Actualitatea operei lui Augustin Buzura

De Ruxandra Ivăncescu

Orice discuție despre romanele lui Augustin Buzura ar trebui sa pornească de la un dosar de
receptare al acestora. Apreciate în anii 80, de public și de critica literară, pentru prezentarea vie și
curajoasă a realităților din România comunistă, au fost lăudate și pentru calitățile lor literare. Sau,
implicit, s-a considerat că în acest caz eticul prevalează în fața esteticului. După evenimentele din
decembrie 1989 critica literară s-a grăbit să catalogheze aceste romane drept ”datate”, prezentând
România comunistă doar cu jumătăți de adevăr și, prin urmare, mai evident precare din punct de vedere
literar. Publicul cititor de literatură, chiar și cel necunoscător al perioadei comuniste, merită o abordare
sinceră a romanelor lui Augustin Buzura deoarece acestea mai au încă a-i oferi multe. Și aceasta deși o
parte dintre cercetătorii culturii române consideră că opera lui A. Buzura este perimată odată cu epoca
pe care a reprezentat-o din punct de vedere literar . O apreciere grăbită, pe care o putem amenda doar
amintind că s-a vorbit astfel și despre opera lui I. L. Caragiale. Însuși E. Lovinescu spunea că opera lui I. L.
Caragiale va deveni desuetă odată ce vor dispare realitățile sociale și politice satirizate de autorul
Scrisorii pierdute. Însă astăzi opera lui I. L. Caragiale ne apare drept mai actuală ca oricând, ceea ce
dovedește ori că realitățile din vremea lui Caragiale n-au dispărut, ori că opera acestuia are un
coeficient suficient de mare de general uman încât ea sa poată fi înțeleasă până în zilele noastre.

Augustin Buzura are o personalitate scriitoricească aparent total diferită de aceea a lui I.L.
Caragiale, ceea ce nu înseamnă că nu poate fi victimă acelorași erori de judecată ce se aplică, în general,
scriitorilor aparent ”realiști”. Dar care este imaginea prezentată de critica literară în cazul lui Augustin
Buzura? Acesta este, ca romancier și personaj de istorie literară, în primul rând un scriitor ardelean
încrâncenat, în a cărui operă eticul prevalează, cu o scriitură bolovănoasă și dură, în descendența lui
Agârbiceanu și Rebreanu. Eroul central din aceste romane caută un adevăr absolut, este obsedat de un
camilpetrescian ”joc al ielelor”, este un solitar orgolios ce se supune mereu – pe el însuși și lumea ce-l
înconjoară - unei analize necruțătoare. Temele grave, tragice din romanele lui Augustin Buzura au fost
dezbătute cu asupra de măsură, asemenea dimensiune lor politică și ontologică. Drumul spre Adevăr
(cu majusculă) este un drum spre sine dificil, marcat într-un anume fel în anii 50 și în perioada ceaușistă.

Recitind astăzi romanele lui Augustin Buzura constatăm că problema căutării adevărului pare să
fi fost mai simplă în perioada totalitară: era vorba despre un adevăr și despre o luptă împotriva unui
dușman comun, oricâte capete ar fi avut ”hidra represivă” În lumea post-totalitară, ce se caută pe sine
de mai bine de două decenii, avem de-a face cu mai multe adevăruri și, prin urmare, cu o relativizare a
lor. Eroul singularizat s-a născut, probabil, dintr-o intuiție psihologică privind nevoia de repere morale a
unei societăți în derivă. Pe de altă parte, o intuiție romanescă îl face pe Augustin Buzura să folosească
pluralul pentru titlurile operelor sale: Absenții, Fețele tăcerii, Orgolii, Refugii, Vocile nopții. Pluralitatea
din titlu trimite la pluralitatea vocilor din lumea evocată de romancier și ne ajută să risipim o
prejudecată literară: aceea a unui Augustin Buzura monocrom și obsesiv monotematic. Pentru că,
dincolo de eroii ”registrului înalt”, camilpetrescian, cu o coloratură existențialistă, se află, extrem de vie,
de viabilă și actuală, lumea ”demonilor mărunți”. Personaje de planul doi, aceștia populează micile
așezări transilvănene , un topos căruia Augustin Buzura îi insuflă viață, spirit, umor. În evocarea lor
scriitura devine alertă, deconcertantă, arătând o altă fațetă a povestitorului transilvănean, un scriitor
Demiurg capabil sa creeze discursuri alternative pentru lumi alternative. Această dedublare a vocii
narative apare în redarea discursului ”înalt” al doctorului Cristian din romanul Orgolii dar și în cel al
delatorului, care scrie anonime pline de umor involuntar (deși, probabil, deloc amuzante pentru cei
vizați de respectivele delațiuni).

