ÎNCEPUTUL

În ansamblul ei, creația Anei Blandiana este documentul - alcătuit din fervori și
neliniști - al unei conștiințe care și-a asumat, în deplin exercițiu al lucidității și
exigenței morale, propriul destin și orizontul misterului, convulsiile unei istorii
delirante și aporiile unui timp declinant. Scrisul și meditația asupra scrisului se
conjugă, astfel, cu radiografia realului empiric, după cum ritualul rostirii nu este
altceva decât „rostuire”, încarnare a propriului destin. Morala subiacentă a creațiilor,
simbolurile antinomice ale treziei și somnului, bucolicul încadrat de fior metafizic,
semnele trecerii și ale timpului devastator, expresionismul discret, învăluitorul și
melancolicul contur meditativ pe care îl primesc imaginile și tablourile poetice,
fantasticul de extracție onirică și simbolistica transparentă sau mai puțin vizibilă sunt
câteva dintre dominantele creației Anei Blandiana. Omul și opera sunt de nedisociat;
intransigența etică și acuitatea observației se nasc dintr-o disponibilitate extremă la
frumusețile și contradicțiile socialului ori ale universului. Scriitorul și-a însoțit cu
consecvență „umbra”, după cum omul „de dincolo de operă” ne-a făcut martori al
unei moralități exemplare, ireproșabile
Autentica resurecție a lirismului se produce însă o dată cu generația anilor 60,
anticipată de Labiș și reprezentată, mai ales, de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ioan
Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe etc. Poezia acestei
generații, propune valoarea estetică, așadar frumosul ca predominanță a operei
literare, întorcându-se către temele dintotdeauna ale lirismului, tratate în tonalitate
intens subiectivă, în care ritmurile biografice ale eului se configurează ca replică
interioara a ritmurilor existențiale sau cosmice. Se produce astfel o mutație extrem de
importantă și fecundă sub raport, valoric; mutația de la epicul festivist și exterior la
un lirism interiorizat și de la elanurile patriotard-dogmatice la notația confesivă care
caută să pună în acord - de nu în armonie - ființa intimă a creatorului cu stihiile. Două
ar fi liniile de forță esențială ale poeziei anilor 60. Mai întâi, e vorba de un vitalism
exuberant, de sorginte blagiană, dar și orfică, prin care eul liric aspiră la integrarea în
fluxul elementelor, căutând rădăcinile cosmice ale propriei ființe și aducând în spațiul
dens al poemului un senzualism extrem de elocvent, fapt remarcat, între alții, și de
Mircea Martin: „E de meditat cum poezia angrenajelor cosmice colosale găsește la
alții tineri poeți ai noștri de origine rurală o structură deschisă aptă de perspective noi.
Înainte de orice, împrejurările unei copilării petrecute în cadru rustic nu pot fi
ignorate. Contactul nemijlocit cu stihiile și, mai ales, reprezentarea lor timpurie după
credințe naive, dar vaste și tulburătoare, și, ca atare, incluse în plan artistic, au
marcat definitiv biografia lor de artiști”.
O a doua dominantă a generației anilor 60 este cea a descoperirii trăirii și
rostirii cu subtext etic (dar deloc moralizator, ca înainte!). Poieții generației percep
fundul grav, tragic, al existentei, al universului și caută să se insereze în dinamica
acestuia, așezând în text o problematică de extremă acuitate. Acest subtext etic
provine, e limpede, dintr-o stare de criză, dintr-un dezacord între ființa rațională și
interogativă și iraționalitatea universului, între bine și rău, între puritate și maculare.
Eul liric încearcă, în creațiile sale, dacă nu să-și asume o opțiune fermă între aceste
forme categoriale opuse, atunci să propună o soluție a delimitării for, prin diferite
ipostaze (ori ipoteze) morale figurate în subtextualitatea poemelor: Viziunile artistice
au, de aceea, o alură meditativă, pentru că revelarea esențelor e considerată din
perspectiva unei rostiri ce se caută neîncetat pe sine, încearcă să-și găsească rosturile
și resorturile, să se situeze pe sine într-un univers în perpetuă metamorfoza, în care
punctul central e absent. Poezia generației anilor 60 este una axată pe problematica
eului, e o lirică antropocentrică, în care universal gravitează în jurul ființei creatoare,
dându-i acesteia iluzia situării într-un spațiu privilegiat. De altfel, nu întâmplător un
volum al lui Nichita Stănescu, liderul generației, se întitulează, aproape programatic,
Laus Ptolomaei, elogiu adus celui care dădea universului o structură geocentrică.
Ana Blandiana este o reprezentantă s-ar zice tipică a generației sale în măsura
în care toposurile, temele, motivele, dar și mijloacele de expresie ale reprezentanților
ei se regăsesc, în doze și cu finalități variabile în creațiile sale. E limpede, însă, că, în
cadrul acestui gen proxim care e noțiunea - mai mult sau mai puțin relativă - de
generație, poeta are un loc bine determinat, diferența specifică trebuind sa fie luată în
calcul în modul cel mai ferm.
 Pe de altă parte, Ana Blandiana este una dintre conștiințele artistice și civice
care au marcat în chip decisiv poezia românească a ultimelor decenii. Scrisul și vocea
sa au căutat mereu să detabuizeze poncifele propagandistice și clișeele literare, să
elibereze locurile comune de conformismul lor, să se sustragă prejudecăților de orice
fel. Putem chiar afirma, cu destulă îndreptățire, că poezia Anei Blandiana nu este
dincolo de toate avatarurile și vârstele ei, decât o perpetuă încercare de definire și
autentificare a propriei identități, o continuă modelare și remodelare a lumii în penița
fragilă a melancoliei și contemplației, ori în verbul delicat, încărcat de aromele
rememorării.
Poezie de declarație categorică, pasională, versul Anei Blandiana evită retorica
nu atât prin subtilități lingvistice sau prozodice cât mai ales prin căutarea acelui fond
omenesc de simțire care susține ideile și atitudinile sale. Poezia vizează, mai înainte
de orice, sinceritatea gândirii și simțirii. În cea mai mare parte a lor versurile transcriu
aspirația poetei spre valorile și permanentele sufletești și morale. Aspirația însă e
nepotrivit și puțin spus. Mișcarea sufletească a Anei Blandiana e mai degrabă o sete
mistuitoare, obsesiva de intransigenta, o pornire ce nu admite replica și elimina
categoric ezitare.
Noutatea de fond a poeziei mai noi a Anei Blandiana o putem descoperi,
așadar. În doua direcții fundamentale pe de o parte, în această problematizare a
atitudinilor, ce depășește simpla opțiune anterioară afirmată ca necesitate ideală, și pe
de alta problematizarea însăși a actului de creație, ca expresie a acestei mediații
asupra lumii. Dacă poeta are în fata un univers ce i se dezvăluie sub fețele sale
complexe, în relația eului cu exteriorul apare cuvântul, bun conducător al energiilor
spirituale sau numai iluzorie deschidere spre lume. Semnificativă este, în aceasta
ordine de idei, așezarea la începutul volumului tocmai a unei meditații asupra
sensului poeziei. O meditație, am zice, în perspectiva anti-orfica, întrucât cuvântul nu
mai poate fi confundat cu realitatea originară, el nu mai este o lume, ci doar un semn
al ei, nu cântec al lumii. ci despre lume. Înlăturând orice obscuritate, poeta se
descoperă singur în fața idei și pare că unicul său demers e acela de a vida o scena,
pentru ca în spațiul creat mesajul să poată suna nestingherit. Cele mai bune poeme
dau aceasta senzație de identificare a ideii cu o voce, suficientă pentru a o face
convingătoare ideea devine ca însăși spațiu originar, realizat astfel prin elevația
ritmică a restituirii. Metafora na mai este un ornament al discursului: conceptual, ci,
atât cât e uzitată, punctează doar un fel de situație simbolică, din care semnificația de
natură intelectuală crește organic.
