Augustin Buzura

„Buzura a făcut să nu fie sub comunism o Siberie a spiritului. Romanele lui Buzura au fost
citite, căutate, reeditate, consultate în zeci de mii de exemplare pentru că oamenii vedeau acolo
că el încearcă să spună adevărul. Un prozator în linia lui Slavici și Rebreanu. Nu avea o frază
strălucitoare, ușoară. Era greoaie dar gravă, nu zbura deasupra frazelor limbajul lui, ci căuta
ceva în interiorul lucrurilor. Pierderea lui e uriașă pentru literatura noastră”, a spus Eugen
Simion, la Antena 3.

Augustin Buzura rămâne una dintre personalităţile secolului XX. Acesta s-a născut în anul
1938, la 22 septembrie în judeţul Maramureş. A fost fiul muncitorului Ilie Buzura şi al Anei (născută
Miclea). Studiile liceale le urmează la Baia-Mare. Cursurile universitare le urmează la Cluj, domeniul
pentru care optase fiind medicina. Aceste cursuri sunt absolvite în anul 1964.

Este secretar responsabil de redacţie la revista Tribuna, în paginile căreia a si debutat (1960).
Debutează editorial cu volumul de povestiri Capul Bunei Sperante (1963). După încă o culegere de
povestiri şi nuvele (De ce zboară vulturul?, 1966), se consacră în exclusivitate romanului, dobândind
o rapidă şi largă recunoaştere din partea criticii şi a publicului. Absenţii (1970), Feţele tăcerii (1974),
Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980), Refugii (1984), Drumul cenuşii (1988), ultimele două făcând
parte dintr-un ciclu intitulat Zidul morţii, configurează o problematică, un univers literar şi o suită de
modalităţi caracteristice; romane ale unor cazuri de conştiinţă, aceste cărţi urmăresc în egală măsură
şi implicaţiile sociale, istorice şi politice ale devenirii colective, astfel încât se realizează, în fiecare,
o densă pânză epică, în cuprinsul căreia sondajul analitic dus până la cele mai profunde straturi ale
existenţei, cronica de moravuri şi reconstituirea unor destine individuale se întrepătrund şi fuzionează
indestructibil.

Scriitor deosebit de apreciat al generaţiei sale, Augustin Buzura obţine o serie de premii în
semn de recuoaştere a deosebitului său talent. În acest sens, iată câteva dintre distincţiile pe care acest
merituos scriitor le-a obţinut: Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1974, 1980). Premiul Academiei
(1977). O altă realizare deosebită a acestuia este intrarea ca membru al Academiei Române în anul
1992.

Foarte activ în promovarea culturii române în străinătate, din ce în ce mai tradus în limbi de
circulaţie internaţională, citit cu plăcere atât înainte de revoluţie cât si după, Augustin Buzura face
parte, incontestabil din elita prozei noastre actuale.
 Buzura a fost unul dintre cei mai cenzuraţi scriitori ai generaţiei şaizeciştilor, generaţie din
care face parte. El avea un anume cod prin care se adresa direct cititorului, mesajul operei fiind plasat
în subtext, totul fiind o aluzie subtilă la starea istorico-social-politică a vremii. Este de asemenea
recunoscut şi datorită strategiilor de înşelare a cenzorilor, dezvoltând o metodă foarte ingenioasă şi
anume, introducerea în romane a unui capitol plin cu referiri politice şi sociale explicite, capitol care
le solicita cenzorilor întreaga atenţie. Asta pe lângă hotărârea cu care îşi susţinea punctul de vedere
în ceea ce privea conţinutul romanelor sale, nefăcând nici un fel de concesie care ar fi putut afecta
compoziţia şi structura operei sale. Cu toate acestea, multe dintre romanele sale au avut un destin
nedrept, fiind puse cu mare dificultate în circulaţie, iar apoi retrase la scurt timp. Este şi cazul
romanului Absenţii, care după ce a fost publicat cu relativă usurinţă, la editura Dacia din Cluj-Napoca
şi a fost ridicat în slăvi de critica timpului, la scurt timp este scos din circulaţie şi pus pe „lista neagră”
a romanelor interzise, de unde nu a mai ieşit până la căderea regimului comunist. Un paradox, am
putea spune, pentru că el a fost cel care i-a adus lui Buzura primele două premii importante din
existenţa sa de scriitor şi anume premiul Uniunii Scriitorilor şi decoraţia „Meritul Cultural”, după
care tot el a fost cel datorită căruia numele Augustin Buzura nu mai era pomenit în nici o publicaţie.

