În Mara conflictul dintre generații ia o întorsătură mult mai complexă, ce poate fi

raportată la viața și practicile sociale care au existat în Transilvania sfârșitului de secol XIX.
Conflictul dintre etnii este unul care ține de sinele nominal (creștinii au anumite norme de
comportare cu cei de aceeasi religie), dar nu exclude nici sinele narativ (percepția Celorlalți
asupra lor). Conflictul o vizează deci mai mult pe Persida. Un conflict secundar este cel al lui
Trică cu Marta, pe tema iubirii neîmpărtășite de baiat.

Însă romanul are o complexitate mai mare de atât. Deși la o primă lectură s-ar putea
spune că Mara este ”despre” iubire și căsătorie (teme de altfel importante), nu este vorba
numai despre asta. Dacă începutul romanului stă sub semnul rememorării tinereții Marei, și
prezentarea situației ei actuale, adevărata narațiune din prezent, începe în momentul în care
Persida îl vede pe Națl de la fereastra mânăstirii catolice unde își desăvârșea educația.
Schimbul de priviri dintre cei doi este mai mult decât grăitor; între ei se instalează în primul
rând o tensiune dată de întâlnirea bruscă, care îi afectează pe amândoi, deși nu vor să
recunoască nici ei înșiși, deocamdată, că ”ceea ce încearcă este sau va deveni iubire” 1. Am
vrea să semnalăm o anumită nuanță în ce privește ultimul citat: Magdalena Popescu nu spune
dacă între cei doi este dragoste la prima vedere, sau ea se naște pe parcurs. Suntem de părere
că adevărul este undeva între aceste două ipoteze: într-adevăr, cei doi se simt atrași unul de
celălalt încă de la început, dar ce le consolidează și mai mult legătura spirituală sunt piedicile
care stau în calea împlinirii firești a sentimentelor lor. Astfel, Ceilalți, în loc să îngrădească
ceea ce îi leagă, dimpotrivă, mai mult îi apropie. Într-adevăr, în popor se spune că ești mai
atras de ceea ce știi că îți e interzis, iar cei doi știu de la bun început, intuitiv, că legătura lor
nu va fi acceptată de Ceilalți, și chiar de familiile lor; însăși împrejurarea în care se văd
legitimează acest lucru: Persida se află într-un spațiu închis, cu propriile reguli de funcționare
și disciplină, prezența ei la mânăstire are un scop bine definit (educația), și își pierde rațiunea
când îl zărește, ”ca și când un altul, trezit în sine, ar încerca să se elibereze și s-o domine”2.
Iată aici întâlnirea cu Străinul, despre care Doinaș spunea că este cea mai mare încercare
pentru individualitatea fiecăruia. Aceasta înseamnă că modul în care Persida se va raporta la
această întâlnire va spune multe despre ea și personalitatea ei.

De cealaltă parte se află Națl, situat dincolo, de cealaltă parte a ferestrei, în lumea de
tip comercial, unde își desfășoară activitatea. De la bun început întrepătrunderea acestor lumi
spune ceva despre desfășurarea ulterioară a legăturii dintre ei. Desigur, episodul întâlnirii

1
Popescu, Magdalena. Slavici, ed. Cartea Românească, București, 1977, p. 214
2
Idem, p. 218
dintre cei doi a fost îndelung analizat de critici, considerat o scenă-simbol a romanului, și așa
și este. Bineînțeles că imaginea oglinzii, a ferestrei este destul de ofertantă în ce privește
interpretarea de text.

În ce privește însă perspectiva din care e privit și analizată sentimentul de iubire,

autoarea observă la Slavici o schimbare de optică: dacă până la el sentimentul era surprins din
punctul de vedere al bărbatului, acum prezentarea se face din perspectiva femeii. Ea este cea
care trăiește la un alt nivel sentimentul, de care se lasă modelată și pe care în același timp vrea
să-l controleze. Pomeneam în pagina anterioară de interdicțiile care stau în calea împlinirii
dintre Persida și Națl. În opinia Magdalenei Popescu, ele sunt trei: una națională, una socială,
în care fata e favorizată grație educației sale alese, dar și una care ține strict de cei doi, și
anume cea a temperamentelor lor. Ei sunt ”două spirite inegale, femeia reprezentând și din
acest punct de vedere termenul accentuat, personalitatea”3.