Ana Blandiana scrie destul de puțin, sau poate publica puțin, și se observă chiar
din poemele ei că avem de-a face cu o poetă care nu e obsedată de bogăția și
diversitatea spectelor, ci caută cu o anume tenacitate acele modalități și teme ce
sintetizează sau reprezintă esențializat reacții și atitudini față de viață, față de
existență în genere. Stilul său nu e unul impresionist, nici intimist, autoarea nu
lucrează cu scurte notații, cu tușe mici și aglomerate, cu senzații directe din care sa se
nască tablouri de moment, gesturi și stări cu mesaj limitat. Modelul său este mai
degrabă expresionist, însă fără îngroșarea exagerată a liniilor, a atmosferei, fără nici o
exacerbare a sentimentelor, a viziunii. Abandonând treptat ținuta rigidă a începutului,
de un romantism etic prea categoric, Ana Blandiana și-a modelat în ultima vreme un
profil mult mai autentic, mai complex. aș spune mai umanizat căutându-și sursele de
inspirație exact acolo unde trebuiau căutate, adică în orizontul experiențelor proprii, a
celor mai adânc resimțite, nu într-un spațiu al unei nobile ideații.
Ca orice poet autentic, cu o sensibilitate și un talent matur constituit, scriitoarea
și-a alcătuit o lume coerentă, pe care și-o consolidează de la o carte la alta, fără
repetiții inutile și fără reveniri monotone, pentru că, trăindu-și viziunile cu sinceritate,
știe să le îmbrace în frumuseți lirice mereu noi. Structura acestei poete este cea a unui
romantic atât de vulnerat de ce simte ca degradare și impuritate în intrarea în fapt,
adică în fluxul, în marea trecere a vremii, încât își trăiește ca mai autentice nostalgiile
spre puritatea originară, spre amintirile, cu sau fără legături de anecdotă cu propria
biografie, spre trăirile lăuntrice. Și fascinația pe care o exercita poezia scriitoarei
constă, de fapt, tocmai în mărturisirea acestei drame și în victoria-amară, ca orice
depășire a unei drame proprii asupra ei. În poezie, prin epurarea liniilor melodice ale
discursul, prin economia imaginilor și prin controlul lucid asupra simțămintelor,
drama se joacă precum pe scena clasică.
 Motivul somnului și al dorinței de repaos, cu vechi rădăcini în poezia
românească, de la Eminescu la Blaga și mai departe, își leapădă crusta de temă
literară, se îmbogățește cu o varietate de sensuri, adesea divergente, își regenerează
substraturile și redobândește o nouă, surprinzătoare prospețime la Ana Blandiana.
Numeroasele titluri alese din ultimul ei volum pot figura în orice antologie a acestei
teme atât de fertile pentru meditația lirică de totdeauna. Din perspectiva ei, polaritatea
viață – moarte, terestru - spiritual capătă un relief memorabil. Particularitățile acestei
rostiri este că într-o formă echilibrat melodioasă, calm elegiacă, de felul unu blând și
inofesniv murmur abia dacă muzical, spune lucruri deloc temperate, neliniștitoare,
dureroase. Materialitatea percepțiilor directe în sunete de o mare puritate. Înăbușirea
conținutului dramatic într-o formulare dulce somnolentă este de un neașteptat efect.
Conținutul se conservă mai bine într-o formă agitată, aparent mai potrivită.
Densitatea unor straturi reflexive, ale lăuntricului, și elevația, densitatea topită în
elevația remarcabilă a tonului, merg foarte bine împreună și din bizara lor încrucișare
se naște originalitatea necăutată, absolut firească și curgătoare a acestor versuri
capabile să întrerupă o clipă, clipa de poezie, inerția sufletului.
Poemele sunt construite dintr-o materie metaforică crepuscular strălucitoare,
concomitent îmbelșugată și inconsistentă, surprinsă în efecte de clar-obscururi
rafinate. Nu e o deformare arbitrară a naturii, ci conștiința instabilității ei, a
precarității melancolice. Poeziile sunt ctitorii ale vintului, apariții aburos-
fosforescente, murmure de vrajă blânda, stări interogative, bucurii deznădăjduite,
freamăt ciudat de vegetație acvatică, de putreziciune luxuriantă. Ana Blandiana
rămâne o poetă originala, de o sensibilitate profundă, lirica ei a devenit mai
expresivă, epurată de abstracțiunile din tinerețe, inconfundabila în fragilitatea ei
elegiac-tragică. Este expresia unei trăiri intense, existențiale.
Frapează în poezia mai noua a Anei Blandiana - planul sensului poetic, al
fondului principal de sentimente și idei, al stării lirice deci, tendința de adâncire în
metafizic, de revizuire a condiției psihologice în numele unei conștiințe a frustrării și
al orgoliului nelimitării lor, în planul semnului poetic, al expresivități, o anume
uscăciune a dicțiunii, decolorarea stilistică prin migrațiunea imaginației propriu-zis
poetice spre discursul reflexiv care sacrifică deseori plasticitatea în favoarea
subtilității. Sunt / Ca o sămânța îngropată / Care nu vrea să se facă / Nici plantă, nici
pământ - spune poeta, și acest refuz echivalent cu o indecizie poate fi socotit premisa
afectivă a unui excurs reflexiv-liric cu multe variațiuni pe aceeași temă gâlceava
spiritului cu litera, iată și variațiunile, în simetrie semantica: suflet-trup, vis-realitate,
entitate-nume cele dintâi sunt cuprinse, exprimate sau condiționate de celelalte,
locuiesc în ele, dar sunt sau tind să fie mai mult ori dincolo de ele; sunt oricum, de o
altă esență. Nu e un lucru nou la Ana Blandiana frecventarea acestei teme cu rădăcini
în antichitatea elină și recuperata de toate marile poetici de după Renaștere, dar în
nici una din cărțile anterioare ale poetei nu era atât de insistentă ca acum în Ochiul de
greier, preocuparea de exprimare în poezie a inconfortabilei tensiuni între spirit și
literă. Toate acestea sunt consecințele tulburi și neliniștite în fond, limpezi și calme în
expresie ale insistenței reflexive asupra fatalei scindări ontologice, asupra inadecvării
treptate ți dureroase a al a literei la spirit, a trupului la suflet, a realității la vis, în fine
a numelui la ceea ce numește; conștiința limitei înseamnă aici recunoașterea naturii
neînduplecate a literei, în contrapunct un sentiment paradoxal: încrederea în litere
tocmai pentru că neînduplecată fiind, lasă spiritului iluzia unei revanșe în timp în
sensul în care înghețarea este și moarte și amânarea a morții. O astfel de amânare prin
îngheț este poezia.
Ochiul de greier este, între altele, și cartea în care Ana Blandiana încearcă să
nu se mai mire de singurătatea-i, ci s-o trăiască (liric, firește). Un volum al cărui
dramatism e retras în subteran, dar în care drama dezicerii de sine, a imposibilității ei
în fond. adaugă încă un cerc tragic acestei poezii. Fără a ajunge la o practică poetică a
misterului, poemele au, totuși, tensiunea și înfiorarea contactului iminent cu acesta. În
dialectica prefacerii de sine a poemului blandianian, volumul de fată reprezintă
momentul negației de sine - firește, în măsura în care un astfel de spectacol poate
avea loc în cadrul unei evoluții organice. Mutațiile din spațiul poemului nu
antrenează după sine și o schimbare a poeticii, Ana Blandiana fiind unul între putinii
poeți al generației sale care nu-și schimbă formula lirica cu ușurința cu care se
schimbă, după dispoziție și anotimp, garderoba.
