Româna în context romanic

Actele celui de al XIX-lea COLOCVIU INTERNAȚIONAL AL

DEPARTAMENTULUI DE LINGVISTICA
(București, 22‒23 noiembrie 2019)

Editori:
Carmen MÎRZEA VASILE
Mădălina NAIDINOAIA TĂBĂCITU
Isabela NEDELCU
Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum
ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia
publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau
temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop
comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a
deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia
proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Româna în context romanic

Actele celui de al XIX-lea COLOCVIU INTERNAȚIONAL AL

DEPARTAMENTULUI DE LINGVISTICA
(București, 22‒23 noiembrie 2019)

Editori:
Carmen MÎRZEA VASILE
Mădălina NAIDINOAIA TĂBĂCITU
Isabela NEDELCU

2020
Șos. Panduri nr. 90-92, 050663 București – ROMÂNIA
Tel. +40 213054674
E-mail: editura.unibuc@gmail.com
www.editura-unibuc.ro
Librăria EUB
Bd. Regina Elisabeta nr. 4-12,
030018 București – ROMÂNIA
Tel. +40 213053703
Tipografie
Bd. Iuliu Maniu, Nr. 1–3,
061071, București – România
Tel. 0799.210.566

Copertă & DTP: Cătălin Ionuț Mihai

ISBN 978-606-16-0933-8
 CUPRINS

Cuvânt-înainte .................................................................................................................. 9

GRAMATICĂ ȘI FONETICĂ

Daniel ANDREȘOI, Relația dintre grupul social, limbă și gândire în concepția

relativistă a lui Sapir ............................................................................................. 13
Mădălina BOTEZ STĂNESCU, Gramaticalizarea lui când: de la valoarea temporală
la cea opozițională ................................................................................................. 23
Paul BUZILĂ, Teoria rețelelor relaționale. O teorie plauzibilă a limbajului ................. 31
Adrian CHIRCU, Sintagme cuantificatoare constituite din pronumele nehotărâte altul
şi tot în limba română veche .................................................................................. 45
Andreea MASTU, Tipuri de sintagme nominale care pot actualiza lecturi generice în
româna actuală. Probleme de evaluare pentru distincția generic / nongeneric .... 59
Cătălina MĂRĂNDUC, Structuri sintactice ale textului de lege în Legiurea lui Caragea
(1818) ..................................................................................................................... 67
Simona-Ștefania NEAGU, Aspecte privind propozițiile relative introduse prin care în
limba română veche ............................................................................................... 77
Larisa Florentina NICOLAIE, O analiză acustică a alomorfelor fonologice ale
desinenței -i plasate după radicali cu finala -i. Distincții între forma articulată
hotărât și cea nearticulată ..................................................................................... 87
Oana NICULESCU, Recuperarea digitală a fișelor de sat din cadrul Arhivei
fonogramice a limbii române prin intermediul proiectului MIDVAL .................... 95
Georgiana PÎRVULEȚ, Despre adjectivele derivate în -tor din româna veche ............... 103
Dana-Luminița TELEOACĂ, Cu privire la obiectul direct substantival al verbelor
care desemnează ‘mirarea’ în limbile română, franceză și spaniolă .................... 113

PRAGMATICĂ ȘI STILISTICĂ

Bianca ALECU, Creații digitale de tip memes. Cadru teoretic ....................................... 123
Cezar BĂLĂȘOIU, Comunicarea prin intermediar fictiv: „figuri” dialogale construite
cu sau poate că ....................................................................................................... 131
Marinela BOTA, Aspecte pragmatice ale marcatorului discursiv no în graiul
mocanilor din Munții Apuseni ............................................................................... 145
Adina BOTAȘ, Presidential discourse analysis: Gender differences in the use of
humour in pre-election debates ............................................................................. 155
Mihaela CACIANDONE, Emițătorul în macroactul verbal al declarației de dragoste.
Studiu de caz .......................................................................................................... 163
Daniela CIOBANU-IONIȚĂ, Limbajul evaluării în referințele despre membrii de
partid cu stagiul din ilegalitate .............................................................................. 169
Mihaela-Liliana DOBRE, Întrebarea retorică între componenta rațională și cea
emoțională. Studiu de caz ...................................................................................... 177
Stanca MĂDA, Codarea lingvistică în limbajul spațial ................................................... 185
Mihaela-Roxana MUNTEANU, Argumentul ad misericordiam în apelurile caritabile ........ 195
Lucia POPA, Măștile motivaționale în discursul public .................................................. 203
Andreea-Nicoleta SOARE, Ironie și umor în știrile unoristice ........................................ 219

LEXIC, SEMANTICĂ, TERMINOLOGII

Maria ALDEA, Nume proprii de personaje mitologice în Vocabularu romano-francesu,

de Ion Costinescu (București, 1870) ...................................................................... 229
Angela BIDU-VRĂNCEANU, Lexicul specializat românesc în context romanic .......... 237
Daniela Mariana CONSTANTIN, Limbajul corporatist actual. Studiu de caz: domeniul
informatic ............................................................................................................... 239
Liviu GROZA, Despre influența italiană asupra frazeologiei românești ........................ 249
Ruxandra IVAN, Semantica termenului fapt în perspectivă comparată. Cazul limbii
române ................................................................................................................... 253
Carmen LOZINSKI, Semantica termenului verde în limbile română și spaniolă ............ 259
Irina LUPU, Claudia VLAD, Sufixul -eală (-ială, -ală) în limba română și sufixul -dela
în limba portugheză. Un caz de echivalență? ........................................................ 267
Elena MUSEANU, Terminologia economică românească în cadrul celei europene ...... 279
Raluca-Mihaela NEDEA, Tendinţe și aspecte evidențiate în dinamica terminologiei
medicale actuale din limba română (I) .................................................................. 285
Adela NOVAC, Câmpul lexico-semantic femeie în creația lui Grigore Vieru: aspecte
de analiză structurală ............................................................................................ 295
Mihaela POPESCU, Pentru un corpus de cuvinte livrești în limba română .................... 303
Carolina POPUȘOI, Valori semantice ale unităţilor frazeologice româneşti cu
numeralul nouă ...................................................................................................... 309
Melania ROIBU, Cuvinte-valiză în presa actuală: structură, caracteristici, funcții ....... 317
Adriana STOICHIȚOIU ICHIM, Anglicisme recente în terminologia ocupațională din
română și franceză ................................................................................................ 327
Elena Isabelle TIȚA, Limbajul tenisului între lexic comun și lexic specializat ................ 335
Rodica-Elena TUDOR, Derivarea cu sufixe împrumutate din limba română în limba
rromani. Studiu de corpus ..................................................................................... 343

ISTORIA LIMBII ROMÂNE, FILOLOGIE,

DIALECTOLOGIE, ETIMOLOGIE

Victor CELAC, Cum ne poate ajuta etimologia în stabilirea limbii din care e făcută o
traducere? (Critil şi Andronius, Iaşi, 1794) ........................................................... 351
Rozalia COLCIAR, Din terminologia portului popular românesc: învelitoare
femeiască pentru cap, pe baza ALR I și a NALR .................................................... 361

6
Ion GIURGEA, Cristian MOROIANU, Monica VASILEANU, Contribuții etimologice
ale DELR în domeniul neologismelor ................................................................... 373
Gabriela STOICA, Din lexicul moştenit al limbii române. Termeni afectivi în context
romanic .................................................................................................................. 383
Patricia ȘERBAC, „Åm cuvintåt” cu istroromânii. Cât și cum ne înțelegem .................. 399

7
Cuvânt-înainte
10
GRAMATICĂ ȘI FONETICĂ
 RELAȚIA DINTRE GRUPUL SOCIAL, LIMBĂ ȘI
GÂNDIRE ÎN CONCEPȚIA RELATIVISTĂ
A LUI SAPIR

DANIEL ANDREȘOI
Universitatea din București

Articolul de față pune în discuție particularitățile relativismului lingvistic promovat de

Edward Sapir (1884-1939). Relativismul lui Sapir se înscrie în tradiția inițiată de Humboldt și
adusă în Statele Unite ale Americii de Franz Boas1. Punctul de pornire al acestei teorii
concepute de Sapir a fost studiul limbilor vorbite de indienii din America și comparația cu
limbile indo-europene. De aceea s-a afirmat că ideile relativismului lui Sapir au fost inspirate de
astfel de comparații (Graur și Wald 1977: 226). În urma acestor comparații, Sapir a făcut
observația că vorbirea este o activitate umană care variază în mod aproape nelimitat de la un
grup social la altul (Sapir 2016: 26).
Noutatea relativismului lingvistic al lui Sapir provine din așezarea unui intermediar între
limbă și gândire, reprezentat de grupul social. De altfel, pentru Sapir limba este un produs
social. În acest sens, el arată că vorbirea2 reprezintă moștenirea culturală a grupului, produsul
unei îndelungate utilizări la nivel social (Sapir 2016: 26). Fiind un produs social, limba își
manifestă influența asupra indivizilor numai în cadrul grupului social. Astfel, rolul limbii în
formarea gândirii și în impunerea unei viziuni asupra realității are ca origine grupul social care o
vorbește.
Expunerea prezentă urmărește relația limbii cu gândirea, influența asupra gândirii prin
modele lingvistice și constituirea limbii ca sistem formal.

1. Relația dintre limbă și gândire

Relația dintre limbă și gândire este prezentată, în lucrările lui Sapir, ca o relație de
determinare: limba influențează gândirea. O astfel de influență se manifestă prin contribuția
structurilor lingvistice la constituirea structurilor gândirii.
Pentru Sapir, a vorbi despre gândire în afara limbii este o imposibilitate, pentru că
înseamnă a ignora această dependență: „sentimentul pe care mulți îl au mulți că pot gândi sau
raționa în afara limbii este o iluzie” (Sapir 2016: 33).
Dependență aceasta presupune că gândirea există și funcționează prin formele limbii.
Formele lingvistice sunt materialul de care au nevoie formele gândirii pentru a fi determinat

1
După unii comentatori, concepția relativismului lingvistic din scrierile lui Sapir a fost dezvoltată
independent de teoria lui Humboldt (vezi Graur și Wald 1977: 226). Există însă păreri că poate fi stabilită o
legătură, prin Boas, între relativismul lui Humboldt și relativismul lui Sapir. Este evident că Sapir continuă teoria
maestrului său, Franz Boas, în mod propriu.
2
Termenul vorbire (speech) întrebuințat de Sapir în lucrările sale este de limbă.
conturul lor. De aceea Sapir arată că formarea unui concept depinde, în mod necesar, de
exprimarea lui printr-o formă lingvistică: „conceptul nu ajunge să aibă viață în mod individual și
independent până nu își găsește o materializare lingvistică specifică” (Sapir 2016: 34).
O ipostază a dependenței se manifestă și prin rolul limbii de recipient pentru gândire. Fiind
recipientul gândirii, limba este totodată mijlocul care o menține în existență și o modelează. În
acest sens, influența limbii se observă din capacitatea de a crea forme noi la nivelul gândirii. De
aceea, în opinia unor cercetători, Sapir a evidențiat rolul limbii în formarea și cristalizarea
ideilor (Graur și Wald 1977: 226). Astfel, în viziunea lui Sapir, noile forme nu derivă din
procesele proprii gândirii și nu depind de legile ei proprii, ci apar prin procesele limbii. O teză a
lui Sapir atrage atenția asupra generării conceptelor dintr-un material lingvistic preexistent.
Conform acestei teze, formarea conceptelor este precedată de formele lingvistice: „Apariția unui
nou concept este în mod invariabil prefigurată de o utilizare forțată sau extinsă a materialului
lingvistic vechi” (Sapir 2016: 34).
Capacitatea de a genera forme ale gândirii depinde de condiția ca formele limbii să aibă o
întrebuințare extinsă. O astfel de întrebuințare extinsă este necesară limbii pentru a activa
mecanismele care produc schimbări în formele gândirii. Astfel, din teoria lui Sapir se deduce
teza că gândirea este o construcție a limbii.
Preeminența limbii se manifestă prin rolul formelor ei de a face accesibile, pentru vorbitori,
formele gândirii. În acest fel se explică nevoia pe care vorbitorii o simt de a cunoaște formele
gândirii cu ajutorul formelor lingvistice. Formele gândirii nu sunt doar cunoscute, ci, mai ales,
manevrate prin intermediul formelor lingvistice: „De îndată ce avem la îndemână cuvântul,
simțim instinctiv […] că acel concept ne aparține, că putem să îl manevrăm” (Sapir 2016: 34).
O observație desprinsă din atașarea conceptelor de cuvinte este că formelor limbii li se
impune să fie într-o relație de echivalență cu formele gândirii. Această echivalență presupune o
identitate3 între limbă și gândire.
Limba este, așadar, tipar al gândirii (Sapir 2016: 37), iar influența ei se manifestă, mai ales,
ca un proces de formare. În acest sens, trebuie înțeleasă afirmația că gândirea crește odată cu
instrumentul, adică limba (Sapir 2016: 33). Însă această creștere înseamnă, desigur, un control al
limbii asupra gândirii. Un astfel de control amplifică rolul limbii, pentru că orice mișcare a
gândirii este subordonată unor structuri lingvistice. În acest fel se explică de ce Sapir exclude
orice posibilitate de a acorda gândirii un rol separat de structurile limbii.
Prin subordonarea față de structurile limbii nu este totuși exclusă posibilitatea să existe și o
manifestare liberă a gândirii. Sapir admite astfel că, dincolo de rolul de a modela, limba este, la
rândul ei, supusă unui proces de formare prin activitatea gândirii. Această posibilitate există,
întrucât relația dintre limbă și gândire presupune o influență reciprocă. Aceasta este semnificația
afirmației lui Sapir: „instrumentul face posibil produsul, produsul rafinează instrumentul” (Sapir
2016: 34).
Distanțarea dintre cele două entități trebuie înțeleasă din perspectiva rolului pe care îl
îndeplinesc. Această diferențiere este subliniată de savantul american când afirmă că limba este,
înainte de toate, o funcție prerațională (Sapir 2016: 33). Influența limbii asupra gândirii este
limitată tocmai de această funcție. Numai în acest sens este acceptabilă existența unei
diferențieri între limbă și gândire. Arătând că limba este o funcție prerațională, Sapir precizează
că limba funcționează la alt nivel față de gândire. Astfel, gândirea are libertatea să creeze după
ce se desprinde de rolul prerațional al limbii și tinde să ghideze, în următoarele etape, direcția de

3
Însă o astfel de identitate există numai între limba unui grup social și gândirea indivizilor care îi aparțin.
Vezi secțiunile următoare pentru a înțelege cum este definit grupul social în teoria lui Sapir.

14
elaborare a formelor lingvistice. De aceea Sapir conchide că limba și gândirea nu sunt neapărat
suprapuse (Sapir 2016: 33).
Se poate, prin urmare, afirma că Sapir promovează un relativism lingvistic moderat4,
pentru că nu acordă limbii un rol excesiv în raport cu gândirea.

2. Limba ca produs social

Relativismul lui Sapir este fundamentat pe rolul social al limbii. De aceea influența limbii
asupra gândirii trebuie explicată din perspectiva utilizării ei în cadrul unui grup social. Scopul
secțiunii prezente este de a argumenta că limba este legată în mod indisolubil de un grup social
care o întrebuințează pentru comunicare și că își fundamentează funcțiile pe structura grupului
social. În primul rând, este necesară identificarea și definirea unui grup social din perspectiva
teoriei lui Sapir. În al doilea rând, este important de subliniat rolul limbii în cadrul unui grup
social.

2.1. Criteriul identificării unui grup social: rasă, cultură sau limbă?
Grupul social se definește în funcție de limba întrebuințată curent pentru comunicare de
indivizii care îl compun. În acest caz, o comunitate care întrebuințează o limbă ca limbă maternă
reprezintă un grup social. Din tezele lui Sapir rezultă legătura strânsă dintre o limbă și un grup
social. O legătură de acest tip este posibilă numai într-un grup social care și-a însușit o limbă.
Importanța unei astfel de legături este dovedită de imposibilitatea ca o limbă artificială să
funcționeze ca parte a unui grup social. Sapir arată că limba este legată de comunitate, că este
una dintre laturile cele mai importante ale grupului social. Însă lipsa de interes față de o limbă
construită artificial dovedește că însușirea unor obiceiuri sau modele (habits) ale limbii este în
legătură cu logica și necesitățile intelectuale (Sapir 1949a: 43). Chiar dacă este învățată de unii
din grup, o limbă artificială nu poate fi parte a gândirii celor care o întrebuințează. Sapir susține
că limba și obișnuințele noastre de gândire se află într-o legătură inextricabilă, într-un anume fel
sunt una și aceeași (Sapir 2016: 201). Este necesar ca o limbă să fie parte integrantă a unui grup
social, ca să funcționeze ca un mijloc de a modela gândirea și experiența vorbitorilor. Astfel, o
limbă artificială nu poate constitui un grup social.
Mai este important de precizat că, în viziunea lui Sapir, grupul social nu se circumscrie în
funcție de rasă și cultură. Excluderea unor astfel de criterii are la bază comparațiile între
structura unor limbi și răspândirea lor pe grupuri etnice și sfere culturale. Din astfel de
comparații reiese că nu există o corelație generală între tipul cultural și structura lingvistică
(Sapir 1949a: 34). Structura lingvistică nu este determinată nici biologic, adică prin influența
caracteristicilor rasei, nici cultural, adică prin influența concepției despre lume și viață susținute
de gânditorii unei comunități. De aceea Sapir afirmă că grupurile de limbi nu corespund câtuși
de puțin grupurilor rasiale sau ariilor culturale (Sapir 2016: 194). Sapir oferă ca exemplu limba
engleză care nu este vorbită de o rasă unitară (Sapir 2016: 194). Limbi fără nicio legătură de
înrudire pot avea o cultură comună, iar limbi strâns înrudite – chiar și o singură limbă – pot
aparține unor sfere culturale diferite (Sapir 2016: 197-198). De asemenea, este important de
observat că rasa nu impune prin caracteristicile ei un tip de dezvoltare lingvistică. Sapir respinge
teza că trebuie să existe o relație între limbă și acel aspect inefabil al rasei pe care îl numim
temperament (Sapir 2016: 200). Însă este important de subliniat că în interiorul rasei pot exista
mai multe grupuri sociale.

4
Sapir diferă de Whorf printr-o viziune moderată a relativismului lingvistic.

15
 Un grup social nu poate fi mai extins decât limba pe care o întrebuințează. Limba este,
așadar, singurul criteriu pe baza căruia este delimitat un grup social. De asemenea, limba
definește grupul nu numai ca identitate, ci și ca entitate distinctă de altele. Este important să fie
evidențiate două aspecte ale relației dintre grupul social și limbă. Grupul social impune
indivizilor o viziune ontologică prin categoriile limbii, iar limba marchează limitele unui astfel
de grup.

2.2.Rolul limbii în grupul social

În concepția lui Sapir, limba este accesibilă indivizilor numai prin intermediul colectivității
din care ei fac parte, fiind moștenită și însușită prin intermediul acesteia. Accentul se deplasează
de pe individ pe colectivitate, pentru că rolul limbii de a modela gândirea prin structura ei
specifică și de a contribui la definirea unei viziuni asupra realității pentru indivizi este impus de
uzul ei social. Prin rolul ei preponderent social, limba nu aparține individului și gândirii lui, ci
unei comunități. Cu alte cuvinte, o importantă componentă care definește acest rol este grupul
social. Este clar că o influență a limbii se poate manifesta doar în cadrul unui grup social. Astfel,
cadrul limbii este, după teoria lui Sapir, grupul social.
Limba își exercită funcțiile ei numai în cadrul unui grup social. Cercetătorii care au
analizat lucrările lui Sapir au observat că importanță, la nivelul grupului social, au două funcții
ale limbii: funcția de comunicare și funcția de socializare (Graur și Wald 1977: 225). Aceste
două funcții se manifestă prin întrebuințarea limbii într-un grup social.
Prin funcția de comunicare, limba este mijlocul de a transmite experiența care nu este
prelucrată însă la nivel individual, ci la nivelul unui grup social. Vehiculul unei experiențe
obținute prin generalizare este limba, pentru că este cunoscută și întrebuințată de o comunitate.
În plus, comunicarea între indivizii cu experiențe particulare este posibilă prin intermediul limbii
care le subsumează elementelor comune.
A doua funcție este cea mai importantă. Sapir afirmă că limba reprezintă o mare forță de
socializare (Sapir 1949a: 15). Manifestarea funcției de socializare a limbii face posibilă
subordonarea experiențelor individuale la experiența grupului social. O astfel de subordonare,
impusă de funcția de socializare, înseamnă aducerea unor experiențe individuale diverse la un
numitor prin intermediul categoriilor și al structurilor limbii. De fapt, limba, fiind însușită în
interiorul comunității, impune celor care o învață să preia experiența epistemologică a întregii
comunități. Funcția de socializare a limbii se manifestă prin impunerea și transmiterea unui
conținut ontologic care este comun vorbitorilor dintr-un grup social. De aceea se poate afirma că
limba este, în concepția lui Sapir, un mijloc de agregare socială.
Din lucrările lui Sapir se desprinde teza că limba oferă o cunoaștere despre lume prin
categoriile ei, cunoscute și vorbite numai în cadrul grupului social. Realitatea nu este analizată
în funcție de experiența de reflectare a unui individ, ci în funcție de experiența unei comunități,
înscrisă în structurile lingvistice. Rezultă astfel că realitatea cunoscută de vorbitori este o
construcție lingvistică specifică unui grup social: „Lumea reală este construită, în mod
inconștient, pe obiceiurile limbii unui grup” (Sapir 1929: 209).
Viziunea asupra lumii este conturată prin categoriile unei limbi și, în mod necesar, aparține
unui grup social. Limba creează astfel prin structurile ei o realitate specifică pentru vorbitorii
fiecărui grup social. În acest sens, Sapir susține că limba este un ghid către realitatea socială5
(Sapir 1929: 209). Termenul realitate socială din teoria lui Sapir definește viziunea asupra lumii

5
De aceea o analiză sociologică trebuie să se bazeze, după Sapir, și pe studiul limbii unui grup (vezi Sapir 1929:
209).

16
a unui grup social, așezându-se în opoziție cu termenul realitate obiectivă. Vorbitorii nu au
acces la realitatea obiectivă, ci numai la o realitate socială care este construită de limba
întrebuințată de ei. O consecință este că două limbi diferite nu reprezintă aceeași realitate socială
(Sapir 1929: 209).

3. Modele sociale și modele lingvistice

Relativismul lingvistic promovat de Sapir este întemeiat pe modele sociale și lingvistice

care vor fi puse în discuție în această secțiune. Acestea sunt o componentă definitorie a grupului
social, pentru că reprezintă mijlocul de a influența comportamentul și viziunea indivizilor despre
lume.

3.1. Fundamentul modelelor sociale și lingvistice: comportamentul social

Teoria lui Sapir relevă influența comportamentului social asupra individului. Reacțiile și
gesturile unei persoane sunt influențate de obiceiurile grupului căruia îi aparține. Într-o
comunitate, sunt acceptate și perpetuate, prin tradiție, gesturi, obiceiuri, idei care sunt subsumate
unui comportament generalizat. Individul este constrâns să adopte un comportament în
conformitate cu un comportament acceptat și generalizat în cadrul unui grup social. Un astfel de
comportament este numit de Sapir comportament social. Fiind produsul unui grup,
comportamentul social se definește prin prevalența generalului asupra individualului. Sapir arată
că, dacă eliminăm aspectele comportamentului individual și păstrăm doar normele de conduită
create de indivizi în asociere și perpetuate prin tradiție, poate fi conturat un comportament social
(social behavior) (Sapir 1949b: 545). În acest sens, Sapir arată că nu poate exista o disociere
între un comportament individual și un comportament social (Sapir 1949b: 545). Fiind creația
unui grup social, comportamentul6 unui individ poate fi explicat prin subordonarea față de
comportamentul social. Conform teoriei lui Sapir, se poate afirma că numai prin intermediul
grupului social poate fi impus indivizilor un comportament social. Astfel, comportamentul
generalizat la nivelul grupului social are rolul de a modela comportamentul individului.
Tot unui comportament social este subordonată și cunoașterea asupra lumii, întrucât relația
individului cu lumea depinde de mediul social. Ceea ce face și gândește un individ nu trebuie să
fie înțeles din perspectivă proprie, ci din perspectiva unui mod generalizat de comportament
care este impus de societate (Sapir 1949b: 546). Pentru Sapir, individul nu are posibilitatea de a
se raporta la lume în mod independent și de a avea un comportament liber, ci este influențat de
grupul social din care face parte și chiar este captiv în limitele acestuia. Astfel, ceea ce își
însușește un individ este impus de mediul social, unde este susținută și promovată o viziune
generală asupra lumii.
În plus, trebuie subliniat că, pentru Sapir, comportamentul social este o formă culturală, de
aceea îl denumește comportament cultural. Astfel, în teoria lingvistului american, comportament
social și comportament cultural sunt termeni echivalenți (Sapir 1949b: 545).

3.2. Cadrul limbii: modele sociale

Așa cum am arătat mai sus, indivizii sunt subordonați unui comportament social care este
codificat în modele (patterns) (vezi Sapir 1949b: 546).

6
Sensul pe care îl are termenul comportament (behavior) este, în acest caz, modul de a înțelege lumea și de a
viețui.

17
 Grupul social exercită influență asupra indivizilor prin intermediul unor modele. Indivizii
sunt obligați să își însușească și să se raporteze la modelele culturale ale grupului căruia îi
aparțin. Cu alte cuvinte, ceea ce fac și gândesc oamenii dintr-un grup social este subsumat unor
modele culturale specifice.
Prima caracteristică definitorie a unui model cultural o reprezintă organizarea care face
diferența între comportamentul individual și comportamentul social. De aceea lingvistul
american nu înțelege diferența dintre comportamentul individual și cel social prin fel sau esență
(kind, essence), ci prin organizare (Sapir 1949b: 545). O astfel de organizare a
comportamentului social se regăsește într-un model cultural. Pentru realizarea unor astfel de
modele culturale, cărora indivizii li se supun, nu există nicio determinare individuală (Sapir
1949b: 558). De aceea Sapir vorbește despre modele nonindividuale care constituie
comportamentul social sau comportamentul cultural (Sapir 1949b: 545).
A doua caracteristică a unui model cultural este înțelegerea lui doar în cadrul unui grup
social. Modelele sociale sunt construite în interiorul unui grup, sunt specifice unui grup social și
sunt conturate prin tradiția unui grup social. Sapir explică, în lucrările lui, comportamentul
social prin modele culturale adânc înrădăcinate (Sapir 1949b: 548). O astfel de înrădăcinare este
fixarea modelelor culturale în comportamentul social al unui grup. Sapir a definit
comportamentul social (social behavior) ca o sumă sau ca un aranjament al unor aspecte ale
comportamentului individual referitoare la modele culturale care au propriul context (Sapir
1949b: 545). Prin propriul context, se înțelege un cadru social, unde individul are un
comportament înțeles și acceptat de ceilalți membri ai grupului. Tradiția socială a unui grup este
cheia pentru a descifra astfel de modele (Sapir 1949b: 546-547). Trăsăturile comportamentului
individual au nevoie de un context pentru a fi descifrate. Astfel, comportamentul individual se
explică prin comportamentul social7 care este codificat în modele sau tipare accceptate în
tradiția grupului.
Este de remarcat complexitatea acestor modele care, după Sapir, au influență pe toate
planurile vieții: comportament, obiceiuri, limbă etc. Astfel de modele definesc o viziune despre
lume. Indivizii se raportează la modelele culturale ale grupului social căruia îi aparțin în mod
obligatoriu. Gândirea și comportamentul indivizilor nu se dezvoltă în mod liber, ci se formează
în funcție de modelele culturale însușite în cadrul grupului social din care fac parte.
Sapir susține că tiparele comportamentului social sunt asumate în mod inconștient (Sapir
1949b: 548). De asemenea, el susține că aceste modele culturale nu sunt cunoscute de indivizi,
nu sunt percepute în mod conștient, ci sunt simțite sau intuite (Sapir 1949b: 548). Astfel, nu se
poate vorbi despre cunoașterea acestor modele în sensul propriu al termenului. Totuși indivizii
se comportă în funcție de niște reguli care definesc aceste modele și după care sunt formate. De
aceea se poate afirma, arată Sapir, că aceste modele sunt bine cunoscute într-un anumit sens (Sapir
1949b: 548). Însă această cunoaștere nu este utilă pentru o manipulare conștientă (Sapir 1949b:
548). Cunoașterea liberă este o iluzie, pentru că indivizii sunt conduși în mod strict de forme de
comportament pe care le pot simți, dar despre care pot face afirmații în mod vag și aproximativ
(Sapir 1949b: 549). Un copil, de exemplu, poate întrebuința cu mare ușurință cea mai dificilă
limbă, dar este nevoie de o minte analitică neobișnuită pentru a explica mecanismul lingvistic
subtil al unui astfel de sistem manevrat de un copil în mod inconștient (Sapir 1949b: 549).
Modelele culturale asumate în mod inconștient reprezintă o nouă formulă introdusă de
Sapir pentru a explica dimensiunea culturală în care gândesc indivizii. Când indivizii asimilează
în mod inconștient modelele culturale, gândirea lor este ordonată de acestea și chiar nu își pun

7
Reperele fundamentale ale definirii comportamentului social sunt modelul cultural și propriul context.

18
problema de a evita astfel de constrângeri. Când are loc asimilarea inconștientă a unor modele
culturale, indivizii consideră că acumulează o viziune corectă și completă asupra realității.
Incongruențele pe baza cărora se susține relativismul lingvistic apar când se compară viziunile
care sunt asimilate în societăți diferite și în limbi diferite.

3.3. Categoriile limbii ca modele sociale

Sapir consideră că limba poate fi definită ca un tip de comportament social (social
behavior). În acest sens, întrebuințează termenul de comportament lingvistic (language
behavior) (Sapir 1949b: 555). În toate formele ei, limba este asimilată de indivizi pe baza unor
modele care sunt create și valide doar în cadrul unui grup social. De aceea se poate afirma că un
model lingvistic nu este determinat prin caracteristici biologice moștenite ale rasei, ci trebuie
înțeles și explicat exclusiv în termeni sociali (Sapir 1949b: 555). Limba acționează asupra
gândirii prin intermediul unor modele care aparțin grupului social. Conform acestei definiții,
limba este purtătoarea unor viziuni ontologice, codificate în modele culturale (Sapir 1929: 209).
Individul nu poate ieși din cadrul comunității pentru a înțelege lumea și pentru a o descrie prin
structurile limbii. Modelul lingvistic, fiind echivalent cu un model cultural, este un reper pentru
indivizii unui grup social.
Structurile limbii sunt concretizate în modele / tipare, așa cum sunt realizate toate tipurile
de comportament social, descrise de Sapir în lucrările sale. Formele limbii (sunete, cuvinte,
forme gramaticale, construcții sintactice) reprezintă valori dacă sunt acceptate de grupul social
ca simboluri ale referinței (Sapir 1949b: 549). Sunt de remarcat aici două criterii care definesc
formele lingvistice drept modele culturale ale unui grup: asumarea lor în cadrul unui grup și
calitatea de simboluri ale referinței.
Sapir arată că limbile au posibilități variate de a realiza modele (Sapir 1949b: 551).
Categoriile gramaticale sunt construite ca niște modele culturale. Un exemplu este categoria
numărului care apare într-o varietate uimitoare în limbile din toată lumea: în unele limbi este o
categorie necesară și bine dezvoltată; în alte limbi este o categorie accesorie sau opțională; în
altele, numărul poate fi cu greu considerat o categorie gramaticală (Sapir 1949b: 551). Cuvintele
sunt considerate de Sapir modele sociale (Sapir 1929: 210). Însă cuvintele sunt modele
construite în mod variat, având rolul de a exprima o noțiune sau de a reda semnificațiile dintr-un
enunț. De exemplu, cuvintele din chineză exprimă doar o noțiune, în timp ce în limbile
polisintetice ale indienilor americani cuvintele reprezintă un complex propozițional (Sapir
1949b: 551). O altă realizare a acestor modele o reprezintă structurile lingvistice care exprimă
direcția mișcării. Yana, o limbă vorbită de indienii care locuiau în Carolina de Nord,
întrebuințează opt elemente pentru a transmite conceptul de mișcare spre est, sud, nord, vest
(Sapir 1949b: 552). Noțiunea de est (punct spre care se realizează mișcarea unei persoane) nu se
exprimă printr-un cuvânt independent sau o frază, ci printr-un simplu sufix, atașat în complexul
verbal (Sapir 1949b: 552). După Sapir, modelele sunt create și imprimate la orice nivel al limbii,
chiar fonetic (vezi Sapir 1949b: 555). Vorbitorii gândesc și comunică pe baza unor modele
fonologice8. Fiecare limbă are o schemă fonetică în care un sunet sau dinamica unui sunet are o
configurație definită față de alte sunete ale limbii (Sapir 1949b: 554). Sunetul nu se identifică
după o articulare particulară sau după percepția unei astfel de articulări (Sapir 1949b: 554).
Astfel, sunetul face parte dintr-o configurație, dintr-un model.

8
S-a arătat că Sapir este un precursor al teoriei fonemului în variantă specifică. Este considerat un precursor al
lui Trubețkoi (Vezi Mounin 1999: 210-211).

19
 Aceste modele sunt însușite de indivizi în cadrul comunității în perioada de formare.
Însușirea acestor modele lingvistice nu se face printr-o analiză obiectivă, ci în mod inconștient
(Sapir 1949b). Fiind alcătuit din configurații complexe, sistemul limbii este supus, după Sapir,
unui control inconștient (vezi Sapir 1949b: 555).
O latură sub care se manifestă un control inconștient este faptul că un individ obișnuit nu
poate avea o cunoaștere adecvată a unor modele culturale definite (Sapir 1949b: 555). Sapir
susține că niciun vorbitor obișnuit nu are o cunoaștere adecvată a configurațiilor ascunse de
sunete, discutate mai sus (Sapir 1949b: 555). Vorbitorul este, după Sapir, un adept loial și
inconștient al unor modele fonetice socializate care sunt simple și evidente în practica zilnică,
dar care sunt subtile și determinate istoric (Sapir 1949b: 555). Indivizilor li se pare firesc să vadă
și să înțeleagă lumea așa cum le este descrisă prin intermediul unor modele culturale și
lingvistice. Ei gândesc în limitele acestor modele lingvistice, chiar dacă și le-au însușit în mod
inconștient.
Aserțiunea lui Sapir asupra concepției relativiste se oprește la o cunoaștere adecvată a
modelelor exprimate prin alte limbi. O astfel de formulă întrebuințată de Sapir nu restrânge
capacitatea de a reda ideile, evenimentele dintr-o limbă în altă limbă, ci doar capacitatea de a le
înțelege în mod profund, ca modele de gândire. Oricum, indivizii nu pot părăsi modelele însușite
de ei odată cu învățarea unei limbi în primii ani de viață. Pentru Sapir, este posibilă trecerea
vorbitorilor de la o viziune la altă viziune asupra lumii, însă este o trecere parțială, limitată, întrucât
există îngrădirea viziunii din limba maternă. Totuși această trecere presupune înțelegerea parțială
și limitată a unei viziuni dintr-o limbă străină. Sapir arată că o analogie între înțelegerea despre
război a unui observator de pe Marte și a unui pământean creează o confuzie. Neștiind nimic
despre război, observatorul de pe Marte poate confunda un astfel de eveniment prin analogia cu o
crimă (Sapir 1949b: 556).

4. Sistemul limbii: modele formale

În teoria lui Sapir, limba este concepută ca sistem și impusă prin modele la nivel social. Din
tezele sale rezultă că el identifică modelul cultural prin relații formale care reprezintă sistemul
limbii. De aceea Sapir vorbește despre relații formale care dau semnificație elementelor limbii
(Sapir 1949b: 553). El înțelege sistemul limbii din perspectiva modelelor sociale însușite și
utilizate de fiecare individ dintr-un grup. Pentru a dovedi existența unui astfel de sistem, Sapir
aduce două argumente.
În primul rând, el arată că nu este nimic arbitrar sau accidental în structura unui cuvânt-
propoziție dintr-o limbă polisintetică (Sapir 1949b: 553). Pentru a corespunde unui model însușit
de un grup, fiecare element lingvistic are rolul lui în limbă (vezi Sapir 1949b: 553).
În al doilea rând, Sapir arată că indivizii își însușesc modelele limbii și le cunosc validitatea
pe baza unor caracteristici formale. De aceea greșelile și inadvertențele formelor gramaticale sunt
respinse de grupul social. Atât grupurile care întrebuințează limbi izolante, cât și cele care
întrebuințează limbi polisintetice resping orice formă care nu corespunde modelelor (vezi Sapir
1949b: 553).
Orice limbă are, după Sapir, o integritate formală (formal completeness) (Sapir 1949c: 153).
Integralitatea formală presupune un sistem fonetic definit și exclusiv, în care toate structurile, de la
cele obișnuite la cele potențiale, sunt încadrate într-o schemă ingenioasă (deft tracery) de forme
fixate (prepared forms) din care nu se poate ieși (Sapir 1949c: 153). Modelele lingvistice au o
realizare concretă, după Sapir, printr-un sistem formal complex (Sapir 1949b: 555).