Augustin Buzura n-a fost un scriitor care s-a autocenzurat şi nici unul care a cedat presiunilor
cenzurii şi asta se vede şi în toate romanele sale. Ele comunică ceea ce au de comunicat, îşi
îndeplinesc rolul cu care le-a încredinţat autorul lor şi reprezintă mărturii istorico-literare ale unei
realităţi sociale existente la noi până nu de mult. Totuşi, ca orice scriitor care a publicat în perioada
regimului comunist şi care îşi făcea propriile „jocuri”, nici Buzura nu a scăpat neatins. Romanele sale
au ajuns sau pe lista celor interzise, imediat după publicare, sau au fost nevoite să „se lipsească” de
un capitol pentru a putea fi publicate. Cu toate acestea Buzura s-a dovedit a fi un scriitor căruia nu i-
a lipsit curajul să vorbească despre lipsurile şi erorile sistemului comunist, nici despre carenţele în
personalitate pe care le suferea omul nevoit să trăiască în tăcere, cu frica impregnată în fiecare vorbă
rostită sau gând. Romanele scrise de Buzura în comunism, sunt romane ale durerii şi ale neputinţei.

Unele dintre romane au şi variante traduse în alte limbi: în engleză- Orgolii, Recviem pentru
nebuni şi bestii în franceză, şi tot în franceză, dar şi în spaniolă şi suedeză este tradus romanul Drumul
cenuşii, ceea ce este o mărturie în plus a faptului că Augustin Buzura este un scriitor de talie
internaţională. Buzura a făcut eforturi să facă literatura şi cultura română cunoscută şi peste hotare
nu numai prin cărţile sale, ci prin toate operele valoroase din punct de vedere artistic. Acest lucru l-a
realizat prin Fundaţia Culturală Română, a cărui preşedinte a fost din momentul înfinţării sale, în
1990 şi până în prezent.
 „Augustin Buzura a valorificat constant regimul complicităţii cu cititorul său din societatea
comunistă, prin teatralismul strategiilor narative şi printr-o viziune regizorală asupra discursului.
Teatralismul se manifestă şi în folosirea unei scheme narative repetitive prin care debutează
romanele: un erou intră într-un proces exploziv de autoevaluare internă pe fundalul fricii, el fiind
implicat în lupta cu monştrii identificaţi sau anonimi ai sistemului totalitar”[ Mariana, Boca, Augustin
Buzura şi ficţiunile societăţii închise, revista Vatra, Târgu-Mureş, nr. 3, 2004. p. 73].

„FEŢELE TĂCERII”

Când citeşti Feţele Tăcerii te confrunţi cu adevărul, cu adevărul fiecărui personaj în parte, iar
amprenta comunismului se face resimţită. Romanul este o re-prezentare a societăţii comuniste din care s-a
inspirat şi în care a trăit autorul. De fapt romanul, constă în două mărturii contradictorii: a unui fost activist de
partid, Gheorghe Radu şi a fiului unui fost chiabur din Arini, un sătuc de la poalele munţilor. Cel care trebuie
să tragă concluzia şi să stabilească care este adevărul, misiune obsedantă pentru el, este un ziarist de provincie
pe nume Dan Toma, viitorul ginere al activistului. Totuşi, în poziţia lui Dan Toma faţă de mărturiile celor doi
o putem bănui pe a autorului, care vrea să ilustreze atrocităţile care s-au făcut în numele unei ideologii
socialiste care, zice-se, era făcută pentru om şi pentru bunăstarea lui. Şi o ilustrează foarte bine, povestirile şi
acţiunea romanului fiind cu adevărat şocante. Felul în care analizează Carol Măgureanu întâmplările din viaţa
lui, a familiei şi a satului este plin de dramatism, poate şi datorită faptului că în atitudinea sa se regăseşte
resemnarea intelectualului care realizează că nu are nici o şansă în lupta cu sistemul. Dramatismul romanului
rezultă şi din regretul care se simte în fiecare din povestirile celor doi duşmani, regret care îşi are sursele în
vechea idee de a nu lupta frate cu frate (român cu român), dar nu numai. La Carol, regretul cel mare este că
nu şi-a putut salva fraţii, împiedicându-i să rămână cu partizanii. Pentru Radu, cea mai mare părere de rău
provine din faptul că nu a fost niciodată înţeles pentru faptele sale, că nimeni nu a ţinut cont că el nu era decât
cel care respecta ordinele, adică o marionetă în jocul istoriei.

Ion Simuţ afirmă că Feţele Tăcerii este un roman foarte dinamic şi că există cel puţin două surse
importante ale acestui dinamism epic şi naratologic. Prima, cea naratologică rezultă din structura
compoziţională a romanului, axată pe trei voci: cea a ziaristului Dan Toma, cea a activistului de partid şi
ultima, cea a lui Carol Măgureanu, iar dinamismul epic rezultă din dramatismul naraţiunii- întâmplări
senzaţionale dar verosimile relevă confruntarea dintre cele două (chiar trei cu cea a partizanilor) tabere. [Ion,
Simuţ, Augustin Buzura- monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2001, pp.
45-46]

Prin urmare Feţele Tăcerii este roman „ideologic”, roman „critic”, roman de reflecţie psihio-
sociologic şi de retrospectivă istorico-politică.[ Mircea, Iorgulescu, Prefaţă la Feţele Tăcerii, Editura Gramar,
Bucureşti, 1996, p. I-III]. Aşadar e un roman dificil, care solicită foarte mult atenţia, un roman dens, cu
informaţii din foarte multe domenii, care îţi dă impresia că dai o luptă cu fiecare frază, ca totul este spus şi în
acelaşi timp nerostit, doar subînţeles, asta regăsindu-se inevitabil în toate romanele lui Buzura.