Faptul mai interesant decât primul contact dintre cei doi se produce însă a doua oară
când se văd. Fata deschide larg fereastra, vrea să se lase văzută de Națl în încercarea de a-și
controla sentimentul de care nu vrea să se lase dominată. Atitudinea sa sfidătoare ne dă un
indiciu important cu privire la personalitatea sa puternică. Cel care îi spune să închidă
fereastra căci îi vede lumea este Națl, la care predomină de la bun început identitatea de tip
social. În acestă clipă se deșteaptă și Persida, și apar în mintea ei ca o avalanșă viitoarele
impedimentele ale poveștii lor de iubire.

Nici trupul ei nu o mai ascultă, are gesturi pe care nu și le poate controla iar întreaga ei
ființă pare că se metamorfozează în ceva necunoscut, care o sperie extrem de tare. ”Avea în
sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că
nu știa nici dânsa ce are. Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din când în când o
porire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă ea singură nu știa ce” 4.
Acest citat este reprezentativ pentru o întreagă suită de personaje feminine,după cum am
văzut și la anumite personaje din idilele lui Slavici, pe care le-am analizat la începutul
capitolului. Acest tip de închidere în sine nu se datorează rușinii (din contră, Persida fiind o
ființă expansivă, impulsivă chiar), ci prezenței unui sentiment total necunoscut în fața căruia
primul impuls este acela de a da înapoi, de a-l respinge ca pe un lucru care nu face bine nici
sufletului nici trupului. Însă el a fost puternic înrădăcinat încă de la început, iar acum nu mai

3
Ibidem, p. 217
4
Slavici, Ioan. Opere, vol. III, ed. Național, București, 2001, p. 33
poate fi decât înțeles și acceptat. În această fază de început a relației lor, cei doi acționează
unul asupra celuilalt asemenea unor energii care se atrag în mod inevitabil, corporalitatea lor
nefiind până acum implicată în vreun fel. Drumul Persidei de la respingerea sentimentului de
iubire la acceptarea lui este de fapt drumul ei către maturizare. Ea mai mult devine decât este
femeie în roman, întrucât învață să-și detecteze sentimentele, să nu mai fugă din calea lor, și
nici din calea Celorlalți care le-ar putea considera nepotrivite. Așadar, prima luptă pe care o
desfășoară Persida e accea cu ea însăși, urmând apoi să dobândească puterea de a trece peste
ce cred Ceilalți cu privire la ei. Ea îl învață pe Natl să-și depășească sinele social care îl
domină la început. De fapt, „personajele lui Slavici sunt ringuri de confruntare între voința de
a fi și voința morală.”5. Rezolvarea aceastei contradicții permanente este cea care ilustrează
parcursul unui personaj.

Respingerea sentimentului de iubire poate avea la Persida urmatoarea justificare: ea îl