20
 Integritatea formală este valabilă pentru limbile așa-zis primitive ca eschimosă sau
hotentotă și pentru limbile marilor culturi (Sapir 1949c: 153). Este important de precizat că
Sapir a subliniat rolul limbii ca sistem de comunicare în orice tip de societate. Sapir arată că
orice limbă este un sistem format pe deplin pentru a fi întrebuințat de un grup social pentru
comunicare. Niciun vorbitor nu este obligat să creeze noi forme sau să dea o nouă orientare
limbii pentru a comunica (Sapir 1949c: 153). Integritatea formală (formal completeness) oferă
fiecărui vorbitor posibilitatea de a comunica orice idee originală sau bizară, orice idee izvorâtă
din fantezia lui (Sapir 1949c: 153).
Integritatea formală nu are de a face cu bogăția sau sărăcia vocabularului (Sapir 1949c:
153). E posibil ca o limbă să nu aibă terminologia dezvoltată pentru concepte filosofice, dar
limbile sunt pregătite să primească un bagaj filosofic (Sapir 1949c: 154). Cauzalitatea, spre
exemplu, este un concept filosofic care nu este exprimat în unele limbi. Sapir arată însă că limbi
ca hotentota sau eschimosa, care nu au o noțiune adecvată a cauzalității, au alte mijloace de a
exprima cauzalitatea (Sapir 1949c: 155). Astfel de concepte și relații de cauzalitate nu sunt
exprimate de popoarele primitive în planul conștient, ci sunt redate în mod inconștient (Sapir
1949c: 155). De aceea Sapir vorbește despre două moduri de a concepe cauzalitatea: unul
intelectual și conștient, dezvoltat mai târziu și altul inconștient care se dezvoltă în primii ani de
viață (Sapir 1949c: 155).
Aceste relații formale din limbă, constituind modele culturale, nu sunt cunoscute de
vorbitori, ci sunt simțite și însușite (Sapir 1949b: 553). Indienii yana nu sunt conștienți că
sistemul limbii lor poate avea clasificări simbolice susținute prin mijloace fonetice, că există o
coeziune a elementelor formale și că secvențele care formează propoziții sunt construite pe baza
unor reguli stricte (Sapir 1949b: 553). Aceste forme stabilesc un sentiment relațional definit sau
o atitudine față de o expresie de conținut posibilă și, prin acestea, față de orice fel de conținuturi
de experiență atât cât poate fi experiența redată în termeni lingvistici (Sapir 1949c: 153). Ceea
ce este de remarcat este că Sapir așază două coordonate ale redării experienței: formele și
sentimentul (sau atitudinea). Modul în care vorbitorul se raportează la formele limbii și mijlocul
de a le achiziționa nu ține de rațiune, ci de sentiment sau atitudine.

5. Concluzii

Pentru Sapir, așadar, limba este un mediator între indivizi și realitate. Indivizii nu au acces
la lumea exterioară prin intermediul gândirii, ci prin intermediul limbii. Structurile limbii sunt
construite ca modele sociale și sunt însușite ca atare. Ca model social, limba se realizează însă
prin modele formale și este un sistem formal. Teoria lui Sapir încadrează conceptul de sistem al
limbii în modele sociale. Astfel, sunt reunite conceptul de model social și conceptul de sistem
formal în vederea explicării influenței limbii asupra gândirii. Contribuția importantă a lui Sapir
este conceptul de model lingvistic ca unul dintre tipurile de model social.
Pentru a descoperi influența limbii asupra gândirii este necesară raportarea la grupul social.
Influența limbii este mediată de modele sociale însușite de indivizii care fac parte dintr-un grup
social. Limba aparține grupului social, iar indivizii și-o însușesc ca model social. Grupul social
este mijlocul prin care limba se impune asupra vorbitorilor. Indivizii își însușesc o limbă numai
prin intermediul grupului din care fac parte.

Bibliografie
Frâncu, Constantin, 2016, Curente, școli, direcții și tendințe în lingvistica modernă, Iași, Casa
Editorială Demiurg Plus.

21
Graur, Alexandru, Lucia Wald, 1977, Scurtă istorie a lingvisticii, București, Editura Didactică și
Pedagogică.
Lucy, John A., 1992, Language diversity and thought. A reformulation of the linguistic relativity
hypothesis, Cambridge, Cambridge University Press.
Mandelbaum, David G. (ed.), 1949, The selected writings of Edward Sapir in language, culture, and
personality, Berkeley, University of California Press.
Mounin, Georges, 1999, Istoria lingvisticii, București, Editura Paideea.
Penn, Julia M., 1972, Linguistic relativity versus innate ideas. The origins of the Sapir – Whorf
hypothesis in gerrman thought, Paris, Mouton, The Hague.
Pinxten, Rik, (ed.), 1976, Universalism versus Relativism in Language and Thought. Proceedings of
a Colloquium on the Sapir-Whorf Hypotheses, Paris, Mouton, The Hague.
Robins, Robert H., 1976, The current relevance of the Sapir-Whorf hypothesis, în Rik Pinxten, (ed.),
Universalism versus Relativism in Language and Thought. Proceedings of a Colloquium on the
Sapir-Whorf Hypotheses, Paris, Mouton, The Hague, p. 99-107.
Sapir, Edward, 1921, Language. An introduction to the study of speech, New York, Harcourt, Brace.
Sapir, Edward, 1929, „The status of linguistics as a science”, Language, vol. 5, nr. 4, p. 207-214.
Sapir, Edward, 1949a, Culture, Language And Personality. Selected Essays, ed. David
G. Mandelbaum, Berkeley, University of California Press.
Sapir, Edward, 1949b, „The unconscious patterning of behavior in society”, în David
G. Mandelbaum (ed.), The selected writings of Edward Sapir in language, culture, and
personality, Berkeley, University of California Press, p. 544-559.
Sapir, Edward, 1949c, „The grammarian and his language”, în David G. Mandelbaum (ed.), The
selected writings of Edward Sapir in language, culture, and personality, Berkeley, University
of California Press, p. 150-159.
Sapir, Edward, 2016, Despre limbă. O introducere în studiul vorbirii, ediție îngrijită și traducere de
Teodora Ghivirigă, Iași, Casa Editorială Demiurg.

THE RELATIONSHIP BETWEEN SOCIAL GROUP, LANGUAGE AND THINKING IN SAPIR’

RELATIVIST CONCEPTION

(Abstract)

The linguistic relativism supported by Edward Sapir is distinguished by the peculiarity of placing the
social group as an intermediary between language and thought. According to Sapir, language does not shape
thinking directly, but exerts an influence on thinking only within the social group that uses it. Individuals refer to
the social patterns of the group they belong to. Language categories are subsumed to social patterns and are
organized as linguistic patterns integrated into a formal system. Languages construct such formal patterns
differently. Thus, language shapes thinking through formal patterns received by speakers as social patterns.

22
 GRAMATICALIZAREA LUI CÂND:
DE LA VALOAREA TEMPORALĂ LA CEA
OPOZIȚIONALĂ

MĂDĂLINA BOTEZ STĂNESCU

Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Introducere

În lucrarea de față îmi propun să analizez adverbul relativ circumstanțial când din
perspectiva procesului de gramaticalizare prin care trece. În limba veche, acesta este utilizat cu
valoarea lui temporală, însă, în prezent, când apare și în contexte în care indică opoziția. Cu
toate acestea, valoarea temporală este, în continuare, cea mai frecventă. Utilizând un corpus de
texte de limbă română veche și de texte de limbă vorbită actuală, voi urmări traseul parcurs de la
valoarea temporală la cea opozițională. Corpusul cuprinde și o serie de texte dialectale, însă nu
s-au înregistrat ocurențe în care când să fie folosit cu valoarea opozițională. Scopul principal al
lucrării este identificarea contextului-cheie care a permis schimbarea („switch context” – Heine
2002: 85) sau a ambiguității care a determinat reinterpretarea structurii („surface ambiguity” –
Harris și Campbell 1995: 51).
Cadrul teoretic folosit în această cercetare are la bază lucrarea World Lexicon of
Grammaticalization în care Heine și Kuteva (2002: 2) formulează un prim scop al teoriei
gramaticalizării: descrierea felului în care formele și construcțiile gramaticale se dezvoltă în
timp și spațiu și oferirea unei explicații pentru structura lor. Conform acestor autori,
gramaticalizarea implică patru mecanisme principale care relaționează între ele: desemantizarea
(pierderea înțelesului inițial), extinderea (folosirea respectivului element într-un context nou),
decategorizarea (pierderea caracteristicilor morfosintactice de formă lexicală) și eroziunea
(pierderea conținutului fonetic). Cu toate că trei dintre aceste mecanisme implică o pierdere de
proprietăți (semantice, morfosintactice și fonetice), Heine și Kuteva susțin că gramaticalizarea
implică și un mare câștig: posibilitatea de a utiliza formele respective și în alte contexte.
În cadrul acestei lucrări, atenția este îndreptată asupra adverbului relativ când și a
transformărilor pe care acestea le suferă de la limba română veche la limba actuală. Având în
vedere cadrul teoretic prezentat mai sus, vor fi analizate contextele în care apare acest adverb,
valorile cu care este utilizat și vor fi identificate stadiile pe care le-a parcurs până în prezent.

2. „Când”: de la valoarea temporală la cea opozițională

2.1. Valorile lui „când” în limba română veche

În textele de limbă română veche, valoarea lui când este, de cele mai multe ori, temporală.
Așa cum menționează și Andreea Dinică (în SOR 2016: 492), adverbul relativ când(u) exprimă
simultaneitatea atât în limba română veche, cât și în româna modernă:
 (1) Când au venit Pătru Armeanul la împăratul, el au cerșut 10 răspunsure lu Mihaiu
voevod (DÎ.1600: XXXII, în SOR 2016: 492).

2.1.1. Valoarea temporală a lui „când” în limba română veche

În limba română veche, cele mai multe ocurențe ale adverbului când sunt cele în care este
utilizat cu sensul lui etimologic. În exemplele de la (2), se observă că adverbul prezintă trăsătura
[+ simultan], fie că este vorba despre o simultaneitate la trecut (2a), fie una generală: la viitor
(2b, 2c) sau la prezent (2d, 2e).

(2) a. Și acmu, Doamne, caută spre contenirea lor cu cutezare tuturor să grăiască
cuvântul tău când mâna ta veni întinde spre vindecare (CB.1558: 43)
b. Iară ei, cându voru ceti acicea cândai, doară se voru putea derepta și la calea ceaia
adeverita să se aducă (CC2.1581: 3)
c. Că omulu, cându boleaște de vreo boală, iară-i treace, că boala nici intră, nici iase
(CC2.1581: 82)
d. Tu, cându te postești, unge capulu tău, și fața ta o spală (CC2.1581: 44).

2.1.2. Contexte ambigue

Corpusul parcurs a dus la concluzia că adverbul avut în vedere nu poate introduce o
opozițională în limba română veche. De asemenea, în Dicționarul limbii române (2011: 75),
utilizarea cu sens opozițional este atestată abia în secolul al XIX-lea, însă, după cum se poate
observa în exemplele de la (3), contextele ambigue apar încă din secolul al XVI-lea. În aceste
exemple, sensul adverbului când este incert. Trăsătura [+simultan] este încă prezentă, fapt ce
denotă că încă este păstrată valoarea temporală. În aceeași măsură, la nivel semantic, se observă
sensul opozițional al structurii. În exemplul de la (3a), opoziția este între pedeapsa mare de la
Dumnezeu și nimicnicia celor pedepsiți. În exemplele (3b) și (3c), apare perechea semantică
„când… atunci” care evidențiază valoarea temporală a frazei, însă, prin conjuncția ce / ci de la
(3b), este redată opoziția. În exemplul (3c), opoziția este pusă în evidență prin intermediul
conjuncției iară („în schimb”) care introduce un fapt aflat în contradicție cu cel din prima
propoziție.

(3) a. Doamne, [...] aşa ne tare pedepseş în lume, când noi cum tu vedzi sâmtem ca o
umbră şi prah de pre pământ. (FT.1571: 6)
b. Dereptu aceaia nu iaste a opri boala cu vreun lucru, și iară nici den afară nu intră
ea, nici den lăuntru nu mai iase, ce cându pleacă pre sănătate, și dă Dumnezeu
vindecu, atunce scade ea (CC2.1581: 82)
c. Când pre cineva la păcat aduce, atunce înaintea lui mila lui Dumnezeu înainte-i
pune, iară când va să vie iară spre pocaanie păcătosul, atunce el nu-i pomeneaște mila
lui Dumnezeu, ce mâniia-i arată. (EG 1642: 35)

Un context de acest fel ar putea fi considerat „switch context” (Heine 2002: 85), adică cel
care a favorizat trecerea de la valoarea temporală la cea opozițională. În structura inițială,
coordonarea este alternativă, iar când realizează o coordonare corelativă. Odată cu renunțarea la
unul dintre adverbe, valoarea opozițională devine mai fixată. Conform Blancăi Croitor (în GR
2013: 518), sensul general al acestui tip de coordonare este cumulativ, arătând faptul că
adverbul introduce două acțiuni care se desfășoară pe rând. Astfel, coordonarea alternativă este
un tip intermediar de coordonare, situându-se la granița dintre disjuncție și coordonare
copulativă.

24
 2.2. Valorile lui „când” în româna dialectală
În lucrarea Magdalenei Vulpe, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, este precizat
faptul că, la nivel dialectal, toate subordonatele opoziționale sunt introduse prin locuțiunea în loc
să (Vulpe 1980: 224). Nu este menționat și când ca element ce introduce o opozițională. În
schimb, acesta apare ca element introductiv pentru temporale, completive directe și indirecte,
atributive, cauzale, condiționale și false subordonate precum propoziția de la exemplul (4).

(4) măi și când se începe lăutarii ceia a-ngușa ei din gușă/ a-nnegri/ a ... da cu sacâz pe...
arcuș (exemplu din Botoșani – Vulpe 1980: 69).

Pentru a identifica valorile lui când la nivel dialectal, au fost parcurse volume de texte din
diferite zone ale țării: Texte dialectale și glosar. Bistrița Năsăud (publicate de Maria Marin și
Marilena Tiugan), Texte dialectale (culese de Emil Petrovici), Texte dialectale Maramureș
(publicate de Ioan-Mircea Farcaș), precum și textele dialectale anexate lucrării Dialectologie
română (redactată de Matilda Caragiu Marioțeanu, Ștefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu,
Romulus Todoran). De asemenea, pentru a verifica sensul cu care când este folosit în prezent în
diferite arii dialectale, am utilizat exemple obținute în urma unor înregistrări realizate de
Mădălina Botez Stănescu (5a-c), Ștefania Costea (5d-e), Mihaela Dobre (5f-g), Adnana Boioc
Apintei (5h).

(5) a. Nu mai mult cî tu trebui sî ai cantitatia asta cât di micî dulci cî nu sî știe cozonacu
cât... din mâini îi faci... când faci compoziția cozonacului îț dai siama di iel.
(Înregistrare Neamț, 2018)
b. Atunci când ti-ai hotărât sî-i baji în cuptor cân cuptoru-i încins, atunci îi ungi cu ou
bătut bini bini bini ungi cu ou șî i-ai băgat la cuptor. (Înregistrare Neamț, 2018)
c. Urmeazî aruncatu buchetului undi domnișuara mireasî tre sî-l aibî în mânî buchetul
atunci în momentu când o dihobotiazî. (Înregistrare Neamț, 2018)
d. Când vin lăutarii, atuncea, când vin lăutarii… Să strânge masă mare, lume mare în
curte. (Înregistrare Vâlcea, 2018)
e. când începea apa să fiarbă în ceaon, atuncea punea mălaiu în ceaon (Înregistrare
Vâlcea, 2018)
f. Când ajunge la ginere acasă, soacra o așteaptă în ușă cu un prosob și i-l pune după
gât și o trage-n casă. (Înregistrare Dâmbovița, 2018)
g. se ia când ie post mare al Sfântă Măriei, al ăsta așa tot și-ai ținut post se ia pă
nemâncate și să ia chiar și când ai o problemă de rezolvat ... a zis că se bea dimineața
pă nemâncate. (Înregistrare Dâmbovița, 2018)
h. Când îl botează, părintele îl bagă de trei ori cu capul la fund, îl unge cu mir.
(Înregistrare Argeș, 2018)
i. cân vini dupa brânzî uomu, atușa dă răbușu lui bașului […] ș-atușa capâtă brânza
(TD.1943: 168)
j. Șî duși aculo, îm padure […] aculo când ajunje îș fașe șuapră […] îș pune traista
aculo sup cap (DR.1977: 235)

Exemplele de la (5) surprind utilizări temporale ale adverbului când din diferite arii
dialectale, păstrând trăsătura [+ simultan], însă, pentru stadiul actual al parcurgerii corpusului, se
poate afirma că valoarea opozițională nu este utilizată la nivel dialectal, în nicio zonă a țării. S-a
observat prezența unui singur context în care este conservată, la nivel dialectal, o valoare

25
ambiguă a adverbului relativ când. În exemplul (6), când surprinde simultaneitatea a două
evenimente, fapt ce demonstrează că adverbul își păstrează încă sensul lexical, însă introduce și
o opoziție între acestea (țara arde-n foc și noi stăm cu mâinile-n sân).

(6) când țara arde-n foc, noi stăm cu mâinile-n sân (exemplu din Suceava – Vulpe 1980:
144).

2.3. Valorile lui „când” în limba română nedialectală

În ceea ce privește valorile pe care când le are în limba română actuală, este evidentă
utilizarea lui cu scopul de a reda temporalitatea. În plus, (pe) când este utilizat în calitate de
conector al unei circumstanțiale opoziționale sau în construcții în care adverbul nu-și pierde
complet valoarea temporală, nemaifiind un relativizator, întrucât lipsește propoziția regentă și
are valoare exclamativă (Gheorghe, în GALR II 2008: 217), la fel ca în exemplul (4) (supra
3.2.). Odată ce primește valoarea opozițională, circumstanțialul poate fi chiar interpretat ca fiind
„fals temporal” (Stan, în GALR II 2008: 609-611):

(7) Replicile prietenului meu [...] în convingerea lui erau zdrobitoare, când în realitate
erau puerile (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, în GALR II 2008: 610)

2.3.1. Valoarea temporală a lui „când” în limba româna actuală

Cu toate că începe să apară și în contexte în care introduce propoziții opoziționale (cum
vom vedea la subpunctul 3.3.2.), valoarea temporală prezintă, în continuare, frecvența cea mai
mare. Exemplele utilizate sunt extrase din corpusuri de limbă română actuală vorbită
nedialectal.

(8) a. când vorbim de post  nu vorbim doar de o dietă a trupului aşa cum înţeleg unii din
ziua de astăzi (CLRVN 2013: 13)
b. zic DOAmne↓ < J CINE o fi murit aici>↓ # cu coroane cu alea şi: când am coborât
jos am întrebat şi eu < J că erau ĂŞTIA strânşi de-aici din bloc↓ ştii↓care-l cunoşteau
(IVLRA 2002: 259)
c. pot să fiu mai răbdător când vecinul meu  dă drumul la:  eu ştiu î rufe care curg
din ele? pot să fiu mai răbdător când copilul meu îmi face nu ştiu ce problemă? pot să
fiu eu mai iertător când am o oarecare disfuncţie cu: cineva? (CLRVN 2013: 14)

La (8) sunt exemplificate doar o parte dintre multele contexte în care adverbul relativ
când are valoare temporală, putând fi înlocuit cu „în momentul în care”. În limba română
actuală, când exprimă simultaneitatea generală (acțiuni din prezent și din viitor), așa cum se
observă în exemplul (8a) sau din trecut, ca în exemplul (8b). De asemenea, în exemplul (8c) se
observă și o exprimare a unei simultaneități generale, la prezent, dar care redă, de fapt, câteva
situații ipotetice.

2.3.2. Valoarea opozițională a lui „când” în limba româna actuală

Exemplele următoare surprind contexte în care adverbul relativ când introduce propoziții
opoziționale. În unele contexte în care este prezentă valoarea opozițională, verbul utilizat este la
condițional-optativ (9a), (9b), (9a), ceea ce dovedește că opoziția exprimată este, adesea, doar o
ipoteză.

26
 (9) a. Şi de ce să dau 30-40 000 de euro pe un bloc din ’77 care nu are absolut nimic, când
aş putea avea un apartament nou-nouţ, cu toate dotările (SCIIG 2012: 75)
b. eu cred că] eliminarea legilor↑ legilor speciAle↓ când am fi putut să introducem un
impozit progreSIV pentru PENsiile acelea extravagante↓ deci puteam să găsim↑ ALte
soluţii↑ care erau mai înţelepte. (CLRVN 2013: 504)
c. În + dezbatere↓ a fost un şir de încălcări ale regulamentului. Clare. Iar ultima
încălcare↑ peste care nu se poate TREce↓ + şi v-o spun clar. +++ Când se vede cu
ochiu’ liber↓ şi aicea vă dau o informaţie. Mihai Voicu↓ secretaru’ nostru↑ + când am
ieşit din sală după ce ne-a picat amendamentu’ cu punctu’ de pensie patruşicinci la
sută↓ a rămas în SAlă. (CLRVN 2013: 495)
d. Nu daţi lecţii domnule Geoană↓ ++ românilor↑ MARC>// [...] despre:↑ + cum
luptaţi împotriva corupţiei↓ când + de doi ani↓ votaţi împotriva↑ + avizului ca Adrian
Năstase să meargă [în faţa legii. (CLRVN 2013: 334)

Exemplele de la (10) conțin și locuțiunea adverbială de fapt, făcând evidentă opoziția

dintre cele două evenimente:

(10) a. Ce să caute direcţiile agricole la stat↑ când ele de fapt ar trebui să fie nişte
camere↓ agricole↓ + le transferi PIEţelor. Privatizezi cât poţi. (CLRVN 2013: 445)
b. voiam să vorbesc vouă astăzi <J> <R> <S> (+), despre această cutremurătoare
dramă pe care o au (↑) <R> (+) și o purtăm (↑) (+), poate (↑) (+), ca o povară a
sufletelor noastre (↑) <R> (+), înseamnă (↑) (+) lupta cu sinele când poți (↑) (text ┴)
(+), când de fapt (↑) (+) îți dai seama că ești slab (↑) <R> (+) și nu poți să te lepezi de
rele (CLRVN 2013: 571).

Pentru a analiza valorile adverbului când din limba română actuală, au fost utilizate numai
exemple orale (8-10), iar pentru a stabili frecvența utilizării opoziționale și în scris, au fost
verificate ocurențele acestui adverb din primele 10 pagini ale corpusului online de referință pentru
limba română contemporană (CoRoLa). S-au înregistrat două utilizări cu valoare opozițională, fapt
ce dovedește, pe de o parte, că valoarea temporală este mult mai frecventă și, pe de altă parte, că
valoarea opozițională este preferată în vorbire, fiind mai puțin utilizată în scris.

3. Concluzii

Contextele în care adverbul relativ când este utilizat cu sensul lui lexical („în timp ce”) nu
prezintă schimbări în trecerea de la limba română veche la cea modernă, acesta păstrându-și
trăsătura de a marca simultaneitatea evenimentelor. Această caracteristică este menținută și la
nivel dialectal unde, pentru stadiul actual al analizei de corpus, se poate afirma că valoarea
opozițională nu este utilizată în niciun grai.
Adverbul când parcurge primul stadiu al gramaticalizării: desemantizarea parțială, întrucât
își pierde înțelesul inițial. Este utilizat cu valoarea opozițională din ce în ce mai frecvent, fiind
însoțit de prepoziția pe și, uneori, de conjuncții precum ci, iar. Acest lucru dovedește faptul că
vorbitorii au tendința de a-l utiliza în contexte noi, însă nu se poate afirma că ar fi parcurs stadiul
al doilea al gramaticalizării, extinderea. Există contexte specifice circumstanțialului opozițional
în care acest adverb nu apare. De exemplu, indiferent de valoarea pe care o are, din subordonata
introdusă prin când nu poate lipsi predicatul, în timp ce, pentru contextele în care opoziția este
redată prin locuțiunea prepozițională în timp ce, acest lucru este posibil (Învăț un cântec în loc
de poezie).

27
 Surse

CB.1558 Codicele Bratul, ediție de Alexandru Gafton, Iași, Editura Universității

„Alexandru Ioan Cuza”, 2003.
CC2.1581 Coresi, Carte cu învățătură, ediție de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici,
vol. I, București, Atelierele grafice SOCEC & Co., 1914.
CLRVN Hoarță Cărăușu, Luminița (coord.), Corpus de limbă română vorbită actuală
nedialectală, Iași, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013.
DÎ Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de
Gh. Chivu, M. Georgescu, M. Ioniţă, Al. Mareş, Al. Roman-Moraru, București,
Editura Academiei Române, 1979.
DR.1977 Caragiu, Marioțeanu, Matilda, Ștefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus
Todoran, Dialectologie română, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977.
IVLRA Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana (coord.), Interacțiunea verbală în limba română
actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, 2002.
SCIIG Mazilu, Florentina, Strategii de comunicare în interviul individual și de grup.
Corpus. Teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Litere, 2012.
TD.1943 Texte dialectale, culese de Emil Petrovici. Supliment la Atlasul Lingvistic Român II
(ALRT II), Sibiu, Muzeul Limbii Române / Leipzig, Otto Harrassowitz, 1943.

Surse web:
 Corpus de referință pentru limba română contemporană (CoRoLa) -
http://89.38.230.23:1234/#

Bibliografie

Croitor, Blanca, 2013, „Coordination”, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), The Grammar of
Romanian, Oxford, Oxford University Press, p. 515-526.
Dinică, Andreea, 2016, „Temporal and location clauses”, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), The
Syntax of Old Romanian, Oxford / New York, Oxford University Press, p. 491-500.
DLR [= DA] – Dicționarul limbii române, Tomul II, C, București, Editura Academiei Române, 2011.
GALR = Guțu Romalo, Valeria (coord.), 2008, Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, II.
Enunțul, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Gheorghe, Mihaela, 2008, „Construcții cu propoziții relative”, în Valeria Guțu Romalo (coord.),
Gramatica limbii române, vol. II. Enunțul, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 208-233.
GR = Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2013, The Grammar of Romanian, Oxford, Oxford
University Press.
Harris, Alice C., Lyle Campbell, 1995, Historical Syntax in Cross-Linguistic Perspective,
Cambridge, Cambridge University Press.
Heine, Bernd, 2002, „On the role of the context in grammaticalization”, în Ilse Wischer, Gabriele
Diewald (ed.), New Reflections on Grammaticalization, Amsterdam / Philadelphia, Benjamins,
83-101.
Heine, Bernd, Tania Kuteva, 2002, World Lexicon of Grammaticalization, Cambridge, Cambridge
University Press.
SOR = Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2016, The Syntax of Old Romanian, Oxford / New York,
Oxford University Press.

28
Stan, Camelia, 2008, „Circumstanțialul opozițional”, în Valeria Guțu Romalo (coord.), Gramatica
limbii române, vol. II. Enunțul, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 609-614.
Vulpe, Magdalena, 1980, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, București, Editura
Științifică și Enciclopedică.

THE GRAMMATICALIZATION OF CÂND ‘WHEN’:

FROM THE TEMPORAL VALUE TO THE OPPOSITIONAL ONE

(Abstract)

This paper deals with the analysis of the relative adverb când ‘when’ from the perspective of the
grammaticalization process. Whereas in old Romanian it is used with a temporal value, in the current language it
indicates opposition. We analyze old Romanian texts, dialectal texts and modern Romanian examples. Starting from
the idea that grammaticalization involves four mechanism or stages of development (Heine and Kuteva 2002: 2), we
identified the factors that made the change possible – the so-called ‘switch context’ (Heine 2002: 85).

29
 TEORIA REȚELELOR RELAȚIONALE.
O TEORIE PLAUZIBILĂ A LIMBAJULUI

PAUL BUZILĂ
Universitatea din București

1. Introducere

Obiectul de studiu al lingvisticii este în continuare o chestiune nu întru totul lipsită de

echivoc. Acest fapt se datorează, pe de-o parte, multiplelor fațete pe care limbajul uman le are
și care pot fi studiate de diverse subdiscipline lingvistice din perspective multiple. Pe de altă
parte, înseși teoriile actuale prezintă anumite neajunsuri care, uneori, îndepărtează cercetarea
lingvistică de scopul propus: înțelegerea limbajului uman. Vom menționa, pe scurt, câteva din
aceste neajunsuri ale principalelor teorii actuale, concentrându-ne mai apoi atenția asupra unui
model alternativ care, deși este mai puțin cunoscut, are toate șansele să contribuie în mod
hotărâtor la înțelegerea acestei capacități umane pe care o numim limbaj. Este vorba de Teoria
Rețelelor Relaționale, cunoscută și ca Lingvistică Neurocognitivă, dezvoltată de lingvistul
american Sydney Lamb. Vom trece în revistă principalele idei pe care se construiește teoria,
tezele sale fundamentale și vom prezenta trei aspecte esențiale pentru explicarea limbajului
uman: cum funcționează modelul propus în procesarea limbajului; cum se explică învățarea în
acest model; și nu în ultimul rând, în ce măsură acest model este plauzibil din punct de vedere
neurologic, i.e. în ce fel poate fi modelul (măcar în principiu) implementat în structuri
neuronale.

2. Lingvistica în actualitate

O trecere în revistă a teoriilor lingvistice ar necesita, în mod evident mult mai mult
spațiu decât îi este alocat acestei scurte prezentări. De altfel o astfel de trecere în revistă
constituie subiectul mai multor volume sau capitole de volume existente (e.g. Auchlin și
Moeschler 2014; Frâncu 2015; Ionescu 2001; Schmid 2012). Poziția general acceptată este
aceea că lingvistica reprezintă studiul științific al limbii și al limbajului uman. Această
formulare este una generală, de aceea, de multe ori, se fac precizări mai detaliate,
menționându-se că prin limbaj se înțeleg atât formele lingvistice și sensurile lor, precum și
folosirea lor în context, sau că prin limbă se înțelege atât aspectul normativ-social, ca atunci
când vorbim de limbi diferite, cât și aspectul descriptiv analitic, ca atunci când vorbim de
nivelurile unei limbi (fonetică, morfologie etc.). Alteori se aduc lămuriri suplimentare legate
de diverse subramuri care se ocupă de relația limbajului cu alte fenomene conexe: evoluția
limbilor de-a lungul timpului (lingvistica istorică), interacțiunile dintre limbă și societate
(sociolingvistica), legătura cu mecanismele cognitive ale minții umane (psiholingvistica) și
multe altele. Toate acestea sunt doar câteva din distincțiile care se trasează în studiul
limbajului. Fără îndoială că rezultatul este unul eclectic. Totuși, dincolo de această varietate
de abordări, ar trebui să existe un numitor comun, respectiv obiectul de studiu, care așa
complex cum este, se presupune a fi unic. Problema care apare aici se datorează faptului că
acest termen, „limbaj”, poate avea mai multe înțelesuri și nu totdeauna se precizează care este
cel avut în vedere (García 2013a). În primul rând trebuie lămurit ce se înțelege prin limbaj și
abia apoi făcută o distincție între fațetele sale. Diversele abordări menționate adineori vor
începe să capete mai mult sens dacă se ține cont de următoarea clarificare simplă, dar
esențială, anume aceea că limbajul se manifestă pe două planuri: este un fenomen biologic la
nivel individual, dar în același timp este un fenomen social, la nivel supraindividual (Halliday
2017). La fel ca în alte științe cognitive, trebuie făcută această diferențiere între a înțelege un
fenomen la nivelul organismului care îl produce și înțelegerea fenomenului în interacțiunea
dintre mai multe organisme de același fel. La fel cum mecanismele biologice care duc la
șlefuirea unei unelte din rocă sunt diferite de felul în care aceste cunoștințe se transmit cultural
într-o populație. Fără îndoială că există o strânsă legătură între cele două aspecte, însă se poate
spune că e vorba de fenomene diferite, a căror înțelegere depinde de raportarea la nivelul
adecvat de analiză. E ușor de pierdut din vedere acest lucru atunci când se folosește același
termen în ambele cazuri1. Odată stabilit nivelul de analiză, o teorie își va putea preciza metodele
în funcție de acest nivel la care își poziționează obiectul de studiu. La nivel individual,
lingvistica va căuta să înțeleagă mecanismele biologice (cognitive și fiziologice) prin care un
vorbitor produce și interpretează acest comportament pe care îl numim limbaj. La nivel
supraindividual, lingvistica va căuta să înțeleagă mecanismele sociale prin care elemente ale
acelui comportament se răspândesc într-o populație de vorbitori, apariția și evoluția unor
convenții, diversele moduri în care aceste convenții interacționează între ele și cu alte structuri
sociale.
Există, apoi, o a doua distincție importantă: aceea între sistemul lingvistic ca atare și
producția lingvistică a acestui sistem. Această distincție este valabilă la ambele niveluri
menționate anterior. La nivel individual, trebuie făcută o diferență între sistemul, de orice natură
ar fi el, care produce enunțuri (orale sau scrise) și enunțurile produse. Analiza detaliată a celor
din urmă (abordarea gramaticii tradiționale) ne poate spune lucruri importante despre sistemul
care le-a produs, dar cele două nu se identifică. La nivel supraindividual producția lingvistică
are un caracter abstract întrucât ar trebui definită drept totalitatea producțiilor individuale ale
membrilor. Valoarea de producție lingvistică a acelui grup, spre deosebire de cea a altui grup,
nu stă doar în această însumare, ci mai degrabă în observarea trăsăturilor comune pe care
producțiile lingvistice le au astfel încât să vorbim de o limbă, dialect sau de o varietate a
acelui grup (ansamblu de izoglose, în termeni tehnici). Acest ansamblu de trăsături este și el
diferit de mecanismele care au dus la configurarea lui și trebuie precizat care anume din cele
două aspecte este avut în vedere atunci când se face o cercetare lingvistică. Un anumit tip de
intonație sau o anumită ordine a constituenților proprii limbii engleze, de exemplu, se referă la
producția lingvistică la nivel supraindividual. Factorii istorici, sociali sau de orice altă natură
care au dus la configurarea acelor trăsături se referă la sistemul care le-a produs. La fel cum
aceiași factori ar putea avea o contribuție importantă în modelarea idiolectului unei persoane,
caz în care ar trebui să studiem interacțiunea dintre mecanismele supraindividuale și producția
individuală. În acest fel, sistemul cognitiv al unei persoane și producția acestuia, mecanismele
sociale și culturale și rezultatele acestora se află în permanență într-o relație de tip matrice și
se influențează unele pe altele.

1
Distincția limbaj ‒ limbă ‒ vorbire (Saussure 1915 / 1995) nu surprinde aceeași diferență la care ne referim
aici, întrucât fiecare dintre acești termeni poate avea atât un sens concret, individual, cât și unul abstract
supraindividual.

