Ileana MALANCIOIU - biografie - (opera si scrierile)

n. 23 ian. 1940, com. Godeni, jud. Arges.

Poeta

Liceul la Campulung-Mus-cel (bacalaureat in 1957); urmeaza apoi Scoala Tehnica

Financiara din Bucuresti (1960), dupa care se inscrie la Facultatea de Filosofie a Univ. din
Bucuresti (licenta in 1968).

Dr. in filosofie (1977). Din 1980, redactor la Viata Romaneasca. A debutat cu versuri in
Luceafarul (1965). Alte colab. la: Romania literara, Viata Romaneasca, Steaua, Tribuna,
Amfiteatru s.a. Debut editorial cu voi. Pasarea taiata (1967), de inspiratie aparent
"traditionalista"; in realitate, MALANCIOIU propune de pe atunci o poezie care, pornind de
la evenimente obisnuite, banale, dezvolta in jurul nucleului narativ o atmosfera de ritual si
magie.

Daca abandoneaza cadrul rustic initial, in favoarea unui univers emblematic, de sursa
livresca, cu elemente biblice, folclorice sau de ev mediu stilizat, cartile urmatoare -de la Catre
Ieronim (1970) si Inima reginei (1971), la Peste zona interzisa (1979) si Sora mea de dincolo
(1980) - arcentueaza, in schimb, caracterul riualic si de invocatie al discursului liric. Erosul si
moartea, adesea in stransa comunicare, raman temele mari ale acestei poezii. Lirismul ei
contureaza un univers halucinant, populat, ca la unii romantici (Poe, Eminescu), de fiinte
situate la limita dintre realitate si vis, proiectii ale unei mari tensiuni afectiv-spirituale. Teama
si cutremurarea metafizice se deplaseaza tot mai mult, in creatia mai recenta (Linia vietii 1982; Urcarea muntelui - 1985), catre timpul si spatiul istoriei: angoasa in fata represiunii
generalizate, a lipsei de libertate, a golului existential, ce-si cauta compensatia in patosul
apelului la regenerarea morala. Tinuta de personaj tragic a subiectului liric aflat in situatiilimita ramane pregnanta, intr-o poezie cu structura frecvent parabolica si atmosfera
expresionista, care prelucreaza creator si un numar de motive lirice bacoviene. Remarcabile
prin finetea analizei si largul orizont cultural-Filosofic sunt eseurile din voi. Vina tragica
(1978), consacrate tragicilor greci, lui Shakespeare, Dostoievski, Kafka. Publicistica literara
si de atitudine civica in Scrisori catre mine insami (1987). Premiul "M. Eminescu" al Acad.
pe 1973. Premiul Uniunii Scriitorilor (1979; 1993) si al Asoc. Scriitorilor din Bucuresti
(1982); Premiul national de poezie "Mihai Eminescu" (1995); Marele premiu pentru poezie
"Lucian Blaga" (1997).