 Harul scriitoarei este un har al înnoirii în unitate și repetare, al permanentei
invenți de solicitări. Fiecare text îi inventează din nou sursa iar sursa este aceeași,
este una singură, capabilă să se regenereze, să pară și să fie, datorită nu numai
simțirii, dar și cuvintelor teafără, proaspătă, neconsumată prin îndelungă și repetată
folosire. Carte după carte, poezie după poezie, lasă tema neîntinata cu toate că o
exploatează intensiv și їn exclusivitate, până la termenul istovirii sale. Poezia începe
și reîncepe altfel, ca și cum n-ar mai fi fost, ca și cum nu tot despre aceasta ar fi-în
sute de întrupări - vorba, întrupări, desigur. și nu variante, pentru că ambianța nu
seamănă cu cea anterioară, alta este deschiderea unghiului, trecutul (poeziei) este de
fiecare dată uitat în felul cel mai sincer cu putință (în materie de literatura
ghilimetarea acestui defectuos cuvânt se impune), alternanța dintre momentul abolirii
și cel al regenerării asigură poeziei o respirație ferească și o necesară doză de
neprevăzut. Există o viață a sufletului, o viață spirituală în poezia Anei Blandiana,
născându-se la vedere, chiar sub privirea noastră, care ia act, pe măsură ce parcurge
poemul, de procesul genezei sale. Viața spirituală nu este aici un dat afirmat:
rezultatul unei opțiuni declarate lipsite de acoperire, lipsite de explicații la nivelul
ființei concrete, ea apare ca o cucerire dificilă, niciodată definitivă.
Tabletele Anei Blandiana au muzica lor foarte personală. Înainte de a înțelege
percepi cadența frazelor, legănarea cuvintelor, pauzele liniștite, poantele. Unele stau
pe vârful picioarelor, ca balerinele. Destule ne dau senzația unui delicat balet de
cuvinte Ar merita sa fie analizată stilistica lor, deloc complicată, însă eficientă:
repetări, simetrii, opoziții și în general binarități. Nimic nu pare lăsat în voia
întâmplării. Muzica (pe care eu, citind-o de atâta vreme pe poetă, o am în ureche și o
identific spontan) este și o arhitectură o construcție atentă. Autoarea ne destăinuie că
a plecat totdeauna în călătorie însoțită de un carnet de notițe. Asta era de presupus.
Particularitatea atlasului ei de buzunar vine însă de acolo că notițele fragmentare n-ar
putea avea nici măcar valoarea unor pietre neșlefuite. În fond, totul începe în tabletele
Anei Blandiana de la un stil, de la elaborarea adică a impresiilor într-o ordine strictă.
Viziunile lirice au acum o anvergură subiectiva extrem de productiva estetic și
de limpede, norma poetica dominantă fiind senzorialitatea, impactul direct cu
lucrurile. Exuberanța, extazul contopirii cu lumea, frenezia trăirii imediate sunt repere
ale viziunii lirice care pot fi regăsite în multe poezii ale acestui volum. Un poem
precum „Copilărie” ne relevă modul în care chipul subiectului liric se răsfrânge în
oglinda poemului, într-un efort subtil de desăvârșire de sine, și într-o grilă pe
jumătate imaginativă, pe jumătate mimetică.
Nu se poate elogia destul efortul Anei Blandiana de a-și depăși prin meditație
susținută poezia debutului. Schimbarea atitudinii lirice, remarcabila în acest al doilea
volum, nu șterge însă continuitatea unor teme sau viziuni fundamentale. Poeta de
recepție diafană și de irepresibilă exuberanta, dăruită, altădată, până la destrămare,
ploii și ierburilor, se reculege acum într-un peisaj glaciar cu aer rarefiat și zapezi
imaculate, amintind arhitectura efemeră a Munților Candorii invocați mai de mult.
Apariție fulgurantă în primul volum, Munții Candorii devin aici o prezență abstractă,
implicată permanent și pretutindeni, un teritoriu etic ideal la care poeta se întoarce ca
la o copilărie depărtată.
Ne este propusa o puritate ce depășește contactul originar și fraged cu lumea
din jur pentru a se constitui într-o vârstă interioară dat de o opțiune decisă. E vorba de
o vârstă absolută, căci această copilărie sau aceasta adolescență nu sunt faze de
tranziție, ci ritmuri umane eterne. Puritatea poate defini numai un spațiu eleat.
Devenirea produce corupție și dă melancolii. Poeta caută un criteriu de stabilitate în
curgerea imanentă, dar până la urmă inflexibilă se arată a fi numai propria-i fervoare.
Candoarea jubilația în fața miracolului vieții, sentimentul de solidaritate cu
universul” se însoțesc aici de o tulburată și tulburătoare răsfrângere a conștiinței
asupra proprie alcătuiri, în versuri de afectivitate reținută, cu o exultanță bine
temperată de jocul delicat al metaforelor și analogiilor. Între eu și univers
corespondențele au structură imperativă a armoniei universale, situându-se în preajma
unui model paradisiac, în care oglinda are un temei purificator, de eliberare a trupului
de patimi și a cărnii de ponderea contingentului.
Dornică „să-nvingă furtuna” sau să-și descopere în oglindă un trup
adolescentin, poeta mizează aici pe un tip special de cunoaștere, în care percepția
senzorială, oarecum epidermică stă în cumpănă cu starea interogativă, iar frenezia are
drept contrapondere îndoială. Există, în anumite poeme, un orgoliu al umilinței,
observat și de Daniel Dimitriu, care observă că din cuvintele Anei Blandiana răzbate
un imens orgoliu deghizat într-o superba umilință. Cuvântul joacă cu premeditare
rolul unui supus anonim ce refuză dintr-o vicleană pudoare, să rostească în gura mare
adevăruri și sentimente fundamentale, nu vrea sa iasă în evidență pentru că nu
consimte să vulgarizeze și să se vulgarizeze. E vorba, înainte de toate, de orgoliul
adolescenței care trăiește clipa în plenitudinea ei, cu frenezie vitalistă, știindu-se
invulnerabilă și pură. Poemul „Mândrie”, de pildă, înscenează în peniță jubilativă
acest orgoliu camuflat în turnura interogativă a frazării, dând curs unui mod de a fi și
de a se rosti pe sine în deplină sinceritate. O anume ostentație a vitalismului, un aer
vag teatralizant nu diminuează însă cu nimic puritatea, candoarea și frăgezimea
imaginilor, ca și rigoarea fremătătoare a desenului liric. În poemul amintit, Mândrie,
alături de accentele jubilative se infiltrează și meandrele meditației grave.
Odată cu volumul „Călcâiul vulnerabil” (1966), exultanța, uimirea și mândria
eului liric în fața existentei și a miracolului propriei alcătuiri se modifică într-un
vector al interogației și mefienței, capacitatea de a transfera ponderea lucrurilor în
imponderabilul poetic e resimțit ca un dar blestemat, prin care lumea nu mai e
percepută în transparența ei aurorala, în concretețea ei nudă și simplă, ci prin grila
mediatoare a cuvintelor, simulacre de realitate ce înlocuiesc freamătul lucrurilor cu
unilateralitatea lor abstractizantă, grafică și sonoră. Între lumea propriu-zisă și lumea
cuvintelor se naște un hiatus amenințător care traduce nici mai mult, nici mai puțin
decât starea de alienare a poetei în fața unei realități ce se camuflează în verb, capătă
culoarea fonemelor, nu se exprimă pe sine decât prin expunerea în camera obscură a
vocabulelor, ce nu mai au, ca la romantici, vocație demiurgică, ci, dimpotrivă, sunt
demistificatoare și lipsite de conținutul ontologic.