Sanda Cordoş, în cartea sa referitoare la criza în literatura română, analizând romanul Feţele
Tăcerii, menţionează că acesta are lipsuri la partea estetică pentru că Buzura se concentrează prea mult asupra
a ceea ce zice şi nu asupra modului în care o zice(scrie): „există în Feţele Tăcerii, în termeni conflictuali şi în
tensiunea subiectului, datele unei tragedii, pe care, din păcate, scriitorul nu va reuşi să le fructifice, decât
episodic; pentru că ceea ce lipseşte romanului este tocmai o viziune tragică substituită, în numele adevărului,
de o viziune moralistă.”[ Sanda, Cordoş, Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura
română şi rusă a secolului XX, Cluj-Napoca, Editura Apostrof, 1999, p. 203] Deşi în romanele sale se remarcă
o preocupare mai accentuată pentru etic decât pentru estetic, şi asta datorită imperaţiei pe care o simţea autorul
de a spune adevărul, de a face ce trebuie, opera lui Buzura prezintă un foarte mare interes şi din punct de
vedere literar. El este un maestru în a zugrăvi mediile sociale ori profesionale, mentalităţi şi epoci. Foarte
interesant în romanele sale este indecizia între analiza psihologică şi tabloul de moravuri. Deşi autorul recurge
la procedeul alternării persoanelor narative şi al monologului interior, împrumutat din noul roman, substanţa
romanelor nu se anulează aproape niciodată în funcţie de perspectiva subiectivă. În definitiv, toate romanele
lui Buzura sunt rezistente în latură obiectivă, nu analitică, radiografii ale societăţii mai degrabă decât ale
sufletului.[ http://www.romlit.ro/augustin_buzura]

În vederea publicării Feţelor tăcerii, Buzura mărturiseşte că a avut discuţii foarte, foarte
lungi. Asta pe lângă faptul că fiecare carte se plimba de la un cenzor la altul, ca de la Ana la Caiafa şi tot aşa,
de la cenzorii editurii la Consiliul Culturii care teoretic era forul suprem, apoi la redactorul-şef al editurii care
avea rolul de intermediar între scriitor şi alte foruri despre care nimeni nu ştia prea multe. Până la urmă cartea
a ieşit, însă mai era de văzut dacă va trece de Cabinetul Unu, un fel de postcenzură. După tot acest proces
obositor şi extrem de lung, era posibil ca totuşi cartea să nu poată fi publicată. Conjunctura a făcut ca Feţele
tăcerii să reuşească să iasă.[ Augustin, Buzura, Feţele tăcerii, prefaţă, curriculum vitae şi bibliografie de
Mircea Iorgulescu, Editura 100 + 1 Gramar, Bucureşti, 1996, p. 65-68]

Buzura şi-a apărat cu îndârjire romanele, lupta cu cenzura şi cu securitatea costându-l nervii şi
sănătatea: „m-am luptat pentru fiecare virgulă, chiar dacă în unele momente mi-a fost mult mai frică decât
poate cineva să-şi imagineze, chiar dacă din această luptă absurdă, inegală, m-am ales cu doua edeme
cerebrale” (Augustin Buzura). El a întâlnit dificultăţi la publicarea fiecărui roman pentru că subiectele
romanelor lui ilustrau calea deraiată pe care îl antrena istoria pe cel ce a vieţuit în regimul socialist.
 Romanele lui Buzura joacă un rol important în literatura română contemporană din cel puţin
două motive. Primul ar fi că acestea reprezintă mărturii de valoare despre societatea din regimul
comunist, zugrăvesc într-un mod veritabil situaţii, personaje tipice, atmosferă locală şi te transpun,
pe tine, ca cititor, într-o lume pe care poate nu o cunoşti dar o simţi apropiată, îi simţi suflul. Al doilea
merit al romanelor sale este faptul că nu a lăsat omul să se îndobitocească citind literatură proastă,
inconsistentă şi superficială cum era cea proletcultistă, ci i-a cultivat gustul pentru analiză şi
meditaţie. Opera lui Buzura oferă generaţiilor actuale o literatură puternică, a principiilor, facându-
le în acelaşi timp să conştientizeze valoarea libertăţii.