32
 Considerăm că unele din teoriile actuale se confruntă tocmai cu această lipsă de precizie
în ceea ce ține de definirea nivelului și a aspectului tratat. Bineînțeles că ideală ar fi găsirea
unei teorii „unificatoare”, care să funcționeze în oricare din cazurile menționate. Până atunci,
însă, o teorie lingvistică trebuie să precizeze cel puțin care este nivelul la care se situează,
individual sau supraindividual, și ce anume studiază la acel nivel, sistemul sau ceea ce
sistemul produce. Vom descrie, în această lucrare, sistemul lingvistic la nivel individual, altfel
spus, felul în care teoriile de referință actuale reușesc sau nu să se refere la mecanismele
cognitive care se află în spatele producțiilor lingvistice la nivel vorbitorului individual.
Lingvistica generativă a adus pe drept cuvânt un reproș structuralismului american, care
se concentra pe proceduri menite a duce la dezvăluirea structurii limbajului. Scopul care se
citea, astfel, printre rânduri era acela de a descoperi mecanismele interne ale minții umane,
prin care se produce și se înțelege limbaj, de unde și discuția despre competence vs
performance și Language Acquisition Device (Chomsky 1965). Paradoxul este că, deși a
pornit de la acest scop și a propus o abordare mult mai complexă, elegantă și de mare succes
în istoria științei, a ajuns să se refere în mare parte tot la proceduri, de data aceasta de
generare / derivare a propozițiilor. Acest gen de abordare, cu un grad înalt de formalizare, are
fără îndoială, o mare utilitate, mai ales în domenii în care o astfel de formalizare este de dorit.
Multe rezultate notabile s-au obținut în domeniul procesării limbajului uman de către sisteme
automate, tocmai pentru că acele sisteme funcționează pe baza unor limbaje formale
constituite din simboluri și proceduri. Totuși, este îndoielnic că o astfel de abordare va duce la
descoperirea felului în care funcționează sistemul cognitiv care produce limbaj în cazul
ființelor umane2. Nivelul la care a ajuns cercetarea în domeniul neuroștiințelor este suficient
de avansat pentru a confirma faptul că sistemul cognitiv uman nu este un sistem de
manipulare a simbolurilor pe baza unor reguli și, foarte probabil, nu este nici un ansamblu de
module care funcționează separat, cel puțin nu la nivelul neocortexului (Hawkins 2005: 51-
52; Mountcastle 1998: 165-203; Pulvermüller 2002: 129).
Apărută ca o reacție la formalismul chomskian, lingvistica cognitivă a subliniat de la
început importanța înțelegerii limbajului ca parte integrantă a sistemului cognitiv general,
respingând, deci viziunea modulară și nativistă (Lakoff 1991). Eforturile cognitiviștilor s-au
concentrat pe descoperirea unor mecanisme generale care să poată explica (printre altele) și
comportamentul lingvistic, mecanisme de tipul analogiei, metaforei conceptuale, spațiilor
mentale, blending etc. (Geeraerts și Cuyckens 2007). Problema, de această dată, este alta.
Aparatul conceptual și terminologic cognitiv este el însuși format din metafore situate la un
nivel prea înalt de abstractizare, în orice caz prea îndepărtat de realitatea biologică, nereușind
astfel să precizeze natura acelor mecanisme la care se referă prin intermediul acelor termeni.
Știm, cel puțin de la studiile lui Broca (1861) și Wernicke (1874), că limbajul este
produs de către creierul uman (ap. Ijalba, Obler și Chengappa 2013), așadar orice efort de a
înțelege limbajul la nivel individual trebuie să țină cont de realitățile și descoperirile
neuroștiințelor. E adevărat că secretul funcționării creierului uman nu a fost încă elucidat, dar
există deja suficiente date pe care o asemenea abordare lingvistică să le poată lua în
considerare. Există, de altfel, o disciplină aflată chiar la graniță cu neuroștiințele,
neurolingvistica. Bazată pe studii clinice pe pacienți afazici și mai târziu pe experimente care

2
O situație similară este cea din domeniul inteligenței artificiale, în care s-a arătat recent că rezultatele
obținute, deși au aplicații practice incontestabile, nu merg în direcția descoperirii mecanismelor cognitive care
produc inteligență de tip uman, cauza principală fiind aceea că elementele de bază ale sistemului (rețele neuronale
bazate pe neuroni artificiali) nu reproduc fidel (chiar și numai din punct de vedere funcțional) corespondentele lor
biologice, ci doar anumite aspecte de suprafață ale lor (Hawkins și Ahmad 2016).

33
implică diverse tehnici de imagerie cerebrală, neurolingvistica s-a bazat dintotdeauna pe date
experimentale și a reușit să facă unele precizări referitoare la localizarea anumitor funcții
lingvistice la nivelul neocortexului. La fel cum se întâmplă și în restul neuroștiințelor, însă, a
ști localizarea unei activități cerebrale nu e totuna cu a înțelege natura ei, tipul de procesare.
Altfel spus, nu e suficient să observăm, cu mijloacele neurolingvisticii, activitatea cerebrală
într-o anumită zonă a creierului, atunci când, de exemplu, subiectul realizează o sarcină
lingvistică pe care lingvistica cognitivă ar numi-o blending, ci e nevoie să știm ce fel de
procesare are loc, ce fel de mecanisme sunt implicate. Este nevoie, așadar, de un nivel
intermediar care să facă legătura dintre datele experimentale și ipotezele cognitiviste, care să
„traducă” concepte precum analogia sau metafora în mecanisme implementabile în structurile
biologice ale creierului. Altfel, aceste concepte rămân ele însele doar metafore. Până când
mecanismele cognitive generale care stau la baza procesării informației la nivel cerebral vor fi
elucidate, lingvistica are șansa de a veni cu propuneri teoretice care să umple acest gol.
Înainte de a vorbi despre o astfel de propunere teoretică, vom mai face o ultimă
observație. Este vorba de cazul altei discipline lingvistice, care, la fel ca generativismul, a
pornit de la definirea corectă a scopului, dar pe urmă a trecut la o punere în practică mai puțin
reușită. Biolingvistica a apărut relativ recent ca un efort de a integra lingvistica în cadrul mai
larg al științelor naturale. Și-a propus deci, să fie tocmai acea verigă lipsă între teoriile
lingvistice și realitățile biologice (Boeckx și Grohmann 2007). În practică, însă, așa cum s-a
observat destul de repede, programul de cercetare s-a axat de cele mai multe ori pe căutarea și
descoperirea (cu orice preț) a dovezilor de natură biologică / neurologică care să confirme
postulatele generativiste, așa numitul compromis biolingvistic (García 2013b; Gil 2016a). Se
ajunge, astfel, la situația absurdă în care se afirmă intenția de a cerceta mecanismele biologice
care stau la baza limbajului, dar, în același timp, se consideră că postulatele generativismului
chomskian sunt corecte, altfel spus, că acele mecanisme sunt deja cunoscute și că tot ce
lipsește sunt dovezile în acel sens. Nu e de mirare că rezultatele cercetărilor din domeniul
biolingvisticii sunt încă departe de avea impactul scontat la începuturile demersului.

3. Teoria Rețelelor Relaționale

Teoria Rețelelor Relaționale (TRR de aici înainte) este un model teoretic de studiu al
limbajului înțeles ca sistem de mecanisme cognitive care, la nivel individual, au ca rezultat
producerea, receptarea și înțelegerea producțiilor lingvistice. Producțiile lingvistice sunt acele
lucruri pe care oamenii le spun sau le scriu în diverse condiții. TRR se referă la acestea cu
numele generic de TEXTE, indiferent dacă sunt orale sau scrise. Acest model a fost prezentat în
Lamb (1999) și actualizat în Lamb (2016), cu toate că bazele fuseseră puse cu mult înainte, în
Lamb (1966) sub numele de Gramatică Stratificațională. Încă de la acel stadiu incipient
datează una dintre ideile de bază ale modelului, și aume natura stratificațional-ierarhică a
sistemului. În această prezentare succintă ne propunem să menționăm pe scurt ideile
fundamentale ale teoriei, să arătăm în ce fel se îndepliesc trei criterii de plauzibilitate pe care
Lamb le impune oricărui model teoretic și să oferim câteva exemple ilustrative pentru felul în
care fenomene lingvistice din cele mai diverse sunt explicate în termenii acestei teorii.

3.1. Idei fundamentale ale TRR

Primul lucru care trebuie menționat pentru a înțelege poziția lui Lamb este stăruința cu
care autorul afirmă importanța distincției dintre sistemul lingvistic și textele produse de acest
sistem, observând că mare parte din activitatea lingviștilor se concentrează pe analiza textelor,

34
nu a sistemului care se află în spatele lor și care le produce, drept care le numește variante de
lingvistică analitică. Abordarea sa se concentrează, în schimb, pe sistemul cognitiv al unui
individ, la fel ca psiholingvistica și neurolingvistica. De altfel, Lamb își exprimă speranța că
aceste trei arii vor converge într-o zi. Așadar, scopul acestei teorii, cunoscută și cu numele de
Lingvistică Neurocognitivă3, este acela de a descoperi mecanismele cognitive care stau la
baza limbajului și de a le preciza la un nivel de detaliu suficient de granular încât să poată
arăta în ce fel acele mecanisme sunt implementate la nivelul creierului uman4.
Respectând întrucâtva ordinea în care argumentele sunt expuse în Lamb (1999), dar și
ordinea cronologică în care autorul și-a articulat în mod treptat teoria5, vom arăta că modelul
pornește de la date binecunoscute în legătură cu structura textelor, cu intenția de a descoperi
mecanismele care ar putea conduce la producerea acelor texte. Observând că textele conțin
elemente lingvistice care pot fi analizate la diverse niveluri dispuse în mod ierarhic, prima
caracteristică indusă este
stratificarea sistemului (Lamb
1966). Se observă apoi că, așa
cum intuise Saussure
(1915/1995: 166-168)
elementele se află în mod
necesar în relație unele cu
altele, atât în interiorul
aceluiași strat, cât și între
straturi. Încercând să
reprezinte această structură
stratificată formată din
elemente inter-relaționate,
Lamb a propus un sistem nou
de notație format din noduri
reprezentând unitățile
Figura 1. Câteva relații ale morfemului corn cu alte unități lingvistice și linii reprezentând
ale sistemului relațiile dintre ele.
Figura 16 redă felul în care modelul inițial (numit încă Gramatică Stratificațională)
reprezintă relațiile dintre un morfem simplu precum corn7 și elementele lingvistice aflate la
nivelul inferior, fonemele /k/, /o/, /r/ și /n/ din care este constituit, și cele de la nivelul
superior, respectiv sensurile pe care le poate avea, ARBUST, INSTRUMENT DE SUFLAT
etc.

3
Lamb explică faptul că inițial a numit-o „cognitivă”, dar că mai apoi termenul a fost folosit pentru a se referi
la abordările rezultate din operele lui Lakoff și Langaker, pe care Lamb le consideră tot o variantă de lingvistică
analitică, adică centrate pe texte (García 2013a).
4
Această nevoie de plauzibilitate neurologică nu a existat de la început. Primele variante ale teoriei au fost
dezvoltate pa baza dovezilor pur lingvistice. Abia mai târziu, când Lamb a fost întrebat în repetate rânduri despre
compatibilitatea rețelelor relaționale cu cele neuronale, a început să ia în calcul posibilitatea ca modelul să fie
plauzibil și din acest punct de vedere (García 2013a).
5
În Lamb (1999), metoda folosită este asemănătoare metodei aproximațiilor succesive, care presupune
descoperirea și eliminarea, la fiecare pas, a unor date eronate folosite în pasul anterior. Demonstrația „dispariției”
unității lingvistice este un exemplu tipic al felului în care funcționează această metodă.
6
Toate diagramele au fost produse cu ajutorul programului NeuroLab (Tisher 2010).
7
Pentru a facilita explicația am ales ca exemplu un morfem independent care poate funcționa și ca lexem,
reducând astfel numărul de straturi interpuse. Exemplul reproduce tipul de demonstrație din Lamb (1999: 53-61).

35
 E de menționat că direcțiile în care se citește o astfel de diagramă, sus vs jos sau superior
vs inferior, sunt pure convenții de notație. Partea inferioară corespunde expresiei, iar partea
superioară, conținutului semantic. O astfel de diagramă surprinde faptul că un element este
expresie pentru nivelul imediat superior și conținut pentru nivelul imediat inferior, dar surprinde
și cele două tipuri de relații care se pot stabili între elementele aflate la același nivel. Acest lucru
este reprezentat prin cele două tipuri de noduri: nod de tip ȘI, reprezentat printr-un triunghi, și
nod de tip SAU, reprezentat printr-o paranteză pătrată poziționată orizontal8. Astfel, un nod „și”
indică o relație de tip sintagmatic. Cele patru foneme trebuie să fie produse toate, în succesiune,
pentru a se obține morfemul corn. Pe de altă parte, nodul de tip „sau” reprezintă faptul că
diferitele sensuri ale cuvântului se află într-o relație paradigmatică, doar unul fiind actualizat în
momentul producerii morfemului în timpul comunicării lingvistice, în funcție de diferiți factori
contextuali.
Acest fel de a concepe structura lingvistică a condus în cele din urmă la descoperirea
naturii pur relaționale a unității lingvistice, ceea ce a determinat și schimbarea denumirii
modelului. Lamb (1999: 66) observă că un sistem care poate fi reprezentat printr-o astfel de
diagramă are nevoie de asemenea de o modalitate de a transmite semnale de la o unitate la alta
astfel încât unitățile să se influențeze reciproc. Altfel spus, pentru activarea unui anumit sens,
e.g., ARBUST, acel concept trebuie să declanșeze cumva producerea morfemului corn, care la
rândul său, trebuie să declanșeze cumva producerea fonemelor, în ordine. Dacă se postulează o
astfel de modalitate de transmitere a unui semnal de-a lungul liniilor de legătură, prezența
unităților în sistem devine brusc superfluă. Sistemul nu mai are nevoie pentru a funcționa decât
de activare care să circule prin sistem și de noduri care să primească și să transmită mai departe,
în funcție de tipul lor, acea activare. Tot ce apare pe diagramă, în afara liniilor și a nodurilor,
sunt doar „etichete” menite să faciliteze citirea, însă nu aparțin structurii în sine. Ducând
raționamentul mai departe, se arată că întreaga structură lingvistică este formată doar din relații
între relații, reprezentate de nodurile sistemului, sistem care nu conține, așadar, niciun fel de
unitate lingvistică (concepută ca simbol sau ca obiect). Explicațiile sunt prezentate în mod
detaliat în Lamb (1999: 50-66) și Lamb (2016). Vom menționa aici doar faptul că, în mod
evident, aceste relații nu se pot perpetua la infinit, ci trebuie să se sprijine pe o bază materială,
altfel spus, trebuie să existe niște „margini” ale sistemului unde trebuie să existe elemente
materiale care să dea un sens noțiunii de relație. Există două astfel de interfețe. La limita
inferioară, sistemul este conectat cu două tipuri de sisteme biologice. În cazul producției
lingvistice, este vorba de sistemul muscular9 astfel încât activarea părăsește sistemul pur
relațional pentru a activa anumiți mușchi care pun în mișcare aparatul articulator pentru
producerea sunetelor. În cazul receptării lingvistice, este vorba de organele de simț (auzul, în
primul rând, dar și văzul pentru receptarea textelor scrise, sau simțul tactil în cazul persoanelor
nevăzătoare) specializate în a converti fenomene ale lumii exterioare (unde acustice, unde
electromagnetice etc.) în activare, pe care o introduc în sistem. La limita superioară, sistemul
este conectat cu alt sistem relațional, cel conceptual. În viziunea TRR, conceptele nu sunt pur
lingvistice, ci sunt reprezentări mentale multimodale. Conceptul ARBUST, de exemplu, are o
reprezentare lingvistică (prezentată sumar în Figura 1), dar are și o reprezentare vizuală
(imaginea unui arbust), o reprezentare tactilă (senzația tactilă a atingerii unui arbust), posibil și o

8
Sistemul de notație este inspirat din notația folosită de M. A. K. Halliday în reprezentarea rețelelor sistemice
(Lamb 1999: 383, nota 63).
9
Prezentarea este simplificată, evident. În realitate, ar mai fi cel puțin încă un strat. Fonemele se realizează ca
îmbinare de trăsăturilor distinctive (labialitate, oclusivitate etc.); abia acestea, la rândul lor, vor fi produse de activare
simultană a anumitor mușchi.

36
reprezentare auditivă (foșnetul produs de vântul care bate printr-un un arbust) etc. Toate aceste
reprezentari ar putea fi modelate sub forma unor rețele
relaționale și toate ar fi conectate în partea superioară cu un nod central, multimodal,
reprezentând conceptul ARBUST.

Figura 2. Parte a sistemului pur relațional de producere

sau receptare a cuvântului corn.

Structura lingvistică, astfel concepută, este, bineînțeles mult mai complexă. O consultare
atentă a bibliografiei TRR ne va pune în fața unor diagrame mai complexe decât cea din Figura 1.
În aceasta, de exemplu, am omis cu totul stratul lexemic. De asemenea, în interiorul fiecărui strat
pot exista multiple niveluri de complexitate. Fonemele pot prezenta variante contextuale. În același
timp, ele se realizează ca îmbinare de trăsături distinctive (v. Figura 2.). Morfemele se pot combina
între ele pentru a forma lexeme. Chiar lexemele se pot uni pentru a forma lexeme complexe. Toate
aceste relații pot fi reprezentate prin diagrame de tipul celor prezentate aici. TRR postulează, deci,
faptul că sistemul lingvistic al unei persoane este un sistem pur relațional care face legătura între
sistemul conceptual (sensuri) și sistemele biologice (sistemul muscular și organele de simț).

3.2. Criterii de plauzibilitate

Lamb afirmă în repetate rânduri (1999: 294; 2016) că o teorie lingvistică trebuie să
îndeplinească anumite criterii de plauzibilitate referitoare la trei aspecte principale: funcționarea în
timp real a modelului propus în producerea și receptarea/înțelegerea limbajului, capacitatea
modelului de a explica procesul de învățare și posibilitatea ca modelul să fie implementat în

37
structuri cerebrale. În continuare vom prezenta felul în care TRR îndeplinește aceste trei criterii de
plauzibilitate, funcțională, a învățării și neurologică.
FUNCȚIONAREA modelului propus de TRR se bazează pe faptul că orice fel de informație
lingvistică (și nu doar lingvistică) este reprezentată sub forma unei rețele relaționale. Lamb (1999:
62; 2016) arată că dezbaterea legată de felul în care informația este reprezentată la nivel cerebral
opune în mod tradițional cele două alternative, o reprezentare locală vs una distribuită, și arată că
într-o rețea relațională devine evident faptul că ambele viziuni sunt, de fapt, valide. În termenii
rețelei relaționale se poate spune că morfemul corn (Figura 2) are atât o reprezentare locală,
respectiv nodul situat aproximativ în centrul diagramei și etichetat ca atare, dar și o reprezentare
distribuită, constând din întreaga rețea de noduri și linii care se află sub nivelul acelui nod, doar
parțial reprezentată în Figura 2, și a cărei activare este declanșată de activarea acelui nod. Oricare
din cele două viziuni este validă în termenii TRR. Important este să se înțeleagă faptul că o astfel
de unitate lingvistică nu este un obiect și că, atunci când un interlocutor rostește un cuvânt, acest
fapt se datorează activării unei anumite porțiuni din rețeaua relațională.
O astfel de reprezentare a informației lingvistice s-a dovedit extrem de utilă în explicarea
fenomenelor lingvistice, atât a celor standard (ceea ce am putea numi exprimare corectă), cât mai
ales a celor non-standard, a abaterilor de tot felul. Însuși autorul teoriei arată cum se reprezintă sub
forma rețelei relaționale diverse tipuri de realizări lingvistice precum cele de tip compus (Lamb
1999: 60), forme neregulate (Lamb 1999: 69) sau diverse tipuri de fenomene morfologice (Lamb
1999: 94), sintactice (Lamb 1999: 98) sau lexico-semantice, precum sinonimia și polisemia (Lamb
1999: 143). Alți autori, aplicând teoria la contexte lingvistice variate, au explicat, de exemplu,
sistemul de accentuare (Sullivan 2001) și structura silabică (Sullivan 1998) în limba rusă, situația
cazului genitiv în limba poloneză (Sullivan 2017), sistemul cliticelor (García 2015) și structura
grupului nominal (Gil 2016) în limba spaniolă sau diverse aspecte pragmatice legate de distribuția
pronumelor în texte narative în limba engleză (Sullivan și Tsiang 2017a).
Reprezentarea fenomenelor lingvistice sub forma rețelelor relaționale s-a dovedit a fi o
soluție utilă mai ales în explicarea fenomenelor mai puțin frecvente sau non-standard, precum
expresiile idiomatice (Lamb 1999:186), diverse realizări influențate de efectul de priming (Lamb
1999:194), greșeli apărute în vorbirea copiilor în cursul procesului de învățare a limbii (Lamb
1999:212) sau care apar, din diverse motive, în vorbirea adulților (Gil 2014; Sullivan și Tsiang
2017b), sau fenomene de interferență lingvistică care se manifestă în vorbirea vorbitorilor bilingvi
(Buzilă 2017).
În reprezentarea și explicarea celui de-al doilea tip de fenomene, cele non-standard, e nevoie
de cele mai multe ori a se ține seama de aspectul dinamic al sistemului, întrucât multe cazuri
menționate aici presupun modificări ale conexiunilor în subrețelele implicate. Aceste modificări
presupun crearea de noi relații în sistem, or acest mecanism este tocmai cel care stă la baza
procesului de învățare.
ÎNVĂȚAREA, în TRR, este un proces de tip Hebbian și constă din „crearea” de noi conexiuni
între diverse noduri ale rețelei. Un mecanism care să arate cum se pot conecta două noduri este, de
altfel, de dorit și pentru a lămuri chestiunea „apariției” unor rețele, chiar simple, precum cea din
Figura 2. În mod evident, un vorbitor de limbă română nu s-a născut cu o subrețea pentru lexemul
corn, ceea ce înseamnă că la un moment dat (sau treptat) nodurile acelei rețele s-au conectat între
ele. TRR oferă un astfel de model, pornind de la ipoteza abundenței (Lamb 1999: 176-179; Lamb
2016) care spune că sistemul conține de la bun început (de la naștere) toate nodurile și toate
conexiunile care ar putea intra în componența subrețelelor de-a lungul vieții. Așadar, sistemul
cognitiv este o uriașă rețea în care fiecare nod este conectat cu foarte multe alte noduri, dar nu cu
toate, încă de la început. Este vorba, însă, de o conexiune structurală, nu funcțională. Nodurile sunt

38
conectate din punct de vedere material, biologic, dar legăturile sunt toate extrem de slabe, în sensul
că, la momentul ipotetic zero, activarea traversează la fel de lent orice conexiune între două noduri.
Nici o astfel de legătură, niciun fel de combinație de noduri (subrețea) nu permite o activare mai
rapidă. Din punct de vedere funcțional, sunt conexiuni LATENTE.
Cum apar, în acest caz, rețele de tipul celei din Figura 2, specializate în procesarea unei
anumite informații? Orice nod al rețelei relaționale are un prag de activare, ceea ce înseamnă că e
nevoie să primească activare de la un anumit număr de alte noduri pentru a deveni activ și a
transmite această activare mai departe. Acest prag este, la momentul zero, scăzut și este la fel
pentru toate nodurile. Procesul de învățare se bazează pe principiul Hebbian al întăririi legăturilor
dintre nodurile care sunt active în același timp10. Altfel spus, un nod, este conectat cu foarte multe
alte noduri, dar nu cu toate, de la nivelul inferior. Doar un anumit număr din acele noduri sunt
active la un moment dat. Setul nodurilor active se modifică de la un moment la altul (în funcție de
felul în care sunt conectate și de activarea venita de la nivelurile inferioare). Câtă vreme aceste
seturi nu reușesc să activeze nodul despre care vorbim, conexiunile nu vor suferi nicio modificare.
În momentul în care un anumit set va reuși să activeze nodul de la nivelul superior, toate legăturile
dintre acel nod și nodurile din set vor fi întărite, iar pragul de activare a nodului va crește puțin,
astfel încât, în viitor, un posibil set format din același număr de noduri, dar altele, nu vor mai putea
să îl activeze, întrucât legăturile sunt mai slabe.
Probabilitatea ca acel nod să fie activat din nou de același set care l-a activat prima dată cresc
astfel considerabil. Legăturile dintre aceste noduri nu mai sunt latente, iar nodul respectiv a devenit
un nod DEDICAT procesării acelui tip de informație reprezentat de activarea setului de noduri de la
nivelul inferior. Mai mult, de fiecare dată când acel set va activa din nou acel nod, legăturile vor fi
întărite și mai mult, pragul de activare a nodului va crește și mai mult, ceea ce înseamnă că va
crește și probabilitatea ca acel nod să fie activat numai de acel set în viitor și că acel lucru se va
întâmpla din ce în ce mai ușor și mai repede. Acest mecanism explică astfel nu doar procesul de
învățare a anumitor informații noi, ci și pe acela de întărire a informației deja existente în sistem.
Procesul de
învățare constă, deci, nu în
„crearea” de noi legături în
sistem, ci în întărirea,
printr-un mecanism de tip
Hebbian, a conexiunilor
latente deja existente. În
mod evident, atunci când se
reprezintă un fenomen
lingvistic cu ajutorul
notației TRR, nu se
reprezintă toate legăturile
latente, astfel încât, dacă
fenomenul reprezentat este
unul de învățare, notația
pare a sugera că „apare” o
legătură nouă sau un nod
Figura 3. Învățarea unui nou sens al cuvântului salată nou în rețea, dar de fapt
este vorba doar de legături

10
Principiu simplificat în faimosa formulare „cells that fire together wire together” (Shatz 1992).

39
și noduri latente care devin dedicate. Acest lucru se reprezintă, prin convenție, prin linii
punctate, ca în Figura 3, care reprezintă procesul de învățare a unui sens nou al cuvântului
salată. Atât linia reprezentată punctat, cât și cele două noduri, nodul „sau” reprezentat și el
punctat și nodul conceptual SALATĂ existau deja în sistem, dar nu erau dedicate și nu ar fi
apărut într-o diagramă reprezentând stadiul anterior al sistemului. În procesul de învățare, acele
noduri și legături au fost „recrutate” pentru a reprezenta informația nouă și de aceea sunt
reprezentate ca legături „noi” în sistem.
Se poate aduce obiecția că modelul este unul abstract, construit pe ipoteze, că, în ciuda
aparentei abilități în a explica o paletă largă de fenomene lingvistice, plus mecanismele învățării,
e nevoie de dovezi palpabile că lucrurile stau chiar așa. Se ajunge astfel la cel de-al treilea
criteriu de plauzibilitate autoimpus: PLAUZIBILITATEA NEUROLOGICĂ. Acest criteriu afirmă că
orice model menit a explica felul în care un vorbitor procesează informația lingvistică trebuie să
poată fi implementat (măcar la nivel teoretic) în structuri cerebrale. Altfel spus, modelul propus
trebuie sa fie compatibil cu ceea ce se cunoaște deocamdată despre structura și funcționarea
creierului uman. TRR face astfel un pas important pentru a se apropia de științele naturale, în
special de domeniul neuroștiințelor.
Trebuie făcute două clarificări în această privință. În primul rând, e de menționat faptul că
neuroștiințele, la rândul lor, se găsesc într-o continuă căutare a unei teorii unificatoare despre
funcționarea creierului uman. Deși există informații extrem de detaliate atât la nivel celular
(structura și felul în care comunică între ei neuronii), cât și la nivelul întregului organ (structura
și funcțiile diverselor arii corticale și ale formațiunilor subcorticale), încă nu se cunosc
mecanismele prin care circuitele corticale construiesc reprezentări ale lumii exterioare, acesta
fiind în continuare scopul principal al cercetărilor în neuroștiințe (Hawkins et al. 2019). De
aceea, o primă problemă a verificării acestui tip de plauzibilitate îl constituie chiar stadiul
intermediar al cercetărilor neurologice, fapt care i-a determinat, probabil, pe Fitch, Hauser și
Chomsky (2005) să afirme că nici nu are rost să se încerce o astfel de verificare deocamdată.
TRR demonstrează că nu e așa.
În al doilea rând, trebuie reamintit faptul că TRR este un model abstract al sistemului
biologic, și nu o descriere la scară, ceea ce înseamnă că trebuie găsite corespondențe și nu
„oglindiri” directe între acest model și modelele neurologice. De altfel, TRR propune cel puțin
două niveluri de abstractizare a reprezentărilor grafice. Diagramele folosite în această prezentare
folosesc notația ABSTRACTĂ, cea mai potrivită pentru a arăta relațiile dintre diverse elemente ale
rețelei. Lamb (1999) a dezvoltat și o notație DETALIATĂ care surprinde mai multe detalii ale
sistemului și este adecvată pentru a arăta mecanismele interne care determină diverse elemente
ale rețelei să funcționeze într-un anumit fel (de exemplu structura internă diferită a nodurilor de
tip „și” și „sau”, pragurile de activare a nodurilor etc.). Lamb (2016) menționează un posibil al
treilea tip de notație, și mai detaliat, ale cărui elemente s-ar afla într-o relație de reprezentare
unu-la-unu cu structurile corticale, dar nu elaborează ideea.
Așadar care ar fi aceste structuri corticale pe care notația TRR le reprezintă în mod
abstract? Propunerea lui Lamb (2016) este că cele mai multe noduri ale rețelelor relaționale
corespund ansamblurilor de minicoloane corticale care, așa cum arată Mountcastle (1998: 165-
176), sunt unitățile funcționale ale neocortexului, formate din aglomerări de neuroni cu un
anumit model recurent de interconexiune, distribuite aproximativ uniform pe toată suprafața
corticală, și care reprezintă structuri de categorii ierarhice. Liniile diagramelor TRR reprezintă
conexiunile dintre aceste maxicoloane, care la nivel cerebral se traduc în mănunchiuri de axoni.
Astfel, elementele structurale ale rețelelor relaționale își găsesc corespondente neurologice
plauzibile.

40
 Elementul funcțional al rețelelor neuronale este reprezentat de transmiterea activării.
Corespondentul neuronal este, fără doar și poate, transmiterea semnalelor electrice pe baza
modificărilor potențialului de acțiune la nivelul neuronilor, mecanism destul de bine descris în
cercetările de neurofiziologie (v. Eccles 1964, Hodgkin 1964, Katz 1969, ap. Mountcastle
1998: 103).
Felul în care diverse elemente ale sistemului funcționează are și el echivalente neurologice.
La fel ca nodurile din TRR, neuronii au un prag de activare care se modifică cu fiecare impuls
nervos. De asemenea, la fel ca întărirea legăturilor (liniilor) din TRR, cu fiecare impuls nervos
care traversează o sinapsă aceasta se „întărește” (Mountcastle 1998: 137-164; Pulvermüller
2002: 18-20). Aceste două mecanisme stau la baza teoriei lui Hebb (1949/2002). În fine, într-o
discuție mai largă, Lamb (1999: 341-343) arată că ipoteza abundenței este, de asemenea, bine
susținută de date neuroanatomice, în sensul că estimările cu privire la numărul de neuroni din
creierul uman par să corespundă cu numărul estimat de noduri și conexiuni latente necesare într-
o rețea relațională pentru a explica toată cunoașterea unui om.

4. Concluzii

Am arătat în această lucrare că lingvistica este un domeniu complex și că obiectul său de

studiu poate avea mai multe înțelesuri, de unde și varietatea de abordări și subdiscipline care se
ocupă, într-un fel sau altul, de studiul limbajului. Am arătat de asemenea, că multe din aceste
abordări își concentrează atenția mai degrabă asupra producțiilor lingvistice, a textelor, și nu a
sistemului care le produce. Chiar teorii care au pornit de la intenția bine definită de a cerceta
mecanismele cognitive care stau la baza limbajului ori au ajuns să descrie tot texte (gramaticile
generative), ori se situează la un nivel prea îndepărtat de abstractizare (lingvistica cognitivă), ori
pornesc de la idei preconcepute cu privire la ce ar trebui să găsească (biolingvistica).
Sugerăm faptul că Teoria Rețelelor Relaționale, cunoscută și ca Lingvistică
Neurocognitivă, dezvoltată de Lamb (1966, 1999, 2016), este în momentul actual una dintre cele
mai plauzibile propuneri, întrucât modelul propus, acela al sistemului lingvistic ca rețea pur
relațională, se dovedește extrem de robust în explicarea fenomenelor lingvistice standard și non-
standard și, în plus, îndeplinește cele trei criterii de plauzibilitate: funcțională, a învățării și
neurologică. Din aceste motive credem că o variantă a Lingvisticii Neurocognitive, cu
modificările de rigoare aduse de cercetările din următorii ani, va fi cea care va conecta pentru
totdeauna lingvistica de restul științelor naturale.
Nu în ultimul rând, această scurtă prezentare se dorește a fi și un apel lansat lingviștilor
români de a adopta această teorie în cercetările lor și de a o testa pe diverse fapte de limbă
română. Sugerăm că această abordare poate să ajute la înțelegerea unor fenomene mai greu de
explicat până acum, prin prisma altor teorii.

Bibliografie

Auchlin, Antoine, Jacques Moeschler, 2014, Introduction à la linguistique contemporaine, Paris,

Armand Colin.
Boeckx, Cedric, Kleanthes K. Grohmann, 2007, „The Biolinguistics Manifesto”, Biolinguistics, 1, p. 1-8.
Broca, Paul, 1861, „Remarques sur la siège de la faculté de la parole articulée, suivies d’une
observation d’aphémie (perte de parole)”, Bulletin de la Société d’Anatomie, 36, p. 330-357.

41
Buzilă, Paul, 2017, „Language Contact Phenomena from a Neurocognitive Perspective”, în Eugen
Wohl (ed.), Tehnici şi strategii novatoare în dinamica limbajelor de specialitate, Cluj-Napoca,
Casa Cărţii de Ştiinţă, p. 215-229.
Eccles, John C., 1964, The physiology of synapses, Berlin / New York, Springer-Verlag.
Frâncu, Constantin, 2015, Curente, școli, direcții și tendințe în lingvistica modernă, Iași, Demiurg Plus.
Chomsky, Noam, 1965, Aspects of the theory of syntax, Cambridge, MA, The MIT Press.
Fitch, W. Tecumseh, Marc D. Hauser, Noam Chomsky, 2005, „The evolution of the language faculty:
Clarifications and implications”, Cognition, 97, p. 179-210.
García, Adolfo M., 2013a, „Relational Network Theory as a bridge between linguistics and
neuroscience: An interview with Professor Sydney Lamb”, Linguistics and the Human Sciences,
8, 1, p. 3-27.
García, Adolfo M., 2013b, „El generativismo frente al cerebro: los problemas del objetivismo, el
sintactocentrismo y la evolución de la gramática universal”, Entrepalavras, 3, 3–1, p. 127-150.
García, Adolfo M., 2015, „A connectionist approach to functional-cognitive linguistics: Spanish
pronominal clitics and verb endings in relational network terms”, Signos, 48, 88, p. 197-222.
García, Adolfo M, William J. Sullivan, Sarah Tsiang (ed.), 2017, An introduction to Relational Network
Theory. History, principles, and descriptive applications, Sheffield, Equinox.
Geeraerts, Dirk, Hubert Cuyckens, 2007, The Oxford handbook of Cognitive Linguistics, Oxford,
Oxford University Press.
Gil, os Mar a, 2014, „Sobre la importancia ling stica de los actos fallidos”, Psicoanálisis, 26, 1,
p. 23-43.
Gil, José María, 2016a, „Ling stica generativa y evidencia emp rica”, în Metatheoria, 4, 2, p. 23-34.
Gil, José María, 2016b, „A relational account of the Spanish noun phrase”, Australian Journal of
Linguistics, 36 , 1, p. 22-51.
Halliday, Michael A. K., 2017, „Foreword: On the creation, and the creator, of RNT”, în García,
Sullivan, Tsiang (ed.) 2017: XV-XVIII.
Hawkins, Jeff, 2005, On intelligence, New York, Owl Books.
Hawkins, Jeff, Subutai Ahmad, 2016, „Why neurons have thousands of synapses: A theory of sequence
memory in neocortex”, Frontiers in Neural Circuits, 10:23 (on-line).
Hawkins, Jeff, Markus Lewis, Mirko Klukas, Scott Purdy, Subutai Ahmad, 2019, „A framework for
intelligence and cortical functions based on grid cells in the neocortex”, Frontiers in Neural
Circuits, 12, 121.
Hebb, Donald O., 2002, The organization of behavior: A neuropsychological theory, Mahwah, NJ,
Lawrence Erlbaum Associates (ed. orig. 1949).
Hodgkin, Alan L., 1964, The conduction of the nerve impulse, Liverpool, Liverpool University Press.
Ijalba, Elizabeth, Loraine K. Obler, Shyamala Chengappa, 2013, „Bilingual Aphasia: Theoretical and
Clinical Considerations”, în Tej K. Bhatia, William C. Ritcie (ed.), The handbook of bilingualism
and multilingualism, ediția a 2-a, Malden, MA, Wiley-Blackwell, p. 61-83.
Ionescu, Emil, 2001, Manual de lingvistică generală, București, ALL.
Katz, Bernard, 1969, The release of neural transmitter substances, Springfield, IL, CC Thomas.
Lakoff, George, 1991, „Cognitive versus generative linguistics: How commitments influence results”,
Language and Communication, 11, 1–2, p. 53-62.
Lamb, Sydney M., 1966, Outline of Stratificational Grammar, Washington, D.C., Georgetown
University Press.
Lamb, Sydney M., 1999, Pathways of the Brain. The Neurocognitive Basis of Language, Amsterdam,
John Benjamins.
Lamb, Sydney M., 2016, „Linguistic structure: A plausible theory”, Language Under Discussion, 4, 1,
http://www.ludjournal.org/index.php?journal=LUD&page=issue&op=view&path[]=6 (ultima
accesare: 29.06.2019).

