Ion Mureșan

„Oamenii care nu citesc au o urgenţă a morţii. Orice carte e un rezervor de timp, îţi
prelungeşte viaţa“.

Ion Mureșan s-a născut la 9 ianuarie 1955 în comuna Vultureni, județul Cluj. Urmează
școala generală în comuna natală, apoi Liceul „George Coșbuc” din Cluj și Facultatea de
Filosofie-Istorie din același oraș.
Debutează la vârsta de 14 ani, cu poemul „Gândurile amiezii” publicat în revista
„Cutezătorii” în anul 1969. Între anii 1981 și 1988 este profesor de istorie la Școala Generală
Strâmbu, iar din 1988 este redactor la revista „Tribuna”.
Debutează editorial cu volumul de poeme ”Cartea de iarnă” în anul 1981.
Colaborează cu poezie și eseistică la reviste de prestigiu precum: ”Luceafărul”, ”Tribuna”,
”Vatra”, ”Steaua”, ”Contrapunct”, „22”, „Nu” etc.
Volume de versuri: „Cartea de iarnă”- 1981; ”Poemul care nu poate fi înțeles”- distins cu
Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor pe anul 1993; „Cartea pierdută- o poetică a
urmei”-1998; „Cartea Alcool”-2010.

În volumul de poezii intitulat „Cartea de iarnă” din 1981, poetul Ion Mureșan își
reconsideră obiectul capacității sale creatoare. Nu poezia ca atare îl interesează ci poezia sa,
întru care îi este lui menit a se realiza, realizând-o. „Poemul despre poezie” este o
autobiografie alegorică, poetul încearcă a se defini pe sine prin obiectivele scrisului său. El s-
a născut pentru a ne comunica existența unei realități negativă în profunzime și
cutremurătoare ca un coșmar, un coșmar cu realitate existențială fiindcă „Toată viața am
adunat cârpe să-mi fac o sperietoare/ îmi amintesc zilele când ascuns sub pat îmi desăvârșeam
lucrarea/ grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori când dormeam/ iar
acum când e gata noapte de noapte sting lumina și numai bănuind-o acolo încep să urlu de
spaimă.”
Spaima este situația limită prin excelență, revelatoare de existență.
Ion Mureșan a împrumutat de la poetica optzecistă forma amplă a poemului, suficient de
largă și de retorică pentru a putea adăposti un suflu profetic. Imagini viscerale, șocante,
sordide sânt mânuite cu brutalitate într-un spațiu care păstrează mult din ceremonialul
modernist al poeziei blagiene sau bacoviene, cu accente de lirism conceptual
nichitastănescian: (Izgonirea din poezie) „ Poezia menține echilibrul între rațiune și
corp./Stau cu ochii lipiți de zid. Puțin mai mult m-aș iubi/ scoțându-mi ochii m-aș prinde cu
orbitele goale ca și cu două ventuze de perete.”
Postmoderne sânt aici câteva viziuni de suprafață: modul de a construi poeme lungi din
fragmente aparent aleatorii, contracararea notelor prea grave cu acute autoironice.
Una dintre misiunile implicite ale optzecismului a fost impunerea unui nou model, al
poetului cu spirit critic și cu simțul relativității valorilor, compatibil cu o lume pluralistă și
liberală, într-o permanentă schimbare.
Mircea Cărtărescu constată în „Postmodernismul românesc” că în cazul optzeciștilor poezia
reușește să se reinventeze datorită unei nevoi de sincronizare atât cu spiritul vremii cât și cu
literatura occidentală.
Literatura română din acea vreme era resimțită ca aparținând unui stil care nu mai era de
actualitate și ca urmare, poetul recurge la un schimb de paradigmă. Astfel ia naștere
optzecismul, în al cărui program estetic, cititorul este pus față-n față cu o „subminare a
metaforei” și cu „asumarea realului și biograficului deopotrivă cu actul nașterii și producerii
poemului.”
Caracteristicile acestui tip de poezie sunt „ansamblate într-o viziune mobilă, cu pregnante
note de ironie și autoironie, de ludic și parodic” și „transpuse într-un limbaj proaspăt, în
multe cazuri oralizant, apt să asimileze într-o singură respirare, elemente argotice și
dialectale, arhaisme și neologisme.”
Poezia însăși e o formă de purificare, dar și o povară ontologică, o boală congenitală,
tradusă prin viziuni ale splendorii malefice, îmbibate de profetism: „Am văzut la petrecere
ochi mai roșcați decât blana unei vulpi/- aceasta despre flecăreala femeilor aceasta despre
flecăreala femeilor-/ rău nu vă fac adevăr nu vă spun/ ci îmi port boala: poemul acesta/ ca un
măr acru în gură.” (Un mare hohot de râs)
Ion Mureșan este un echinoxist la care poezia pe care a publicat-o capătă, în spiritul
metodei textualiste, carnație, materialitate, prin materialul lingvistic pe care îl încorporează.
În același timp el se apropie de tradiția neoexpresionistă a școlii de poezie clujene orientată
spre mari simboluri și dialoguri cu eternitatea.
În volumul „Cartea de iarnă” viziunea personală impregnată cu pulsiuni tumultoase este
indiscutabilă și poate fi sesizată în felul de a se raporta la realitate:
( Izgonirea din poezie) „Nu am decât o singură prejudecată-realitatea.”
Poetul își denunță singura prejudecată: realitatea. În aspectele sale prozaice, banale, realul
trăit nu are o valoare în sine. El trebuie filtrat prin conștiința poetică pentru a dobândi o
semnificație autentică. Fără proiecția în logosul poetic el se reduce la o mecanică sordidă și
nu poate fi dominat.
Poetul intervine pentru a capta realul în ordinea altei realități, pentru a-l transfigura într-o