in momentul cand publica Pasarea taiata (1967), MALANCIOIU promitea sa devina o

poeta a realitatilor elementare surprinse in cateva situatii tipice pentru omul aflat in directa
comunicare cu "tainele" universului. Perceptia proaspata a miscarilor vitale din spatiul rural
familiar putea fi remarcata in primul rand: urcusul sturionilor spre izvoare, bataia berbecilor
la rascruce de drumuri, cautarea straniu-senzuala a puilor de pasari prin scorburi, tulburarile
primelor aspiratii erotice, drumul chinuit al boilor cu copite insangerate erau tot atatea
pretexte pentru mici inscenari si naratiuni in arhitectura carora transpareau tiparele unor
ceremonialuri arhaice. O poezie precum cea care da titlul volumului sugera deja atitudinea
ambigua fata de asemenea evenimente nespec-taculoase in ele insele - un amestec de uimire
si anxietate, de sentiment al plenitudinii vitale si de frustrare, o dorinta de a proteja matern si
de a fi protejat, o nazuinta de comuniune cu lucrurile si, pe de alta parte, constiinta solitudinii
in suferinta. Sub semnul pasarii sfinte, dar rau-prevestitoare (vezi Cioica) se anunta atmosfera
stranie dominand, paradoxal, cantecul "orfic" al poetei, care convoaca puterile firii la o
universala armonie, dar ramane parca suspendat intr-o tensiune a depasirii concretului
material spre un orizont pur fantasmatic. Un asemenea orizont este cel spre care se deschide
creatia ulterioara, incepand cu Catre Ieronim (1970) si Inima reginei (1971) - doua dintre
cartile cele mai semnificative ale autoarei. Intr-o expresie mai cizelata decat a volumului de
debut (in care mai puteau fi detectate unele neglijente), se regasesc, si in Catre Ieronim,
"ritualurile" naturiste de mare puritate si fragezime a senzatiei, alaturi de invocatiile - tot mai
frecvente de acum inainte - ale simbolicului iubit cu nume eminescian, prezenta spectrala,
fascinanta si nelinistitoare in acelasi timp. Femeia apare aici cand in ipostaza Ondinei jelindusi iubitul, cand in aceea a Lenorei, tanara si frumoasa regina moarta de la "curtea regelui
Poe", ori chiar a Crimhildei din poemele Nibelungilor, gata sa-si razbune o dragoste pe care
si-o inchipuie pierduta. De fiecare data aceeasi atmosfera stranie invaluie gesticulatia
ceremonioasa, stilizata: fiintele si lucrurile par a-si fi pierdut materialitatea, pentru a se
transforma in prezente incerte, luminoase si transparente, lipsite insa de vitalitate si tulburate
de fiorul mortii. Discursul liric se constituie, de cele mai multe ori, ca un monolog intors
catre "lumea de dincolo", ardenta marturisire a pasiunii erotice, puternic tensionata in efortul
recompunerii, in mozaicul imaginatiei, a unor chipuri ideale. Ieronim, iubitul himeric,
imprumutand masca eroului romantic eminescian, este un alt "mort fnimos cu ochii vii" "dulcele meu domn" catre care se indreapta invocatia.

Apropierea de universul Strigoilor lui Eminescu, observata de critica, este evidenta.

"Iertati-ma va rog ca va spun dar mi-e frica / Trupul dumneavoastra nu mai este decat / Un
contur de lumina aproape difuz / Si prin el vi se vad toate oasele frante" - spune o strofa din
poemul Noapte aproape alba, semnificativa deopotriva pentru portretul "amantului spectral",
pentru sentimentul ambiguu, nu mai putin definitoriu, al iubirii conjugate cu spaima si pentru
nota solemn-ceremonioasa imprimata rostirii. "Cantecul" apare mai intotdeauna ca sub o
presiune a spaimei ("de frica trebuie sa cant" -citim undeva), si la aceasta limita dintre
seninatate si angoasa, dintre o senzualitate usor morbida si pura asceza spirituala, trebuie
cautat timbrul specific al vocii poetei, modulata in mereu aceeasi invocatie patetica,

sfasietoare sau doar visator-melancolica. Volumul Inima reginei (1971) sistematizeaza