42
Mountcastle, Vernon, 1998, Perceptual Neuroscience: The cerebral cortex, Cambridge MA, Harvard
University Press.
Pulvermüller, Friedemann, 2002, The neuroscience of language: On brain circuits of words and serial
order, New York, Cambridge University Press.
Saussure, Ferdinand de, 1995, Cours de linguistique générale, Paris, Payot (ed. orig. 1915).
Shatz, Carla J. 1992. „The developing brain”, Scientific American, 267, 3, p. 60-67.
Schmid, H.-J., 2012, „Linguistic Theories, Approaches, and Methods”, în Martin Middeke, Timo
Müller, Christina Wald, Hubert Zapf (ed.), English and American studies. Theory and practice,
Stuttgart - Weimar, Metzler, p. 371-394.
Sullivan, William J., 1998, „Underspecification and feature geometry: Theorems of a reticular theory of
language”, LACUS Forum, 24, p. 53-65.
Sullivan, William J., 2001, „The predictive power of networks: Describing word accent in Russian”,
Word, 52, p. 213-225.
Sullivan, William J., 2017, „An RNT approach to the Polish Genitive”, în García, Sullivan, Tsiang (ed.)
2017: 103-115.
Sullivan, William J, Sarah Tsiang, 2017a, „An RNT approach to participants in English texts”, în
García, Sullivan, Tsiang (ed.) 2017: 136-155.
Sullivan, William J, Sarah Tsiang, 2017b, „An RNT approach to speech errors in English and Polish”,
în García, Sullivan, Tsiang (ed.) 2017: 157-173.
Tisher, Gordon, 2010, Neurocognitive Linguistic Laboratory (NeuroLab), versiunea 1.2.3., Copyright
© 2010-2011 Gordon Tisher, https://bitbucket.org/kulibali/neurocogling/wiki/Home (ultima
accesare 2.03.2020).
Wernicke, Carl, 1874, Der aphasische Symptomencomplex. Eine psychologische Studie auf
anatomischer Basis, Wrocław, Kohn und Weigert.

RELATIONAL NETWORK THEORY.

A PLAUSIBLE THEORY OF LANGUAGE

(Abstract)

This paper shows that the complex nature of language, which makes it difficult to define language and
convert it into an explicit object of linguistic study, is also responsible for ambiguous approaches in some of the
linguistic theories at the current moment. We argue that any theoretical model needs to specify what exactly it
studies — linguistic productions or the system behind them — and the level — individual or supraindividual —
at which it functions. The paper focuses on presenting a theoretical approach which fulfills this goal, i.e., the
Relational Network Theory, which is a model of how the cognitive system functions at an individual level to
produce, perceive and understand language. It presents the main tenets of the theory and the way in which it
complies with three plausibility criteria: operational, developmental and neurological. We show that, due to these
features, the theory manages to build a bridge to natural sciences, especially biology and neurology, and we
advocate for the adoption of this model in Romanian linguistics.

43
 SINTAGME CUANTIFICATOARE CONSTITUITE DIN
PRONUMELE NEHOTĂRÂTE ALTUL ŞI TOT
ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE

ADRIAN CHIRCU
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

„… unele combinaţii ale cuantificatorilor sunt

strict limitate la textele vechi…” (SLRV 2019: 325)

1. Preambul

În ultimele două decenii, se poate observa că au avut loc mutaţii interesante în ceea ce
priveşte interpretarea gramaticală, fie aceasta descriptivă ori speculativă, în sensul că specialiştii
s-au arătat tot mai interesaţi de aspecte de ordin diacronic (Frâncu 2009, Stan 2013, SOR 2016,
VDD 2019, SLRV 2019), care ar putea explica anumite construcţii sintactice din limba română
contemporană.
1.1. Această repoziţionare a gramaticienilor a determinat o descriere mai amănunţită nu
numai a sintaxei limbii române vechi, ci şi o resistematizare a informaţiei morfologice, pornind
de la atestările din diferitele texte, fie ele originale sau traduceri, oglindă a stării limbii române
de odinioară, aflată sub semnul unei dinamici mult mai intense decât cea din limba actuală.
1.2. Astfel, prin demersul nostru, ne raliem direcţiei interpretativ-descriptive amintite,
propunându-ne să descriem asocierea sintactică dintre pronumele nehotărât universal tot
(cantitativ nonnumărabil) şi cel existenţial altul (separativ relativ). Asemenea sintagme
cuantificatoare au fost larg întrebuinţate încă din primele veacuri ale scrisului românesc, putând
fi observată nu atât o variaţie formală, cât mai ales distribuţională, care astăzi este întâlnită
îndeosebi la nivelul limbii populare.

2. Alter şi totus în latină şi în limbile romanice

Pentru a înţelege adecvat încadrarea sintactică a cuantificatorilor antrenaţi în realizarea

sintagmelor investigate, oferim câteva detalii de ordin etimologic, care ne pot ajuta să sesizăm
anumite aspecte de ordin evolutiv, adesea necesare pentru analiza faptelor de limbă.
2.1. În ceea ce priveşte pronumele nehotărât alt, acesta are la bază lat. alter1, care a
cunoscut o răspândire generală în limbile romanice, după cum reiese din dicţionarul lui Wilhem
Meyer-Lübke (REW 382 2009): rom. alt, vegl. yultro, it. altro, log. atteru, engad. oter, friul.

1
Grandgent (1958: 53) constată că alius ‘altul din mai mulţi’ şi alter ‘altul din doi’ „în vorbirea cotidiană, se
confundau”, urmarea fiind înlocuirea primului cu cel de-al doilea. Väänänen (2006: 127) observă şi el că „alius est
éliminé (à part un neutre alid, *ale supposé par a. fr. prov. al, el) au profit de alter qui largit son sens originel ‘l’un
des deux’.”
altri, fr. prov. autre, cat. altre, sp. otro, port. outro) sau după cum dovedesc descendenţii
prezenţi în alte idiomuri romanice mai mult sau mai puţin studiate: cors. altru, sard. camp. atru
(àturu, àteru), sard. gal. altu, dalm. vegl. jualtro, prov. aurre, autre, gal. outro, ast. oitre, utru,
calab. àutru (àvtru, atru), gasc. àut (àute, àude), v. leon. rioj., arag. nav. otre.
2.1.1. Din punct de vedere formal, indefinitul alter ‘unul din doi, altul din doi, celălalt’ nu
a evoluat prea mult de la latină înspre limbile romanice, însă, încă din latină, şi-a lărgit
semnificaţia (Nicolae 2008: 120), fapt ce a dus la apropierea semantică de alius ʻaltul din mai
mulţiʼ, pronume pe care l-a şi înlocuit în cele din urmă, chiar dacă, sporadic, mai sunt semnalaţi
continuatori ai acestuia (de exemplu, v.fr. el, al).
2.1.2. În paginile recentului tratat de istoria limbii române, se menţionează că, în latina
târzie, sunt tot mai frecvente unele suprapuneri semantice care duc la constituirea unor perechi
sinonimice ai căror constituenţi se concurează, ceea ce face ca „elementul resimţit ca redundant
(cel mai probabil, şi insuficient motivat formal) este eliminat. Este cazul pronumelor alius
„altul” – alter „altul din doi”, asemănătoare ca sens şi înrudite ca formă” (ILR2 2018: 165).
2.2. În cazul lui tot, înregistrat în coloanele REW (8815 2009), avem a face cu un
continuator al lat. totus ‘tot, întreg, în întregime’, care are continuatori în limbile romanice: rom.
tot, fr. tout, it. tutto, prov. tout/tot/tut, cat. tot, sp. todo, port. todo, gal. todo, dalm. tot, engad.
tuot, friul. dut. Pe lângă aceşti descendenţi, menţionăm sard. lug. tòttu, totu/sept. tuttu, v.cors.
tuttu, fiind un cuvânt important în economia limbilor.
2.3. Privitor la asocierea sintagmatică a acestor cuantificatori, trebuie să presupunem că
aceasta datează din latină, dat fiind că asemenea sintagme sunt prezente în întreaga Romanie (fr.
tous les autres, sp. todos los otros, cat. tots els altres / totes les altres, it. tutti gli altri / tutte le
altre, port. todos os outros, prov. touti lis autre, toteis leis autres), caracterizându-se printr-o
mare vitalitate în diferitele registre ale limbii, cu precădere în cel popular.
2.4. Toate aceste informaţii sumare de ordin etimologic, semantic, morfologic şi sintactic
asupra prezenţei acestor cuantificatori în limba latină şi în limbile romanice au avut rolul de a
oferi repere complementare pentru discuţiile ce vor urma, în care vom prioritiza interpretarea
sintactică, din perspectivă diacronică.

3. Aspecte teoretice privitoare la cei doi cuantificatori constitutivi

Pronumele implicate în constituirea structurii sintactice analizate fac parte din eterogena
clasă a nehotărâtelor, având un rol de cuantificare existenţială (altul), respectiv universală (tot),
după cum rezultă din descrierea detaliată din recentele gramatici româneşti sau din studiile
punctuale asupra acestei clase de pronume.
3.1. În perspectivă teoretică, nehotărâtul altul este judicios analizat în GALR I (2008: 258),
în Cornilescu şi Nicolae (2011: 86-91), în GBLR (2016: 144), în RGR (2013: 114, 117) ori în
GR (2013: 301-306), iar tot, în GALR I (2008: 254, 256, 263), în RGR (2013: 169-172), în
GBLR (2016: 145, 148) sau în Nedelcu (2017: 1-8).
Fiind vorba despre două pronume moştenite din latină, aceşti cuantificatori sunt prezenţi în
primele noastre scrieri, ca, de alfel, şi în limba contemporană, în contexte diferite, având fie o
valoare pronominală, fie adjectivală ori adverbială (Chircu 2018, pentru alt), determinând, în
funcţie de context, diverse părţi de vorbire ce constituie centrul de grup.
3.2. Pronumele nehotărât altul este înţeles ca un relativ şi are rolul de a marca
„diferenţierea în raport cu o altă entitate din domeniul cuantificat” (GALR I 2008: 258). Acesta
realizează opoziţii lexicalizate, trăsăturile definitorii fiind: [+ Separativ], [- Aproximare], [+
Relativ], [+ Unic]. Cât despre aprecierea calitativă exprimată, aceasta se caracterizează prin: [-

46
Legat discursiv], [± Uman], cantitatea nefiind identificabilă decât în semantismul altor
cuantificatori existenţiali (altcâtva, altcâtăva, alţicâţiva, altcâteva) sau în unele structuri
sintactice de tipul: alţi câţiva, alte câteva (GALR I 2008: 257).
3.3. În privinţa celuilalt pronume antrenat în sintagmă (tot), acesta face parte din categoria
cuantificatorilor universali. Tot este implicat într-o serie de opoziţii lexicalizate [- Separativ], [-
Distributiv], aprecierea calitativă (doar la plural, toţi, toate) se caracterizează prin [- Legat
discursiv, ± uman], [+ Legat discursiv, ± uman]; pentru aprecierea cantitativă, sunt avute în
vedere alte serii de opoziţii lexicalizate. Pentru tot şi toată, avem trăsătura [- Numărabil], iar,
pentru toţi şi toate, avem caracteristica [+ Numărabil] (GALR I 2008: 256). Se poate constata
că, spre deosebire de alţi cuantificatori

„tot desemnează întregul în mod global, nonseparativ (Toţi au lipsit de la curs.) sau
introducând o apreciere cantitativă de tip nonnumărabil / numărabil (Mănâncă toată
carnea. / Mănâncă toate merele.); la singular, tot se poate folosi în contextul unui
masiv (tot untul) sau metonimic, în contextul unor colective (tot oraşul)” (GALR I
2008: 256).

O interpretare asemănătoare găsim şi în paginile GBLR, unde se precizează că pronumele

indefinite (nehotărâte) reprezintă „un tip de pronume nepersonal cu caracteristici semantice,
morfologice şi sintactice foarte eterogene” (2016: 142) şi că fac parte din clasa cuantificatorilor
nedefiniţi; „mai exact, sunt cuvinte care nu dau informaţii cantitative precise” (GBLR 2016:
144)” şi care pot fi grupate în două mari clase, cea a cuantificatorilor universali şi cea a celor
existenţiali.
3.4. În cazul primei categorii (cea a cuantificatorilor existenţiali printre care se numără şi
altul), „proprietatea exprimată / actualizată de substantiv se regăseşte doar la unul / unii dintre
membrii clasei cuantificate, nu la toţi” […], clasa conţinând „semantic ideea (presupoziţia) de
existenţă a unor elemente (elementele cuantificate)” (GBLR 2016: 144), iar, în ceea ce priveşte
categoria cuantificatorilor universali din care face parte tot, „proprietatea exprimată / actualizată
de substantiv se extinde asupra tuturor membrilor clasei cuantificate” (GBLR 2016: 144),
pronumele în discuţie fiind considerat un cuantificator totalizant / globalizant ce „indică o
totalitate într-o manieră globală (entităţile cuantificante sunt privite ca un ansamblu)” (GBLR
2016: 145).
3.5. Toate aceste aspecte diferenţiatoare relevate ne pot ajuta să înţelegem implicaţiile
asocierii morfosintactice ale celor doi cuantificatori, aşa cum sunt acestea reperabile în
enunţurile din limba veche.

4. Asocierea sintagmatică a pronumelor nehotărâte altul şi tot în limba veche

Dintru început, trebuie să precizăm că, spre deosebire de limba română contemporană,
asocierea celor doi cuantificatori ilustrează o dinamică intrasintagmatică interesantă.
Particularizările acesteia sunt destul de numeroase şi dovedesc că locul elementelor constitutive
nu era încă fixat, fiecare dintre acestea putând ocupa poziţia de centru de grup, în funcţie de
norma locală, de opţiunile cărturarilor (în cazul textelor originale) sau de fidelitatea faţă de
scrierile originale ori de preferinţa tălmăcitorului (în cazul traducerilor).
4.1. Cel mai adesea, în constituirea sintagmei, sunt antrenate formele de plural, situaţie
explicabilă prin conţinutul globalizant al cuantificatorului universal, al cărui rol este, în
principal, de generalizare:

47
 (1) şi celor direpţi şi celor strâmbi, şi altele toate ale aceştii vieţi, după trebuinţă, le
dăruiaşte (Mărg.1691: 96r)
(2) iară Istoriia adevărată a lui Bonfin şi alţii toţi, carii după Bonfin au scris (CH.1717-
1723: 117)
(3) Ceteaşte şi alte toate (CC1.1567: 182v)

4.2. Precizăm faptul că asocierea celor doi cuantificatori la singular este rară, iar, când este
reperată, nu putem vorbi despre posibilitatea de numărare, aşa cum se întâmplă în cazul
formelor de plural, care sunt de departe majoritare:

(4) porunci împăratul să-l vânză şi pre el, şi pre muiarea lui, şi pre copiii lui, şi alt tot ce
va fi având (NÎnv.~1700: 70v)

4.3. Alteori, se poate remarca ocurenţa într-un context determinat de prezenţa unui
nominal, cuantificatorul universal determinând grupul nominal iniţial constituit:

(5) iară alţii numai ce blastemă toată alta a lor ereasă (Prav.1652: 401)

4.4. În perioada vechiului scris românesc, am putut constata că, în general, prima poziţie
este ocupată de cuantificatorul existenţial altul, iar poziţia secundară, de către cuantificatorul
universal tot, ceea ce lasă să se întrevadă o oarecare specializare a indefinitului altul în epocă,
care este reperat în poziţie primă şi în alte structuri sintactice de aceeaşi factură (altă ceva, alt
nime, alt nimic, alţii mulţi).
4.5. În paginile SLRV, se menţionează că mulţi dintre cuantificatorii antrenaţi în astfel de
structuri sintactice au un comportament sintactic interesant: „Anumite tipuri de combinaţii între
cuantificatori şi determinanţii pronominali, unele variante de topică a cuantificatorilor în raport
cu determinanţii pronominali, unele combinaţii ale cuantificatorilor sunt strict limitate la textele
vechi” (2019: 325):

(6) Ceteaşte şi alte toate. (CC1.1567: 182v)

(7) iară altele toate să vor adaoge voao (CÎ.1678: 12v)
(8) iară fără de dânsul alţii toţi au voit şi au iscălit (Prav.1652: 362)
(9) atunce nemică nu-i va folosi cum dzice pravila altor tuturor să nu să omoară
(Prav.1646: 135)

4.6. Într-o lucrare relativ recentă de sintaxă diacronică, în privinţa comportamentului

sintactic al cuantificatorului universal tot în prezenţa cuantificatorului existenţial altul, Camelia
Stan observă că cel dintâi „manifesta unele particularităţi de topică. Tot apare după
determinantul alt (alţii toţi au fostu pristănitu, ULM)” (2013: 52).2
Cuantificatorul universal tot nu avea o topică fixă, putând fi atât antepus, cât şi postpus, cu
menţiunea că am constatat că avem o dominanţă a postpunerii:

(10) svintele scripturi izvorăsc şi es dentru înţilepciunea dumnezăirei şi alte toate

învăţăturile ceale bune (Prav.1646: 37)
(11) vino şi scapă de acii; alte toate va tocmi Dumnezeu (DÎ.1521-1600: 184-185)

2
Această trăsătură este remarcată şi de către Nedelcu (2017: 4).

48
 (12) iară alte toate le-au avut ca şi noi, alegând fără numai de păcate (CazV.1643: 137v-
138r)
(13) hatmanii amândoi au cădzut la robiie, Sinavschii şi alte toate capete (CLM.1700-
1750: 246)
(14) cu făclii aprinse şi cu tămâieri şi cu toate alte slavoslovii şi podoabe (AD.1722-5:
204r)
(15) iar trufiia şi măriia cea deşartă şi toate altele, carele pohtescu oamenii, nici cum nu
să afla într-înşii (NÎnv.~1700: 87v)

4.7. Această particularitate a lui tot se explică prin faptul că este un cuantificator flotant
care ne dovedeşte că avem „topică liberă” (SLRV 2019: 323). Isabela Nedelcu observă că, în
timp, tot „şi-a pierdut disponibilitatea de a apărea după indefinitul alternativ alt, atât în grupul
nominal cu nume exprimat3, cât şi în cel cu elipsa numelui. În limba actuală, este posibilă numai
gruparea cu alte «articulat» după toate (toate altele)” (2017: 4):

(16) Dacă se duce pe copcă şi această bancă ca toate altele este de înţeles (CoRoLa,
accesat în 15 octombrie 2019)
(17) Am o problemă ca toţi alţii cu update-ul 07 (zh-cn.facebook.coom, consultat în 1
noiembrie 2019)

4.8. Tot o ipostaziere a caracterului flotant (cu topică liberă) al cuantificatorului globalizant
(Stan 2013: 52) avem şi în cazurile în care tot este postpus GN, apropiindu-se de
comportamentul sintactic al lui mult (alte lucruri multe), în structuri asemănătoare (Chircu
2019: 30):

(18) şi lasă toate: pre tată-său şi pre mumă-sa […] şi alte rudenii toate (NÎnv.~1700:
117v)

4.9. Mult mai interesante par a fi cazurile în care cei doi cuantificatori indefiniţi sunt
însoţiţi de prepoziţii cu acuzativul, ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm că amândoi au
valoare pronominală, fapt care dovedeşte că implicaţiile de ordin sintactic sunt mult mai
complexe decât lasă să se întrevadă o analiză primară:

(19) atunce să muncească pre muiare şi pre alţii pre toţi câţi au fost în casă (Prav.1652:
241)
(20) şi are a da samă de acesta lucru preotul la înfricatul giudeţ ca şi de alte de toate
(ŞT.1644: 99)

4.10. Am putut observa în enunţurile excerptate din corpusul constituit că cei doi
cuantificatori apar atât la cazurile drepte, cât şi la cele oblice, în cea din urmă întrebuinţare
putând fi remarcate anumite particularităţi flexionare4:

(21) căci numai fapta bună, den toate alte câştiguri, iaste nemoartă (Mărg.1691: IIIr)

3
Vezi şi infra § 5.
4
Gabriela Pană Dindelegan (2018: 232) constată că totalizantul tot, „la singular, preferă construcţia analitică,
iar, la plural, apare, în variaţie liberă, între analitic şi sintetic.” Vezi şi Pană Dindelegan (2018: 232-234).

49
 (22) preaslăvitului şi blagocestivului neam al ţării noastre şi al altor tuturor carii sunt
împrejurul nostru creştini (Ev.1642: IIr)

4.11. Se poate constata că, indiferent de locul ocupat în sintagmă, pronumele nehotărât
altul poate avea sau nu în structura sa un formant omonim cu articolul hotărât (respectiv -i sau -
le) (GBLR 2016: 145), omisiunea acestuia sugerează că încă se mai ezita în folosirea acestuia,
mai ales că nu erau implicaţii majore din punct de vedere semantic:

(23) şi celor direpţi şi celor strâmbi, şi altele toate ale aceştii vieţi, după trebuinţă, le
dăruiaşte (Mărg.1691: 96r)
(24) iară statul domnilor iaste decât toate altele mai de cinste (CDN.1736: 2v)
(25) iară ciudease multe ce-au făcut, că între alte toate odănăoară scăpă un năpăstuit ce
era să piaie (DVS.1682-6: 243r)
(26) să nu le lipsească slujba besearicii ce să dzice vecérnia, ítrosul, ceásurile,
polonóştniţa şi alte toate (ŞT.1644: 123)

4.12. În unele cazuri, în urma apariţiei formelor supracompuse alalt, alată (SLRV 2019:
277), am constatat o apropiere semantică a cuantificatorului altul (< lat. pop. illum + alterum) de
clasa demonstrativului de diferenţiere, exemplele reţinute confirmând această tendinţă
funcţională din limba veche. În timp, aceste pronume / adjective şi-au limitat întrebuinţarea
(Frâncu 2009: 289):

(27) descântături şi alalte toate lucruri sătăneşti, de carele să cade să fugim (Mărg.1691:
153v)
(28) au primit de-au luat moarte necinstită pre cruce şi alalte toate ceale omeneşti le-au
suferit pentru noi (Mărg.1691: 77v)
(29) Derept aceaia, cu toţi alalţi făgăduii-se să dea ucenicilor duhul sfânt (CC2.1581: 211)
(30) Şi derept aceaia nemutat iaste şi tuturor alăltor, văzutelor şi nevăzutelor, după voie
(CC2.1581: 321)
(31) aşea au fost Pavel Apostol împreună cu alalţi cu toţi, ce grăia pentru toţi de zicea
(CazV.1643: 60r)
(32) Şi cealealalte toate, ca şi aceastea, de multe ori, cade vo sămânţă de smochină pe
pământ, şi prinde rădăcină (Mărg.1691: 97r)

4.13. În urma acestui parcurs morfologic, necesar înţelegerii în detaliu a structurii investigate,
am relevat particularităţile structurale ale membrilor constitutivi ai sintagmei care sunt caracteristice
pentru limba veche, dar diferite prin raportare la limba română actuală, ceea ce sugerează că avem
de-a face cu o anumită stabilizare, datorată în special funcţionării analogiei.

5. Interpretarea sintactică a cuantificatorilor

Exemplele oferite în vederea descrierii morfologice a celor doi cuantificatori implicaţi

ilustrează faptul că ne aflăm în prezenţa unor structuri destul de răspândite în vechile texte şi cu
particularizări dintre cele mai interesante, care ne îndreptăţesc să considerăm că valoarea
morfologică a celor doi termeni constitutivi integraţi în sintagmă este identică, mai precis au
valoare pronominală, diferenţe sau nuanţări în perspectiva analizei putând apărea în situaţiile în
care avem o dependenţă de un grup prepoziţional sau sunt implicate substantive.

50
 5.1. Cel mai adesea, cei doi cuantificatori sunt pronume, ceea ce face ca interpretarea lor să
fie diferită, întrucât centrul de grup va fi cel care ocupă prima poziţie. Acesta poate avea funcţii
sintactice diferite în funcţie de verb în calitatea sa de GV, dar, în general, este vorba despre
subiect ori complemente necircumstanţiale, mai rar complemente comparative sau
circumstanţiale:

(33) Iară ce-ţi pare numai a singur că este bine şi alţii toţi dzic că este într-alt chip, să nu
crédzi acéia socoteală (CLM.1700-1750: 238r)
(34) pentru căci Mahmet arată cum toate cărţile dumnădzăieşti sint svinte şi alese decât
toate altele (CAO.1661: 112v)

5.2. În exemplele anterioare, se poate observa că poziţia de centru de grup diferă, cei doi
cuantificatori putând avea acest rol în cadrul structurii investigate. În cel dintâi exemplu (33),
cuantificatorul existenţial altul este un subiect, iar, în cel de-al doilea (34), globalizantul
universal tot este un complement comparativ cerut de GAdj. „intrând într-o structură ternară atât
cu regentul, cât şi cu termenul cu care se face comparaţia” (GBLR 2016: 391), în ciuda absenţei
explicite din enunţ a comparaţiei, dar care poate fi presupusă.
5.3. Al doilea membru constitutiv antrenat în realizarea sintagmei intră în relaţie cu centrul
de grup anterior (GNpron.), ceea ce ne îndreptăţeşte să-l considerăm o apoziţie pronominală în
nominativ (GALR I 2008: 265), chiar dacă nu putem vorbi încă despre fixarea topicii şi chiar
dacă antecedentul se află într-un alt caz:

(35) chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boiarii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejuitu
(ULM.~1725: 43v)
(36) iară fără de dânsul alţii toţi au voit şi au iscălit (Prav.1652: 362)
(37) iară osârdia, porunca şi multa cheltuială, la altele toate ce trebuiescu, şi ales la
tipariu (Mărg.1691: IVv)

5.4. În sprijinul acestei ipoteze investigative vin şi alte exemple în care se reiterează
informaţia morfosintactică esenţială a centrului de grup (GNpron.), ceea ce ne determină să le
socotim apoziţii în cazurile acuzativ, dativ sau genitiv (în majoritatea situaţiilor, tot este postpus,
deci se află în poziţie secundară):

(38) Şi încă preste alte preste toate, au făcut un lucru de ne-au înspăimat de minune.
(DVS.1682-6: 124r)
(39) Vrând să grăim ş-aicea pentru săturarea pântecelui, ca şi de alte de toate, însă acmu
mai mult am socotit să sămăluim (VL.post1613: 125r)
(40) atunce să muncească pre muiare şi pre alţii pre toţi câţi au fost în casă (Prav.1652:
241)
(41) Ţie va hi fecior, iară altora tuturor va fi sveaşnic şi lumină (CazV.1643: 86v)
(42) preaslăvitului şi blagocestivului neam al ţării noastre şi al altor tuturor carii sunt
împrejurul nostru creştini (Ev.1642: IIr)
(43) Adevăr, adevăr grăiesc voao, nu numai ţie unuia, ce şi tuturor altora (Ev.1642: 140)
(44) cum zice pravila: a altora a tuturor de altele să nu se omoară (Prav.1652: 264)
(45) şi acealea toate iară le adună la un loc, şi ale altora, a tuturor le scrie deosebi
(Prav.1652: 13)

51
 (46) cetăţilor şi oraşelor şi altor tuturor împreună lucru de aşedzare şi de odihnă iaşte
(Prav.1632: 31)

5.5. Există unele situaţii în care, în acelaşi text, avem grup prepoziţional (GPrep.) cu
complement exprimat diferit, dovedind independenţa sintactică a celor doi cuantificatori, ca, de altfel,
şi libertatea de topică a acestora, care se subordonează diferit grupului sintactic ierahic superior:

(47) Aşijderea îi învăţă şi de altele de toate (NÎnv.~1700: 61v)

(48) ci într-înşii lăcuiaşte şi vieţuiaşte Hristos căruia, lăsându-se şi părăsindu-se de toate
de altele, urmează lui (NÎnv.~1700: 88v)

5.6. În cazul celor doi cuantificatori antrenaţi în constituirea sintagmei, considerăm că

avem a face cu un caz tipic de aderenţă (Chircu 2007: 30), ce reprezintă un mijloc sintactic de
realizare a subordonării la nivel intraenunţial, prin care adjunctul se ataşează puternic la centrul
de grup, reprezentat în cazul nostru de un GNpron. Această trăsătură structurală a fost constatată
şi de către autorii GALR, care precizează că, „uneori, în îmbinări cvasilocuţionale,
cuantificatorii pot intra în relaţie cu pronume personale propriu-zise sau cu demonstrative: eu
unul / *unul eu, noi toţi / toţi noi, aceştia toţi / toţi aceştia” (I 2008: 265).
5.7. Aceeaşi particularitate este, de altfel, evidenţiată şi în GBLR, unde este dată ca
exemplu realizarea apoziţiei pronominale (noi toţi, noi trei), ce ilustrează un „tipar apozitiv
special, în care atât baza, cât şi apoziţia au natură pronominală şi în care componentele nu sunt
obligatoriu izolate prozodic” (2016: 599).
5.8. Interesante în perspectivă sintactică sunt structurile în care cei doi cuantificatori stau
pe lângă un substantiv centru de grup, rolurile şi funcţia sintactică a acestora fiind diferite, iar
topica nu pare să impună particularităţi de construcţie. Se poate observa că substantivul centru
din grupul sintactic este nedeterminat:

(49) şi la toate alte ponturi au încredinţat că nu e vinovat (AJ.1775-81: 164)

(50) şi mai ales den învăţătură (carea decât toate alte trebuinţe, în firea omenească,
aceaea capul iaste) (Mărg.1961: IIIr)
(51) ţăranii ce vin cu cele trebuincioase în Bucureşti şi toţi alţii călători (AJ.1775-81:
818)
(52) Den toţi alţi oşteni, alta nemică nu păzéşte (CLM.1700-1750: 252)
(53) cu făclii aprinse şi cu tămâieri şi cu toate alte slavoslovii şi podoabe (AD.1722-5:
204r)
(54) Den toţi alţi oşteni, alta nemică nu păzéşte (CLM.1700-1750: 252)
(55) Cu a tuturor a altor ale lumii jigănii şi pasiri a lor socoteală să adeverească
(CII.~1705: 15v)

5.9. În ceea ce-l priveşte pe altul, acesta apare ca adjunct ce determină grupul nominal, iar
tot indică o totalitate. Se poate observa, în exemplele anterioare, că tot ocupă prima poziţie
nemaifiind dependent de cuantificatorul existenţial (altul).
În asemenea cazuri, poziţia lui tot în raport cu altul „este o dovadă că, la nivel logico-
semantic, cuantificarea universală (globală) se face după ce o submulţime de entităţi a fost
delimitată succesiv prin diverşi alţi adjuncţi” (GALR I 2008: 264). De fapt, avem cazul tipic în
care toţi, toate este un predeterminant ce „appear like in other languages, before a DP (strong)”
(RGR 2013: 169).

52
 5.10. În privinţa sintagmelor în care tot este postpus cuantificatorului existenţial alt, ce
însoţeşte un centru de grup nominal, acestea sunt rare, putându-se întrevedea deja o specializare
a lui tot ca predeterminant totalizant, reflectată în exemplele identificate de noi şi redate în
paragraful anterior:

(56) hatmanii amândoi au cădzut la robiie, Sinavschii şi alte toate capete (CLM.1700-
1750: 246)

5.11. Cazurile în care avem substantive determinate definit sunt rare şi trebuie explicate
prin prezenţa unui alt grup sintactic la nivelul enunţului în imediata apropiere sau o subordonată
atributivă:

(57) să să facă curvie şi alte toate fealurile de lucruri reale cum nu să cade (Prav.1646:
126)
(58) de nu-ş va ceti călugărul ceasurile deplin şi alte toate slujbele ce iaste datoriu a face
(Prav.1632: 229)

5.12. Prezenţa prepoziţiei reiterate în unele dintre exemplele oferite schimbă perspectiva
interpretativă, în sensul că avem două GPrep. ale căror compliniri sunt realizate diferit, chiar
dacă funcţia sintactică este identică. În primul caz, avem un complement prepoziţional (Cprep.)
actualizat în grupul verbal (GV), fiind exprimat prin cuantificatorul existenţial alte, iar, în cel
de-al doilea, CPrep. substantivul posluşaniile, în strânsă dependenţă de acelaşi GV.
Cuantificatorul universal globalizant toate are valoare adjectivală, fiind un adjunct al centrului
de grup (GN):

(59) den tot să fie dezbrăcat şi nu numai de cinul preoţesc, ce şi de alte de toate
posluşaniile besearecii ca un călcătoriu de leage (Prav.1632: 185-186)

5.13. O situaţie cu totul diferită avem în exemplul următor, unde se poate observa că
rolurile şi funcţia celor doi cuantificatori implicaţi sunt inversate, interpretarea făcându-se ţinând
cont de locul pe care îl ocupă fiecare în cadrul structurii. Avem, prin urmare două GPrep., ale
căror compliniri sunt reprezentate de cele două complemente prepoziţionale, dintre care unul
este exprimat prin acelaşi substantiv (posluşaniile) centru de grup (GN), ce are ca adjunct
cuantificatorul existenţial alte, iar celălalt prin toate:

(60) la moară mergea de măcina, la magherniţă agiuta, la magupie aşidirea şi la alte

posluşanii la toate (AUCP.1730: 140)

5.14. Asemenea structuri sunt reperate deseori în limba veche, cuantificatorul globalizant
tot apărând în poziţie secundară, reluând informaţia sintactică a antecedentului nominal
determinat de un modificator, de cuantificatorul altul şi / sau de un posesor:

(61) care iaste legătura cea desăvârşită denpreună cu alte bunătăţi, cu toate.
(NÎnv.~1700: 70r)
(62) cu mintea cea întreagă şi cu alte fapte bune, cu toate (NÎnv.~1700: 8v)
(63) să îmbrăcă cu haine bune şi cu alte podoabe muereşti cu toate să împodobi
(NÎnv.~1700: 151v)

53
 (64) încă şi alte păsări ale ceriului, toate, şi peştii din fundul mării, toţi, atunci să
odihnescu (NÎnv.~1700: 122r)
(65) unde iaste şi dare de haine, şi de bani mulţi, şi de alte bunătăţi, de toate (Mărg.1691:
50r)

5.15. Particularitatea funcţională anterior precizată (§ 5.13., § 5.14.) poate fi sesizată şi la

cazurile oblice, însă mult mai rar decât la cele drepte:

(66) care iaste legătura înfăşurării vrajbii şi a altor răutăţi, a tuturora. (NÎnv.~1700: 70r)
(67) carii slujiţi cu buna şi sfânta adeverită credinţă, şi altor oameni, tuturor, care-i cred
lui Dumnezeu. (NÎnv.~1700: 96v)

5.16. În perspectivă sintactică, complex este şi subtipul pe care-l oferim infra, care nu
cunoaşte multiple ocurenţe, dar care poate explica deplasarea etapizată a cuantificatorului
globalizant după verbul-centru, care reprezintă, în fapt, centrul enunţului care impune
configuraţia sintactică. În acest caz, nu avem doar o distanţare sintactică de altele, destul de
frecventă în epocă (Stan 2013: 52), ci şi o reluare a sa, care îngreunează arhitectura enunţului:

(68) şi îşi aşeză domnii şi boiarii şi altele toate le alcătui toate foarte bine şi frumos
(NÎnv.~1700: 61v)

6. Concluzii

În urma demersului întreprins, am putut remarca că asocierea celor doi cuantificatori avuţi
în vedere este una complexă, iar analiza structurilor în care aceştia sunt in presentia dovedeşte
că, în limba veche, dinamica sintactică era mult mai interesantă, oferind soluţii de interpretare
dintre cele mai interesante.
Realizarea inventarului sintagmelor investigate a permis identificarea unor particularităţi
constitutive, cu implicaţii mai ales sintactice, cu o distribuţie variabilă a adjunctului şi a
centrului de grup şi cu o interşanjabilitate frecventă a acestora. Un astfel de demers s-a dovedit
încă o dată rodnic şi poate explica anumite structuri din limba română de astăzi care nu sunt
transparente decât din perspectivă diacronică.

Surse

AD.1722-5 Antim Ivireanul, Didahii, în Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel
Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 3-238.
AJ.1775-81 ***, Acte judiciare din Ţara Românească, ediţie întocmită de Gheorghe Cronţ et
alii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1973, p. 3-987.
AUCP.1730 Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Românești și a Moldovei, vol. I-II,
ediţie critică și studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, București, Editura Minerva,
1993-1994, 1-374 (vol. I), p. 5-345 (vol. II).
CAO.116 Ioan Cantacuzino, Patru apologii pentru religia creştină şi Patru oraţii, traduse în
limba română la mijlocul secolului al XVII-lea de Nicolae Spătaru (Milescu),
ediţie critică, studiu introductiv, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, glosar de
Eugenia Dima, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010, p. 87-127.