respinge pe Națl din trufie, în primă instanță, pentru ca mai apoi să realizeze că bărbatul iubit
îi poate fi dușman, deoarece el este persoana care i-a observat cele mai adânci trăsături
sufletești. Dezgolirea aceasta sufletească în fața lui e ceea ce o îndepărtează pe fată de el.
Când îl revede însă la Arad, la nunta unei fete a meșterului lui Trică, se simte oarecum atașată
de el ca de un prieten care îi știe toate stările. Senzația de familiaritate care o cuprinde o
surprinde până și pe ea însăși: „Acum, însa, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i
mai văzuse, el îi părea un vechi și bun prieten.”6 În opinia noastră, mediul diferit în care cei
doi se întâlnesc acum înrâurește această nouă părere a Persidei. Oamenii necunoscuți lor nu
sunt acum un ochi critic, fapt pentru care ea se simte la adăpost în acel spatiu în care capătă o
„psihologie liberă”, cum o numește Magdalena Popescu, care îi permite o mai mare libertate
în primul rând față de ea însăși. Ea face parte din galeria acelor personaje slaviciene pentru
care echilibrul, regăsirea de sine se poate petrece doar în sânul unei societăți, spre deosebire
de ... din Pădureanca, de exemplu, care preferă să plece din locul natal pentru a se regăsi
altundeva: ajunsă la Arad, ”Voia să meargă acasă, unde toți o cunosc, toți se simt în drept a-i
sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu poate să umble de capul ei.”7
Temperamentul său vulcanic pe alocuri are nevoie de acest timp de disciplinare tăcut aplicat
de Ceilalți, și o împiedică să-și dea frâu liber tuturor gândurilor.Viața sa va fi ajuns astfel la
un echilibru în momentul în care cei din jur îi vor fi acceptat povestea de iubire și îi vor privi
familia cu ochi buni, adică atunci când sinele ei nominal îl va anula pe cel social.

5
Popescu, Magdalena, op.cit, p. 220
6
Slavici, Ioan. Opere..., p. 221
7
Idem, p. 66
 În timpul care urmează Persida trăiește un început al unei presupuse povești de
dragoste. Este vorba, în parte, de tipul de sentiment pe care l-am întâlnit și în nuvela idilică
Gura satului, când Ceilalți așteptau nunta dintre doi tineri care de fapt iubeau pe altcineva.
Diferența constă aici în faptul că teologul Codreanu o iubește supus și timid pe fata Marei,
care vede în sentimentul lui exact ce ea simte pentru Națl: ”Uite – își zise ea – așa ca mine
trebuie să se simtă Codreanu când vine să mă vadă... Ah! Doamne, ce ar simți el dacă ar ști ce
simt eu acum?”8 Acest început de conviețuire cu el o duce către o nouă etapă în iubirea pentru
Națl, complet necesară în economia maturizării ei. Când îl vede pe băiat a doua oară la Arad,
fata știe că îl iubește, realitatea afectivă fiind clar recunoscută acum. Plimbările lui prin fața
casei fetei sunt primul fapt la care ei sunt părtași în povestea lor de iubire.

Scena din lunca Mureșului arată atitudinea de siguranță a lui Națl, care se simte iubit,
și revolta Persidei: ”Că am o slăbiciune pentru d-ta, asta o știi: ai putut s-o vezi și ți-o spun și
eu, fiindcă nu e vina mea. A venit așa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atât e însă tot,
și mai mult nu poți să știi. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ți-e milă de mine, fă ce
vrei, că și eu tot numai ce voiesc am să fac!”9. Voința de a fi , preluată de Slavici din filosofia
lui Schopenhauer, o înfățișează din nou pe fată în plinătatea temperamentului său puternic;
încă vrea să-și controleze sentimentele, nu rămâne pasivă în fața slăbiciunii iubirii, chiar dacă
nu a fost vina ei că s-a îndrăgostit de el. Acesta este momentul în care ea hotărăște să-l refuze
și pe Codreanu, și se întoarce la mânăstire.

Timpul în care nu îl mai vede pe Națl este benefic, căci purifică sentimentul dintre ei,
iar când se revăd maturitatea pe care au căpătat-o nu le permite să se considere mai
puțin decât vechi, buni prieteni. Acum vine și confirmarea rațională a sentimentului ei:
omul pe care îl are în față e semn de admirat și respectat, fapt care îi întregește
sentimentul de iubire față de el. Însă contrariile continuă să apară în momentul în care
el îi propune să plece amândoi departe de părinți. Ea nu poate face acest lucru, nu se
poate lipsi de cei din jur, cum spuneam și mai sus. Ceilalți sunt pentru ea o instanță de
legitimizare a vieții ei, un component necesar pentru echilibrul traiului său. Apoi o altă
piedică îl vizează pe Națl la întoarcerea definitivă din ”anii de călătorie”, când
scandalul cu tatăl său îl face să fie respins de întreaga comunitate. Se vede obligat să
părăsească acel loc, iar în mod surprinzător Persida nu vrea să-l părăsească, acceptă că
a devenit o altă Persida, pentru care sentimentul de iubire nu cunoaște margini. Tot ce