Cuvântul e aici un topos privilegiat: această efigie a lumii și a celui care îl
rostește – cuvântul - impur și neîmplinit, simulacru de real dovadă a imposturii
limbajului care trădează lumea, neputând să o reprezinte fără rest, cuvântul, așadar, e
purtătorul unui mesaj insuficient, care nu izbutește să extragă din potențialitățile
gândului maximum de semnificație. Cuvântul instituie un fel de neant retoric, el
golește realitatea de substanța, conferindu-i doar o imagine aparentă, lipsită de sens
esențial, de un conținut autentic. Rostirea poetica este, ea însăși, asemeni unui
blestem ce preface lucrurile în cuvinte, lumea în silabe inconsistente, obiectul
autentic într-o simplă mască, ce-i camuflează autenticitatea; realitatea devine, astfel,
pauperă, se convenționalizează, se transformă în simplu semnificant iar între referent
și semn se sapă un abis. Această surpare a sensului prin recursul la aceste mijloace
gnoseologice paupere, alienante, e transcrisă în modul cel mai elocvent în poemul
„Darul”.
O temă privilegiată a poeziei Anei Blandiana e, cum au observat unii critici
(între ei Al. Cistelecan) tema candorii, percepută în simple modulații și forme, mai
întâi, în volumul de debut, candoarea privilegiata, de maximă frenezie în fața
frumuseții lucrurilor și în fata propriului sine ce repudiază urâtul, macularea,
ignobilul. În poeme de la început modelează, așadar, un lirism al purității ființei, o
poetică a deschiderii necenzurate, uimite, alcătuind o postură discreta a versului, cu
desen limpede și surdinizat, cultivând semitonul și nuanța. Există o anume paradoxală
contrazicere între conținutul de trăiri și emoții și expresia lirică prin care aceste sunt
decantate, un contrast mai mult sau mai puțin evident între substanța senzorială ce
prinde ființă în aceste poeme și forma vagă a imaginilor.
În „Călcâiul vulnerabil” această temă capătă o turnură gravă, încărcându-se
chiar cu marcate accente etice. Exercițiul lucidității se face simțit mult mai
semnificativ decât, înainte, fapt ce transformă candoarea din act de celebrare a
purității în frustrate și stare de criză a eului care se confruntă cu un univers carent în
ordine etică. Un univers supus degradării nu se poate ridica la înălțimea exigentelor
morale ale eului liric, a cărui voce devine adesea vehementă, fapt observat și de
criticul Al. Cistelecan: Opțiunea este asumată ca întreaga sa aură dramatică și un
puritanism spiritual începe să exorcizeze universul și ființa. Întreținându-și candoarea
prin exerciții de asceză poeta întreținea, prin meditațiile sale etice o cenzură
inclementă asupra cosmosului modelându-l după norme purificatoare aproape
estetizant-morale. Viziunea se simplifică inevitabil și totul se grupează în jurul celor
doi poli care acționează poemul: puritate – vinovăție, inocență – corupție, atitudinea
nefiind departe de un sol de civism al candorii.
Eul liric e pus în situația de a observa anomaliile lumii, care țin de un
mecanism ce instituie momente nefirești în devenirea elementelor. Existența nu se
poate derula în deplină puritate: cuvântul e o corupere a desăvârșirii tăcerii, o
profanare a gândirii sublimate, expierea e de neconceput în absența păcatului, în timp
ce nașterea și moartea sunt vase comunicante ale lumii, ale determinismului
universal. E vorba aici, de o poetică a neființei, a increatului, a ceea ce nu se supune
devenirii, în contradicție cu ceea ce este creat dizarmonie, permit stigmatele corupției
și ale inautenticității.
Poeta resimte de-acum viețuirea nu ca eliberare de energii adolescentine, ca
tulburător elan vitalist, ci, tot mai mult, ca presimțire a unei traume nedeslușite, ca
figurare a vinovăției și impurității. Presimțirea unui univers supus maculării și legilor
nedrepte ale degradării - morale și fizice – e însoțită de o foarte acută conștiință a
faptelor proprii, de o perpetuă indecizie, tradusă în neputință de a ale între pur și
impur, între, vorba poetei, „cirezi” și „lotuși”. De la candoare până la dinamica
interogației problematizante, lirica Anei Blandiana străbate drumul de la utopiile
adolescentine, de la trăirea frustă a lumii, la reflecție și problematizare, ea născându-
se dintr-o „conștiință dezbinata”.
Poemele din „Călcâiul vulnerabil” au carnația ideilor și o aură revelatoare a
radicalității etice. Puritatea ca norma ontologică și gnoseologică, reprezentarea
mistificării pe care îl induce în spațiul existenței cuvântul, cu o gravă înfiorare - a
finitudinii - sunt tot atâtea fețe ale poeziei poeticii Anei Blandiana.
Pe de alta parte, trebuie să semnalăm, ca reprezentativ pentru viziunea lirică
din „Călcâiul vulnerabil”, poemul „Din auster și din naivitate”, în care subiectul liric
părăsește candoarea morală și presimțirea absolutului, intrând în spațiul și în timpul
profan, în istorie. Această „cădere în timp” se asociază cu remușcarea, cu sentimentul
vinovăției determinat de părăsirea unui spațiu protector, marcat de sacralitate și
austeritate etică, de percepția aurorală a universului.
 „Suprafața apei” e un astfel de poem în care caligrafierea lumii în culori
catifelate se întretaie cu trăirea difuză a sentimentului privilegiat al iubirii, ce
instaurează un fel de eden purificat de orice asperități ale contingentului, în care
ființele participă la armonia universală, iar între ritmul devenirii lor și ritmul astrelor
se stabilește o conjuncție de neînlăturat. Avem de a face aici cu un fel de sacralizare a
făpturii îndrăgostite, în conformitate cu bineștiutul model platonician al celor două
jumătăți care se caută și din a căror întâlnire mereu neîmplinită se produce fiorul
erotic. E drept, în acest poem, beatitudinea cu patos reținut capătă și reflexe ale
thanatos-ului, împlinirea, dorul de dragoste și înfiorarea neființei colorând tabloul
unui univers intim și abisal totdeodată.
Volumul „A treia taină” din 1969 nu e, poate, cum crede Eugen Simion, atât o
„Întoarcere la starea de puritate a copilăriei”, cât o evoluție în ordinea cunoașterii.
Începând cu această carte, Ana Blandiana părăsește fragmentarismul viziunii și
solipsismul pur prezente în primele volume, în favoarea unei cunoașteri globale, ce
făcea apel la structura universală.
Tema etică, a responsabilității și angajării în mecanismul existenței, rămâne și
în această carte recurentă. Ana Blandiana resimte, cu neostoită durere, neputința de a
discerne limitele binelui și ale răului, de a decanta cu suficientă rigoare valorile
morale, de a desluși acea frontieră instabilă, părelnică, ce desparte extremele morale.
Din această suferință expusă cu limpezime în versuri melancolic-austere renaște
intransigența gnoseologică și ontologică a poetei, rezumând o concepție a culorilor
nete, a formelor lipsite de echivoc, a valorilor inviolabile și ferme: dinamica
imaginilor poetice e fundamentată pe tensiunea antinomică dintre cognoscibil și
incognoscibil, dintre gând și cuvânt, dintre increat și creat, toate aceste opoziții
exprimând, desigur, nevoia de clarificare a noțiunilor etice, de transpunere a voinței
morale în realitatea opțiunii materializate fără echivoc.
Ochiul devine în poemele din această carte, dar și în alte poeme ulterioare,
instrumentul privilegiat al cunoașterii apolinice, însetată de forma armonioasă,
încheiată în sine, dar și o „fereastră” spre polimorfismul universului, în care se
conciliază elementaritatea exterioară și dinamica lăuntrului. În opoziție cu spasmele
fiziologice ale corporalității, cu fervoarea instinctuală a trupului, ochiul ipostaziază
universul, e generatorul unor viziuni dominate de echilibru și statornicie, ce
determină forma lucrurilor cu strictă acuratețe și infinite nuanțări, degajând suprafețe
și contururi din multitudinea de înfățișări ale universului.