54
CazV.1643 Varlaam, Carte românească de învăţătură, ediţie îngrijită de acques Byck,
Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, p. 1-506.
CC1.1567 Coresi, Tâlcul evangheliilor și Molitvenic românesc, ediţie critică de Vladimir
Drimba, cu un studiu introductiv de Ion Gheţie, București, Editura Academiei
Române, 1998, p. 31-187.
CC2.1581 Coresi, Carte cu învăţătură, publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici,
vol. I (Textul), Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co, 1914, p. 1-563.
CDN.1736 De Guevara, Antonio, Ceasornicul domnilor, traducere din limba latină de Nicolae
Costin, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura
Minerva, 1976, p. 3-682.
CH.1717-23 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ediţie îngrijită,
studiu introductiv, glosar şi indici de Stela Toma, Bucureşti, Editura Minerva,
1999-2000, p. 1-274 (vol. I), p. 5-223 (vol. II).
CII.~1705 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu şi I.
Verdeş, ediţie ilustrată de Simona Runcan, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 6-
444.
CÎ.1678 Ioannykji Haleatovskyi, Cheia înţelesului, ediţie, indice de nume şi glosar de
Rodica Popescu, prefaţă de Alexandru Mareş, Bucureşti, Editura Libra, 2000,
p. 13-194.
CLM.1700-50 Miron Costin, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, ediţie critică cu un studiu introductiv,
note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Edtitura
de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 41-201.
CoRoLa Corpus computaţional de referinţă pentru limba română contemporană, Academia
Română & Institutul de Cercetări pentru Inteligenţă Artificială „Mihai
Drăgănescu”, Bucureşti, <http://corola.racai.ro> (8/07/2019).
DÎ.~1521-1600 Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de
Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi
Alexandra Roman-Moraru, introducere de Alexandru Mareş, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1979, p. 92-212.
DVS.1682-6 Dosoftei, Viaţa și petreacerea svinţilor, text îngrijit, notă asupra ediţiei și glosar de
Rodica Frenţiu, Cluj[-Napoca], Editura Echinox, 2002, p. 9-423.
Ev.1642 Evanghelie învăţătoare, ediţie, studiu introductiv, note şi glosar de Alin-Mihai
Gherman, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, p. 153-480.
Mărg.1691 Ioan Gură de Aur, Mărgăritare, ediţie îngrijită, indice de nume şi glosar de Rodica
Popescu, Bucureşti, Editura Libra, 2001, p. 11-493.
NÎnv.~1700 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de
Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de
G. Mihăilă, studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti,
Editura Minerva, 1971, p. 125-352.
Prav.1632 Eustratie Logofătul, Pravila aleasă, ediţie, studiu introductiv, note şi glosar de
Alin-Mihai Gherman, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018, p. 127-380.
Prav.1646 Carte românească de învăţătură, ediţie critică de Andrei Rădulescu et alii,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1961, p. 33-106.
Prav.1652 Îndreptarea legii, ediţie de Andrei Rădulescu et alii, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1962, p. 33-631.
ŞT.1644 Şeapte taine a besearecii, ediţie critică, notă asupra ediţiei şi studiu filologico-
lingvistic de Iulia Mazilu, cuvânt înainte de Eugen Munteanu, Iaşi, Editura
Universităţii «Alexandru Ioan Cuza», 2012, p. 173-259.

55
ULM.~1725 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv,
indice și glosar de P. P. Panaitescu, București, Editura de Stat pentru Literatură,
1955, p. 57-210.
VL.post1613 Varlaam, Leastviţa sau Scara Raiului de Ioan Scărarul, ediţie jubiliară, ediţie, notă
asupra ediţiei și glosar de Oana Panaite, prefaţă și revizuirea transcrierii
interpretative de Eugen Munteanu, Iași, Editura Trinitas, 2007, p. 47-347.

Bibliografie

Chircu, Adrian, 2019, „Sintagme alcătuite din cuantificatorii existenţiali altul şi mult în limba română
veche”, în Adina Dragomirescu, Oana Niculescu, Camelia Uşurelu, Rodica Zafiu (ed.), Româna şi
limbile romanice, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 21-32.
Chircu, Adrian, 2018, „O particularitate morfologică în scrierile românești vechi. Adverbul de mod alta
(altă, alt)”, în Gabriela Pană Dindelegan, Rodica Zafiu, Isabela Nedelcu (ed.), Studii lingvistice.
Omagiu Valeriei Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 49-59.
Chircu, Adrian, 2007, „Aderenţa în sintaxa limbii române”, în Camelia Stan, Rodica Zafiu, Alexandru
Nicolae (ed.), Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană-Dindelegan, la aniversare,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 29-36.
Cornilescu, Alexandra, Alexandru Nicolae, 2011, „On the syntax of the Romanian indefinite pronouns
unul and altul”, în Rodica Zafiu, Camelia Uşurelu, Helga Bogdan-Oprea (ed.), Limba română.
Ipostaze ale variaţiei lingvistice, vol. I (Gramatică şi fonologie. Lexic, semantică, terminologii.
Istoria limbii române, dialectologie şi filologie), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,
p. 67-94.
Frâncu, Constantin, 2009, Gramatica limbii române vechi (1521-1780), indice general de Alexandrina
Ioniţă, Iaşi, Casa Editorială Demiurg.
GALR = Guţu-Romalo, Valeria (coord.), 2008, Gramatica limbii române, vol. I (Cuvântul) – II
(Enunţul), tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române.
GBLR = Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), 2016, Gramatica de bază a limbii române, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold.
GR = Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2013, The Grammar of Romanian, Oxford, Oxford University
Press.
Grandgent, C. H., 1958, Introducere în latina vulgară, după ediţia spaniolă a lui F. de B. Moll, în
româneşte de Eugen Tănase, Cluj, Universitatea Victor Babeş.
ILR2 = Sala, Marius, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord.), 2018, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic Gold.
Nedelcu, Isabela, 2017, „Particularităţi morfosintactice ale indefinitului tot în limba română veche”,
Diacronia, 6, p. 1-8 (http://www.diacronia.ro/ro/journal/issue/6/A85/ro (15/11/2019).
Nicolae, Alexandru, 2008, „Altul vs un altul. Noi explicaţii”, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.),
Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, p. 116-126.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2018, „Flexiunea cazuală – între analitic și sintetic. Cardinale și
cuantificatori nonnumerici în limba română veche”, în vol. Dinamică şi variaţie. Studii de
gramatică, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 229-240.
REW = Meyer-Lübke, Wilhelm, 2009, Romanisches Etymologisches Wörterbuch, 7. unveränderte
Auflage, Heidelberg, Universitätsverlag Winter.
RGR = Dobrovie-Sorin, Carmen, Ion Giurgea (ed.), 2013, A Reference Grammar of Romanian, vol. I
(The noun phrase), Amsterdam-Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.
SLRV = Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2019, Sintaxa limbii române vechi, editor consultant Martin
Maiden, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold.

56
SOR = Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2016, The Syntax of Old Romanian, Oxford, Oxford
University Press.
Stan, Camelia, 2013, O sintaxă diacronică a limbii române vechi, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti.
Väänänen, Veikko, 2006, Introduction au latin vulgaire, 3e édition, Paris, Éditions Klincksieck.
VDD = Pană Dindelegan, Gabriela, Adnana Boioc Apintei, Blanca Croitor (ed.), 2019, Variaţie
diacronică şi diatopică. Note gramaticale, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

QUANTIFIER SYNTAGMS WITH THE INDEFINITE PRONOUNS ALTUL „another one” AND TOT
„everything” IN OLD ROMANIAN

(Abstract)

In the current analysis, we aim at investigating the way a certain type of syntactic groups organized around
the indefinite pronouns altul „another (one)” (existential quantifier) and tot „everything” (universal quantifier)
have emerged and developed in Romanian. These constructions have known a large usage in the past but are no
longer used other than sporadically in contemporary language.
In our approach, we will bring into discussion language facts that appeared in old Romanian writings
dating back to the period comprised between 1521 and 1780. The examples will be excerpted from religious as
well as laic writings or from other documents mainly included in the S(yntax)O(ld)R(omanian) corpus. All of
these illustrate the morphologic and syntactic dynamics of old language.
Skimming through the corpus will allow the author to investigate thoroughly both the morphological
particularities of the elements that are part of the quantifier constructions and the syntactic implications of this
association type. Thus, the possible combinations as well as the tendencies shown by the aforementioned
quantifiers with respect to word order will be investigated.

57
 TIPURI DE SINTAGME NOMINALE CARE POT
ACTUALIZA LECTURI GENERICE ÎN ROMÂNA
ACTUALĂ. PROBLEME DE EVALUARE PENTRU
DISTINCȚIA GENERIC / NONGENERIC

ANDREEA MASTU
Universitatea din București

1. Introducere

De cele mai multe ori, interpretările generice actualizate prin sintagme nominale sunt
ușor de calificat ca atare, așa cum este cazul în (1), unde este evident că tigrul, un tigru și
tigrii actualizează lecturi generice:

(1) a. Tigrul / Un tigru este un animal de pradă.

b. Tigrii sunt animale de pradă.

De asemenea, pare că este corect să spunem, cel puțin la nivel intuitiv, că sintagmele din
(1) sunt generice pentru că, în aceste exemple, se referă la toți tigrii (nu la un tigru anume / la
anumiți tigri) sau pentru că se referă la o întreagă specie.
ustificarea lecturilor generice prin lectura actualizată cu toți / orice (i.e. prin lectura
universală1) sau prin apel la referința la specii sunt două probleme care au fost dezbătute încă
de la începuturile studiului genericității (v. Smith 1975, Carlson 1980, Krifka et al. 1995 ș.a.).
Cele două modalități de a identifica / explica genericitatea se cer discutate și în spațiul
lingvisticii românești, deoarece au fost folosite și aici pentru evaluarea genericității. Spre
exemplu, echivalări ale genericelor cu universale apar în GALR (I: 55, 454, 479, 480, II: 82)
și în GBLR: 92, iar în Vasiliu (1952: 184-185), Avram (1986: 82), Nedelcu (2001: 159),
GALR (I: 74-75, 454), GBLR: 82 se face apel la referința la specii pentru justificarea
lecturilor generice.
Deși lecturile generice actualizate prin sintagme nominale nu au primit multă atenție în
lingvistica românească2, de-a lungul timpului s-au făcut unele observații cu privire la ce
sintagme pot fi interpretate generic în română – despre următoarele tipuri de sintagme
nominale s-a spus că pot actualiza lecturi generice: singulare definite (2a), plurale definite
(2b), singulare nedefinite (2c), nume nude (2d-f), sintagme universale (2g-h):

(2) a. Artistul trebuie să cunoască viața.3

1
Pentru lectura universală a sintagmelor de forma orice N recunoscută și discutată independent de
genericitate v. Menéndez-Benito (2010: 33), Farkas (2013: 224–225).
2
Dintre puținele studii care s-au oprit asupra genericității, v. Zafiu 2003, Lupșan 2007, Soare 2017.
3
Extras din Vasiliu (1952: 184), v. și Avram (1986: 82), Nedelcu (2001: 159), Lupșan (2007: 102, 103),
GALR (I: 55, 75, 454, II: 82), GBLR: 92, GR: 109, 134.
 b. Pompierii nu lasă focul nestins.4
c. Un artist trebuie să cunoască lumea.5
d. Munte cu munte se întâlnește, darmi-te om cu om.6
e. În casa lui Ion se găsesc televizor și frigider.7
f. În România se vânează lupi.8
g. Orice om este muritor.
h. Toți oamenii sunt muritori.9

În cele ce urmează voi susține, după perspectiva standard asupra genericității (Krifka et
al. 1995 ș.a.), că lecturile universale (actualizate prin toți N, orice N) nu pot fi folosite pentru
a justifica lecturile generice (secțiunea 2). Apoi, urmând în linii mari Krifka et al. 1995, voi
investiga ce tipuri de sintagme nominale pot actualiza lecturi generice în româna actuală și în
ce fel pot fi justificate respectivele lecturi (secțiunea 3). În ultima parte voi enumera
principalele observații și rezultate obținute în urma demersului (secțiunea 4)10.

2. Justificarea genericității prin lectura universală

Cel puțin în situația exemplelor din (3), justificarea / identificarea lecturii generice
actualizate prin sintagme nominale precum omul (3a) cu lectura universală (3b, c) pare
naturală și intuitiv corectă, deoarece este greu de acceptat că un enunț ca (3a) poate fi
adevărat, în timp ce (3b) și (3c) să fie false:

(3) a. Omul este muritor.

b. Toți oamenii sunt muritori.
c. Orice om este muritor.

Studiile asupra genericității s-au oprit încă de la început la problema confuziei dintre
generice și universale (Smith 1975: 29, Carlson 1980: 34, Krifka et al. 1995: 5 ș.a.), cel mai
comun și convingător argument invocat pentru diferențierea celor două fiind comportamentul
lor față de existența excepțiilor. În cazul universalelor, existența excepțiilor falsifică
enunțurile, ceea ce nu se întâmplă cu genericele. Aceste trăsături devin evidente atunci când
alăturăm un enunț care afirmă existența excepțiilor – raportat la universale, acest enunț va
avea o interpretare contradictorie (4a, b), însă nu și atunci când este raportat la generice (4c):

(4) a. Toți oamenii au cinci degete la o mână.

4
Din Avram (1986: 82), v. și Lupșan (2007: 102), GALR (I: 55, II: 82), GR: 109, 131.
5
Din Vasiliu (1952: 185), v. și Avram (1986: 82), Lupșan (2007: 111), DSL: 341, GALR (I: 55, 75, 454, II:
82), GBLR: 92.
6
v. Vasiliu (1952: 185), Avram (1986: 80-81), Nedelcu (2001: 59), Lupșan (2007: 105), DSL: 164, 339,
GALR I: 75, GR: 131.
7
Din GALR I: 76.
8
Din GALR II: 138, v. și GR: 173.
9
Exemplele g. și h. sunt din GALR I: 55, v. și GALR (I: 454, 479, 480, II: 82).
10
Demersuri asemănătoare celui de față se găsesc în Kleiber & Lazarro (1987), care își propun să investigheze ce
tipuri de sintagme nominale pot actualiza lecturi generice în franceză, în Smith (1975), care prezintă și evaluează un
inventar de expresii considerate generice până la el și în studiile care își propun să investigheze actualizările generice
într-o anumită limbă plecând de la observațiile din Krifka et al. 1995 (v. spre exemplu, M ller 2001 pentru portugheză).
Rezultatele și poziția adoptată sunt compatibile cu observațiile din Farkas (2013: 209-212).

60
 ?? Ion e om și el nu are cinci degete la o mână.
b. Orice om are cinci degete la o mână. ?? Ion e om…
c. Omul are cinci degete la o mână. Ion e om…

Prin urmare, a spune că omul din Omul este muritor (3a) are interpretare generică pentru
că singularul definit este folosit pentru a se referi la toți oamenii / la orice om este o justificare
care se bazează pe o echivalență accidentală, echivalență care ar putea fi influențată de factori
pragmatici precum cunoștințele despre lume. În cazul din (3), deoarece știm că enunțul
generic (3a) este adevărat fără excepție, suntem tentați să-l echivalăm cu universale (3b, c),
însă, semantic, această echivalență nu se poate susține (cel puțin) din cauza comportamentului
lor față de existența excepțiilor.

3. Generic / nongeneric pentru sintagmele nominale în româna actuală

3.1. Krifka et al. (1995): două tipuri de genericitate

Perspectiva standard asupra genericității susține, după Krifka et al. (1995: 2-4), că există
două mari manifestări ale genericității la care pot fi folosite sintagmele nominale: referința la
specii (engl. reference to kinds), ilustrată în (5a) și generalizarea – asupra situațiilor (5b) și
asupra indivizilor (5c):

(5) a. Tigrul siberian este pe cale de dispariție.

b. Hobbes (tigrul lui Ion) stă la pândă înainte să atace.
c. Tigrii stau la pândă înainte să atace.

În acord cu Krifka et al. (1995), tigrul siberian din (5a) este interpretat generic pentru că,
în acest context, se referă la o întreagă specie (nu la un anumit individ din clasa tigrilor), iar
tigrii din (5c) este interpretat generic pentru că este folosit pentru a exprima o generalizare
asupra indivizilor dintr-o anumită specie – (5c) spune ceva despre tigri în general (că stau la
pândă înainte să atace), nu despre anumiți tigri. În fine, (5b) afirmă o generalizare valabilă
pentru un singur individ (Hobbes / tigrul lui Ion), genericitatea fiind, în acest caz, valabilă doar
la nivelul enunțului (doar enunțul este cel interpretat generic, nu și vreun constituent al său).
Trebuie precizat că, pentru perspectiva standard, apelul la noțiunea de specie pentru a
explica interpretarea unei sintagme nu este suficient pentru a-i motiva genericitatea. În
exemplele din (6), sintagmele subliniate nu sunt considerate generice, deși interpretarea lor
este discutată (inclusiv în Krifka et al. 1995: 74-77) prin apel la noțiunea de specie:

(6) Un tigru (rar) este pe cale de dispariție.

Doi tigri / toți tigrii sunt pe cale de dispariție.

După Krifka et al. (1995: 2, 74-77), sintagmele din (6) sunt ilustrări ale interpretării
taxonomice (engl. taxonomic interpretation), ale cuantificării asupra (sub)speciilor, nu ale
referinței la specii, iar sintagmele nominale care actualizează aceste interpretări nu sunt
interpretate generic11.

11
O clarificare satisfăcătoare a diferenței dintre lectura generică de tip referință la specii și lectura taxonomică
(cuantificarea asupra (sub)speciilor) necesită prezentarea unor perspective de analiză a semanticii celor două tipuri
de lecturi, ceea ce ar depăși limitele acestei lucrări. Pentru detalii v. Krifka et al. (1995: 74-77) și sintezele din
Carlson (2011), Cohen (2016: 301-302).

61
 3.2. Tipuri de sintagme nominale care pot exprima generalizări
În română, tipurile de sintagme nominale care pot fi folosite în mod evident pentru a face
generalizări asupra indivizilor dintr-o anumită specie / clasă sunt singularele definite,
pluralele definite, și singularele nedefinite – în (7), este clar că tigrul, tigrii și un tigru pot fi
înțelese astfel încât enunțurile în care ele apar spun ceva despre tigri în general:

(7) a. Tigrul stă la pândă înainte să atace.

b. Tigrii stau la pândă înainte să atace.
c. Un tigru stă la pândă înainte să atace.

În ceea ce privește numele nude, deoarece sunt negramaticale în contexte ca (7) și, deci,
nu pot fi interpretate, trebuie examinate contextele în care au fost considerate generice (v.
supra (2)) și trebuie văzut dacă acestea ilustrează tipul de genericitate discutat aici. În
exemplele din (8), numele nude nu sunt folosite pentru a exprima generalizări asupra
indivizilor (8a) nu spune ceva despre televizoare sau despre frigidere în general, iar în (8b),
deși este un enunț generic, nu se afirmă ceva valabil pentru lupi în general, ci generalizarea se
face despre ce se întâmplă într-un anumit loc (în România)12:

(8) a. În casa lui Ion se găsesc televizor și frigider.13

b. În România se vânează lupi.14

Pe de altă parte, contextul expresiilor idiomatice, cel mai des semnalat pentru
genericitatea numelor nude (v. supra 1, (2)), pare să ilustreze o situație în care putem exprima
generalizări prin nume nude:

(9) Corb la corb nu scoate ochii.

Făcând abstracție de interpretările metaforice, (9) poate fi înțeles ca spunând ceva despre
corbi în general – că o trăsătură a lor este că nu scot ochii altor corbi15.

3.3. Tipuri de sintagme care se pot referi la specii

Conform perspectivelor standard (v. Krifka et al. 1995 și adepții), se pot referi la specii
tipurile de expresii care îndeplinesc, simultan, următoarele două condiții: (a) funcționează ca
argument al așa-numitelor „predicate de specii” (engl. kind predicates – v. în special Carlson
1980: 105-119), cum ar fi a fi pe cale de dispariție, și (b) nu au lectură taxonomică în
contextul acestor predicate (v. supra 3.1.).

12
Vezi pentru comparație exemple precum ca Lupul se vânează în România, Greierele se mănâncă în țările
asiatice, unde sintagmele nominale sunt folosite pentru a exprima generalizări asupra indivizilor.
13
Din GALR (I: 76).
14
Din GALR (II: 182) GR: 173.
15
Pentru comparație, dacă construim enunțuri după același model (exceptând componenta metaforică),
observăm că și celelalte tipuri de sintagme nominale actualizează lecturi generice:
Hoțul/un hoț nu jefuiește alt hoț.
Hoții nu jefuiesc alți hoți.
Interpretarea generică a formelor articulate în aceste contexte este semnalată și în Vasiliu (1952: 185).

62
 În româna actuală, singularele și pluralele definite (11a, b) sunt singurele care
îndeplinesc aceste condiții, singularele nedefinite actualizează doar lecturi taxonomice16
(11c), iar numele nude nu pot fi interpretate pentru că sunt negramaticale (11d):

(11) a. Tigrul este pe cale de dispariție.

b. Tigrii sunt pe cale de dispariție.
c. Un tigru este pe cale de dispariție. (doar taxonomic)
d. * Tigru / tigri este / sunt pe cale de dispariție.

Există, însă, un tip de context în care pare că și numele nude se pot referi la specii. În
contextul de mai jos, semnalat în Krifka et al. (1995) ca indicator pentru acest tip de referință
(Krifka et al. 1995: 2), pare că interpretarea numelui nud (12a) poate fi explicată prin apel la
referința la specii:

(12) Economia Irlandei depinde de cartof(i).

Dacă lectura numelor nude din (12) nu este suficient de evidentă, un alt argument că
interpretarea acestora prin referința la specii este cea corectă poate fi și comportamentul în
același context a celorlalte tipuri de sintagme evaluate până acum. După cum se poate observa
în (13), acestea se comportă așa cum o făceau în contextul predicatelor de specii – doar
singularele și pluralele definite pot actualiza lecturi generice (13a), singularul nedefinit (13b)
fiind interpretat doar taxonomic:

(13) Cartofii / cartoful susțin(e) economia Irlandei.

Un cartof susține economia Irlandei.

4. Observații și rezultate

Principalele observații și rezultate care reies în urma acestui demers sunt următoarele:
(i) explicarea lecturilor generice (Omul este muritor) prin lecturi universale (Toți oamenii
sunt muritori, Orice om este muritor) nu este susținută semantic (cel puțin) din cauză că
genericele și universalele se comportă diferit față de existența excepțiilor (v. supra 2). Asta
înseamnă și că sintagmele de tipul toți N, orice N din Toți oamenii sunt muritori, Orice om e
muritor nu pot fi considerate generice (cf. GALR I: 55);
(ii) putem considera că o sintagmă este interpretată generic dacă exprimă o generalizare
asupra indivizilor sau dacă se referă (non-taxonomic) la specii (după Krifka et al. 1995, v. supra
3.1.);
(iii) în ceea ce privește generalizarea asupra indivizilor (v. 3.2.), singularele și pluralele
definite, respectiv singularele nedefinite se folosesc în mod evident pentru astfel de generalizări
(Tigrul / Un tigru / Tigrii se curăță pe labe după ce vânează). Dintre contextele semnalate în
lingvistica românească (v. supra 1, (2)), pare că numele nude ar putea fi folosite astfel doar în
construcții de tipul celor idiomatice (Corb la corb nu scoate ochiul);
(iv) în ceea ce privește referința la specii (v. 3.3.), la testarea standard prin predicate de
specii răspund doar formele articulate hotărât, singularul nedefinit actualizând doar lecturi

16
Acest lucru a fost observat în majoritatea limbilor în care au fost investigate singularele nehotărâte în
contexte generice (v. Krifka et al. 1995, Carlson 2011, Cohen 2016 ș.a. pentru sinteze, v. și Farkas 2013: 210-211
pentru observații asemănătoare pentru limba română).

63
non-generice de tip taxonomic. De asemenea, și numele nude în română ar putea fi
interpretate prin apel la referința la specii, cel puțin în contexte precum Economia Irlandei
depinde de cartof(i).

Bibliografie

Avram, Mioara, 1986, Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei Române.
Carlson, Gregory N., 1980, Reference to Kinds in English, New York, Garland Publishing.
Carlson, Gregory N., 2011, „Genericity”, în Klaus von Heusinger, Claudia Maienborn, Paul Portner
(ed.), Semantics: An International Handbook of Natural Language Meaning, Vol. 2, Berlin, De
Guyter Mouton, p. 1153-1185.
Cohen, Ariel, 2016, „Genericity”, în Maria Aloni, Paul Dekker (ed.), The Cambridge Handbook of
Formal Semantics, Cambridge, Cambridge University Press, p. 285-310.
DSL – Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, 2005, Dicționar de
științe ale limbii, București, Nemira.
Farkas, Donka F., 2013, „The semantics of determiners”, în Carmen Dobrovie-Sorin, Ion Giurgea (ed.),
A Reference Grammar of Romanian, Vol. 1: The Noun Phrase, Amsterdam, John Benjamins
Publishing, p. 175-230.
GALR – Guțu-Romalo, Valeria (ed.), 2008, Gramatica limbii române, vol. I: Cuvântul (GALR I), vol.
II: Enunțul (GALR II), București, Editura Academiei Române.
GBLR – Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2010, Gramatica de bază a limbii române, București,
Univers Enciclopedic Gold.
GR – Pană Dindelegan, Gabriela, Martin Maiden (ed.), 2013, The Grammar of Romanian, Oxford,
Oxford University Press.
Kleiber, Georges, H lène Lazzaro, 1987, „Qu’est-ce qu’un syntagme nominal g n rique? ou Les
carottes qui poussent ici sont plus grosses que les autres”, Rencontre(s) avec la généricité, Paris,
Librairie Klincksieck, p. 73-111.
Krifka, M., F. . Pelletier, G. Carlson, A. ter Meulen, G. Chierchia și G. Link, 1995, „Genericity: an
introduction”, în G. L. Kirfka, Manfred and G. Carlson (ed.), The Generic Book, Chicago,
University of Chicago Press, p. 1-124.
Lupșan, Karla, 2007, „Funcția articolului hotărât în română și germană”, Philologica Banatica, Vol. 1,
Timișoara, Mirton, p. 101-112.
Menéndez-Benito, Paula, 2010, „On Universal Free Choice Items”, Natural Language Semantics, 18,
p. 33-64.
M ller, Ana, 2001, „A Expressão da Genericidade no Português do Brasil”, Letras, 55, p. 153-165.
Nedelcu, Isabela, 2001, „Comportamentul «masivelor» în limba română”, Limba și literatura română,
L, 3-4, p. 155-164.
Smith, Neil, 1975, „On Generics”, Transactions of Philological Society, 74, nr. 1, p. 27-48.
Soare, Elena, 2017, „Generic, habitual and episodic events in Romanian nominalizations”, în Maria
Bloch-Trojnar, Anna Malicka-Kleparska (ed.), Aspect and Valency in Nominals, Berlin, De
Gruyter Mouton, p. 261-275.
Vasiliu, Emanuel, 1952, „Problema articolului hotărât și a funcțiilor sale în limba română”, în Teorie și
analiză în lingvistică, 2012, ediție îngrijită de Marina Rădulescu Sala, București, Editura
Academiei Române, p. 184-187.
Zafiu, Rodica, 2003, „«Tu» generic în româna actuală”, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), Aspecte ale
dinamicii limbii române actuale, Vol. 2, București, Editura Universității din București,
p. 233-256.

64
 TYPES OF GENERIC NOUN PHRASES IN CONTEMPORARY ROMANIAN. SOME PROBLEMS IN
EVALUATING THE GENERIC / NON-GENERIC DISTINCTION

(Abstract)

Generic readings of noun phrases are usually easily accessible and identifiable as such (like the reading
of the definite singular in Tigrul este un animal de pradă ‘The tiger is a predator’), but there are some
situations where this is not the case (see the reading of the bare noun in În România se vânează lupi ‘In
Romanian, they practice hunting of wolves’). Moreover, there is also a misconception that generic readings
(Omul e muritor ‘Humans are mortal’) can be explained or identified by universal readings (Toți oamenii sunt
muritori ‘All people are mortal’). In this paper I argue that a simple way of deciding upon genericity is to
check whether the relevant reading expresses a generalization or reference to kinds, as proposed in Krifka et
al. (1995).

65
 STRUCTURI SINTACTICE ALE TEXTULUI DE LEGE ÎN
LEGIUREA LUI CARAGEA (1818)

CĂTĂLINA MĂRĂNDUC
Facultatea de Informatică, Universitatea „Al. I. Cuza”
Iași

1. Prezentarea corpusului

UAIC-RoDia-Dep Treebank este un corpus adnotat morfologic și sintactic în formalismul

gramaticii de dependență, al Facultății de Informatică a Universității Al. I. Cuza1. Corpusul are
acum 40.703 fraze și un număr de 864.428 cuvinte și semne de punctuație. În gramaticile de
dependență, cuvintele și semnele de punctuație sunt noduri ale grafului, iar denumirile relațiilor
sintactice sunt arce între noduri, deci semnele de punctuație stabilesc și ele relații sintactice
specifice cu celelalte noduri. Crearea lui a început în anul 2007 și prima secțiune, 4.600 fraze
predominant din limba contemporană standard, a fost prezentată de Augusto Perez (2014).
Este un corpus de tip balansat, ceea ce înseamnă că are în componență o cât mai mare
varietate de tipuri de text (Mărănduc și Perez 2015). Respectiv, conține acum 2.579 de fraze
social media, 8.444 de fraze în limba contemporană standard (înțelegând prin contemporan,
redactat după 1960), 1.691 fraze de la începutul sec. XX (opera lui Mateiu Caragiale), 3.521 de
fraze în limbaj popular regional (folclor din România și din Republica Moldova), iar restul,
adică 24.468 fraze, sunt texte din secolele XVI-XIX, limbă română veche.
Scopul cercetării noastre este acela de a crea un corpus care să permită antrenarea unor
programe de adnotare morfologică și sintactică automată a textelor în limba română veche, cu o
cât mai mare corectitudine (acuratețe). Pentru antrenarea unui analizor sintactic, acesta aplicând
cam 40 de etichete relaționale, ar trebui să avem cam 10.000 de fraze, corpusul de antrenare este
suficient pentru limba veche, aproape suficient pentru cea contemporană și insuficient pentru
mass-media și folclor. Dar pentru antrenarea unui analizor morfologic, acesta aplicând cam
550-600 de etichete, ar fi nevoie de un corpus de antrenare de cel puțin 60.000 fraze, pe care încă
nu îl deținem.
Am folosit pentru adnotarea morfologică automată un analizor antrenat pe limba română
contemporană (Simionescu 2011), la care am adăugat un număr de etichete sintactice specifice
limbii vechi, precum și un număr mare de variante regionale și vechi ale cuvintelor, luate din
dicționare și din corpusul din ce în ce mai mare pe care îl deținem (Mărănduc, Simionescu și
Cristea 2017). Pentru analiza morfologică am folosit diverse variante de Malt parser, începând
cu anul 2012 când corpusul a devenit destul de mare pentru a putea fi antrenat un parser (Nivre,
Hall și Nilsson 2006). Acum pe site-ul Universal Depedencies se află mai multe modele care au
la bază acest parser universal, care au diverse optimizări și în general se bazează pe utilizarea
informației morfologice, astfel încât aceasta trebuie să fie cât mai corectă (Ballesteros și Nivre

1
Corpusul aparține și Institutului de Informatică Teoretică al Academiei Române, împreună cu care
Facultatea de Informatică a Universității Al. I. Cuza l-a înființat în anul 2007, și are ISLRN 156-635-615-024-0.
2014). Antrenate pe convenția Universal Dependencies, ele pot parsa sintactic toate cele peste
90 de limbi. Modelele sunt suficient de flexibile, astfel încât utilizează informația din adnotarea
morfologică specifică a treebankului, citind explicarea de pe coloana 6, care este într-un limbaj
accesibil computerelor, și, dacă sunt antrenate cu un corpus destul de mare într-o altă convenție
de adnotare, pot să analizeze fraze în acea convenție, diferită de UD.
Scopul nostru este de a avea un corpus de limbă română veche adnotat morfologic și
sintactic atât de mare cât au și alte limbi preocupate de conservarea digitală a moștenirii
culturale, corpus care să poată fi folosit de cercetători atât informaticieni, cât și lingviști. Dar
pentru acesta, trebuie ca acuratețea instrumentelor de procesare să crească.
Dificultatea constă în faptul că pentru limba contemporană standard se pot introduce un set
de reguli și se pot antrena instrumentele pe un set de fraze în care se respectă peste tot aceste
reguli. În schimb, în textele non-standard, fie ele social media, regionale sau vechi, se respectă
mereu alt sistem de norme, depinzând de regiunea geografică sau de epoca istorică, ori nu se
respectă reguli, fiind vorba de o comunicare creativă.
Corpusul de limbă veche pe care l-am dezvoltat începând cu 2015, are acum următoarea
componență:
• Floarea darurilor (1592) – 1.088 fraze, 21.078 cuvinte și semne de punctuație;
• Noul testament. Evanghelia (Alba Iulia, 1648) – 5.175 fraze, 92.440 cuvinte și semne de
punctuație;
• Noul testament. Faptele apostolilor și Apocalipsis (Alba Iulia, 1648) – 5.813 fraze,
122.993 cuvinte și semne de punctuație;
• Legiuirea lui Caragea (1818) – 1.169 fraze, 28.007 cuvinte și semne de punctuație;
• Dosoftei, Psaltirea pre versuri tocmită (1673), 3.288 fraze, 70.309 cuvinte și semne de
punctuație.
• Ion Neculce, O samă de cuvinte și Letopiseț (1743) – 6.068 fraze, 157.694 cuvinte și
semne de punctuație.
• La care se pot adăuga sau nu un corpus cu 695 citate disparate, de 11.551 cuvinte și
semne de punctuație.
Totalul frazelor din limba română veche pe care le conține acum treebankul este 23.296, cu
504.072 cuvinte și semne de punctuație. Fiecare set de aproximativ 1.000 de fraze, analizat
morfologic și sintactic automat, este corectat și apoi adăugat la corpusul pe care se face
antrenarea instrumentelor de procesare automată. În momentul actual, avem o acuratețe a
analizorului morfologic de 91% și a celui sintactic de 86%. Treebankul poate fi găsit pe site-ul
grupului de Procesarea Limbajului Natural al Facultății de Informatică http://nlptools.info.
uaic.ro/.
Ar fi nevoie ca și aici să avem un corpus balansat, echilibrat, având suficient de multe fraze
din fiecare secol sau din toate stilurile limbii. Deocamdată, secolul al XVII-lea este bine
reprezentat, precum și stilul bisericesc. Prin adnotarea lui Ion Neculce, am crescut ponderea
secolului al XVIII-lea și a stilului narativ non-ficțional.
De curând am efectuat teste comparative cu parserul sintactic, din care a rezultat, în mod
paradoxal, că cea mai mare acuratețe o atinge pe sub-corpusul Floarea Darurilor, 87%, urmat
de Faptele Apostolilor și de Ion Neculce, Letopiseț și O samă de cuvinte, 86%2, iar cea mai
mică, de 83,62%, este atinsă pe Legiuirea lui Caragea. Deși corpusul are o slabă reprezentare a

2
Aceste procente sunt obținute pentru stabilirea arborilor de dependențe fără precizarea tipului de relație
(unlabelled attachment, UAS). Pentru arborii de dependențe cu etichete ale tipului de relație (labelled attachment,
LAS) se obțin 3-4 procente mai puțin, de exemplu, Legiuirea lui Caragea are LAS=79,09.

68
secolului al XVI-lea, totuși Floarea Darurilor, care este o narațiune ficțională cu comentarii
filosofice, are un stil asemănător cu cel religios, care este foarte bogat reprezentat în corpus.
Faptul că am obținut o creștere a calității parsării sintactice pe Ion Neculce, pe măsură ce
adăugăm noi secțiuni ale acestei cărți, demonstrează justețea soluției alese, de a adnota în
întregime cărțile, fiindcă parserul se familiarizează cu tot mai multe structuri specifice unui
autor, unui stil, unei epoci. Slaba acuratețe obținută pentru corpusul Legiuirea lui Caragea se
explică prin aceea că frazele sunt lungi, cu o medie de 23 de cuvinte, iar cele scurte, titluri sau
definiții, sunt numeroase, deci celelalte depășesc această medie. O altă explicație este slaba
reprezentare a stilului juridic în corpusul nostru, care va fi corectată prin introducerea unor noi
texte: Coresi, Pravila, (1560), Pravila ritorului Lucaci, (1581), Carte românească de învățătură
(1646), Condica lui Gheorgachi (1762). Cauzele legate de specificitatea structurilor sintactice
ale stilului juridic vor fi analizate în a doua parte a articolului de față.
În noiembrie 2017, am înființat un treebank pe site-ul https://universaldependencies.org/.
Aici se află alte 160 de treebankuri în peste 90 de limbi, precum și numeroase instrumente de
procesare antrenate pe aceste corpora (Nivre, de Marneffe, Ginter, Goldberg, Hajič, Manning,
McDonald, Petrov, Pyysalo, Silveira, Tsarfaty și Zeman 2016). Scopul acestor treebankuri este
tocmai acela de a permite antrenarea unui parser universal, care să poată fi utilizat la analiza
sintactică automată a tuturor limbilor afiliate. Sunt avute în vedere atât soluții de optimizare cu
caracter general, cât și specifice fiecărei limbi. Programele de depistare a erorilor sau
nerespectării normelor generale de adnotare sunt și ele tot mai sofisticate, deoarece calitatea
corpora influențează acuratețea parsării.
Am început prin a posta 1.200 de fraze (Mărănduc și Bobicev 2017), iar acum avem
26.221 fraze cu 572.259 cuvinte și semne de punctuație. Pornind de la corpusul de bază, au fost
transpuse automat în formatul Universal Dependencies (UD) toate textele enumerate mai sus, cu
excepția corpusului de citate disparate, precum și toate textele de folclor din România și
Republica Moldova.