8
Slavici, Ioan. Opere...,p. 55
9
Idem, p. 65
 vrea acum este să-l ajute pe Națl, iar în acest sens nu ezită să-și însușească și
obligațiile și datoriile lui: își schimbase ”vederile”, ca să poată fi în sfârșit împăcată
sufletește. Preia așadar sinele social al lui Națl și îl contopește în unul de tip nominal.
Însă acest act de pură iubire al Persidei îl inhibă pe Națl, care îi vede superioritatea, se
vede pe sine inert. Cu toate acestea, ”nu putea să o părăsească. Ar fi fost o prea mare
mișelie. Dacă însă ea ar fi voit să-l părăsească, el n-ar mai fi făcut nimic ca s-o
oprească...”10, iar mai mult decât atât, îl bătea gândul să se comporte în așa fel cu ea
încât să o facă să vrea despărțirea. Asta arată încă o dată lipsa lui de inițiativă. Faptul
care diferențiază povestea de iubire din Mara este faptul că ea este doar o fază, însă
una importantă, în construirea destinului Persidei, care își acceptă acum noul statut,
chiar dacă asta înseamnă să sufere și să arate suferința sa și Celorlalți. Vrând să se
despartă de Națl, îi cere sprijinul lui Trică: ”Rușinea însă, rușinea pe care mi-a făcut-o,
trebuie s-o șterg! Trebuie să vază omul acela că tu și mama nu v-ați lepădat de mine,
că nu pentru mine ci pentru el n-ați mai venit să mă vedeți.”11 Însă ultima etapă în
devenirea Persidei este aceea în care ea nu mai încearcă să-și schimbe bărbatul, ci
învață să-l accepte așa cum este el. Datorită tăriei sale de caracter, ea ajunge să capete
și respectul comunității, de care nu e lipsită nici mama ei: ”pășind încet și apropiindu-
se cu umilință de altar, ea părea mai mult o vedenie decât ființă din carne și oase, și
mulți îngenunchiaseră când ea își plecă genunchele, ca să-i mulțumească lui
Dumnezeu că i-a dat tăria de a trece prin grele încercări.”12

Dacă până acum am vorbit doar despre Persida ca personaj principal al

romanului, a sosit timpul să pomenim și de mama ei, de Mara, cea care dă titlul
romanului. Ea apare mai mult în primele capitole, unde îi sunt descrise viața și
caracterul care nu va mai suferi modificări. Intervențiile pe care le are apoi pe
parcursul romanului sunt menite să-i accentueze tocmai acele caracteristici care au fost
prezentate în incipit. Așadar, autoritatea ei este mai mult una de principiu, decât una
care rezultă strict din acțiunile întreprinse de ea. Persida are mai degrabă nevoie de un
impuls, căci dominată nu poate fi de nimeni.

Mara este definită la început prin ceea ce practică și ceea ce posedă, aceste două
categorii fiind cele care par a o defini, în primă instanță. ”Mara e activitate și energie,

10
Ibidem,p. 192
11
Ibidem, p. 244-245
12
Ibidem, p. 234
 cuprinzând totul într-o privire de secretă dominație”13 Mai mult decât atât, nu numai
că își recunoaște situația umilă, dar și-o acceptă, e mulțumită de ea și se identifică cu
ea. Căci în opinia sa lucrul umil este poate unul dintre cele mai pure pe care le poate
avea cineva. Victimizarea pe care s-a spus că o adoptă este doar o mască, o
”agresivitate deghizată”, cum spune și Magdalena Popescu.

13
Ibidem,p. 237-238