Alteori, universul întreg este conceput ca un animal uriaș, al cărui văz e chiar
ființa umană, cea care izbutește să concilieze interioritatea și exterioritatea
cosmosului, făcându-l să ia cunoștință de sine.
Volumul „Cincizeci de poeme” (1970) intensifică, după cum observă Marian
Papahagi, „percepția de sine, mereu un stimul al poeziei, până la sentimentul
alienării”. Elementul dominant aici este cel al vegetalului, nu este vorba, însă, de
exuberanța vitală a vegetalului luxuriant, cu creștere și eflorescență de alura aurorală,
cât mai curând de o degradare lenta, de paloare autumnala regăsită și regăsibila sub
semnul brumei - suavă și transparentă sugestie thanatică, prin care e trasat conturul
ființei elegiace, înfiorate de propria fragilitate și precaritate, o ființă ce acceptă
absența cuvântului tocmai, poate, pentru a concilia terestrul și cosmicul, ființa
individuală și universalul, contingentul precar și transcendentul asimptotic.
O semnificativa apropiere între Eros și Thanatos ne întimpină în volumul
„Octombrie, Noiembrie, Decembrie” (1972). Avem aici, într-un poem ca „Așteaptă
să vină octombrie”, o figurare a iubirii neîmplinite, pândite de spectrul distanței
mereu reînnoite între subiectul liric și obiectul aspirației sale erotice, toate acestea
conducându-ne spre o concepție trubadurescă a iubirii, văzută ca iubire-pasiune,
irealizantă, mânată de fiorul nefericirii și al tensiunii condamnate la nerezolvare
ontică. Absolutul iubirii e reprezentat, în acest cadru al i-realizării și distanței, de
thanatos, pentru că moartea este cea care accentuează articulațiile sugestiei erotice la
dimensiuni paroxistice. Sentimentul nu își istovește, astfel, virtualitățile în împlinire,
dimpotrivă iubirea se hrănește din fervoarea obstacolului mereu reînnoit, atrasă de
mirajul obiectului, dar cu atât mai îndepărtată, cu toate acestea. Forma de cunoaștere
și de trăire instaurată de o astfel de iubire e marcată de suferința, neîmplinire și
moarte, e alcătuită dintr-o alternanță de mișcări contrarii: apropiere/ depărtare,
atracție/ recul. Există, în acest sens, în vizibil contratimp între dorință si obiectul ei,
eul liric regăsindu-se mereu cu fervoare narcisiaca neostoită, în oglinda chipului
celuilalt, făurind o imagine mentală a acestuia, o imagine neaderentă însă la realitate,
astrală, mistificată și mistificatoare. Timpul figurat în poem e acela al descompunerii
și morții vegetale, al estompării semnelor vitale ale universului, ale unui crepuscul în
care se regăsesc, înfiorate de spectrul morții, ființele îndrăgostite, minate, în același
timp, de instinct și de distanța inhibantă care le desparte.
În „Octombrie, noiembrie, decembrie” extazul iubirii și al morții. aflate într-o
simbioză de nedesfăcut, retranșarea în propriul sine dominat de neliniști difuze,
sentimentul singurătății, transfigurarea senzației în gând-sunt dominante ale
lirismului. Somnul este întrevăzut ca recul al ființei în domeniul imaginarului, din
fața unei realități precare, indiferente și nediferențiate, sau ca un presentiment al
morții. Imaginile adormirii, ale somnului se conjugă cu cele ale reveriei, ale visului
melancolic, de o transparență halucinantă, în care lucrurile și ființele capătă, parcă,
amprenta miticului, regăsind un orizont al sacralității, în care ponderea corporală se
preschimbă în levitație, mișcările sunt expuse în ralenti, iar conturul obiectelor se
diafanizează treptat în exuberanta agonala a toamnei, adormirea e un soi de regăsire a
ritmului armonios al universului, pulsația reveriei consunând cu devenirea
elementelor, într-o fervoare suavă, mântuitoare și estetică.
În Octombrie, Noiembrie, Decembrie (1972), Ana Blandiana revine la poezia
erotică, păstrând însă plăcerea de a spiritualiza emoția. Dragostea este văzută
eminescian, ca o bucuroasă disperare, și tot eminescian este sugerat și momentul ei de
extaz: somnul, adormirea.
Somnul nu este cu necesitate o prefigurare a morții. E întoarcerea pentru o
clipă la ritmul pur al materiei, o zonă de liniște și de plenitudine a pasiunii degajate
de forța devastatoare a simțurilor. Iubirea își regăsește în acest spațiu chipul ei
melancolic, suav, spiritualizat. De altfel, în poemele de dragoste ale Anei Blandiana
lipsește nuanța temperamentală, carnală, strigătul simțurilor se pierde în tăcerea
meditației. Dragostea încetează atunci să mai fie o emoție incontrolabilă, este o luare
de cunoștință, o sensibilizare a spiritului în fața problemelor existenței. Blaga a pus,
la noi, poezia erotică în legătură cu miturile esențiale, făcând din ea o formă de
cunoaștere prin intermediul imaginarului. Bătaia inimii ne pune în contact cu ritmul
Universului, dragostea, cultivând inteligența simțurilor, deschide o cale spre
înțelegerea condiției ți a poziției noastre față de lucruri. Această idee nu-i departe de
încheierea că numai îndrăgostiții au acces la cunoaștere, numai lor li se deschide
împărăția înțelegerii. Fără să împingă poezia erotică spre pragul conceptelor, Ana
Blandiana pune în poemele ei mai multe teme de reflecție, cum este aceea a devenirii,
în ordinea naturii, sau a morții. În pragul somnului hibernal, natura cunoaște o
explozie de vitalitate. Ca la Blaga, presimțirea agoniei se însoțește cu un fel de delir
vegetal: iarba crapă de sevă, pământul se ascunde sub odăjdii, arborii se înfășură într-
o lumină moale, uleioasă, îngerii pădurii umblă goi, cu gura plină de afine, și aruncă
semințe și fructe în cuplul sortit să nu închege rod.
În poeme este vorba și de moartea adevărată, contemplată însă fără teroare, ca,
de altfel, toate categoriile negative ale existenței care tind să capete la Ana Blandiana
o luminozitate stranie: disperarea este bucuroasă, suavă, moartea clară (Clar de
moarte), bezna- tandră, curată, povara - dulce, spaimele – moi etc. Impresia este că
poeta filtrează, estompează totul, luminile ca și umbrele. De aceea lucrurile, chiar și
cele mai terifiante, impure, se privesc în oglinzi clare, purificatoare, sfârșind prin a
avea în jurul frunții lor cercuri de lumină. Obiectele tind, astfel, spre o stare dacă
putem spune de sfințenie. Sfinți ai lumii materiale. Însă cercul de lumină este și un
cerc al morții în Clar de moarte), lucrurile trăiesc într-un regim crepuscular, tendința
lor profundă este să se retragă, să se scufunde lent. Figura poetică a Anei Blandiana
este, așadar, stingerea, dar nu în sensul escatologiei romantice (unde întră și nuanța
de spectacol), ci ca o însingurare luminoasă și tristă a elementelor, o coborâre spre
starea de inocență. Cu aceasta revenim la tema somnului, esențială In Octombrie,
Noiembrie, Decembrie. Ea depășește sugestia erotică, dorința de somn fiind generală.