Figura 1. Titlul Legiuirii lui Caragea, adnotat în format XML.

Referitor la forma în care se păstrează aceste date, treebankul UAIC-RoDia-Deendency

este în XML, pe când cel din Universal Dependencies, numit UD-Romanian-Nonstandard,
este în CONLLU. În primul caz, informația este izolată de niște mărci, care arată limita
inițială și finală, precum și tipul ei, în al doilea caz, aceste informații sunt deduse din
poziționarea pe un fel de tabel invizibil, cu 10 coloane (vezi figurile 1 și 2).

69
 În ce privește adnotarea morfologică, am folosit un set de aproximativ 540 de etichete
care exprimă atât partea de vorbire, cât și analiza completă. Setul este unul internațional,
utilizat în proiectul Multext East (Erjavec 2012). Informația morfologică se află în XML
(Figura 1) în dreptul mărcii „postag=” și are, spre exemplu, pe ultimul rând din figura 1,
valoarea ”Npmsry” ceea ce înseamnă: nume propriu masculin singular, caz drept (recte), iar y
are semnificația „yes”, determinat cu articol enclitic.
În CONLLU (Figura 2), informația morfologică se află pe coloanele 3-6. Pe a treia se
află lemma, pe a patra adnotarea morfologică universală, care constă în specificarea părții de
vorbire, pe a cincea se află ceea ce am analizat mai sus, adnotarea morfologică specifică a
corpusului nostru, iar pe a șasea coloană, explicarea coloanei a cincea. În exemplul analizat
mai sus, ultimul rând, lemma este Caragea, adnotarea universală PROPN, adică nume
propriu, adnotarea specifică, Npmsry, discutată mai sus, iar explicarea ei este:
„Case=Acc,Nom|Definite=Def|Gender=Masc|Number=Sing”.

Figura 2. Titlul Legiuirii lui Caragea, adnotat în format CONLLU.

În ce privește adnotarea sintactică, există deosebiri la fel de mari între cele două formate.
Cel de bază conține 14 tipuri de complemente circumstanțiale, are prepozițiile și conjuncțiile
situate între cuvintele pe care le relaționează, subordonate de regent și devenind regent al
subordonatului, coordonarea este adnotată ca un șir descendent spre dreapta, virgula sau
conjuncția fiind regentă pentru coordonatul ce urmează după ele. O relație este marcată în mod
identic dacă este exprimată printr-un cuvânt sau printr-o propoziție. În cazul în care nu am fi de
acord cu acest sistem de adnotare, nu trebuie să uităm că este aplicat acum în 40.000 de fraze,
deci orice schimbare ar trebui operată în mod cosecvent peste tot.
În UD, sistemul se bazează pe relații ale nucleului, subiect, obiect direct și indirect, iar
celelalte cuvinte sunt modificatori, clasificați după partea de vorbire. Prepozițiile și conjuncțiile
sunt subordonate de cuvintele pe care le introduc în frază și nu au descendenți. Coordonarea este
adnotată ca un evantai, toate cuvintele coordonate sunt subordonate de primul coordonat.
Relațiile sunt marcate diferit dacă sunt exprimate prin propoziții. Numele predicativ este regent
pentru verbul copulativ și pentru subiect. Verbul copulativ este considerat verb auxiliar și toate
elementele care ar trebui subordonate de el, cum ar fi particula subjonctivului, negația sau
auxiliarul de trecut, trebuie subordonate de numele predicativ.
Deși diferențele sunt mari, transpunerea se face automat printr-un program bazat pe reguli
(Mărănduc, Mititelu și Bobicev 2018). După aceea, rezultatul este corectat manual, pentru că
regulile nu pot prevedea toate cazurile întâlnite în limbajul natural non-standard.

70
 Oricât nu am fi de acord cu aceste norme de adnotare, este nevoie să fie respectate de toate
corpora participante, pentru că numai astfel putem beneficia de avantajul formatului similar care
permite efectuarea unor alinieri. De pildă, putem găsi Noul Testament în limbile greacă, latină și
slavonă, realizate în cadrul proiectului PROIEL3, al Univesității din Oslo (Haug, 2014), care
reprezintă potențiale surse ale traducerii românești. În acest proiect, se studiază particule
discursive, referințe pronominale, folosirea participiilor pentru referirea la evenimente din
fundal – și toate rezultatele cercetării pot fi importate pe textul românesc după aliniere. La fel,
cercetările noastre de adnotare semantică pe Evanghelii pot fi exportate în documentele aliniate.
Pe site-ul Universal Dependencies se mai află și numeroase programe de corectare a
erorilor și un nou set de date este evaluat automat, se semnalează un număr de erori sau de
neconcordanțe cu normele de adnotare și abia după ce acestea sunt corectate, setul de date este
considerat valid.
Toate datele de pe site sunt accesibile și pot fi utilizate sau copiate. Totuși, este nevoie de
instalarea pe computer a unei interfețe care să prezinte sub formă de arbori datele prezentate în
format XML sau CONLLU. Avem două astfel de interfețe (Moruz 2008), dintre care doar una
poate citi formatul CONLLU, care este mai nou (Hociung 2016). Căutări și statistici (în unul din
documente sau în toate) se pot face prin deschiderea documentelor în programul Notepad++.
Am recomanda folosirea formatului XML. Nu există documente în formatul UD care să nu aibă
corespondent în celălalt treebank, UAIC-RoDia-DepTb, de unde au fost transpuse.

2. Legiuirea lui Caragea

2.0. Textul sursă

În anul 2005, am transliterat cu litere latine după cele chirilice textul Legiuirii lui Caragea,
ediția din 1818, cu intenția de a extrage citate pentru dicționare, în cadrul unui grant care avea ca
scop punerea bazelor unui corpus de texte vechi transliterate după chirilice. Acest text a fost mai
târziu comparat cu textul ediției din 1955 a Colectivului pentru Vechiul Drept Românesc al
Academiei RPR. Ediția din 1955 este o comparație între Legiuirea lui Caragea și textul grecesc,
sursă a traducerii. Ea conține atât textul grecesc, cât și cel românesc, însoțit de numeroase note
și comentarii. Este dificil de urmărit, iar pentru adnotare ar fi necesitat curățări de informație
suplimentară care ar fi durat tot atât cât transliterarea.
Am utilizat a doua sursă numai acolo unde am avut nelămuriri, cauzate de obicei de
deteriorarea fizică a exemplarului de carte rară folosit pentru transliterare.
Potrivit declarației domnitorului, el încearcă să pună de acord legile pământești cu cele
împărătești, așa încât la procese să nu se judece după mai multe texte contradictorii, ci după o
singură lege. Legiuirea are șase părți:

(1) 1. Pentru obraze.

2. Pentru lucruri.
3. Pentru tocmeli.
4. Pentru daruri.
5. Pentru vini.
6. Pentru judecăți.

3
https://www.hf.uio.no/ifikk/english/research/projects/proiel/ Pragmatic Resources in Old Indo-European
Languages.

71
 Iată câteva observații privind structuri sintactice specifice acestui text.

2.1. Adverbul „când”

Dacă vom efectua analiza în formatul de bază, vom observa că dintre cele 1.088 fraze ale
corpusului Caragea, 230 încep cu adverbul relativ când. Dar dintre ele, numai 20 sunt reale
circumstanțiale de timp. În celelalte, este vorba de condiționale care prezintă o situație
(incriminată) urmată de consecințele ei (vezi figura 3). Cum în celelalte 20.000 fraze ale
corpusului de antrenare când introduce circumstanțiale de timp, evident că astfel de construcții
reprezintă abateri de la o normă pe care parserul a extras-o din textele nejuridice.

Figura 3: Pentru plastografi.

(2) Când fac iscălitură domnescă sau pecete, să li să tae mâna.

Desigur, nu li se vor tăia mâinile în timp ce fac iscălitură domnească, ci ca urmare a

faptului că au făcut plastografia.

2.2. Titluri și definiții

Titlurile încep cu prepoziția pentru care nu are sensul de circumstanțial de scop, ci pe cel
de circumstanțial de relație „referitor la”. În întregul corpus de antrenare, acest tip de
circumstanțial nu este frecvent și prepoziția pentru nu stă la începutul unei structuri sintactice
și introduce alt tip de relație, de obicei circumstanțial de scop, mai rar de cauză sau
complemente prepoziționale. Titlurile sunt urmate de punct (A se vedea titlurile celor șase
capitole principale citat la (1)).
Fiecare astfel de capitol are subcapitole, ale căror titluri încep tot cu prepoziția pentru
(exemplul 2 face parte din subcapitolul „Pentru plastografi”). Titlul este urmat de o serie de
definiții, premergătoare textelor de lege.
Un tip comun de definiție este cel care începe cu adverbul când. Acesta introduce tot o
propoziție condițională care este apoi echivalată cu o denumire a situației descrise de
condițională (vezi figura 4).

(3) Când unul va da altuia lucrul să-l păstreze, atunci să numește pus în păstrare, sau
depoziton.

Un alt tip de definiție utilizează verbe la persoana I plural, ceea ce în corpusul de

antrenament este specific vorbirii directe, adnotate cu relația incid., ca fiind text enunțat de
autor, introdus în textul personajului. Exemple:

(4) Plastografi zicem celor ce fac scrisori mincinoase.

72
 (5) Mișcătoare zicem acelea câte au suflet, sau și neavând suflet, să mișcă și să
strămută, cum dobitocul, hanele și cealelalte.
(6) Spiță de rudenie zicem rândul obraelor la carele trec averile morților.

Figura 4: Definiția cuvântului depoziton.

2.3. Lungimea și complicarea structurii frazelor

În toate lucrările privitoare la parsere (sau analizatoare automate) sintactice consultate, se
relevă relația dintre creșterea lungimii frazei și scăderea preciziei adnotării. Frazele din acest
corpus, după ce încep cu circumstanțiala condițională și continuă cu regenta ei care exprimă
pedeapsa ori penalizarea pentru îndeplinirea acelei condiții, introduc excepții care duc la
anularea acestei pedepse sau penalități.
În figura 5, se poate vedea o circumstanțială de excepție care este introdusă prin „afară
numai când”, deci se formulează o altă condiție cu titlu de excepție.

(7) Cine să va pune chezaș pentru Om, și nu-l va înfățișa când să va cere, să osândește a
plăti câtă datorie este acel om datoriu, afară numai când va cere un soroc de mijloc
ca să aducă.

Figura 5: Circumstanțial de excepție cu adverbul când.

2.4. Structuri enumerative sau explicative sintactic independente

În figura 6, se poate observa cum după ce enumerarea bunurilor care fac obiectul moștenirii
începe într-o frază bine structurată, ea se continuă în structuri independente, pe care parserul nu va
ști cum să le analizeze, neputând să le subordoneze de fraza anterioară. Exemplu:

(8) Drepturile mortului ce să moștenesc sunt: Toată averea lui, ...

Toate datoriile lui.

73
 Toate tocmelile lui ...
Orice pricină de judecată politicească.

Figura 5. Enumerare de propoziții dependente fără regentă.

Structurile din exemplul (8), din care am omis parțial continuarea, sunt toate terminate
cu punct. Alt tip de propoziții care par să fie subordonate, dar nu depind de vreo regentă, sunt
unele construcții explicative. Ele sunt introduse prin pentru că și par a reprezenta cauzale
pentru o decizie din propoziția anterioară. Exemple:

(9) Pentru că aceasta nu să mai socotește păstrare, ci împrumutare.

(10) Pentru că e datoriu și pagubă să nu aducă, și să folosească.

O altă structură lipsită de coerență sintactică este arborele genealogic. Acesta are
structura unui arbore, doar că între nodurile sale nu sunt relații sintactice, ci de rudenie.
Exemplu:

(11) Al 2-lea unchiu mare, strămoș, strămoașă, al 2-lea mătușă mare.

Se poate observa că structurile sintactice ale stilului juridic vechi sunt destul de
formalizate, se repetă, probabil preluând și modele din textele grecești de unde sunt traduse.
Dar ele nu se aseamănă cu ale frazelor din alte stiluri ale limbii vechi. Pentru a crește
acuratețea parserului pe acest tip de text, trebuie să mărim numărul de texte în stil juridic și
apoi vom încerca să vedem ce tipuri de structuri sintactice apar în toate aceste texte.
Textele care au fraze lungi, fie ele populare, juridice, sau din Psaltirea pre versuri a lui
Dosoftei, au un procent mai slab de adecvare. De asemenea, se poate observa că în versuri,
schimbarea ordinii cuvintelor datorită rimei duce la erori de adnotare sintactică automată.
Totuși, nu putem abandona obiectivul de a analiza texte în versuri și de a adnota rimele,
la început manual, apoi lucrând chiar la un program care să adnoteze automat rima în poezia
populară și cultă.

74
 Toate structurile pe care parserul nu le poate analiza trebuie să se repete de mai multe ori
în corpus, până ce mașina cu învățare automată va extrage corect regula.
Creșterea corpusului până la un număr suficient de fraze în aceeași convenție de adnotare ca
să permită antrenarea unui analizor morfologic, adică până la cel puțin 60.000, este un obiectiv
extrem de important, deoarece adnotarea sintactică se bazează tot mai mult pe corectitudinea
informației morfologice, atât referitoare la cuvântul regent, cât și la cel subordonat.

Surse

Legiuire a prea înălţatului şi prea pravoslavnicului domn şi oblăduitori a toată Ugrovlahiia, Io

Ioan Gheorghe Caragea … Vv. Bucureşti, Tipărită în Privileghiata Tipografie Mavrogheni,
1818.
Legiuire a prea înălţatului şi prea pravoslavnicului domn şi oblăduitoriu a toată Ugrovlahiia, Io
Ioan Gheorghie Caragea … Vv.]. Ediţie critică întocmită de colectivul pentru vechiul drept
românesc al Academiei Române, condus de Academician Andrei Rădulescu. Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Populare Române, 1955, XXVIII + 340 p.

Bibliografie

Ballesteros, Miguel, oakim Nivre, 2014, „MaltOptimizer: Fast and effective parser optimization”,
Published online by Cambridge University Press.
Erjavec, Tomaz, 2012, „MULTEXT-East: Morphosyntactic Resources for Central and Eastern
European Languages”, Language Resources and Evaluation, Vol. 46/1, Netherlands, Springer
Publisher, p. 131-142.
Haug, Dag Trygve Truslew, 2014, The PROIEL corpus: annotation of morphology, syntax and
information structure, Perspective Project kick-off meeting, University of Nijmegen.
Hociung, Florin, 2016, Treebank Annotator, Dissertation thesis, Faculty of Computer Science, Al. I.
Cuza University.
Mărănduc, Cătălina, Cenel Augusto Perez, 2015, „A Romanian Dependency Treebank”, The
International Journal of Computational Linguistics and Applications, Vol. 6, No. 2 July–
December, p. 25-40.
Mărănduc Cătălina, Radu Simionescu, Dan Cristea, 2017, „Hybrid Pos-tagger for Old Romanian”, în
Proceedings of the International Conference on Computational Linguistics and Intelligent Text
Processing (CICLing).
Mărănduc Cătălina, Victoria Bobicev, 2017, „Non Standard Treebank Romania - Republic of Moldova
in the Universal Dependencies”, în Proceedings of Conference on Mathematical Foundations of
Informatics (MFOI-2017), Chişinău, Moldovan Academy Publishing House, Moldova,
p. 111–116.
Mărănduc, Cătălina, Cătălin Mititelu, Victoria Bobicev, 2018, „Syntactic Semantic Correspondence in
Dependency Grammar”, în Proceedings of the 16th International Workshop on Treebanks and
Linguistic Theories, Jan Hajic (ed.), Prague Czech Republic, Charles University Press, p. 167-180.
Moruz, Alexandru, 2008, Dezvoltarea unui adnotator FDG (Functional Dependency Grammar) pentru
limba română, lucrare de disertaţie, Facultatea de Informatică, Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza”.
Nivre, Joakim, Hall ohn, ohn Nilsson, 2006, „MaltParser: A Data-Driven Parser-Generator for
Dependency Parsing”, în Proceedings of the Fifth Intelligence Conference on Language
Resources and Evaluation, LREC, p. 2216-2219.

75
Nivre, Joakim, Marie-Catherine de Marneffe, Filip Ginter, Yoav Goldberg, an Hajič, Christopher D.
Manning, Ryan McDonald, Slav Petrov, Sampo Pyysalo, Natalia Silveira, Reut Tsarfaty, Daniel
Zeman, 2016, „Universal Dependencies v1: A Multilingual Treebank Collection”, în Proceedings
of the Tenth International Conference on Language Resources and Evaluation, p. 1659-1666.
Perez, Cenel-Aaugusto, 2014, Linguistic Resources for Natural Language Processing, PhD thesis, Iași,
Al. I. Cuza University.
Simionescu, Radu, 2011, „Hybrid POS Tagger”, în Proceedings of the Workshop on Language
Resources and Tools in Industrial Applications, Eurolan 2011 summer school.

SYNTACTIC STRUCTURES OF THE TEXT OF LAW IN CARAGEA’S LAW (1818)

(Abstract)

In this article, we describe a corpus of old Romanian, with automatic morphologic and syntactic
adnotations, which was manually corrected afterwards. The corpus aims to allow the adnotation of as many
old texts as possible, but in order to be able to perfom this task, it has to allow the efficient training of tools
for processing old Romanian texts. In the second part of the article, we analyze syntactic structures emerging
in the legal style of the nineteenth century (in Caragea’s Law), with a view to explain why the syntactic
parser has difficulty in dealing with this type of structures.

76
 ASPECTE PRIVIND PROPOZIȚIILE RELATIVE
INTRODUSE PRIN CARE
ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE

SIMONA-ȘTEFANIA NEAGU
Universitatea din București

1. Introducere

Această cercetare va fi valorificată într-o teză de doctorat privind morfosintaxa

documentelor românești originale din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. În cele ce urmează,
ne propunem să descriem tiparele cu propoziții relative introduse prin pronumele sau adjectivul
relativ care. Construcțiile cu propoziții relative în limba română constituie obiectul a numeroase
studii moderne care tratează problema din perspective diferite (vezi, de pildă, Gheorghe 2004,
pentru o abordare generativă și sincronică, sau Stan 2013 și SOR 2016, pentru o abordare
diacronică).
Corpusul analizat este format din documente românești originale editate recent, mai puțin
studiate sau complet inedite pentru cercetarea lingvistică. Documentele datează din perioada
cuprinsă între începutul secolului al XVII-lea și anul 1780 și provin din Moldova și din Țara
Românească. Textele investigate sunt scrieri de mici dimensiuni (acte de cancelarie, zapise de
danie sau de vânzare-cumpărare, însemnări, testamente, scrisori etc.), redactate de oameni
instruiți, respectând anumite canoane, mai ales în cazul documentelor de cancelarie și al
zapiselor (Chivu 2000: 109, 116).

2. Analiza corpusului

Cea mai mare parte a lucrării cuprinde descrierea particularităților sintactice a două
categorii de propoziții relative diferențiate în funcție de prezența sau absența antecedentului:
relativele cu antecedent (2.1) și relativele fără antecedent / libere (2.2). De asemenea, ne
vom opri și asupra construcțiilor interogative / relative multiple (2.3) cu relativul care
ocupând prima poziție în blocul de elemente relative.
În documentele cercetate, relativul care are o frecvență mare în propozițiile relative cu
antecedent și este folosit în variație cu relativul ce, ca urmare a faptului că ambii conectori pot
substitui antecedenți atât animați, cât și inanimați1. Relativele libere introduse prin care au o
pondere însemnată comparativ cu limba actuală (vezi Gheorghe 2004: 125, Tabelul 3), fiind
înregistrate și contexte în care ulterior s-a impus pronumele cine.
Concurența dintre forma invariabilă care și formele care încorporează articolul hotărât
enclitic, variabile după gen și număr (careleM.SG, careaF.SG, cariiM.PL, careleF.PL) (Stan 2013: 28),

1
În limba actuală, se menține preferința relativelor ce și care pentru referenți atât animați, cât și inanimați
(GR 2013: 489, 492). Iliescu (1956: 31) constată unele diferențe de ordin stilistic în distribuția celor două relative la
autori din secolele al XIX-lea și al XX-lea, ce fiind specific limbajului poetic, arhaizant.
se manifestă până la finalul perioadei vechi, indiferent de aria din care provin textele cercetate
(vezi, pentru o analiză cantitativă a ocurențelor lui care într-un corpus reprezentativ pentru
secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, SOR 2016: 475-476).

2.1. Relativele cu antecedent introduse prin care în româna veche

În corpusul cercetat, propozițiile relative introduse prin care au ca antecedent un nominal și
ocupă în cadrul grupului poziția sintactică de modificator nonrestrictiv (1). Acestea nu participă
la denotația grupului nominal, având rolul de a modifica referentul numelui, de a-l descrie sau
de a-l identifica printr-o însușire (Stan 2009: 235). Propoziția relativă ocupă, de regulă, poziția
finală în grupul nominal extins (1a), însă poate fi separată de restul grupului (1b-e) prin
constituenți aparținând grupului verbal.

(1) a. Apoi vara au fost boala vacilor cea rea, care s-a pomeni cât a hi lume (ÎMCV.1,
1747-1748: 549)
b. această moșiia am dăruit-o ca să fie în viaci danie, care și sfințiia sa părintiale
patriiarhul au dat-o ca să fie la sfănta mănăstire (Doc.Iași, 1714: 151)
c. egumănul au dat samă cum acela zapis, ce-au arătat Apostolu, nu-i acelu de la
dânșii, ce au arătat altu zapis, iar zapisul acelu de zălojitură iaste tot la călugării de
Dobrovățu, carili iasti făcut de Apostol (Doc.Miclescu, 1706: 127)
d. am dat acest hrisov mănăstirilor acestora, prin care înnoim și întărim venitul
acesta al cantariului ot Galați (Doc.Athos, 1776: 111)
e. Această carte esti a noastră, pe care am dat-o nepotului (ÎMCV.2, 1756: 60)

2.1.1. Particularități ale antecedentului

În cele mai multe cazuri, antecedentul propoziției relative este un nume referențial – nume
propriu (2a), nume determinat prin articol hotărât (2b), prin articol nehotărât (2c) sau prin
adjectiv pronominal demonstrativ (2d). Numele nude în calitate de antecedent au o ocurență
limitată (3).

(2) a. am luat sama jalobii ce-au dat la măriia ta Safta, pe care au ținut-o Andoni
(Doc.Adamachi, 1775: 387)
b. și cartea răposatului Leon voevod întru care scriia de pâră când s-au fost pârât
Oancea logofăt cu frate-său (Doc.Dohiariu.2, 1676-1677: 641)
c. acest sfânt are o carte care-i tiparnică pre limba grecească (ÎMCV.1, 1726: 438)
d. Această carte în care se cuprindi slujba mântuitoarilor patimi, am cumpărat-o eu,
robul lui Dumnezău, Ioan Cantacuzino (ÎMCV.2, 1754-1755: 40)
(3) a. dând carte sfintii mănăstiri cu care să vie aici să să întărească și de către Divan
(Doc.Xenofon, 1779: 101)
b. s-au întâmplatu mahalagii și neguțitori, carii s-au iscălit mai gios, vădzind din
bună voe vândzare și plată deplină în mâna noastră (Doc.Adamachi, 1763: 385)

Mai rar, antecedentul poate fi un pronume – personal (4a) sau nehotărât (4b, c) – sau un
numeral cu valoare pronominală (5). Tiparul din (4a) este recurent în zapise.

(4) a. Adecă eu, carii mai jos mă voi iscăli, dat-am acest încredințat zapis al mieu la
mâna sfinții sale (Doc.Xenofon, 1766: 84)
b. Aceasta am scris și mărturie toți carii vor iscăli mai jos. (Doc.ȚR.1, 1662: 58)

78
 c. Și cându am scris acestu zapis, fost-au mulți care-și vor pune iscăliturile mai jos.
(Doc.ȚR.1, 1683: 258)
(5) sântu 100 de stânjăni care i-au schimbat tată-mieu de la Căldărușani de la egumenul
Varlaam și 100 de zestre și 100 care am dat sânt păntru copiii Manii și 50 care sânt
de la Statie cupeț și 25 de la Micșănescul și sânt préste tot stânjăni 375 (Doc.ȚR.1,
1664: 70)

Un tipar care circulă intens în epoca veche constă în reluarea antecedentului în propoziția
relativă ca suport nominal al adjectivului relativ care (6). Aceste construcții sunt atestate pe tot
parcursul epocii vechi, în texte variate regional și stilistic – documente originale (vezi, pentru
secolul al XVI-lea, Guruianu 2007: 30), texte bisericești și texte laice (Gheorghe 2004: 117;
Sevcenco 2015: 351; SOR 2016: 476) – și se mențin și după finalul epocii vechi (SILR 2012:
293). Reluarea antecedentului în subordonată este întâlnită și în varianta vorbită a limbii actuale,
construcția fiind considerată neliterară (GALR I 2008: 282)2. Antecedentul poate fi exprimat
prin nume comun (6a) sau prin nume propriu (6b).

(6) a. să să știe că i-am vândut viia din coasta câmpului, care vie au fost de la Nan și
easte la vale rozoare 2 și la vârfu rozoare 1 (Doc.ȚR.1, 1682: 250)
b. în fundul locului să hotărăște cu locul Zamfirii, de la care Zamfiră am cumpăratu
și noi această casă (Doc.Adamachi, 1763: 385)

În majoritatea contextelor analizate, reluarea antecedentului este redundantă. În (6), (7) și

(8), enunțurile sunt clare și fără reluarea antecedentului; a se compara cu (1a), (2) și (3b). În (7),
între antecedent și relativă nu este plasat niciun alt constituent. În cazul unui grup nominal
complex, între antecedent și relativă sunt plasați posesori (8a), modificatori prepoziționali (8b),
modificatori adjectivali (8c) sau propoziții relative (8d).

(7) ca să cătăm și să adiverim pentru un hotar, carii hotar iaste dispre moșiia Nicăi
grecul (Doc.Simonopetra, 1693: 386)
(8) a. el au scos o carte a răposatului Matei vodă, în care carte scrie cum că au dat
Matei vodă acea moșie (Doc.Xenofon, 1703: 75)
b. i-am vândut dumisale un locu de casă cu pivniță de lemnu, care locu este și hotărât
cu vornici de poartă (Doc.Adamachi, 1748: 377)
c. cum anume arată în octoicele cele noao moschicești, pre care ohtoice le-am dăruit
eu, multpăcătosul, numitei mănăstâri (ÎMCV.2, 1767: 171)
d. să hotărâm moșiia ce se chiamă Berileasca, care moșie iaste de la Papa, feciorul
Lecăi Meiot, care moșie iaste dată pentru o moșie ce-au fost cumpărat mai înainte de
la tatăl Papei (Doc.Dohiariu.2, 1687: 187)

Dată fiind topica liberă specifică limbii vechi, între antecedent (uneori, centru al unui grup
nominal complex (9d)) și propoziția relativă se pot intercala unii constituenți ai grupului verbal,
precum obiectul indirect (9a), obiectul prepozițional (9b), circumstanțialul de loc (9c) sau de
scop (9d). În astfel de contexte, antecedentul este repetat pentru a asigura claritatea comunicării

2
În limba actuală (GALR II 2008: 211; Gheorghe 2004: 176–177), eventualele dificultăți de identificare a
antecedentului se pot evita prin reluarea antecedentului în apoziție, în propoziția principală (casa vărului meu,
casă/văr despre care ți-am vorbit). Acest tipar nu apare în documentele originale pe care le-am parcurs, fiind atestat
începând cu secolul al XIX-lea (Avram 2007: 109–110).

79
(Edelstein 1978: 93), deși, în toată perioada cercetată, construcțiile de tipul celor din (9) coexistă
cu cele în care antecedentul nu este reluat (1b-e), (3a).

(9) a. am vândut o țigancă [jupanului Postolache comis], caré țigancă am adus de la

Semil (Doc.Dohiariu.1, 1642: 571)
b. au avut ispisoc [de la ctitorul său, domnul Vasilie voievoda], întru care ispisoc au
fost scriind și adeverind într-acesta chip (Doc.Athos, 1780: 114)
c. să aibă a ținérea și a stăpâni o casă [în oraș în Pitești], care casă au fost a Neculii
Ghimpul (Doc.ȚR.2, 1696: 142)
d. mănăstirile aceste [...] iau venitul cântariului din târgul Galaților [pentru
agiutoriul și chivernisala lor], care venit nestrămutat l-au luat și-l iau până în ziua
aceasta (Doc.Athos, 1778: 112)

Repetarea antecedentului este justificată și de intercalarea unor secvențe mai ample (10).

(10) să se știe că i-am vândut dumnealui o prăvălie a noastră, de aici din București, cu tot
locul ei, cât ține înprejur, și cu lémne, ci iaste făcută precât am stăpânit și noi. Care
această prăvălie iaste în Ulița cea Mare (Doc.Simonopetra, 1708: 413)

În general, antecedentul este reluat printr-un nume nearticulat (6a), (7), (8), (9), însă sunt
atestate unele contexte cu antecedentul reluat printr-un nume însoțit de un determinant
demonstrativ (10), (11)3.

(11) a. Acest «Mineiat» este a preutului Atanas, ginere preutului Iordachi Blișna, carele
acest «Mineiat» s-au cumpărat de la un negustor din Iași (ÎMCV.2, 1767: 165)
b. i-am vândut nește moșiie, care să chiamă Bucșă, însă stânjăni 100, care această
moșiie o am fost cumpărat și noi de la unchiu nostru (Doc.ȚR.2, 1697: 152)

În (12), antecedentul reluat în propoziția relativă este realizat printr-un grup partitiv format
dintr-un nume care denumește partea (bucată / parte) + prepoziția de + numele care denumește
întregul.

(12) a. să fie sfintei mănăstiri o parte de moșie ohabnică den Slăvitești, [...] care parte de
moșie ne-au fost și noao de cumpărătoare (Doc.ȚR.2, 1694: 96)
b. facem știre pentru o bucată de loc din sat, din Tăbucești, care bucată de loc au fost
cumpărat, iarăși, Leondariu vameșul (Doc.Athos, 1669: 180)

Antecedentul poate fi reluat prin același lexem ((6)-(12)) sau se recurge la un substitut: un
sinonim cu antecedentul (13a-c) sau un nume generic, globalizant, care reia o secvență mai
amplă din propoziția matrice (13d). În (13e), numele propriu este reluat prin pronume personal,
iar în (13f), un antecedent multiplu este reluat printr-un cuantificator colectiv.

3
Repetarea antecedentului apare izolat și în propozițiile relative introduse prin ce. În exemplul din (11’),
antecedentul este reluat printr-un nume însoțit de un determinant demonstrativ.
(11’) am miluit pre sluga noastră, pre Stănislav pisariul, cu niști părți de ocină din sat din Frâncești, din
partea din sus, ce sântu pre Bahluețu, în ținutul Cârligăturii, ce acestea părți de ocină au fost diriaptă cumpărătură
lui Cotnarschi (Doc.Protaton, 1656: 144)

80
 (13) a. ca să fie sfintii mănăstiri toată ocina de la Sărățéni ot sud Ialomița, care moșie
iaste cumpărată de răposatul Mateiu vodă (Doc.Dohiariu.2, 1672: 632)
b. «Floarea darurilor», care carte-i foarte frumoasă și de folos la cuconi și la tineri și
la fieștecare creștin (ÎMCV.1, 1715: 403)
c. aproape de Volcinețu, care sat iaste tij a sfintei mănăstirii lui Barnovschii
(Doc.Iași, 1714: 151)
d. Pentru aceia iubite cetitoriule, citenie de istorii mare dobândă și destupare de
minte și învățătură dă celor următori și mai de pre urmă oameni, care lucru să vede
în toată lumea. (ÎMCV.1, 1732: 461)
e. Toma, carii m-au ținut, n-are triabă, cât de puțin, cu casa me, carii el mi-au
prăpădit și mi-au mâncat multe ale meli (Doc.Adamachi, 1759: 382)
f. că n-am tipărit, ci am scris cu mână de tină, cu pană de gâscă bătrână, care
amândoao lesne alunecă cătră greșală (ÎMCV.2, 1778: 296)

Repetarea antecedentului în propoziția relativă este considerată în unele studii (vezi Frâncu
2009: 348, 416) o influență a limbii latine. Iliescu (1956) și Avram (2007) consideră fenomenul
o tendință internă a limbii române, deoarece este frecvent în documentele originale, texte care
reflectă, într-o mai mare măsură, exprimarea informală (vezi și Stan 2013: 21), dar și în textele
unor autori orientați către limba populară, precum Neculce și Varlaam (vezi, pentru exemple,
Iliescu 1956: 28)4.

2.1.2. Particularități ale relativului care

Forma de genitiv a relativului care variază atunci când acesta este antepus numelui. În
(14a), relativul este însoțit de marca de genitiv al, tipar păstrat și în româna standard (GR 2013:
490), dar există numeroase contexte în care relativul este dublu marcat prin marca al și prin
particula deictică -a atașată la final (14b). Tiparul din (14b) este întâlnit pe tot parcursul epocii
vechi (SOR 2016: 478).

(14) a. au făcut cercetare la fața locului pă unde să află acéle moșii a căror cercetare o
văzum și domniia mea în scris (Doc.Xenofon, 1778: 95)
b. părintele nostru chir Iacov, întru a căruia inimă au dat Domnul Dumnezeu gând și
râvnă și îndemnare (ÎMCV.2, 1762: 119)

La dativ, se ezită între forma oblică (15a) și forma de N-Ac (15b).

(15) a. Mântuitoriul nostru căruia i să cuvine cinstea (ÎMCV.1, 1724: 432)

b. Grigorie Țamblacă, care au fost egumen aicea în mănăstirea Neamțului [...] care
i-am sărutat și Sfintele Moaște (ÎMCV.1, 1707-1713: 381)

Relativul apare uneori neînsoțit de mărcile prepoziționale corespunzătoare poziției de

origine. În (16a), este relativizat un circumstanțial de loc realizat prin grup prepozițional (ceea
ce s-a tăiat prin linie). În general, prepoziția este prezentă (16b) (vezi și (1d), (2d), (6b), (8a),
(9b), (14b)).

4
Construcțiile cu repetarea antecedentului se întâlnesc și în alte limbi atât romanice, cât și nonromanice (vezi,
pentru observații referitoare la italiană și engleză, Cinque 2008: 105, 113), ceea ce întărește ipoteza că sunt
rezultatul evoluției interne a limbii.

81
 (16) a. la biserica care au fost popa Duca la care (ÎMCV.1, 1745: 530)
b. au vândut casa în care au trăit ei amândoi (Doc.Adamachi, 1759: 383)

În limba veche, regulile privind dublarea clitică și marcarea obiectului direct prin p(r)e nu
erau stabile (Stan 2013: 162-174; SOR 2016: 129-139). În documentele cercetate, construcția cu
p(r)e a relativului care în poziția de obiect direct nu este fixată nici pentru referenții animați
(17a vs 17b), nici pentru cei inanimați (17c vs 17d). Absența prepoziției este suplinită de
dublarea clitică a relativului (17a-d), fenomenul dublării fiind mult mai extins și mai stabil.
Construcțiile fără p(r)e și fără dublare sunt mai rare (17e).

(17) a. Costantin dascălul carele l-am scris eu, cu mâna me (ÎMCV.1, 1741: 494)
b. vecinii pe carii i-am iertat, totu iertați să rămâie (Doc.Protaton, 1745: 164)
c. s-au întărit mila aceasta care o eu aceste doo mănăstiri (Doc.Athos, 1780: 116)
d. această carte pre care am tălmăcit-o (ÎMCV.2, 1768: 177)
e. pentru păcatele care am făcut (ÎMCV.1, 1675: 279)

În ceea ce privește distribuția relativelor care și ce, în corpusul cercetat, nu am constatat

diferențe în uzul acestora, cu excepția contextelor în care relativul este inclus într-un grup
prepozițional, când este preferat care (vezi, (1d), (2d), (16b)). Sunt atestate numeroase contexte
cu antecedentul modificat de două propoziții relative, fiecare propoziție fiind introdusă prin alt
pronume relativ (18).