Analizând romanele Vocile nopții, Orgolii și Refugii nu putem decât să observăm alternanța celor
două tipuri de discurs și viabilitatea personajelor de plan secund. Pline de vitalitate, dotate cu instinct de
supraviețuire, ele ies din paginile cărții și ale epocii migrând în lumea noastră unde își demonstrează
actualitatea. Prin urmare putem face un exercițiu de imaginație spre a vedea evoluția personajelor lui
Augustin Buzura în contextul social și politic din contemporaneitate.

Eroul din Vocile nopții vrea să renunțe la studii pentru a reconstrui casa părinților săi, distrusă
de inundații (acestea sunt devastatoare și acum). El nu se angajează la o mină ci pleacă să lucreze în
străinătate, pe un șantier. Acolo, în locuințele improvizate ale muncitorilor români, relațiile între indivizi,
relațiile de putere se stabilesc întocmai precum în căminul de nefamiliști din romanul mai sus citat.
Stelică Goran, cel ce avea vocație capitalistă încă din perioada comunistă , s-ar descurca foarte bine și
acum, ar avea afaceri prospere și, probabil, ar face observații la fel de lucide și acide la adresa societății
românești.

Filipaș, împreună cu frumoasa sa soție și colegii de partid, se regăsesc, în aceleași relații, într-un
partid altul decât cel comunist, dar care îi păstrează sistemul. Organizează petreceri asemănătoare celor
din romanul Vocile nopții și, atâta vreme cât sunt lucizi, se feresc să vorbească, din teama față de colegi
dar și față de ”serviciile” care înlocuiesc, în vremuri democratice, Securitatea perioadei totalitare.
Autocenzura este suspendată, firește, de sinceritatea de inspirație bahică.

Incompetența, corupția, invidia domnesc, în continuare, în clinica unde lucrează doctorul

Cristian, scena romanului Orgolii. Dacă medicul și-a păstrat prestigiul profesional și verticalitatea morală,
el devine o personalitate respectată și, prin urmare, va fi curtat de mai multe partide politice. Din aceste
motive doctorul va stârni invidia confraților. În cazul alegerilor (pentru funcția de director sau pentru
una politică) se va folosi arma șantajului. Spionul Canaris își va găsi utilitatea în acest context – el va
relata despre relația lui Cristian cu doctorița Panaitescu și va adăuga anonimelor casete video
compromițătoare pe care le va vinde presei de scandal sau adversarilor politici ai doctorului.

În romanul Refugii , dincolo de destinul Ioanei Olaru și al soțului ei, Iustin, sau de evocarea
momentului istoric al revoltei minerilor, trăiește lumea satului unde este repartizat Iustin, o lume în sine,
dominată de primar, micul satrap local. Pe acesta din urmă îl regăsim, de mai multe ori reales în funcție,
accesând fonduri europene și construind, cu ajutorul acestora, săli de sport și bazine de înot în comuna
Măgura fostă Fundătura fostă Gaura hoților.
 O galerie de personaje care, împreună cu lumea pe care o populează, depășesc destinul
romanesc al anilor 80.Și, dacă își pot dovedi actualitatea în 2012, o vor putea face pentru multe decenii
de acum înainte.

Bibliografie:

Augustin Buzura, Refugii, București, Ed. Cartea Românească, 1984

Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române, Pitești, Ed. Paralela 45, 2007