realitate secundă, ideală. Ordinea acestei realități este diferită de ordinea realului. Ea se
instituie după o altă logică decât logica concretă și are la bază rațiuni care contravin rațiunii
înseși.
Finalitatea actului poetic este aceea de a imprima realității o traiectorie pe care ea nu o are,
de a-i configura o identitate pe care anterior nu o avea .
Experiența e o epuizare completă a trăirii, prin elan vizionar și înstrăinare, prin exaltarea
vitalității. La capătul ei, poetul e un altul, o ființă redusă la scheletul ei abstract, un arheu
(prototip;esența tuturor fenomenelor) eliberat de carnea realității.
„Izgonirea din poezie” este un poem sarcastic, un refuz al lucrurilor din afară și al
cauzalităților evidente, o contestare aspră a memoriei, o sugestie a spaimei . Câteva imagini
vin din literatură . „Poetul este orb ca Democrit la curtea regelui Alcinou sau ca tracul
Tamiris pedepsit de Muzele geloase... Ca să vadă cu ochii imaginației, el trebuie să-și piardă
vederea din afară, iar ca să poată comunica esențialul, incomunicabilul, poetul nu trebuie să
folosească limbajul transparenței.” ( Eugen Simion)
Încordarea rebelă, atinsă de voluptăți satanice, presimțirea neagră, viziunile grațios-
apocaliptice fac din poezie o stare de existență, un efluviu (curent;fluid) cosmic, în care ființa
se caută cu încercări dureroase, aproape spasmodice: „ Zadarnic noapte de noapte cu auzul
înfipt în urechi ca un baston pentru orbi/ pipăi crăpăturile memoriei, căci nici măcar un
șobolan nu iese și nici măcar un șoarece de câmp/ și nici gândacul de bucătărie, răzbate
numai vocea mea/ din care cuvântul se înalță ca șarpele din ou și se repede la lucrul denumit/
și-l umple de bube și semnificații.”
Spaima de confuzia morală are reverberații adânci, existențiale, iar manifestarea ei ia chipul
lamentației sarcastice, care e o confesiune tragică.
Ion Mureșan denunță perversitatea conștiinței umbrite de norme și convenții: „Căci pentru
câți oare conștiința de sine nu-i o haină prea largă/ și câți nu o îmbracă doar în intimitatea
nopții ca pe o pijama?/ Iată, de multe ori, simțurile oferă un fel de spectacol de gală al
perceperii lumii,/ în forme felurite fiecare parte a corpului exprima bunăcuviință, /iar
politețea conferă unitate viziunilor.”
Necesitatea rostirii poetice devine o necesitate, întrucât printre degetele aburinde se ivesc
„luminile” creatoare, iar eul se declară fascinat de scriitură:
„Văd lumini printre aburii mâinilor: a venit vremea să strig și eu/ pe sub burțile simbolurilor.
La fel cum în copilărie mama mi-a făcut o ureche din cârpe,/ m-a mângâiat și mi-a zis: /Ia-o
și strigă în ea până o faci ferfeniță!”
Pentru a se salva de la drama imposibilităților rostirii poetice și pentru a-și îndeplini
condiția de creator și menirea poetică, poetul împrumută în finalul poemului, chipul ființei
schizoide și delirante care își pune masca nebuniei:
„Iată, mă întorc la casa mea și aud sub fereastră chicotind/ prorocii./ Scurt și subțire ca
domnișoarele./Pândesc și chicotesc./ La masa mea de lucru șade nebunia. Își ridică ochii
galbeni/ dintre poemele mele:/-Nu vă supărați, stau și eu la masa dumneavoastră,/consum ce
consum și plec! Zâmbește melancolic.Zgârie scaunul cu unghia./ Acum vreau să strig în gura
cuiva fie și în gura surdului mut.”
Purtând amprenta primivitității, a elementarului, al căror semn primordial e „unghia” care
zgârie scaunul, poezia devine „strigăt”, se scrie acum cu realitatea însăși, cu fibra cea mai
intimă a ființei poetice care nu s-a separat încă de matricea ei naturală , căci poartă însemnele
instinctivității.
În „Istoria critică a literaturii române”, Nicolae Manolescu afirmă despre „Izgonirea din
poezie”: „Poemul este documentul liric extraordinar al neputinței de a scrie. Cineva sau ceva
îl izgonește pe Mureșan din poezie, care trăiește un sentiment de teribilă inutilitate. Poate
doar Labiș și Dinescu, dintre poeții contemporani , să fi stat în aceeași măsură ca Mureșan
sub semnul poetului Iluminărilor.”
Poemul prelucrează registrul naiv-sentimental al romanței combinat cu acela grav, sobru al
dezamăgirii și îl îndreptățește să vorbească în termeni superlativi și să-l așeze pe poet pe
același podium cu Mircea Cărtărescu, prin nivelul înalt și gravitatea artei sale poetice, cu
toate că atitudinea lor față de poezie diferă radical.
Pentru criticul Al. Cistelecan, volumul de poezii ”Cartea de iarnă” este în primul rând un
volum despre „infernul conștiinței și al realului” ale cărui aspecte le punctează deslușit: starea
esențială a ființei poetice este, spaima, groaza, obsesia, halucinația, delirul, ea stă sub spectrul
bacovian al nebuniei și cultivă fervoarea supliciului; relația creator-operă se instaurează
dictatorial, într-un regim al terorii în care instanța absolută este opera; poemele însele sunt
declamații ale spaimei, halucinației teribile, confesiuni ale himerei devorante și angoasante
care îl bântuie; funcția cathartică a actului creator este anulată, el a devenit o „operație de
maleficiu”, nu un ”act de exorcizare”; în consecință, sensul creației este eminamente negativ.