(18) pentru satul Volcinețul ce iaste în ținutul Suciavii, pe apa Siriatiului, carili au fostu
datu la înpărțală de tată-nostru (Doc.Iași, 1703: 149)

2.2. Relativele libere introduse prin care în româna veche

În corpusul cercetat, relativele libere introduse prin pronumele relativ care ocupă pozițiile
sintactice de obiect direct (19) sau de subiect (20). Completivele directe pot fi atât antepuse
verbului (19a, b), cât și postpuse (19c), în timp ce subiectivele au topică preverbală, specifică
subiectului nominal, fiind selectate de verbe personale (20). Relativele pot fi dublate fie prin
clitic, ca în cazul completivelor directe din (19a, b), fie printr-un pronume demonstrativ, ca în
cazul subiectivei din (20b). Mai rar, relativa este reluată și printr-o grupare pronominală în care
demonstrativul este dependent de indefinitul unul (19b).

(19) a. să ascultați de rugătorii noștri, de egumenul și de tot săborul [...] iară carii nu vor
asculta, ca să aibă a-i globi și a-i cérta (Doc.Protaton, 1659: 152)
b. iară carili n-a asculta, dat-am domniia mea voi acelor sati pre unul ca acela să-l
ucigă (Doc.Athos, 1680: 107)
c. să pomenească pre cari s-au milostivit de au dat agiutor la această sfântă
«Evanghelie» (ÎMCV.2, 1759: 91)
(20) a. Iar carile să va ispiti a-i învălui bine să știe că mare certare va petrece de cătră
domnia mea. (Doc.Dohiariu.3, 1679: 144)
b. Iar carele s-ar scula peste cuvântul mieu cu vreo gâlceavă asupra dumnealui,
acela să fie proclet (Doc.ȚR.1, 1684: 264)
c. iar carele va pofti să știe și de ceialalți domni ce au urmatu de aici înainte, să
citească la «Letopisețul» (ÎMCV.1, 1724: 432)

82
 Forma cazuală a pronumelui relativ este impusă de poziția sintactică din care s-a realizat
relativizarea. În subiectivele din (20), relativul care stă în nominativ, ocupând poziția de subiect.
În completivele directe, construcția cu pe a relativului care nu este fixată. În (20a, b), absența lui
pe este favorizată și de poziția de subiect ocupată de pronume în cadrul relativei.
Relativul care este utilizat cu valoare adjectivală atât în subiective (21a), cât și în
completive directe (21b).

(21) a. Iar care preutu va ceti, prinos să aibe a ne pomeni. (ÎMCV.1, 1674: 277)
b. să afli care vad va hi mai vechiu, mai bătrân (Doc.Miclescu, 1737: 155)

În relativele libere, care este folosit în variație cu pronumele cine, specializat pentru
trăsătura [+ Personal]; compară completivele directe din (19) și (22a) și subiectivele din (20) și
(22b).

(22) a. Iar cine s-ar scula și a fura, să-l ardă iadu (ÎMCV.2, 1755-1756: 46)
b. iar cine ar lua-o fără voie me, să fie supt blăstămul (ÎMCV.2, 1752: 13)

Completiva indirectă introdusă prin relativul care este foarte rară, fiind utilizată, în general,
forma de dativ cui. În (23a, b), relativul are formă de N-Ac. În (23b), relativa este reluată prin
gruparea pronominală unora ca acelora.

(23) a. Și carii ar vede-o înstreinată de la mănăstire și n-ar spune săborului sau

egumenului, încă să le fie plata cu aceștea (ÎMCV.1, mijlocul sec. XVIII: 579)
b. numai carii vor veni cu cartea domnii méle iscălită, unora ca acelora să le dea
precum va scrie cartea (Doc.Dohiariu.2, 1665: 619)

2.3. Ocurența lui care în structuri interogative / relative multiple

Tiparele cu propoziții interogative / relative având în poziție inițială două elemente wh
coordonabile datează încă din secolul al XVI-lea și constituie o particularitate tipologică a limbii
române (Stan 2011: 433; 2013: 322). În documentele cercetate, am identificat interogative /
relative multiple cu pronumele care pe prima poziție în fasciculul de elemente relative, pe a
doua sau a treia poziție aflându-se un alt pronume relativ sau un adverb relativ.
În (24), cele două cuvinte relative sunt coordonabile și introduc o subiectivă. Pronumele
care este extras din poziția de subiect și este urmat de un element relativ inferior ierarhic5 –
adverbul unde rezultat din relativizarea unui circumstanțial de loc.

(24) Și această moșie ce scrie mai sus s-au tras pen trei locuri de pre obiceaiu și am făcut
semne ca să să știe care unde va să ție. (Doc.ȚR.2, 1712: 319)

Structura relativă multiplă cu trei elemente relative coordonabile este foarte rară în
documentele cercetate. În (25), care este extras din poziția de subiect, pronumele cine este
inclus într-un grup prepozițional rezultat din relativizarea obiectului prepozițional, iar
pronumele ce rezultă din relativizarea obiectului direct.

5
De regulă, conectorii pronominali (care, cine, ce) sunt extrași din poziții argumentale și sunt plasați înaintea
celor adverbiali (când, unde, cum), extrași din poziție de adjunct. Subiectul este o poziție privilegiată, relativul
extras din poziția de subiect fiind primul în blocul de elemente relative. În limba veche, pot apărea abateri de la
ierarhia conectorilor (vezi, pentru exemple, Gheorghe 2013: 243-244).

83
 (25) Însă să se știe și cumpărătoarea părintelui de moșie, care o am hotărât noi, care de la
cine ce au luat, precum scrie în jos (Doc.Dohiariu.3, 1685: 177)

Un tipar ușor mai răspândit este tiparul cu relativă-indefinită multiplă (Stan 2011: 434;
2013: 323), în care cele două elemente nu sunt coordonabile. Relativul care funcționează ca
pronume indefinit (cu sensul de fiecare) și se raportează sintactic la verbul din propoziția
regentă, iar al doilea element rezultă din relativizarea unei poziții sintactice din subordonată.

(26) a. am început a umbla cu dânsul încole și încole pe la creștinii satului, la poporeni și

ne-au dat care cât l-au învrednicit Milostivul (ÎMCV.2, 1774-1775: 227)
„ne-a dat fiecare cât l-a învrednicit Milostivul”
b. să căutați și să le alegeți cărțile de moșie cum veți ști și veți afla mai cu dreptate,
cu sufletele voastre, ca să știe care cât va ținea (Doc.ȚR.2, 1707: 269)
„ca să știe fiecare cât va ține”
c. să le facă și scrisoare la mâinile lor care cu cât va rămânea din socoteală să
plătească (Doc.ȚR.1, 1666: 91) „să plătească fiecare cât va rămâne din socoteală”
d. să-și strângă pre toți țiganii mănăstirii, carii pre unde și-i vor putea afla
(Doc.Dohiariu.1, 1647: 585) „să strângă pe fiecare de pe unde și-i vor putea afla”
e. au scos toate pietrile hotarului care pre unde au fost puse și au stricat hotarul
(Doc.ȚR.2, 1698: 161) „au scos pe fiecare de pe unde a fost pusă”

Pronumele care se raportează la verbul din principală ocupând diferite poziții: subiect
(26a-c) sau obiect direct (26d, e). Al doilea element, un adverb în toate exemplele din (26), este
rezultat al relativizării diferitor poziții sintactice din propoziția relativă: circumstanțialul
cantitativ (26a-c) și circumstanțialul de loc (26d, e).

3. Concluzii

Relativele introduse prin care sunt bine reprezentate în documentele cercetate, fiind
atestate mai frecvent ca modificatori ai unui nume cu rol de antecedent. Un fenomen
reprezentativ pentru limba veche este reluarea redundantă a antecedentului în propoziția relativă
printr-un nominal identic sau printr-un substitut, care având valoare adjectivală. Analiza
corpusului evidențiază faptul că, pe tot parcursul epocii vechi, relativele cu reluarea
antecedentului sunt utilizate în variație cu cele în care antecedentul nu este reluat. În contextele
cu antecedent ambiguu sau cu relativa plasată la distanță mare de antecedent, reluarea este
justificată, având scopul de a asigura claritatea comunicării.
Relativele libere introduse prin care sunt, de regulă, subiective sau completive directe, mai
rar, completive indirecte. Relativul care este concurat de pronumele cine (cu forma de dativ cui)
în contextele în care este substituit un nume cu trăsătura [+ Personal].
Prezența structurilor cu relativizare multiplă în documentele cercetate, deși cu foarte puține
atestări, este relevantă din punct de vedere tipologic și confirmă faptul că aceste structuri erau
folosite în vorbire. Mai multe atestări are tiparul de relativă-indefinită multiplă, în care
pronumele relativ are semnificație indefinită.

84
 Surse

Doc.Adamachi – Zahariuc, Petronel, 2018, „Câteva case din Iași (Adamachi, Bosie, Cerchez) în 50 de
documente de istorie ieșeană din secolul al XVIII-lea”, Archiva Moldaviae, 10, p. 363-421.
Doc.Athos – Zahariuc, Petronel (ed.), 2008, De la Iași la Muntele Athos. Studii și documente de istorie
a Bisericii, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 44-52, 72-73, 92-96, 105-118,
175-183, 218-219, 260-261.
Doc.Dohiariu.1 – Zahariuc, Petronel, Florin Marinescu, 2013, „Documente din arhiva Mănăstirii
Dohiariu de la Muntele Athos (1617-1653)”, Revista istorică, 24, 5-6, p. 557-588.
Doc.Dohiariu.2 – Zahariuc, Petronel, Florin Marinescu, 2014, „Documente din arhiva Mănăstirii
Dohiariu de la Muntele Athos (1655-1678)”, în Victor Spinei, Laurențiu Rădvan, Arcadie M.
Bodale, Retrospecții medievale. In honorem Professoris emeriti Ioan Caproșu, Iași, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 607-653.
Doc.Dohiariu.3 – Zahariuc, Petronel, Ioan-Augustin Guriță, 2015, „Documente din vremea lui Șerban
vodă Cantacuzino păstrate în arhiva Mănăstirii Dohiariu de la Muntele Athos (1679-1688)”,
Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Istorie, 61, p. 141-192.
Doc.Iași – Gorovei, Ștefan, 2009, „Pagini din istoria Iașilor (secolul XVIII) în documente din arhiva
Sfântului Mormânt”, în Petronel Zahariuc (ed.), Contribuții privitoare la istoria relațiilor dintre
Țările Române și bisericile răsăritene în secolele XVI–XIX, Iași, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, p. 143-160.
Doc.Miclescu – Petronel Zahariuc, Lucian-Valeriu Lefter (ed.), 2015, Documentele familiei Miclescu.
Colecția Emil S. Miclescu, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Doc.Protaton – Zahariuc, Petronel, 2017, „Câteva date despre Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, și nu
numai, desprinse din documentele arhivei românești de la Protaton (Muntele Athos)”, Studii și
materiale de istorie medie, 35, p. 109-165.
Doc.Simonopetra – Zahariuc, Petronel (ed.), 2016, Documente românești din arhiva Mănăstirii
Simonopetra de la Muntele Athos, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Doc.ȚR.1–2 – Lazăr, Gheorghe (ed.), 2013-2014, Documente privitoare la negustorii din Țara
Românească, vol. I (1656-1688), vol. II (1689-1714), Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”.
Doc.Xenofon – Zahariuc, Petronel, Florin Marinescu (ed.), 2011, Documente românești din arhiva
Mănăstirii Xenofon de la Muntele Athos, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
ÎMCV.1–2 – Caproșu, Ioan, Elena Chiaburu (ed.), 2008, Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din
Țara Moldovei, vol. I (1429-1750), vol. II (1751-1795), Iași, Casa Editorială „Demiurg”.

Bibliografie

Avram, Mioara, 2007, Studii de sintaxă a limbii române, București, Editura Universității din București.
Chivu, Gheorghe, 2000, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Variantele stilistice, București, Univers Enciclopedic.
Cinque, Guglielmo, 2008, „Two Types of Nonrestrictive Relatives”, în Olivier Bonami, Patricia
Cabredo Hofherr (ed.), Empirical Issues in Syntax and Semantics 7, Paris, CNRS, p. 99-137.
Edelstein, Frieda, 1978, „Despre sintaxa relativului care”, Cercetări de lingvistică, 23, 1, p. 93-96.
Frâncu, Constantin, 2009, Gramatica limbii române vechi (1521-1780), Iași, Casa Editorială
„Demiurg”.
GALR – Guțu Romalo, Valeria (coord.), 2008, Gramatica limbii române, vol. I Cuvântul, vol. II
Enunțul, București, Editura Academiei Române.
Gheorghe, Mihaela, 2004, Propoziția relativă, Pitești, Paralela 45.

85
Gheorghe, Mihaela, 2013, „Parametrul deplasării multiple a elementului WH (interogativ / relativ).
Observații privind structurile cu grup interogativ / relativ multiplu în limba română veche”, Limba
română, 62, 2, p. 240-246.
GR – Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2013, The Grammar of Romanian, Oxford, Oxford University
Press.
Guruianu, Viorel, 2007, Sintaxa textelor românești originale din secolul al XVI-lea. Sintaxa frazei,
București, Editura Universității din București.
Iliescu, Maria, 1956, „Concurența dintre pronumele relative care și ce”, în Alexandru Graur, acques
Byck (ed.), Studii de gramatică, vol. I, p. 25-36.
Sevcenco, Anca, 2015, „Restrictive and Appositive Relatives”, în Virginia Hill (ed.), Formal
Approaches to DPs in Old Romanian, Boston / Leiden, Brill, p. 329-364.
SILR – Chivu, Gheorghe, Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Irina
Nicula (coord.), 2012, Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa românei literare în secolele
al XIX-lea și al XX-lea, București, Editura Academiei Române.
SOR – Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2016, The Syntax of Old Romanian, Oxford, Oxford University
Press.
Stan, Camelia, 2009, „Ierarhia constituenților în grupul nominal”, în Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-
Maria Mihail (ed.), Studii de gramatică. Omagiu doamnei profesoare Valeria Guțu Romalo,
București, Editura Universității din București, p. 231-236.
Stan, Camelia, 2011, „Elemente de sintaxă diacronică: structurile interogative / relative multiple”, în
Oana Chelaru-Murăruș, Maria Cvasnîi-Cătănescu, Claudia Ene, Camelia Ușurelu, Rodica Zafiu
(ed.), Text și discurs. Omagiu Mihaelei Mancaș, București, Editura Universității din București,
p. 433-437.
Stan, Camelia, 2013, O sintaxă diacronică a limbii române vechi, București, Editura Universității din
București.

REMARKS ON THE RELATIVE CLAUSES INTRODUCED BY CARE ‘WHICH; WHO’ IN OLD

ROMANIAN

(Abstract)

This study is part of a larger research on the grammar of Romanian 17-18th century original documents.
This paper describes the relative clauses introduced by care ‘which; who’, one of the most frequent type of
relative clauses connectors in Romanian. It is an anaphoric for [ Animate] antecedents and has both a
pronominal and an adjectival usage. Regarding headed relative clauses, an interesting pattern that characterizes
Old Romanian is the resumption (often redundantly) of the antecedent in the relative clause. Free relative clauses
introduced by care ‘which; who’ are quite numerous and occur mostly in the subject and direct object positions.
Multiple interrogative / relative clauses are recorded throughout the whole corpus and represent a typological
feature of Romanian.

86
 O ANALIZĂ ACUSTICĂ A ALOMORFELOR
FONOLOGICE ALE DESINENȚEI -i PLASATE DUPĂ
RADICALI CU FINALA -i. DISTINCȚII ÎNTRE FORMA
ARTICULATĂ HOTĂRÂT ȘI CEA NEARTICULATĂ

LARISA FLORENTINA NICOLAIE

Universitatea din București

1. Introducere

Studiul de față reprezintă o analiză acustică a realizărilor fonologice pe care desinența -i le

are într-o formă nominală cu radicalul terminat în -i neaccentuat, din româna contemporană.
Prin acest proiect se încearcă, de asemenea, o diferențiere în ceea ce privește secvența -ii din
forma articulată hotărât și forma nearticulată. Cuvintele alese pentru analiză sunt familii și
familiile. Acestea au fost rostite de un număr de patru vorbitori, aleși în funcție de vârstă, gen și
nivelul de studii. Astfel, media de vârstă a fost de 25 de ani, am înregistrat atât femei, cât și
bărbați, cu studii superioare sau fără, cu toții locuind la momentul de față în București. Am
urmărit vorbirea controlată, subiecții rostind cuvintele în două situații, și anume: citirea celor doi
termeni și citirea unor propoziții în care poziția cuvintelor analizate este diferită. Enunțurile
suport au fost: De Crăciun, multe familii nevoiașe sunt ajutate. (P1), Familii nevoiașe au fost
ajutate de-a lungul anilor. (P2), Am încercat să discutăm cu familiile care au fost pentru prima
dată la mare. (P3), Familiile din zona rurală au avut ocazia să plece în prima lor vacanță la
mare. (P4).

2. Interpretarea desinenței -i

Sunetul -i final a fost analizat în special din perspectiva contextului consonantic în care
apare, și mai puțin în contextele în care este precedat de vocala -i. Am încercat să urmăresc
diversele ipoteze ale lingviștilor cu privire la statutul acestui sunet. Astfel, Valeria Guțu Romalo
(1968: 55-56) propune următoarea segmentare morfematică: [famili.ie - famili. i], în timp ce, în
volumul Limba română contemporană (1985: 30), autoarea propune segmentarea [famili-e],
[famili-ø], cu varianta [familij-ø]. Guțu Romalo (1985: 30) afirmă în că desinența -e se
realizează la plural ca -(j), -ø
În Gramatica Academiei, opozițiile morfologice de număr la substantivele feminine sunt
marcate de un șir de desinențe, printre care am observat și realizarea desinenței de plural a
substantivului familie ca semivocală: „-(ĭ)e / -ĭ: baie / băi, scânteie / scântei, alee / alei, idee /
idei, familie / familiiˮ (GALR 2008: 80).
Paula Diaconescu (1970: 134) oferă o segmentare a secvenței finale -ii, în care cel de-al
doilea -i are statut de semivocală. Autoarea constată că realizările morfemului de plural ale
substantivelor cu desinența -e se realizează prin două alomorfe, pe care le consideră a fi
existente încă din secolul al XVI-lea: [-i], după teme consonantice și [-i], după teme vocalice.
 Și Mioara Avram, în Gramatica pentru toți, stabilește variantele morfemului de plural
pentru substantivele feminine cu desinența de singular [e] ca fiind: -i șoptit (lumi) și -i
semivocalic (idei) (Avram 1997: 58).
Isabela Nedelcu (2013:259) interpretează, în volumul The Grammar of Romanian,
morfemul de plural al substantivului familie ca fiind un -i semivocalic și segmentează în felul
următor: [famili- i].
Se poate observa, așadar, tendința de a interpreta desinența -i din cuvântul familii ca
semivocală. Prin analiza acustică realizată în programul PRAAT au fost surprinse diverse
variante de pronunțare corespunzătoare notației -ii. Asemănarea din punct de vedere
articulatoriu a celor două sunete din secvența -ii a făcut imposibilă o delimitare a acestora.
Astfel, secvența finală este notată în spectrograme cu /ij/ în cadrul cuvântului familii și /ii/
pentru cuvântul familiile.

3. Analiza acustică

Pentru această analiză au fost selectați patru tineri cu o vârstă de aproximativ 25 de ani,
femei și bărbați, cu sau fără studii superioare. Testul a presupus citirea cuvintelor, izolate de alte
structuri, iar apoi rostirea unor propoziții în care cuvintele familii și familiile s-au aflat în poziție
inițială sau mediană. Înregistrările au fost introduse în programul PRAAT și în urma unor
operații computerizate au fost obținute 24 de spectrograme. Pentru acest articol vor fi selectate și
discutate doar câteva dintre ele, urmând ca toate informațiile numerice să fie introduse în tabele.

3.1. Analiza cuvântului familii

Rostirea unui singur cuvânt i-a determinat pe subiecți să recurgă în ultimul punct al
articulării la un efort de intensificare a particularităților acustice ale sunetului final, în special în
cadrul rostirii femeilor, așa cum se poate observa în Fig.11, unde vorbitoarea recurge la o
creștere a frecvenței (notată prin linia albastră), dar și a intensității (notată prin linia galbenă), și
în Fig.22, unde subiectul a recurs la o creștere a frecvenței și o menținere a intensității.

Fig. 1 Fig. 2

1
Rostirea cuvântului de către S1 (gen feminin, fără studii superioare).
2
Rostirea cuvântului de către S2 (gen feminin, cu studii superioare).

88
 În cadrul vorbitorilor de gen masculin, se poate observa o menținere a frecvenței la un
nivel scăzut, în timp ce intensitatea tinde să fie în scădere în Fig.33 și la un nivel aproximativ
egal în Fig. 44. Aceste aspecte arată o tendință de a controla secvența finală printr-o creștere a
particularităților acustice în cadrul persoanelor de sex feminin, dar o lipsă a acestei creșteri în
cadrul persoanelor de gen masculin. Această tendință poate fi susținută de caracterul vocii
feminine.

Fig. 3 Fig. 4

Analizând datele din Tabelul 1, unde apar și valorile vocalei /i/ din interiorul cuvântului,
se poate observa o creștere a duratei secvenței finale în toate cele patru cazuri, o creștere a
intensității doar în cadrul rostirii de către femeia cu studii superioare și o creștere a frecvenței
la cele două femei. Urmărind informațiile obținute pentru S3 și S4, se observă mai degrabă o
scădere a particularităților secvenței finale, spre deosebire de particularitățile vocalei. Cu toate
acestea, diferența mare de durată încadrează secvența -ii în categoria diftongilor.

Subiecți Foneme /i/ /ij/

Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz) Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz)
S1 0.14 66 184 0.25 67 216
S2 0.13 73 165 0.2 71 184
S3 0.12 68 140 0.19 60 107
S4 0.09 68 109 0.12 62 98
Medie 0.12 68.75 149.5 0.19 65 151.25
Tabelul 1

3.2. Analiza cuvântului familii ca parte a unei propoziții

Pentru a surprinde cât mai bine comportamentul secvenței finale, au fost alese două
propoziții suport în care cuvântul familii apare în poziție inițială și mediană. Deși durata este
mai mică în toate situațiile, rostirea subiecților indică o creștere la nivelul intensității și al
frecvenței. Dacă în prima situație S4 nu încercase să mențină secvența finală printr-o creștere
a particularităților articulatorii, recurge la acest gest în rostirea propozițiilor, așa cum se poate
observa în Fig. 5.

3
Rostirea cuvântului de către S3 (gen masculin, fără studii superioare).
4
Rostirea cuvântului de către S4 (gen masculin, cu studii superioare).

89
 Fig. 5

O altă situație specială în cadrul acestui test o reprezintă rostirea subiectului 3, care, după
o scădere bruscă a intensității la nivelul lichidei /l/, încearcă să mențină secvența finală printr-
o creștere a acesteia, așa cum reiese din Fig. 6 și 7.
Scăderea duratei în cadrul acestui test poate să implice faptul că sunetul final nu mai este
articulat în acest tip de rostire rapidă, dar nu putem aduce alte dovezi, întrucât cele două
sunete sunt foarte apropiate din punct de vedere articulatoriu. Dacă comparăm datele din
Tabelul 1 și 2, putem afirma că, în cadrul rostirii cuvântului familii, fără a fi parte a
propoziției, diferența dintre vocala /i/ și diftongul /ij/ este de durată, diftongul fiind rostit pe o
perioadă mai mare de timp. Includerea cuvântului într-o serie de propoziții elimină această
diferență de durată, dar adaugă o alta, de frecvență.

Fig. 6 Fig. 7

Diferența dintre cele două poziții, inițială și mediană, constă într-o scădere a intensității
și a frecvenței în cadrul rostirii subiecților S1 și S2, o scădere a intensității, dar o mică
creștere a frecvenței la nivelul rostirii lui S3 și o parțială menținere a intensității, dar o scădere
a frecvenței în cadrul articulării de către S4. Datele din Tabelul 2 arată că diferența dintre
vocală și diftong constă într-o creștere relativ mică a intensității și a frecvenței, dar nu și a
duratei în cadrul poziției inițiale și o creștere a tuturor celor trei particularități articulatorii în
cadrul poziției mediane.

90
 Poziție inițială Poziție mediană
Subiecți Foneme /i/ /ij/ /i/ /ij/
Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (HZ) Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz) Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz) Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz)
S1 0.12 67 198 0.07 70 231 0.1 62 183 0.18 65 213
S2 0.08 76 214 0.09 78 239 0.08 73 181 0.07 74 204
S3 0.09 68 128 0.1 67 115 - 65 109 - 66 122
S4 0.06 68 109 0.07 71 144 0.05 71 131 0.05 71 139
Medie 0.0875 69.75 162.25 0.0825 71.5 182.25 0.076666667 67.75 151 0.1 69 169.5
Tabelul 2

3.3 Analiza cuvântului familiile

Un alt obiectiv al acestei lucrări este realizarea unei comparații între forma nearticulată și
cea articulată hotărât, în care secvența -ii este interpretată ca fiind un hiat. Au fost urmați
aceiași pași, iar această structură a fost pronunțată ca una de sine stătătoare și în două
contrucții în care s-a aflat în poziție inițială și mediană.
În urma analizei acustice am putut observa că atenția asupra rostirii secvenței -ii dispare,
ca urmare a faptului că, nefiind o poziție finală, nu trebuie să apelăm la strategii de menținere
a celor două sunete. Spectrogramele arată că subiecții au menținut particularitățile articulatorii
la un nivel aproximativ egal pe durata întregii emisii a hiatului, așa cum se poate vedea în Fig.
8 (analiza rosirii lui S1), 9 (S2), 10 (S3) și 11 (S4).

Fig. 8 Fig. 9

Deși S1 este atent să mențină aceeași frecvență pe durata întregului cuvânt, intensitatea
în acest caz se află în scădere până la ultimul fonem, /e/. În cadrul rostirii lui S2 din Fig. 9,
acesta menține frecvența la o valoare aproximativ egală, dar nu și intensitatea care prezintă
mici oscilații.

91
 Fig. 10 Fig. 11

S3 și S4 își mențin tendința de a nu depune niciun efort acustic astfel încât să

determine o rostire mai puternică a secvenței -ii. În ambele cazuri, frecvența cu care au
pronunțat este la un nivel foarte scăzut, în timp ce intensitatea, cu mici oscilații, se află în
scădere la ambii subiecți.
Durata în toate cele patru cazuri este foarte mare, așa cum am putut observa și în cadrul
rostirii cu diftong. Comparând informațiile din Tabelul 3, dintre particularitățile vocalei și ale
hiatului, se poate distinge un tipar mai puternic al vocalei decât al hiatului, din punctul de
vedere al intensității și al frecvenței. Cu toate acestea, nu putem afirma că secvența -ii este de
fapt un sigur sunet deoarece durata este mult mai mare decât a vocalei.
/i/ /i.i/
Subiecți Foneme
Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz) Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz)
S1 0.15 68 216 0.21 68 210
S2 0.13 74 178 0.18 72 152
S3 0.15 70 128 0.24 67 100
S4 0.11 74 134 0.14 62 86
Medie 0.135 71.5 164 0.1925 67.25 137
Tabelul 3

3.4. Familii vs familiile

Rostirea într-un context propozițional a cuvântului familiile a dus la o micșorare a
duratei și o menținere a celorlalte particularități acustice, fără o creștere bruscă a acestora, ca
urmare a efortului de a rosti cât mai clar hiatul, prin observarea și conștientizarea notației -ii
Am remarcat, de asemenea, tendința vorbitorilor fără studii superioare de a pronunța fără hiat
/famile/, așa cum apare și în Fig. 12.

92
 Fig. 12

Deși la S3 acest tip de rostire apare în ambele situații, S1 menține hiatul în rostirea
propoziției în care cuvântul se află în poziție mediană. Acest aspect poate fi explicat doar
printr-o economie de limbaj prin care subiecții tind să rostească mult mai repede atunci când
au un șir de cuvinte alăturate, fără a acorda aceeași atenție tuturor fonemelor. S2 și S4 recurg
la o menținere a intensității la un nivel aproximativ egal, dar în cadrul rostirii P4 de către S2
are loc o scădere la nivelul frecvenței, așa cum se poate observa în Fig. 13, în timp ce la S4
are loc o mică creștere (Fig. 14). Și în cadrul acestui test, diferența dintre vocala /i/ și cele
două vocale în hiat constă într-o durată mai mare pentru cele din urmă. Diferențele care apar
la nivelul intensității și al frecvenței nu sunt foarte mari, ceea ce ne duce la ipoteza că cele
două foneme sunt vocale și creează astfel un hiat.

Fig. 13 Fig. 14

Poziție inițială Poziție mediană

Subiecți Foneme /i/ /i.i/ /i/ /i.i/
Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (HZ) Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz) Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz) Durată (s) Intensitate (dB) Frecvență (Hz)
S1 0.08 68 211 0.08 65 193 0.14 68 211
S2 0.1 78 218 0.16 77 229 0.1 76 218 0.12 76 206
S3 0.09 67 125 0.07 65 110 -
S4 0.05 73 141 0.12 72 218 0.07 69 111 0.11 70 134
Medie 0.08 71.5 173.75 0.14 74.5 223.5 0.08 68.75 158 0.123333333 71.33333333 183.6666667
Tabelul 4

93
 4. Concluzii

Prin analiza acustică am reușit să surprind comportamentul secvenței -ii în cadrul formei
nearticulate familii și a celei articulate hotărât, familiile. Astfel, varianta de pronunțare a primului
cuvânt este aceea cu diftong, /familij/, diferențele dintre situațiile de comunicare constau într-o
micșorare a duratei în cadrul rostirii unor propoziții, dar o creștere a celorlalte particularități
articulatorii, spre deosebire de rezultatele afișate pentru rostirea unui singur cuvânt. Această
micșorare a duratei poate să ne conducă spre o altă interpretare a secvenței finale, și aceea de
vocală plenisonă, cu segmentarea morfematică [famili-ø]. În cadrul formei articulate hotărât a
apărut o situație specială reprezentată de rostirea fără hiat /famile/, de către vorbitorii fără studii
superioare. Altfel, secvența -ii a avut un comportament asemănător vocalei precedente, ceea ce
ilustrează comportamenul vocalic al celor două sunete. Sigura diferență majoră a constat într-o
durată mai scurtă la nivelul propoziției, durată explicabilă prin creșterea rapidității rostirii și
eliminarea controlului asupra fiecărui fonem.

Bibliografie

Avram, Mioara, 1997, Gramatica pentru toți, București, Editura Humanitas.

Boersma, Paul, 2001, „Speak and unspeak with PRAAT”, în Glot International, vol. 5, no. 9-10,
p. 341-347.
Diaconescu, Paula, 1970, Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc, București,
Editura Academiei Române.
GALR = Guţu-Romalo, Valeria (coord.), 2008, Gramatica limbii române, vol. I (Cuvântul) – II
(Enunţul), tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Guțu Romalo, Valeria, 1968, Morfologia structurală a limbii române, București, Editura
Academiei Române.
Guțu Romalo, Valeria, 1985, Morfologia, în Ion Coteanu (ed.), Limba română contemporană.
Fonetica. Fonologia. Morfologia, ediție revizuită și adăugită, București, Editura Didactică și
Pedagogică, p. 87-91, 110, 130, 165-174.
Nedelcu, Isabela, 2013, Plural inflectional endings, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), The
Grammar of Romanian, Oxford, Oxford University Press, p. 258-259.
Vasiliu, Emanuel, 1985, Fonologia, în Ion Coteanu (ed.), Limba română contemporană. Fonetica.
Fonologia. Morfologia, ediție revizuită și adăugită, București, Editura Didactică și
Pedagogică, p. 26-39.

AN ACOUSTIC ANALYSIS OF THE PHONOLOGICAL ALLOMORPHS OF THE -i DESINENCE

AFTER ROOTS ENDING IN -i. DISTINCTIONS BETWEEN THE INDEFINITE FORM AND THE
DEFINITE FORM

(Abstract)

In this paper we aim at establishing the status of the -i desinence after roots ending in -i based on an
acoustic analysis. The study is based on the behaviour of one nominal form in standard Romanian, familii
‘families’, pronounced by four young people in two different situations: reading the two words (the indefinite
familii ‘families’ and the definite plural familiile ‘the families’) and reading two sentences in which these
words are placed in various positions. Another objective of this paper is to examine the differences between
the indefinite form familii ‘families’ and the definite form familiile ‘the families’, where the -ii sequence is no
longer a diphtong but a hiatus.

94
 RECUPERAREA DIGITALĂ
A FIȘELOR DE SAT DIN CADRUL
ARHIVEI FONOGRAMICE A LIMBII ROMÂNE
PRIN INTERMEDIUL PROIECTULUI MIDVAL1

OANA NICULESCU
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Precizări introductive

Înregistrarea, transcrierea și conservarea dialectelor și a graiurilor românești prin

intermediul unor arhive fonogramice reprezintă o etapă esențială în dezvoltarea dialectologiei
naționale. Rolul acestor arhive este acela de valorificare și transmitere a unor istorii și narațiuni
colective generațiilor viitoare. Un caz reprezentativ în acest sens îl constituie Arhiva
fonogramică a limbii române (AFLR), existentă astăzi în actualul Institut de Lingvistică al
Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”. Cuprinzând numeroase mostre de grai
din interiorul și din afara granițelor țării (Marin 1996), AFLR este o componentă emblematică a
patrimoniului cultural român. Materialul adunat în această Arhivă este salvat pe discuri și benzi
de magnetofon (documente orale), la care se adaugă însemnările de teren (documente scrise),
variate manuscrise și transcrieri dialectale.
Obiectivul articolului de față constă în prezentarea metodelor și etapelor de lucru prin care
documentele textuale din AFLR (fișele de sat) urmează să fie recuperate digital prin intermediul
proiectului MIDVAL („Metode moderne de instruire şi valorificare digitală a documentelor
cultural-istorice”, GAR-UM-2019 I-1.5-3). Prin fișele de sat înțelegem acele documente textuale
care conțin informațiile metalingvistice din cadrul anchetei dialectale. Acest proiect se extinde
pe 24 de luni, urmând a fi încheiat în luna octombie 20212.
Articolul este structurat în cinci secțiuni. Un scurt istoric al Arhivei este prezent în cea de a
doua secțiune. A treia parte ilustrează obiectivele și activitățile prevăzute în proiectul MIDVAL,
în timp ce recuperarea digitală a fișelor de sat este detaliată în cea de a patra secțiune. Lucrarea
se încheie prin observații de sinteză.

