandiana rămâne însă oricum, sub nivelul valoric
al poetei. Este prea îngrijorată de eleganța, de acuratețea stilului, cum se vede și din
tabletele săptămânale din România literară și, mai ales, pudică fiind, nu se poate
obiectiva. Este incapabilă a crea personaje, așa cum e cere epica, povestește- dacă
putem sa ne exprimam așa- numai la persoana a treia. lung, analitic, ca într-un
proces-verbal, cochetând însă cu fantasticul și oniricul, știind prea bine ce înseamnă
proza modernă. Ea însăși, citind ceea ce scrisese din bucata Proiecte de trecut, mai
înainte de a se decide să pună punctul final, se declară a fi cuprinsă de o mare
oboseală, o dată cu teama și scuza către virtualul lector, cum că cele relatate, din
auzite, s-ar putea să fie niște fapte trecute prin prea multe prisme deformatoare. Într-
adevăr, prozatoarea nu a izbutit să ne dea o imagine la înălțimea și gravitatea
evenimentului istoric petrecut prin anii 50 și ceva, când se produceau deportările în
Bărăgan. Pur și simplu pentru că ni se propune o utopie, un fel de joc de-a Robinson:
9 inși, 6 bărbați și 3 femei, sunt ridicați într-o noapte, de la serbare unei nunti, pe
undeva într-un sat din Ardealul de est, și duși cu duba într-o pustietate din Campai
Dunării, lăsați acolo, să se descurce cum or putea, timp de 11 ani, ca să
supraviețuiască oamenii trebuind să reinventeze viața, cumva reluând-o ca din epoca
de piatra. E de neînțeles această... parabola. Vai, cât de interesanta ar fi fost o
reconstituire după documente! Abia atunci ficțiunea ar fi intrat în drepturile ei. Ni se
propune intromisiunea fantasticului în real? Prea bine. Însă aici, în Biserica fantomă,
spre a mai lua un exemplu, nici chiar aici, nu putem admite tehnica transportării unei
biserici, pe o distanță de câteva zeci de kilometri, prin tăierea ei de la nivelul
pământului, cu un fel de joagăr uriaș, confecționat anume în acest scop, și tractarea
edificiului, cu douăzeci de perechi de boi, prin țărână, până la locul destinat.
Motivarea estetica este oțioasă: nemaipomenită călătorie a biserici de lemn pornită
din satul Subpiatră (Munții Bihorului) la sfârșitul secolului optsprezece, mai precis
iarna anului 1778. face parte dintre acele întâmplări care, deși desfășurate aievea,
aparțin prin natura lor fantasticului.
 Acaparată completamente de politică (poeta este președinta Alianței Civice, din
care deriva partidul cu același nume). Ana Blandiana nu mai are timp – și nu mai
poate! - scrie poezie, cum a scris până în decembrie 1989. Cazul nu este, cum vom
mai avea prilejul să arătam, deloc izolat. Disidența ei anticeaușistă consta în
publicarea unei nevinovate poezii pentru copii unde, sub musca motanului Arpagic,
trebuia să fie recunoscut Nicolae Ceaușescu în persoană. Devenită lider politic de
prim plan, poeta publică o addenda la Cartea neagră a comunismului, menită să-i
arate lumii pe luptătorii împotriva totalitarismului. Cu o totala lipsă de tact, își
rezervă sieși partea leului, cum se spune, alături de alții, agreați de Alianța Civică pe
care o conduce, situație de natură să o compromită în ochii presei (de exemplu,
pamfletul foarte virulent al lui Cristian Tudor Popescu, în Adevărul din 15 iunie
1998).