Nu știm dacă poeta a ordonat sau nu mișcarea fanteziei ei în acest sens, dar toate
elementele evocate în versuri au un gest de recul, de închidere, o fugă, s-ar putea zice,
de starea lor normală. În primul poem din volum (Îți aduci aminte) este citată marea
care se-nchidea ca o pleoapă / peste ochiul în / care-așteptam. În alt loc, femeia cere
mirelui să închidă ochii pentru ca florile pe care le privește să nu se stingă (După
felul în care aluneca luna). Fericirea începe, apoi, cu o senzație de somn: e-atâta
fericire / c-aproape că ți-e somn. Somnul este, așadar. o stare de grație. Dacă mirele
își plimbă prin somn mâna pe trupul femeii, cresc deodată frunze cântătoare (Nu-mi
voi aminti). Culoarea somnului este întunericul, și întunericul este rodnic, în regimul
lui anotimpurile se învârt mai repede, iar îndrăgostiții văd mai limpede.
Somnului afectiv li corespunde și un somn vegetal. Noiembrie este o lună
onirică, timpul ei este incert, lucrurile ezită între viață și moarte, într-o reculegere
demnă. Viața materiei continuă în ritmuri încetinite, elementele lunecă spre o stare de
inerție fabuloasă unde nu este nici gând, nici moarte.
În versurile Anei Blandiana este o pregătire generală de somn, o mișcare de
repliere a materiei în ea însăși. Și totul - spunea ea într-un poem - adoarme cu ochii
deschiși. Zăpada e punctul ultim al acestui proces. E simbolul încetării totale de a mai
trăi exterior. În acest somn mineral îndrăgostiții se refugiază cu voluptate.
Lângă somn apare, ca temă complementară, tăcerea. Ana Blandiana o închipuie
și pe aceasta luminată, creatoare (tot în sensul lui Blaga). Poezia este o floare care
crește în tăcerea somnului. Pentru ca lumina spiritului să poată arde înăuntru, ca
lumina dinafară să se stingă. Căci poezia nu comunică, nu exprimă decât ceea ce nu
există.
Octombrie, noiembrie, decembrie descoperea, o dată cu tema dragostei,
sentimentalitatea tandră, senzualitatea, lenea somnoroasă a trupului, soarele, apa
sărată a mării, vegetalele, adică un întreg univers concret, palpabil, absent mai
înainte. Multe din aceste poeme, reluate acum, continuă să mi se pară nu numai
frumoase, dar importante ca moment de răscruce în lirica Anei Blandiana. Se remarcă
îndată nu numai densitatea materială a acestei lirici erotice, dar curgerea ei difuza,
uleioasă. Imagini de paradis erotic, suave, lâncede și strălucitoare, ca în icoanele lui
Fra Angelico, ne întimpina, de exemplu, în Din apă ieșeau trupuri albe de plopi, una
din cele mai frumoase din carte.
O elegie a idei de cunoaștere mi se pare a fi poezia Anei Blandiana, și cea din
A treia taină (1970) și cea din volumul anterior Călcâiul vulnerabil (1966). Tonul
diferă de la o culegere în alta, temele sunt însă aceleași și chiar ceea ce se cheamă
atitudine apoetică, poziția față de elemente, e, în fond, neschimbată. O notă de
inconformism juvenil, un tot mai radical în versurile din Călcâiul vulnerabil, un
accent mai tandru şi o melancolic mai senina în A treia taina sunt semnele ce arată o
evoluție lipsită de dramatism, nu însă și de profunzime. În Octombrie, noiembrie,
decembrie (1972), Ana Blandiana revine la poezia erotică, păstrând însă plăcerea de a
spiritualiza emoția. Dragostea este văzută eminescian, ca o bucuroasă disperare și tot
eminescian este sugerat și momentul ei de extaz: somnul, adormirea. Somnul nu este
cu necesitate o prefigurare a morții. E întoarcere pentru o clipă la ritmul pur al
materiei, o zonă de liniște și de plenitudine a pasiunii, degajate de forța devastatoare a
simțurilor. Iubirea își regăsește în acest spațiu chipul ei melancolic, suav,
spiritualizat. De altfel, în poemele de dragoste ale Anei Blandiana lipsește nuanța
temperamentală, carnală, strigatul simțurilor se pierde în tăcerea meditație. Dragostea
încetează atunci să mai fie o emoție incontrolabilă, este o luare de cunoștință, o
sensibilizare a spiritului în fața problemelor existenței.
Volumul „Somnul din somn” (1977) e și acela în care transpare cu elocventă
claritate vocația parabolei și alegoriei construită cu aceeași finețe și frăgezime
imagistică, în care ecourile blagiene sunt amplificate de o sensibilitate sporită la
elementar. Sfârșitul și momentul genezic sunt asemeni unor vase comunicante,
armonia gândului împăcat cu sine comunică subtil cu ordinea secretă a universului,
iar poemele întră, cum notează Al. Cistelecan, în zodia eternei reîntoarceri și
comunicarea dramatică e substituită de comuniunea armonioasă cu primordialul
Universul pare a avea o ordine secretă, o geometrie inefabila, care printr-o fină
răsturnare a perspectivei, cu ceva din misterul transsubstanțierii, dă sugestia unei
armonii plenare și blajine a ființei și elementelor, cu o întreagă rețea de
corespondente și simetrii. Ingenuitatea desenului transpare, cu destulă acuratețe, într-
un poem ca „Dealuri”, în care lutul și vegetalul sunt expresii ale vieții și ale morții,
văzute ca simetrice forțe ale unui univers pulsatoriu, hrănit din eros și thanatos
deopotrivă, din curgere heracleitică halucinatorie și încremenire eclată, din reverie și
luciditate. Există aici o anume stare armonică a elementelor, prin care fiorul morții e
exorcizat, iar privirea eului liric contemplă, deopotrivă, cu melancolică ardoare,
lumea viilor și a morților, simetric așezate în albia aceluiași spațiu de vase
comunicante, dincolo de bine și de rău.
A feri poezia de cuvinte mari vorbind totuși despre lucrurile pe care ele le
semnifică este și proiectul Anei Blandiana. Poezia sa se ferește de grandilocvență,
vorbind tocmai despre lucrurile ce au dat mereu curs grandilocvenței: moarte,
dragoste, demnitate, frumusețe, puritate, candoare. Un splendid poem intitulat
Dealuri este o epifanic a sublimului. Un poem care anulează orice speculație în jurul
său, închizând în simpla lui înțelegere fără de cuvinte sentimentul suficient sieși al
unității celor ce sunt pentru că sunt și a celor ce nu sunt pentru că nu sunt, a celor ce
nu mai sunt pentru că au fost și a celor ce nu sunt încă pentru că vor fi. Un poem
tautologic, în sensul că el nu va putea fi înțeles decât prin reluarea sa repetată așa cum
este pentru că este. Tăcerea elocventă propusă de sofismul mallarmean era un
necuvânt care spunea totul. În acest poem, dimpotrivă, tăcerea este tot ce urmează
cuvintelor și tot ce le precedă. Ana Blandiana reușește în cele mai bune poeme ale
sale să ascundă convenția poetica și cuvintele pe care se sprijină ea, vorbind dintr-o
data în limba imaculată a ideii poetice. Originalitatea poziției sale privită în contextul
generației din care face parte vine din chiar această lepădare de cuvinte și de retorică.
Poezia Anei Blandiana te invită fără protocol pe scena lumii sale. La ceilalți
protocolul este esențial, retorica este la mare cinste, pe scenă e un spectacol, cititorul
e un spectator, lumea se înfățișează prin intermediul unei convenții. Singularitatea
Anei Blandiana stă în neutralitatea codului său poetic. Nu există o manieră marca
Ana Blandiana, dar există o gândire poetică riguroasă a poeziei Anei Blandiana.
