Prin vigoarea lor intelectuală, prin forţa talentului s-au impus poete ca Ana Blandiana, Gabriela

Melinescu, Constanţa Buzea ş.a. (generaţia ′60); numele lor au devenit, nu peste mult timp,
emblematice pentru poezia feminină românească. Generaţia ΄70, în cadrul căreia se manifestă şi se
afirmă Ileana Mălăncioiu, Leonida Lari, Angela Marinescu ş.a. vine cu un mesaj marcat de pronunţate
accente etico-civice, pătruns de nuanţe grave , promovând un limbaj specific poeziei moderne.
Poetele postmoderne propun noi viziuni despre sine şi despre lume. Mai mult cerebrale decât
sentimentale, ele înlocuiesc, de cele mai multe ori , sfiala, plânsul, tăcerea cu angoasa, ţipătul,
sarcasmul. Cu toate acestea, discursul lor liric, structurat pe recuperarea realului, textualism şi
biografism, denotă prezenţa unei poezii a condiţiei feminine.

Poezia feminină completează bogăţia şi multivalenţa simbolismului aşa–zis vegetal, acvatic, religios
etc. fiind pus în relaţie cu trăsături intime ale eului feminin. Vom observa în diverse texte poetice
semnate de Ana Blandiana, Constanţa Buzea cum imagini vegetale, acvatice, religioase sunt puse în
valoare, sugerând puterea inepuizabilă de a da viaţă. Deşi în discursul poetic modern au loc schimbări
esenţiale de paradigmă ( autoarele sunt tentate să depăşească senzorialul, recurg la abstractizări
accentuate ale limbajului), există „locuri” în care poezia feminină, indiferent de timp şi geografie, se
rosteşte pe sine, se caracterizează, îşi dezvăluie fiinţa într-un fel anume. Important este să
„ascultăm” ce spun textele.

În creaţia Anei Blandiana,de pildă, poetă emblematică a generaţiei ΄60, vegetaţia reprezintă nucleul
semantic al poeziei sale. La ea metafora vegetală este marcată de o sensibilitate feminină specifică.
Urmărim structuri metaforice precum „inima salcâmului”, „arbori-femele”, „zăpăceala mestecenilor”,
„ora de miere, galbenă zăpadă, pe care-o ning din crengi învinse merii”, „ce moarte aromată se coace
în gutui” etc. în care ni se relevă frumuseţile lumii văzute de ochiul sensibil care modulează realităţile
externe după stările eului. Crengi, frunze rădăcini, gutui, caişi, pruni, arbori devin, aici, epifanii ale
unor divinităţi feminine, veşminte ale cugetării poetice ale autoarei, în care sunt transpuse poetic
complexe atitudini ale eului în raport cu lumea: „Miroase / Un pom înflorit într-o curte / Şi-aproape
cu pulsul se-aude / Fructul în floare crescând.” Dacă ar fi să ţinem cont de funcţia mitologică sau
religioasă a simbolismului vegetal, dacă am şti ce ascunde şi ce semnifică el, am vedea în ce măsură
suntem motivaţi să căutăm în poezia feminină structuri metaforice coerente ce ni s-ar revela parţial
sau total – la orice nivel de lectură, pentru a contempla un text poetic.

Simbolismul apelor încorporează multiple semnificaţii. Apele reprezintă în primul rând viaţa
nediferenţiată, nefixată în formă. S-a vorbit în tradiţii despre „principiul umed al zămislirii”, pe de altă
parte de „apele vieţii”, ca şi de „apele divine”.

Simbolismul focului (la L. Lari sau I. Mălăncioiu) ne-a oferit o perspectivă largă de asocieri şi
interpretări. Focul, considerat în aspectul său de flacără ce încălzeşte şi hrăneşte, a jucat un rol
extrem de important în cultele indoeuropene: Ashtar a babilonenilor, Hestia grecească şi Vesta
romană sunt personificări ale flăcării. Focul prezent deopotrivă în cultul domestic şi în cel public,
însuşi focul sacru, etern era în legătură cu aspectul feminin al divinului.