oarecum aceste atitudini, intr-un fel de "roman de dragoste" ai carui protagonisti sunt Ieronim
(in ipostaza cunoscuta de amant din lumea de dincolo), Nathanael, fiul sau (un soi de martor
extrem-spiritualizat al ritualurilor ciudate ale iubirii si stingerii, schitat in linii simplificate,
hieratice), precum si Irodesa, regina a dansului eteric-senzual. Figura emblematica a reginei
moarte domina aceasta viziune a carei coerenta e data nu de vreo trama epica propriu-zisa, ci
de unitatea de ton a monologului rostit de subiectul liric, de ritualul dureros al cantecului. El
ramane acelasi in esenta si in cartile urmatoare. Crini pentru domnisoara mireasa (1973)
aduce viziunii poetei doar o modificare de nuanta, in sensul includerii in arsenalul simbolic a
unor elemente preluate din practicile magice populare (gresia, papusile de lut, moneda
servind drept plata pentru "vamile" funerare, scalda purificatoare, sarpele etc.) si al
exploatarii unor motive caracteristice basmului (calatoria pe calul inaripat, aici cu valoare
initiatica). "Mireasa moarta" ia locul "reginei" din poemele anterioare, in timp ce lui Ieronim
i se substituie "Mirele", prezenta la fel de misterioasa insa, si tot atat de eterica. In fond, avem
de-a face si aici doar cu niste repere foarte vagi, semne liber utilizate intr-un discurs liric
sugerand o unica si permanenta incordare afectiv-spirituala, spre o ultima indeplinire in
metafizic. Sensul sau ramane, de altfel, mereu ambiguu, indecis, incat s-a putut vorbi, in
legatura cu aceste poeme, despre "identificarea reciproca eros-thanatos, de origine romantica,
dar si mioritica" (M. Nitescu). Ardere de tot (1976), impreuna cu Peste zona interzisa (1979)
si Sora mea de dincolo (1980), amplifica, la un nivel estetic constant ridicat, spatiul liric
cunoscut al poetei. Expresia este, si in aceste carti, de o mare simplitate, lirismul "obiectiv"
conjugandu-se cu confesiunea directa, in subordinea unei "regii" in care artificiile inscenarii
sunt echilibrate de firescul si sinceritatea trairii. E ceea ce se poate spune, in linii mari, si
despre Urcarea muntelui (1985), carte in care revin obsesiile fundamentale ale operei,
circumscriind o acuta criza existentiala, la limita dintre real si un ,,dincolo" angoasant, la care
evenimentul (in reprezentari adesea parabolice) sau peisajul nu mai sunt decat aproximari ale
seismelor launtrice care imping fiinta in pragul nean-tizarii. "Urcarea muntelui", prezenta ca
motiv liric si in Linia vietii (1982), e aici semnul ascensiunii uraniene, al vecinatatii cu
absolutul, obiect al nostalgiei si fascinatiei unor "zapezi" eterne, cu "cerul senin, imbietor", in opozitie cu lumea de jos a conventiei conformiste, unde "Totul a fost dinainte vandut. /
Totul e bine, totul s-a aranjat" si "cu paharul care trebuia sa fie baut / se spala pe maini
dregatorul Pilat". Spatiu al posibilei regenerari, muntele e insa si unul al "cumplitului mister"
ce consuma fiinta. Accentul etic este imprimat puternic in aceste versuri ce cheama la
conservarea constiintei lucide si la refuzul adeziunii la abdicarea generala in fata raului.
Orizontul metafizic al viziunii cedeaza in mare masura locul celui istoric, cu constrangerile
sale extreme, sentimentele dominante, de "frica" si "spaima" revin: "nu se mai arata nici un
loc / In care sa nu-mi fie frica", "Paduri intregi albite, o lume-mbatranita / De spaima unei
morti intarziate" Foarte interesanta este aici integrarea unui puternic filon bacovian (E.
Simion vorbeste despre o rescriere a "poeziei macabrului si a nevrozei simboliste"), simetrica
refunctionalizarii imaginarului poesc, eminescian sau de balada romantica germana, din
universul fantasmatic, ritualizat in straniile invocatii din Inima reginei sau Catre Ieronim.
Rezultatul e o poezie esentialmente elegiaca, clamand in patetice confesiuni, cu o delimitate
de personaj tragic, o suferinta acuta, dar si respingerea inertiei si nepasarii ori a complicitatii
cu raul: "Poezia a coborat in strada / Poezia sade inca o data pe baricade / Dar lumea e

grabita, dar strada e pustie, / Dar cine sa mai citeasca acum poezie?" inregistrand ecourile
brutale ale ultimilor ani ai dictaturii, ea apare astfel, cum nota I. Negoitescu, drept "un
document zguduitor al literaturii noastre intr-una din cele mai penibile etape ale istoriei
romanilor".

OPERA