Niciodată seduse de plăcerea pură a compunerii, poemele Ane: Blandiana sunt
ipostaze ale unui suflet contemplativ și problematizant. Între contemplație si
problematizare ele desfășoară o mitologie a purității și o strategie a purificării. Nu o
poezie sentimentală se naște din tensiunile sufletului pur, ci e viziune paradoxală,
senzual cerebrală, organizând o lume de simboluri derivate din religia purității. O
tensiune abstractă se creează în jurul acestor simboluri, rezultat al dublului exercițiu
de comuniune și comunicare, de confruntare continuă a stării fără de cuvânt cu
cuvintele fără de stare. Între cristalinitatea intuiției poetice și expresivitatea formulării
sale, Ana Blandiana continuă să caute acel loc enigmatic în care expresivitatea nu
face umbra poemului. Poemul perfect este, pentru ea, aidoma unei tautologii a oglinzi
ce și-ar putea fi sursa de lumină.
Dacă în poemele de început metafora „trupului” revenea cu obsedantă
frecvență, indicând un mod de a cunoaște și de a trăi dominat de senzorialitate, în
volumele din urmă o alta norma existențială și gnoseologică se face simțită,
răsfrângând în oglinzile poemului un joc tulburător al vrăjii extatice și al deziluziei, o
schimbare perpetuă de perspective prin care universul e captat de o rostire și o
gândire poetică ce-și caută mai curând străfundurile decât aparentele, mai degrabă
subînțelesurile decât înțelesurile ce transpar cu evidență și claritate. Din această
căutare cu obstinație a tainei, din acest refuz al „semnificantului” neechivoc derivă,
nu de puține ori, ținuta interogativă a versului Anei Blandiana, vers frazat în volutele
întrebării grave, nu lipsite de rafinamentul solemnității ori de grația unui răspuns
ascuns cu abilitate în conformația filigranată a imaginii.
O altă temă predilectă a poeziei Anei Blandiana e cea a bucolicului, topos
configurat în imagini de o extremă transparență, în care grația scriiturii se învecinează
cu ponderea teluricului, a spațiului transcris în tușe ușoare; nu e vorba, aici, atât de un
desen pregnant, cu linii decise și precise și cu contururi nete, desăvârșite, cât, mai
curând, de o poetică a sugestiei, de tentă impresionistă, în care preeminenta aparține
vagului, nuanței și semitonului, conjugate cu o percepție a infinitezimalului
încorporat cu subtilitate în pânzele freatice ale poemului. E un bucolism cu totul
aparte, în care senzația ori percepția traduse liric au o incontestabilă aură meditativă
întorcându-se cu o inefabilă foame de claritate și transparență asupra lor înseși,
vădind, în acest fel, certe dispoziții autoreflexive.
Culorile, formele, aromele și sunetele ce dau contur acestor peisaje bucolice au
aromele timpului ori accentele fluide ale gândului ce se rostește pe sine rostuind
spațiul și timpul evocate cu melancolică fervoare.
Volumul „Arhitectura valurilor” este, cum arată poeta într-o însemnare
preliminară, oglinda unei stări de spirit în care exasperarea și umilința, mânia și
disperarea, rușinea și revolta se topeau în sentimentul iminenței sfârșitului ca unică
alternativă a tot atât de improbabilei salvări?. În versurile din această carte
intransigența morală redevine norma ce prezidează viziunile lirice, atmosfera
poemelor fiind una apocaliptica, de surpare a lumilor, de aneantizare a ființei și de
alienare a conștiinței ce nu mai întrevede nici o speranță în prezent ori în viitor.
Nu lipsesc, din aceste versuri care desemnează o lume cu palori agonice, cu
dimensiuni apocaliptice care trezesc disperarea, nici unele imagini care sugerează
sentimentul încrederii în salvare, în valorile morale ale libertății și demnității umane,
când lumea își va recapătă chipul ei autentic iar normele etice nu vor mai fi
desfigurate, încălcate de bunul-plac al cuiva.

ESEISTICA

Exista, cum spuneam, o neîndoielnică și subtilă consubstanțialitate între

versurile Anei Blandiana și eseistica sa: aceleași toposuri, aceleași obsesii și stări de
spirit își desfășoară volutele deopotrivă în poezii și în publicistică, cu o oarecare
pregnantă explicativă în aceasta din urmă, cu un plus de reflecție, dar și de
cursivitate, de atenție la detaliu și la alcătuirea întregului. Toposul vegetalului, ce
apare sub nenumărate întruchipări în poeme, capătă conotații diferite în eseuri, ca
simbol al vieții atotstăpânitoare, ca efigie a fluidității existenței, sau, dimpotrivă, ca
austeră alcătuire a unei forme vitale. Lipsa de împotrivire, de reacție, mai mult sau
mai puțin aparentă, la stimulii realului, alunecarea în voia unui destin implacabil și
necunoscut conferă plantelor seninătate și libertate, dar și o anume demnitate a
stabilității și eleatismului existențial, la care aspiră și eseista.
Scrisul e, pentru Ana Blandiana, supliciu și modalitate de existentă, vinovăție
și expiere, cale de exorcizare a răului și de regăsire a umanității din străfundurile
oricărui individ, cu toate trăsăturile ei (scepticism, orgoliu, disperare, răutate,
oboseala de a fi etc.). O astfel de confruntare similidramatică regăsim în eseul „Scriu”
din „Autoportret cu palimpsest”.
 Sintagma „coridorul de oglinzi” este revelatoare pentru „existența” scripturală
a Anei Blandiana, dar și pentru modul său de a percepe universul, de a smulge lumii
sensuri părelnice ori taine de nepătruns, care se multiplică la infinit în conștiința eului
contemplativ.
Eseista e preocupată însă și de relația atât de contradictorie și de discutată
dintre scriitor și om, dintre creator și umbra lui, căci scrisul nu este doar rodul
substratului afectiv inconfundabil al fiecărui individ, a eului profund, ci și un ecou al
tribulațiilor trupului; scrisul reia, astfel, în arhitectura sa tulburătoare și mai mult sau
mai puțin secretă ritmul existențial, consubstanțial ritmurilor transcendente ale
universului. Autoarea pledează, în acest fel, pentru o privire echidistanta, în care să
fie circumscris deopotrivă omul și scriitorul, nici omul nu trebuie ignorat, însă, de
asemenea, umbra sa - fatalmente supusă efemerului și convulsiilor afective de orice
fel nu trebuie să covrigească creația, din contră, omul nu trebuie înfățișat decât prin
prisma operei sale, singura care validează în forma cea mai adecvată „biografia”
unui-creator.
Lipsite de retorism ori de verbozitate inutilă, eseurile Anei Blandiana au
consistența unor reflecții netrucate asupra adevărurilor zilnice ori perene, au
sugestivitatea unor metafore în care se străvede chipul multiform al lumii ori sufletul
celei care, scriindu-se, își descoperă identitatea, se dizolvă în propriile cuvinte ori se
travestește în măștile înșelătoare, părelnice ale propozițiilor.
Proza „propriu-zisă” a Anei Blandiana are toate atributele unei proze
poematice, în cadrul căreia subiectul e redus la strictul necesar păstrării canoanelor
genului, dominantă fiind capacitatea de sugestie, crearea unei atmosfere
supraordonatoare care cuprinde, în cadrele ei fluide, gesturi și fapte, figuri și detalii
învestite cu funcții simbolice ori cu conotații ritualice. Nu stratul aparent al povestirii
este cel care interesează în aceste proze, cât mai curând dimensiunea abisală, aceea
care structurează o tectonică a profunzimii și în care se regăsesc, trecute prin retortele
imaginarului subconștient, toate obsesiile poetei.
