Revendicările sufletului

Cartea de versuri Destin de Sisif, semnată de Rodica Oniga la Editura Amurg sentimental,
București, 2022 transpune itinerariul biografic într-un spațiu al meditației artistice, al
reflexivității, existența clădindu-se prin prisma fiorului artistic. Poemele autoarei refac drumul
sisific, răsturnând semnificațiile alegorice: dacă viața a fost încărcată de prea multe obstacole,
drumul spre fericire fiind abrupt, poezia reușește în schimb, să reducă zbuciumul interior, ba
chiar să anuleze temerile, inoculându-i inimii dreptul la fericire. Rodica Oniga scrie cu patos, cu
devotament, cu credință, poezia sa fiind expresia cathartică a înnobilării prin artă. Dincolo de
sisifica existență cotidiană, versurile rămân sursă inepuizabilă de echilibru spiritual, de fericire
interioară, refăcând drumul spre centrul sinelui.
Cele două părți componente ale volumului (Eternele elegii și Din ultima pagină de
vreme) păstrează unitatea stilistică atât prin registrul expresiv, cât și prin tematica explorată.
Poeta propune un lirism tămăduitor, reflexiv, meditația dezvoltând discursul în elegii discrete.
Tonul emoțional restituie limbajului, funcții sacre, logosul fiind liantul dintre ființă și cer. Cu
toate nuanțele nostalgiei, credința într-un viitor luminos nu dispare, ci găsește un reper statornic
în poezie, în artă. Și acest lucru e posibil, pentru că autoarea are un fond spiritual luminos, o
energie ce se naște pe parcursul actului artistic, poemul devenind un preambul pentru regăsirea
fericii. Timbrul expresiv capătă note melancolice atunci când eul liric rememorează file din
trecut, însă acestea se estompează prin filtrul viziunii solare. Metaforele din poezia Rodicăi
Oniga nu au doar rol estetic, ci imprimă peisajului afectiv, o cadență aparte, cu revelații
puternice, redând pe de-a-ntregul tumultul interior.
Uneori, în subteranul sufletesc, dorurile și tristețile se adâncesc, fără ca lamentația
stridentă să ia locul meditației. Mai degrabă, sufletul caută să găsească împăcare, reflexivitatea
dislocând durerea. La granița dintre revoltă și acceptare, pendulând permanent între neliniște și
credință, poate găsește totuși calea: poezia. De aici derivă crezul artistic al autoarei, poemele sale
fiind rezultatul dintre experiența exterioară și trăirea lăuntrică, viziunea poetică aducând la un
singur numitor comun simțirea și rațiunea, împlinirea interioară fiind posibilă prin împăcarea cu
sine: „ Alerg către mine tot mai stingher, / caut treptele din fiecare ungher. / Alerg după căderea
ce vine / și răsare cu durere din altă zi și revine. / Peste anii tineri care curg / se așază zăpada de
amurg: / chiar eu nu mă mai numesc ianuarie. / Adulmec pe aproape liniștea gerului / devenit
ireal. / Sunt o pasăre dintotdeauna / care zboară parcă după același semnal.ˮ (Schimbare)
 Ideatica textuală mizează pe ecourile prelungite ale trecutului, prezentul structurându-se
în secvențe afective tensionante, fiind un prezent subiectiv, resimțit acut la nivel lăuntric.
Recuzita stilistică dezvăluie puterile nebănuite ale metaforei, revelațiile sufletești creionând
peisaje tulburătoare la nivel afectiv- mental: „ Ziua a venit pe furiș, / noaptea la fel, / cerneala lor
m-a prins în blestem. / Nimeni nu m-a auzit / cum am dat ocol privirii bolnave. / M-am tăinuit
posibilei disperări, / orașul a plutit peste scrisul meu, / lumea abruptă a devenit clară / și umbra
păsărilor atât de înaltă, / încât am plecat tot rupându-mă de tine, / să nu te mai urăsc, / pe furiș se
întorc noaptea și elegia / pe înserate.ˮ (Elegie pe înserate) Proiecția lirică retrospectivă, memoria
involuntară recuperează tabloul trecutului așezându-l într-un cadru apropiat simbolismului, dar
totodată, libertatea discursului poetic apropie tabloul de viziuni moderniste, fără ca poezia să fie
tributară explicit, vreunei doctrine estetice. În fond, originalitatea poemelor cuprinse în prezentul
volum e dată tocmai de acest colaj al cadrului simbolist dezvoltat în structuri prozodice
moderniste. Este răvășitor felul în care versurile compun complexul tematic, instaurând o ordine
interioară asemănătoare visului. Asemena spațiului oniric, unde legile logicii curente sunt sfidate,
poemele Rodicăi Oniga se sustrag algoritmilor specifici unei doctrine literare anume, ele
realizează o simbioză între mai multe orientări estetice, susținând asfel, autenticitatea stilistică a
autoarei: „ Cireș, săpat cu florile în cer, / demult, era lumina ta în așteptări, / însămânțând
copilăria uitată-n alintări. / Cireș, îți știu diminețile intrate în ferestre, / nopțile căutând coroana
de flori măiestre, / limba ta ce începea nașterea culorilor terestre. / Cireș de nostalgie și poveste, /
cireș care acum nu mai este, / cireșul meu de bătrâneâe asfințește.ˮ (Semnul luminii de cireș)
Destin de Sisif este un volum care adună poezii de înaltă simțire, dimensiunea esteticului
însumând în subsidiarul textual, pasaje ale biograficului afectiv, subiectivismul discursului
amplificând emoția până la sublimare. Registrul metaforic urzește interpretări nelimitate, cadrul
receptării fiind unul complex. Rodica Oniga dezlănțuie furtunile sufletului prin recursul la
memorie, dar apariția curcubeului interior echivalează în plan simbolic, cu împăcarea blândă a
inimii cu destinul. Poezia e un moment interior integrat în tumultul afectiv-sentimental, e un timp
al reclădirii, al redimensionării propriei ființe în raport cu viața, cu divinitatea. Poeziile acestui
volum sunt elegii înălțate dinspre teluric spre celest, integrând mitologia personală în cea
universală. Prin reinterpretarea unui destin sisific, prin asumare și acceptare, autoarea ajunge la
revelație, accesând calea poeziei.
Mihaela I. Rădulescu