„Capela cu fluturi” este nuvela care stă sub semnul hibernalului, al înghețului
și încremenirii. Aici, într-o biserică părăsită și misterioasă, în care cade o stranie
ninsoare, naratoarea descoperă un altar acoperit în întregime de fluturi albi, probabilă
trimitere la spațiul thanatic, în măsura în care fluturele este o insectă ce trăiește sub
spectrul metamorfozei. Ninsoarea capătă aici proporții apocaliptice, ea instituie un
vid spațial, situat sub semnul enormului și al spaimei de neființă. Naratoarea e
stăpânită de angoasă, de spaima că oamenii sunt amenințați să se preschimbe în
fluturi. „Dragi spectatori” e nuvela situată sub semnul primăverii, ea reconstituie
emoțiile și efluviile pe care le provoacă acest anotimp, cu irupția vegetalului și
abundența sevelor ce-și fac simțită prezența atotstăpânitoare, într-un univers proteic,
de o luxuriantă splendoare, care provoacă eului narator „o ușoară amețeală urcând în
mine și cuprinzându-mi simțurile, o amețeală aproape erotică și totuși curată,
imaterială”. În această nuvelă sugestiile thanatomorfe sunt și mai accentuate:
protagonista e condusă de un „străin” spre un cimitir; străinul poate fi asimilat
luntrașului mitic ce conducea sufletele de pe un tărâm pe altul, iar copiii-flori ce răsar
din morminte ne conduc la sugestii arhaice și psihanalitice, la relația dintre primăvară
și instinctul funebral, relație „înțeleasă ca un rit de trecere la care se accede prin
introversiune”.
A treia nuvela, „ Orașul topit” e o sugestivă evocare a unei veri toride;
ambianța e cea din poema bacoviană „Cuptor”; în narațiune, un întreg oraș se
lichefiază, contururile devin fluide, iar proporțiile elementelor își deteriorează
condiția sub spectrul apocaliptic al căldurii. Nuvela se încheie cu călătoria pe ape a
naratoarei, călătorie de inițiere, un fel de „descensus ad inferos”, prin care eul se
purifică de zgura cotidianului, pătrunzând într-un spațiu interzis, al visului și
fantasmelor, în care lucrurile cele mai banale devin halucinante, pierzându-și
ponderea și dilatându-se ori contractându-se în conformitate cu logica imaginarului
himeric. În ultima nuvelă din volum „Amintiri din copilărie”, „trama” e încadrată
într-un peisaj autumnal, cu vegetație ce se pregătește să decadă, stă în anticamera
dezagregării. Ajunsă, la un moment dat, la un depozit de cărți, naratoarea pătrunde
într-un adevărat labirint livresc, o „bibliotecă Babel” borgesiană în care cărțile
favorizează tot atâtea glisări în trecut, configurare a universului textualizat, a textului
ca lume și a lumii ca text, într-un text ce are palori himerice, halucinante și reflexe
livrești la fel de hotărâte.
Nuvelele Anei Blandiana din acest volum stau sub semnul confluenței dintre
realul banal, cotidianul ușor recognoscibil și fantasticul construit din oglinzile
strâmbe ale memoriei, confecționat în retortele gândului întors asupră-și, înspre
straturile abisale ale conformației sale.
Amintirea devine așadar o modalitate de pătrundere într-un univers paralel,
într-o lume a oglinzilor deformatoare, în care obiectele au o falsă verosimilitate, ele
păstrându-și nealterat un haloul de taină și de mister, alături de iluzia veridicului pe
care o conservă pe suprafața lor mincinoasa, alcătuită din reprezentare mimetica si
mistificare.

Mult mai ancorate în spațiul socialului, proiectate pe un moment istoric

determinat, fără să ignore însă miticul ori oniricul cu implicații alegorice, sunt
nuvelele din „Proiecte de trecut” (1982), în care echivocul empirie, imaginar se
păstrează nealterat iar dimensiunea parabolei este armonios camuflată într-o țesătură
epică desenată cu rafinament și precizie, precum în „Biserica fantoma, Zburătoare de
consum”, sau povestirea ce da titlul volumului, „Proiecte de trecut”.
Un roman ce transcrie, în regimul urgenței și al stringentei morale, datele unei
realități precare, lipsită parca de investitură ontologică, dar în același timp recompune
avatarurile propriei deveniri interioare și ale propriei scrieri este „Sertarul cu
aplauze”. Începutul cărții se situează în spațiul de convergență al intenției narative cu
realizarea epica propriu zisă, în punctul de conjuncție dintre realitate și ficțiune, e
semnificativ modul în care autoarea, fără precizări fastidioase, întreprinde, în câteva
rânduri doar, o sumară poetică și poetică a prozei, circumscriind acel inițial, de
maximă tensiune, când realul în toată concretitudinea lui brutală, agresivă, se
metamorfozează în imaginar, capătă aspectul ficțiunii.
„Sertarul cu aplauze” e o carte care desemnează epic spațiul frustrant,
demonizat al totalitarismului comunist, în care existențele erau sechestrate,
individualitățile confiscate după bunul plac al torționarilor de diferite calibre. În acest
sens, descinderea securității în casa lui Alexandru, un scriitor-personaj înzestrat cu
simțul proporțiilor morale într-o lume ce poartă pecetea anomiei, are darul de a
distribui accente inedite asupra caracterelor prietenilor acestuia, de a le reda
fizionomiile și comportamentul la scara adevăratelor lor dimensiuni. Dacă unii dintre
ei mai păstrează - în contact cu brutalitate absurdă a torționarilor - unele reminiscente
de demnitate, încercând să se izoleze, să-și recupereze intimitatea, alții decad în
poziția de susținători servili sau își pierd acuitatea instinctului de conservare.
Intruziunea securiștilor produce astfel schimbări neașteptate de comportament,
metamorfoze morale stranii, naratorul-personaj având dificultăți în a-și recunoaște
prietenii, subit înstrăinați prin reculul în fața agresiunii, recul ce ia aproape forma
unei pactizări.
Roman dispus pe mai multe paliere narative, „Sertarul cu aplauze” atestă nu
doar o certă vocație epică, de transcriere sub incidența narativității a unei realități
multiforme, ci și o cunoaștere profundă a modalităților prozei moderne, care sunt
valorificate în funcție de necesitățile și exigentele relatării. Imagine veridică a
societății românești din ultimele decenii ale comunismului, cartea Anei Blandiana
pune în ecuație, cu acuitate și intransigență morală, raportul dintre călău și victimă,
pervertirea conștiințelor ca urmare a opresiunii tot mai evidente, uniformizarea
indivizilor, reduși, cu toții, aproape, la dimensiunile propriei lor spaimă. România
întreagă era transformată, în acea vreme întunecată, într-un grotesc „sertar cu
aplauze” într-un spațiu al conformismului claustrant și al neputinței de a reacționa la
agresiune.
În ansamblul ei, creația Anei Blandiana este documentul - alcătuit din fervori și
neliniști - al unei conștiințe care și-a asumat, în deplin exercițiu al lucidității și
exigenței morale, propriul destin și orizontul misterului, convulsiile unei istorii
delirante și aporiile unui timp declinant. Scrisul și meditația asupra scrisului se
conjugă, astfel, cu radiografia realului empiric, după cum ritualul rostirii nu este
altceva decât „rostuire”, încarnare a propriului destin. Morala subiacentă a creaților,
simbolurile antinomice ale treziei și somnului, bucolicul încadrat de fior metafizic,
semnele trecerii și ale timpului devastator, expresionismul discret, învăluitorul și
melancolicul contur meditativ pe care îl primesc imaginile și tablourile poetice,
fantasticul de extracție onirică și simbolistica transparentă sau mai puțin vizibilă sunt
câteva dintre dominantele creației Anei Blandiana. Omul și opera sunt de nedisociat.