2. Un scurt istoric al anchetelor AFLR

Odată cu începutul anilor ’60, una dintre direcțiile de cercetare ale Academiei Române a
fost orientată în jurul dezvoltării dialectologiei naționale. Astfel, în paralel cu anchetele pentru

1
Grant de cercetare realizat cu sprijin financiar din Fondul Recurent al Donatorilor, aflat la dispoziţia
Academiei Române şi gestionat prin Fundaţia „PATRIMONIU” GAR-UM-2019 I-1.5-3; 358c/ 15.10.2019.
2
Din echipa de cercetare fac parte Oana Niculescu (director), Alexandra Loizo (membru) înlocuită de Mara
Iuliana Manta (membru), respectiv Daniela Răuțu (membru).
Noul atlas lingvistic român (pe regiuni) (NALR), începe înregistrarea sistematică de texte
dialectale orale pe benzi de magnetofon în vederea construirii unor arhive fonogramice în
centrele universitare mari din țară (București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara). Aceste colecții se
diferențiază atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punctul de vedere al metodologiei
implementate și al modului în care au decurs anchetele pe teren.
În cadrul Secției de fonetică și dialectologie a Institutului de Lingvistică din București, sub
îndrumarea acad. Al. Rosetti, este înființată, în anul 1958, Arhiva fonogramică a limbii române
(AFLR) (Șuteu 1958). Culese pe baza unor metode și principii unitare, într-un timp relativ scurt
(1961 – 2019) și acoperind peste 900 de localități, textele din AFLR au o deosebită valoare
documentară, constituind un punct de referință pentru numeroase domenii de cercetare.
Materialul vast adunat în Arhivă sub forma unor texte tematice și libere formează o colecție
autentică de etnotexte (Neagoe 1993). Ilustrând momente decisive din istoria națională (răscoala
din 1907, încoronarea Regelui Ferdinand, Primul Război Mondial, perioada interbelică,
instalarea comunismului) și narațiuni conservate la nivelul memoriei colective, AFLR este o
componentă emblematică a patrimoniului cultural român. Materialul transcris a fost valorificat,
printre altele, în culegeri de texte dialectale, glosare, monografii, dicționare, antologii și culegeri
selective de texte (Marin 2012). Fiind reprezentativă atât pentru graiurile și dialectele românești
vorbite în țară și în afara granițelor, AFLR este cea mai bogată colecție de texte dialectale la
nivel național (Vintilă-Rădulescu 2009).
Transferul digital al acestui patrimoniu digital începe în 2006, în prezent fiind recuperate
mai puțin de o treime din benzile de magnetofon. Conservarea materialului sonor din cadrul
AFLR reprezintă una dintre temele fundamentale de cercetare ale Institutului de Lingvistică al
Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” (Programul IX: Banca de Informare şi
Documentare Lingvistică. Consevarea şi gestionarea Arhivei fonogramice a limbii române).
Proiectul MIDVAL reprezintă o acţiune complementară, orientată spre recuperarea textelor
scrise din cadrul Arhivei, mai exact a fişelor de sat. Aceste fişe conţin informaţii privind
particularităţile de grai ale fiecărui vorbitor intervievat, data culegerii, anchetatorii, numele şi
prenumele informatorului, porecla acestuia, judeţul, comuna, satul, vârsta, şcoala, ocupaţia,
deplasări, date despre familie (părinţi, soţie, copii), observaţii (caracterizarea informatorului,
condiţii de înregistrare), sigla, numărul fişei şi al fonogramei, filmul, poziţia. Toate acest
documente cultural-istorice riscă să se deterioreze, iar informaţiile să fie pierdute, justificând
astfel necesitatea implementării proiectului MIDVAL.
În timp ce fişele pentru graiurile vorbire în afara graniţelor ţării au fost valorificate în
volume de texte dialectale (TD–Ung., TD–Bulg., TD–Ucraina, TD–Ban. sârb), celelalte
documente, corespunzătoare graiurilor din interiorul ţării, nu au fost, până în acest moment, în
atenţia cercetătorilor3. Din acest motiv, scopul proiectului nostru este de a recupera digital aceste
materiale nevalorificate.

3. MIDVAL – obiective și activități

Prin tema sa de cercetare, proiectul MIDVAL se regăseşte în obiectivele fundamentale ale

Uniunii Europene privind promovarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi lingvistic al
fiecărei ţări membre. AFLR face parte din patrimoniul naţional al culturii române. Așadar,
recuperarea digitală a documentelor cultural-istorice din cadrul Arhivei este unul dintre
obiectivele centrale ale proiectului de faţă. Prin cel de al doilea obiectiv, cel al instruirii resursei

3
Unele date despre informatori sunt prezentate, uneori, în Introducerile culegerilor de texte dialectale (vezi,
de exemplu, TDM (I –III)).

96
umane din ştiinţele umaniste în vederea gestiunii digitale a documentelor de patrimoniu,
MIDVAL răspunde anumitor direcţii de cercetare-dezvoltare ale Academiei Române, mai exact,
stimularea competitivităţii şi a vizibilităţii cercetărilor româneşti într-un context internaţional.
Aceste acțiuni vizează creşterea aportului României la progresul Spaţiului European al
Cercetării (ERA), contribuind astfel la surmontarea decalajelor în sectorul de cercetare,
dezvoltare şi inovare faţă de Uniunea Europeană.
MIDVAL este structurat în jurul a cinci activități: (1) organizarea și eficientizarea spațiului
de lucru din Arhivă și din laborator, (2) gestiunea digitală a fișelor de sat, (3) documentarea,
diseminarea și crearea unor suporturi de curs corelate cu (4) dezvoltarea resursei umane prin
instruire și asistență tehnică, (5) stimularea activităților de cercetare prin intermediul unor
seminare transdisciplinare.
Prima activitate (luna 1 – luna 6) privește organizarea și eficientizarea spațiului de lucru
din Arhivă și din laboratorul de fonetică al Institutului gazdă în vederea pregătirii pentru etapa
de digitalizare. Materialele textuale sunt triate, curățate și depozitate în condiții optime.
Cea de a doua activitate (luna 6 – luna 24) are ca obiectiv gestiunea digitală a fișelor de sat.
Proiectul MIDVAL prevede transpunerea și prelucrarea digitală a documentelor care prezintă
informații despre persoanele anchetate pentru AFLR.
Începând cu cea de a doua lună și continuând până în luna 23, se va desfășura etapa de
documentare și realizare de suporturi multimedia. Vor fi stabilite, de comun acord, bibliografia
și metodele de diseminare a rezultatelor proiectului. Materialele de curs elaborate de colectivul
MIDVAL sunt grupate în handout-uri, prezentări PPT și tutoriale video, fiind destinate atât
inițierii în conservarea și digitalizarea documentelor de patrimoniu, cât și familiarizării cu
diverse programe de lucru4. Prin crearea unor materiale de curs inovatoare (vezi activitatea 4) și,
implicit, prin stimularea dezvoltării resursei umane, MIDVAL stimulează cercetările românești
să fie competitive la nivel (inter)național.
A patra activitate (luna 4 – luna 24) se aliniază unor direcții de cercetare-dezvoltare ale
Academiei Române precum digitalizarea și valorificarea patrimoniului cultural național,
dezvoltarea unor domenii de nișă, punerea la dispoziție a serviciilor inovatoare menite să
ancoreze științele umaniste în cercetarea interdiscuplinară și de frontieră. Diferite subactivități
sunt organizate în vederea dezvoltării și implementării unor metode de instruire moderne, care
vor conduce la perfecționarea competențelor resursei umane dedicate salvării documentelor de
patrimoniu național.
Ultima activitate prevăzută în proiectul MIDVAL se extinde pe 15 luni, timp în care
membrii echipei vor pune în valoare parteneriate și colaborări cu cercetători din domenii
conexe, promovând un mediu de lucru inovativ și competitiv. Acest demers va fi susținut prin
organizarea atelierelor de lucru dedicate tinerilor cercetători, tutorialelor Praat și OT,
conferințelor transdisciplinare și exercițiilor la interfața fonetică-fonologie.
Prin activităţile de organizare a Arhivei, inventarierea şi indexarea fişelor de sat, prin
gestiunea şi prelucrarea digitală a documentelor scanate, proiectul nostru contribuie, în mod
decisiv, la recuperarea şi valorificarea digitală a patrimoniului cultural din AFLR. De asemenea,
prin cursurile de instruire şi dezvoltare a resursei umane, proiectul MIDVAL va aduce beneficii
semnificative, pe termen mediu şi lung, asupra activităţii ştiinţifice atât a cercetătorilor seniori,
cât şi a celor în curs de formare.

4
Mai multe infomații în acest sens pot fi găsite pe site-ul proiectului, https://www.lingv.ro/index.php?option
=comcontent&view=article&id=354&Itemid=250.

97
 4. Recuperarea digitală a fișelor de sat din AFLR

În urma anchetelor de tip AFLR au rezultat texte dialectale ce reflectă o parte din istoria
orală a României (Marin și Magda 1983, Vulpe 2003). Așa cum am menționat anterior, unul
dintre obiectivele proiectului vizează inventarierea, recuperarea și digitalizarea datelor
metalingvistice rezultate în urma anchetelor pentru Arhivă.
Materialul înregistrat pe benzile de magnetofon a fost mereu însoțit de însemnările de
teren, alcătuite din fișele vorbitorilor (date metalingvistice) și fișele fonogramice (teme de
discuție și particularități de grai). Aceste fișe formează caietele de sat. Pe coperta fiecărui caiet
găsim numărul de inventar, satul anchetat, județul, data și locul anchetei alături de inițialele
anchetatorilor, numărul benzilor pe care s-a realizat înregistrarea și, acolo unde este cazul,
corelarea cu punctul NALR (fig. 1).

Figura 1. Coperta unui caiet de sat

Pe parcursul anilor au fost utilizate diferite fișe tipizate, două modele fiind recurente (fig. 2
și fig. 3). În cadrul primului model corespunzător fișei vorbitorului se regăsesc următoarele
câmpuri de completat: „culegătorii, data și locul culegerii”, urmate de „numele și prenumele”,
„porecla”, „satul”, „comuna”, „raionul”, „vârsta”, „știință de carte”, „avere, categoria socială”,
„ocupația principală”, „ocupații anexe”, „date principale biografice, deplasări”, „date în legătură
cu soția și copiii”, „observații (caracterizare)”. Fișa se extinde apoi, asigurând un spațiu pentru
inserarea fotografiei persoanei intervievate, sub care sunt adăugate informații precum: „film”,
„poziția”, „sigla”, „fișă informator nr.”, „fonogramă nr.”. În general, câmpurile anterioare sunt
menținute: „data culegerii”, „cercetători”, „numele”, „prenumele”, „porecla”, „județul”,
„comuna”, „satul”, „vârsta”, „școala”, „ocupația”, „deplasări”, „date despre familie: părinți,
soție, copii” și „observații (caracterizarea informatorului, condițiile de înregistrare relația de
rudenie cu alți vorbitori, limbile vorbite, debitul verbal.)”. În ceea privește structura fișei
fonogramice, în primii ani de anchetă sunt incluse următoarele informații: „fgr. nr.”, „localit.”,
„cuprinsul”, „inform.”, „învățat când? unde? de la cine?”, „observații”, „cules... la... în...”.
Ulterior, informațiile se reduc la „fișa fonogramică nr.”, „inf.”, „localitatea”, „culeg. :.... la...”,
asigurând un spațiu mai extins pentru notarea temelor de discuție și a particularităților dialectale.

98
 Figura 2. Fișa vorbitorului Figura 3. Fișa fonogramică

Unele caiete conțin și catalogul de fonograme unde erau grupate date precum numărul
benzii, cuprinsul (temele de discuție), informatorul, localitatea, culegătorul, locul și data
anchetei, observații (calitatea înregistrării, transcrierea sau nu a interviului).
Prima etapă din gestiunea digitală a fişelor de sat din Arhivă presupune transpunerea, în
format digital, a unor documente fizice aflate pe un suport carton, cu dimensiunea de 15 x 21
cm. După ce fişele sunt curăţate şi inventariate, proiectul avansează prin valorificarea digitală a
acestor documente cultural-istorice. A doua etapă presupune editarea şi prelucrarea fişierelor
electronice rezultate în urma scanării. Fişierele sunt retuşate grafic prin eliminarea anumitor
imperfecţiuni apărute în urma scanării, decupare, diminuarea zgomotului de imagine,
echilibrarea contrastului, recalibrarea şi îndreptarea imaginii.
La final, fişierele sunt organizate în funcţie de localitate, sat, an şi informator. Din punct de
vedere ştiinţific, această abordare va impulsiona realizarea statisticilor de natură sociolingvistică
asupra documentelor de patrimoniu. Documentele rezultate vor fi salvate, suplimentar, pe un
hard extern de stocare a datelor, asigurând back-up-ul gestiunii digitale a fişelor din ALFR.
Toate aceste activităţi vor pregăti arhiva scanată pentru soft-uri de gestionare a informaţiilor.
MIDVAL este gândit să producă rezultate însemnate şi după încheierea proiectului. Sperăm ca
prin această acţiune să încurajăm, pe viitor, continuarea digitalizării documentelor din arhivă, în
special a caietelor de sat.

5. Observații de sinteză

Materialul dialectal înregistrat în cadrul anchetelor AFLR, cu istoriile orale și producțiile

folclorice inestimabile, reprezintă o componentă demnă de recunoscut la nivelul patrimoniului
cultural național. În articolul de față au fost detaliate metodele prin care membrii echipei
MIDAVL urmează să recupereze digital documente cultural-istorice din cadrul AFLR, esențiale
în descrierea identității limbii și culturii române în context european și internațional. Cu toate că
obiectivul MIDVAL presupune strict valorificarea anumitor fișe din AFLR, dorim ca în

99
următorii ani să facilităm recuperarea integrală a arhivei. Proiectul este gândit să propulseze şi
să contribuie la realizarea acestui obiectiv ambiţios pentru patrimoniul cultural al României.

Surse

TD–Ban. Sârb. – Maria Marin (coord.), Viviana Monica Fătu, Mara Iuliana Manta, Carmen-Ioana
Radu, Daniela Răuţu, Dana-Mihaela Zamfir, Graiuri româneşti din Banatul Sârbesc. Studiu
lingvistic. Texte dialectale. Glosar, București, Editura Academiei Române, 2020 (în curs de
publicare).
TD–Bulg. – Victorela Neagoe, Iulia Mărgărit, Graiuri dacoromâne din nordul Bulgariei. Studiu
lingvistic. Texte dialectale. Glosar, București, Editura Academiei Române, 2006.
TDM I-III – Texte dialectale. Muntenia, Boris Cazacu (coord.), vol. I: Galina Ghiculete, Paul
Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, 1973; vol. II:
Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană,
Magdalena Vulpe, 1975; vol. III: Costin Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, Bogdan
Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan, Magdalena Vulpe, 1987,
București, Editura Academiei Române.
TD–Ucraina – Maria Marin, Victorela Neagoe, Iulia Mărgărit, Vasile Pavel, Graiuri româneşti din
sud-estul Ucrainei. Studiu lingvistic. Texte dialectale. Glosar, București, Editura Academiei
Române, 2016.
TD–Ung. – Maria Marin, Iulia Mărgărit, Graiuri româneşti din Ungaria. Studiu lingvistic. Texte
dialectale. Glosar, București, Editura Academiei Române, 2005.

Bibliografie

Marin, Maria, 1996, „Arhiva fonogramică a limbii române (După 40 de ani)”, Revista de lingvistică
şi ştiinţă literară, nr. 1, Chişinău, p. 41-46.
Marin, Maria, 2012, „Arhiva fonogramică a limbii române, sursă de material pentru cercetări
interdisciplinare”, în Mihaela Constantinescu, Gabriela Stoica, Oana Uță Bărbulescu (ed.),
Modernitate și interdisciplinaritate în cercetarea lingvistică. Omagiu doamnei profesoare
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, București, Editura Universității din București, p. 342-350.
Marin, Maria, Margareta Magda, 1983, „Dinamica graiurilor românești și perspectiva noilor anchete
dialectale de tip AFLR”, Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologice, Seria
B, nr. 2, p. 4-32.
Neagoe, Victorela, 1993, „Etnotext ‒ text dialectal”, Fonetică şi dialectologie, nr. 12, p. 123-132.
Şuteu, Valeriu, 1958, „Arhiva fonogramică a limbii române”, Fonetică şi dialectologie, nr. 1,
p. 211-219.
Vintilă-Rădulescu, Ioana (coord.), 2009, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan –
Al. Rosetti” din Bucureşti, 60 de ani de existenţă (1949-2009), București, Editura Univers
Enciclopedic.
Vuple, Magdalena, 2004, „Dialectal, popular, vorbit”, în Opera lingvistică I, Cluj-Napoca, Editura
Clusium, p. 72-78.

100
 DIGITAL RESTORATION OF DIALECTAL TEXTS
FROM THE PHONOGRAMIC ARCHIVE OF ROMANIAN TO THE MIDVAL PROJECT

(Abstract)

In the early 1960s, within the Romanian Academy research programme there emerged a new interest
oriented towards the systematic collection of oral dialectal texts. Thus, various phonogramic archives were
recorded on reel-to-reel tapes and stored in the main linguistic Romanian centres, such as Bucharest, Iași, Cluj-
Napoca, Timișoara, among others. Different in terms of size and techniques employed, these collections offer a
unique insight into the oral narratives of the past. Considered the largest in the country, Arhiva fonogramică a
limbii române (AFLR) [The Phonogramic Archive of Romanian Language] represents a significant part of our
intangible cultural heritage. In this article we discuss the ways in which the MIDVAL project is dedicated to
digitally retrieving and preserving written documents (metadata files) found in the archive, alongside several
courses and workshops designed by our team for human resource development.

101
 DESPRE ADJECTIVELE DERIVATE ÎN -tor
DIN ROMÂNA VECHE

GEORGIANA PÎRVULEȚ
Școala pentru deficienți de vedere
București

1. Introducere

În lucrarea de față, ne propunem să discutăm despre situația adjectivelor derivate cu

sufixul de agent -tor din limba română veche, de tipul: un bărbat omorâtoriu (NT.1648: 315);
lemn crescători în Indiia (...) (CDicț.1691-7); acest pământ curătoriu cu lapte și cu miare
(PO.1582: 13/5) etc.
Pentru început, vom face câteva observații privind originea și natura semantică a acestui
sufix, apoi vom extinde cercetarea asupra unui corpus de limbă veche din secolele al XVI-lea
și al XVII-lea (cu precădere scrieri bisericești); tiparele extrase vor fi clasificate și comentate
în funcție de criteriul semantic și de cel sintactic.
Sufixul -tor1, „unul dintre cele mai productive din limba română” (Popescu-Marin 2007:
194), provine din latinescul -tor / -torius și se atașează la o bază verbală (Pană Dindelegan
2017: 187), având sens de agent: vezi rom. neguțătoriu < lat. negotiator (Popescu-Marin
2007: 183). În ceea ce privește sufixul adjectival -tor / -toare, acesta provine din latinescul -
torius / -toria și este atestat în limba română înainte de secolul al XVI-lea (Popescu-Marin
2007: 183).
Acest sufix se atașează la rădăcini cu etimologie diferită, precum: latinească (adunător,
ajutător, alegător, chemător, cântător); slavă (cositor, dăruitor); maghiară (biruitor,
cheltuitor); greacă (chivernisitor, pătimitor) etc. (vezi Popescu-Marin 2007: 193).

2. Derivatele în -tor, substantive și / sau adjective?

Derivatele formate cu sufixul -tor au atât calitate de substantive, cât și pe cea de

adjective – (1a, a`, b, b`, c, d).
În unele situații – vezi (1e) –, distincția substantiv / adjectiv este greu de sesizat (Pană
Dindelegan 2017: 187-8).

(1) a. și făcu Dumnezău chitoșii cei mari și tot sufletul vitelor

târâtoareADJ. (BB.1688)
a`.și toate târâtoareleN pământului (BB. 1688)
b. Muiarea fărmăcătoareADJ nu o lăsa a trăi. (PO.1582: 22/18)
b`. În multe chipure patu muncă ceia ce sapă casele groapele,

1
Vezi variația fono-morfologică a acestui sufix la Pană Dindelegan (2017: 188-9).
 fărmăcătoriiN și otrăvitorii (CC2.1581: 70)
c. Iară noi, lucrătoriiN și învățătoriiN sufletești, cei ce de pururea
înfluritoarea sfintei evanghelie amu luatu (CC2.1581: 309)
d. mântuiaște-ne, cela ce te născuș din ficioară, omOD, Ac.ind.
iubitoriuleN (DPar.1683: 102)
e. vinit-au să fie mărturisitoriu, deșteptătoriu, învățătoriu
(CC1.1567-8, apud Pană Dindelegan 2017: 187)

Este interesant de precizat că anumite cuvinte, precum fermecător și iubitor, considerate

doar adjective (Pană Dindelegan 2017 și Rădulescu 1992: 97-8), apar și ca substantive (1b`, d).
Din punctul de vedere al Marinei Rădulescu, sunt adjective numai acele cuvinte care,
odată ce li se suprimă termenul „determinat”, conduc la enunțuri neliterare: rochia albă a
Mariei / *albă a Mariei (p. 98). În ceea ce privește derivatele în -tor, Rădulescu demonstrează
că ele „nu îndeplinesc această condiție”: echipa câștigătoare a trofeului este... / câștigătoare a
trofeului este...(p. 98), deci le consideră substantive.
În opinia noastră, sunt adjective acele derivate în -tor care se atașează la un substantiv,
având rol de modificator restrictiv în grupul nominal din care fac parte, și substantive cele
care sunt centre de grup nominal și primesc, la rândul lor, modificatori adjectivali – vezi
supra (1c) – sau mărci specifice substantivului (flexiune de vocativ) – (1d).

3. Aspecte semantice ale adjectivelor derivate în -tor, în limba română veche

La nivel semantic, sufixul -tor se încadrează în categoria sufixelor de agent, nominalul

astfel derivat numindu-l pe cel care acționează, care „inițiază” / realizează o acțiune. În ceea
ce privește adjectivele derivate în -tor, acestea exprimă o calitate a agentului (Pană
Dindelegan 2017: 187).

3.1. Valori semantice

Derivatele de care ne ocupăm au aceleași roluri tematice pe care le are verbul-sursă. Rainer
(2011), citat de Pană Dindelegan (2017), identifică unele valori semantice ale acestora, vorbind
despre „agent-instrument-place polysemy”, exemple în acest sens fiind prezente doar în română,
provensală, catalană și spaniolă: instrument: bătător, sucitor; nume de loc: dormitor etc.
Iată, mai jos, și câteva ilustrări din limba română veche:

3.1.1. Agent2 (calitatea agentului)

(2) a. Iară voi de sfântul și dereptul ve lăpădat, și cerut pre un

bărbat omorâtoriu să vă dăruiască voao. (NT.1648: 315)
b. strângători de bir athineani (CDicț.1691-7)

3.1.2. Meserii / Ocupații3

Ca o subcategorie a Agentului, apare sensul de „ocupație / meserie / îndeletnicire” – vezi
și Pană Dindelegan (2017: 187), dar și contextele de sub (3).

2
Vezi lista numelor de agent, care pot fi și adjective, la Popescu-Marin (2007: 193): acoperitor, aducător,
adulmecător, botezătoriu, călătoriu etc.
3
Lista completă la Popescu-Marin (2007: 193-4): cocătoriu, cusător, jucătoare, judecător, lucrătoriu etc.

104
 (3) a. Când porobocii crescură, Isav fu om vânătoriu și plugariu
(PO.1582: 25/26)
b. Dară oameni amu lucrători și cei preaproști (CC2.1581: 415)
c. aşa să ştiţ voi, oameni buni şi neguţători (DI XVI, Zapis de
vânzare *J. Prahova, 27 octombrie c. 1597–1600)
d. om arători, plugari, om mojic (CDicț.1691-7)

3.1.3. Statut social

(4) A dzeacea dzi a ceştii luni, tot omul căsătoriu ia căte un miel
(PO.1582: 12/3)

3.1.4. Construcții cu sens locativ

În astfel de contexte, adjectivul este urmat de un CircLoc, întrucât această poziție
sintactică face parte din grila semantică a verbului-bază.

(5) a. doftorie ţiitoare în gură care umeziia cea rea din om afară o
suge (CDicț.1691-7)
b. lemn crescători în osrovul Rhodusului (CDicț.1691-7)
b`. lemn crescători în Indiia şi Araviia (CDicț.1691-7)
c. acesis pă lângă râu crescătoare galbănă floare (CDicț. 1691-
7)
d. dinţii stătători afară (CDicț.1691-7)

3.1.5. Conținut

(6) a. vas purtători de apă spre jârtvă (CDicț.1691-7) = „care

poartă / conține apă”
b. vas purtători de bucate (CDicț.1691-7) = „care poartă / conține bucate”

3.1.6. Sursă / Direcție

(7) a. de cătră Arica suflători vânt (CDicț.1691-7)
b. înaintea domnilor umblători copii, inaşi (CDicț.1691-7)
c. ›Şi zise Domnezeu: „Apele să facă şi să rodească jiganii vii şi
pasări zburătoare spre pământ, supt tăriia ceriului” (PO.1582:
1/20)
d. Şi întinse Moisi toiagul său în ceriu, şi Domnul deade tunete şi
grindinea şi fulgere curătoare pre pământ, (PO.1582: 9/23)
e. veşmânt lung, ajungători până la picioare (CDicț.1691-7)

3.2. Alte roluri tematice

3.2.1. Experimentator

(8) a. Noi încă sântem oameni muritori ca și voi (NT.1648: 337)

b. în apă şi uscat trăitoare fiiară (dobitoc vieţuitoriu)
(CDicț.1691-7)

105
 c. Și tu socoteaște ție den tot norodul oameni tari și temători de
Dumnezău (BB.1688)
d. De-aciia alalți ucenici toți-i lăsă, ce ca un părinte dulce și
iubitoriu de feciori, cătră cela necredinciosulu Thoma mearse a-
i spune lui ce vrea (CC2.1581: 131)
e. folosire și socotire arată de oameni iubitoriu Dumnezeu
(CC2.1581: 237)

3.2.2. Pacient / Temă

(9) a. într-un an de doao ori roditori pom (CDicț.1691-7)

b. Şi dup-aceea tot berbeacele să-l aprindzi spre oltariu, că e
jirtva Domnului ardzătoare (PO.1582: 29/18)
c. Că cine se rădică și se îndeamnă și se nevoiaște spre ale ceștii
lumi trecătoare și putreditoare (CC2.1581: 289)
d. Iară Hristosu unulu e alu mațeloru feateei de Dumnezeu
născătoare plodu. (CC2.1581: 494)

4. Structura grupului adjectival cu centru adjectiv derivat în -tor

Din punct de vedere sintactic, adjectivele derivate în -tor păstrează structura verbului-
bază (Zafiu 2012: 298-9; Brăescu 2015: 35, Pană Dindelegan 2017: 189), combinându-se
astfel cu o serie de complemente, după cum vom arăta în cele ce urmează.

4.1. Tipuri de complemente

4.1.1. Adjectiv + complement prepozițional

Pe de o parte, vorbim despre structuri în care este ocurent un CPrep, ca expresie a unui
obiect direct din structura verbală. Astfel, adjectivul poate fi atât postpus substantivului centru
– (10a-g) –, cât și antepus acestuia – (10h, i): (10a): „a scorni tragedii / cântece / fulgere”;
(10b): „a scrie comedii”, (10c): „a coase o rană”; (10e): „a goni vitele”; (10g): „a face rău”;
(10h): „a purta lumina” etc.

(10) a. un poetic scornitori de traghedii (CDicț.1691-7);

a`. poetici scornitori de cântece (CDicț.1691-7)
a``. un vânt scornitori de fulgere (CDicț.1691-7)
b. un poetic scriitori de comedii leteneşti (CDicț.1691-7)
c. (...) tortu cusători de rană (CDicț.1691-7)
d. sămn purtători de şarpe în ceriu (CDicț.1691-7)
e. gândac veninat gonitori de vită, streachie (CDicț.1691-7)
f. doftorie vindecătoare de sprânceane (CDicț.1691-7)
g. A treia folos, cum oameni făcători de rău să se întoarcă
(CCat. 1560: 5v)
h. De această purtătoare de lumină săptămână și de cinstita zi a
Învierei (CC2.1581: 125)
i.Învățătură pentru Dumineca înainte de Înălțarea cinstitei și de
viață dătătoarei Cruci (CC2.1581: 460)

106
 În structura adjectivală este ocurentă prepoziția-regim a verbului-bază (vezi și Brăescu
2015: 37) – (11): „a curăți de ceva, a asculta de ceva / de cineva”.

(11) a. fiiulu său curățitoriu de păcatele noastre (= a curăța de

păcate) (CC2.1581: 469)
b. și de răceala boaleei curățitoare (CC2. 1581: 425)
c. iaste ascultătoriu de svânta besearecă (PA.1630: 43, apud
Pană Dindelegan 2017: 190)

De asemenea, în tiparele adjectivale pot apărea alte prepoziții – de pildă, cu și spre, așa
cum reiese din contextele de sub (12).

(12) a. să dea ţie acest pământ curătoriu cu lapte şi cu miiare,

(PO.1582: 13/5)
b. izvor de apă curătoriu spre viiața de veaci (CC1.1567-8: 21v)

Pe de altă parte, CPrep poate fi și expresie a unui obiect indirect din matricea verbului-
sursă. În astfel de construcții, adjectivul poate fi antepus – (13a) – sau postpus – (13b).

(13) a. Și această folositoare de sufletu carte (= „carte folositoare

sufletului”), Evanghelie cu învățătură (CC2.1581: II)
b. Învățătură folositoare de suflet (= „învățătură folositoare
sufletului”) în sfânta și marea Duminecă a Paștilor (CC2.1581:
553)

4.1.2. Adjectiv + complement în dativ

În corpusul cercetat, am înregistrat atât situații cu dativ analitic / prepozițional – (14a, b),
cât și cu dativ flexionar – (14c-f).

(14) a. poetic (...) purtători de grije la cămara cărţilor lui Filadelfus

(CDicț.1691-7)
b. Ascultați, oameni iubitori la oameni, adâncul (MI.~1630:
170r, apud Brăescu 2015: 38)
c. Și începu Noe, om lucrătoriu pământului, și răsădi vie
(BB.1688: 6)
d. Și va fi și ocărârea începătoare trufei (CC2.1581: 15)
e. Să să ştie cum amu fostu eu Crăciun de Negreni moştean,
descălecători pomântului (DÎ XVI, Zapis de vânzare *J. Gorj,
1563–1564)
f. că acela iaste pierzătoriu vieției noastre (CC2.1581: 512, apud Brăescu 2015: 37)

4.1.3. Adjectiv + complement în genitiv

Adjectivele provenite din verb se pot combina și cu un complement în genitiv, iar
exemplele identificate în corpusul de limbă veche nu sunt deloc puține.

107
 Cât privește interpretarea acestei structuri, Marina Rădulescu (1992) propune două
soluții: fie încadrează adjectivele derivate în -tor în sfera substantivelor obținute prin
conversiune, un motiv în plus fiind combinarea lor cu un determinant în genitiv, dar și cu un
alt adjectiv: sate păstrătoare fidele ale tradiției (exemplul îi aparține), fie substantivul în
genitiv „determină” întreaga sintagmă (Rădulescu 1992: 98).
În opinia altor lingviști, pe care o împărtășim și noi aici, genitivul poate fi echivalent cu
un circumstanțial în structura verbală – (15a): „râu care curge în Țara Toțești” sau cu un
obiect direct (Stan 2003: 92) – (15b-f).
Adjectivele care se combină cu un complement în genitiv (echivalent cu un obiect direct)
provin de la verbe tranzitive; verbul tranzitiv a devenit adjectiv derivat în -tor, în vreme ce
obiectul direct din structura verbală s-a transformat în complement în genitiv (vezi și
Rădulescu 1992: 95): „Dumnezeu care îi iubește pe oameni” în (15f), de pildă.

(15) a. râu curători al Ţărei Toţeşti (CDicț.1691-7)

b. arma lor armă de furi şi vasele oştitoare a strimbătăţiei
(PO.1582: 49/5)
c. a-toți-priimitoarea beseareca (CC2.1581: 394)
d. Învățături alese din Sfânta evanghelie și din multe scrieri
dumnezeești, (...), spre învățătură oamenilor purtători ai
numelui lui Hristos (CC2.1581: 8)
e. Iară bunulu cu firea și iubitoriulu de oameni Domnulu, și
făcătoriulu a toate, au nu se va rădica spre miluire și
milostivnicie? (CC2.1581: 226)
f. Dumnezeu, ce ești iubitoriul oamenilor (CM.1567: 260r)
g. Ca oaia spre giungheare te trăseș, Hristoase împărate, și ca
un miel nezlobiv te bătuș cu piroane pre cruce de călcătorii legii
bărbaț pentru păcatele noastre (...) (DPar.1683: 185)

4.1.4. Adjectiv + complement direct marcat prin prepoziția pe

(16) Această pasăre iaste iubitoare foarte pre soțul său (CazV.1643:
421)

4.1.5. „Acuzativul direct” (regim tranzitiv)

Acesta poate fi atât antepus – (17a, b) –, cât și postpus – (17c).
Este important să precizăm că atât tiparele de sub 4.1.4, cât și cele din această secțiune,
4.1.5, nu s-au mai păstrat în româna actuală.

(17) a. închinându-ne sfintei și viață-făcătoriu și neîmpărțitei troiță

(CC2.1581: 199)
b. lucru mâncătoriu și vin-băutoriu (Ev.1642: 182, apud Pană
Dindelegan 2017: 190)
c. seminții mâncătoare carne de om (CDicț.1691-7)

4.1.6. Compliniri propoziționale

Mult mai rare sunt structurile în care un adjectiv derivat în -tor să aibă drept compliniri o
propoziție finită, marcată prin conjuncție – (18).

108
 (18) cela ce va fi îndemnătoriu să facă lucru ca aceste (PA.1630:
497, apud Pană Dindelegan 2017: 190)

4.1.7. Structuri comparative și de intensitate

(19) a. mult însămnători grai (CDicț.1691-7)

b. cu frică și cu cutremuru, și cu lacrămi și cu suspini să rugămu
pre milostivulu și lungu-răbdătoriulu Dumnezeu (CC2.1581:
200)

4.1.8. Utilizările fără compliniri

Astfel de structuri sunt foarte numeroase în corpusul cercetat pentru această lucrare, așa
cum reiese sub (20).

(20) a. denlontru sânt lupi răpitori (NT.1648: 131)

b. Veni Fiiul omenesc, zice, iaca om mâncătoriu (...), soț
vameșilor și păcătoșilor (...) (NT.1648: 138)
c. Derept aceasta tot cărtulariul știutoriu Împărățiia ceriului asamănă-să omului
căsătoriu, (NT.1648: 143)
d. ca de-i va fi vreo mână furătoare să o usuce ea Domnulu
(CC2.1581: 283)

4.2. Construcții cu determinant demonstrativ

(21) a. tot lucrul cel potrezitor trece și se va duce (apud Stan 2013:
60)
b. (...) să te știm cânta pre Svinția ta, Iisus Hristoase, cu
Părintele și Duhul acel Svânt, acel curat, acel străluminători,
acel mângâitori și adeverit. (DPar. 1683: 252)

4.3. Semnificația activă / pasivă a derivatelor adjectivale în -tor

În gramaticile vechi ale limbii române, derivatele adjectivale în -tor erau considerate
forme ale „participiului activ” (Cipariu 1855: 41 și 1869: 290), fiind echivalente cu o relativă:
om iubitor = „om care iubește”.
Majoritatea adjectivelor înregistrate au valoare activă, după cum se poate observa în
enunțul de sub (22).

(22) boul împungătoriu (PO.1582: 21/29)

Există însă și unele structuri adjectivale care au valoare „pasivă și modală de

posibilitate”4 (Mîrzea Vasile 2017: 490). De pildă, pământ arătoriu = „care poate fi / care
trebuie arat”; veșmântele îmbrăcătoare = „care pot fi îmbrăcate” etc.

4
Vezi și alte adjective cu sens pasiv la Popescu-Marin (2007: 193-4): cositor, înjugător, mâncătoare,
mulgătoare, sugătoare, țiiitoare etc.

109
 (23) a. fiică prinsă, foarte pohtitori,-re („dorit/-ă de cineva”)
(CDicț.1691-7)
b. iarba sămănătoare (...) roadă de sămânță sămănătoare (BB.
1688: 2)
c. da-voiu ție acel pământ arătoriu (PO.1582: 23/11)
d. veşmăntele îmbrăcătoare (PO.1582: 29/21)
e. boi înjugători (CC2.1581: 415)

5. Concluzii

 Adjectivele derivate cu sufixul de agent -tor provin, în special,

de la verbe tranzitive, de tipul: a iubi > iubitor; a ara > arător; a omorî > omorâtor etc.
Totuși, am înregistrat și situații în care verbul-bază este intranzitiv: ajungător (veşmânt lung,
ajungători până la picioare, CDicț. 1697-7), viitor (Era lumina cea adevărată, carea
lumineadză pre tot omul viitoriu în lume, DPar. 1683: 216).
 Derivatele în -tor (cu variantele lor morfofonetice) sunt frecvente
în scrierile bisericești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, precum și în CDicț.
 La nivel semantic și sintactic, adjectivul păstrează grila de roluri
tematice ale verbului-bază (Agentul, Pacientul / Tema, Experimentatorul etc.), dar poate fi
ocurent și cu circumstanțiale (de loc sau cantitative).
 În ceea ce privește structura grupului adjectival cu centru adjec-
tiv derivat în -tor, acesta, având rol de modificator restrictiv al unui grup nominal, se poate
combina, ca și verbul-bază, cu diferite tipuri de complemente: cel mai productiv este
complementul prepozițional echivalent cu obiectul direct din structura verbală; interesante
sunt construcțiile cu complement în genitiv (diferite realizări ale genitivului), precum și cele
cu complement în dativ (analitic și sintetic).
 În româna actuală, adjectivele derivate în -tor se folosesc mult
mai rar decât în limba veche: vezi om iubitor de artă, cu un CPrep echivalent cu obiectul
direct din structura verbală / propozițională („om care iubește arta”) / om cunoscător al
acestei situații, cu complement în genitiv („om care cunoaște această situație”); ele apar și în
textele bisericești actuale: Om purtător al bucuriilor celor cerești te-ai arătat în lume,
Nectarie (Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie).

Surse

BB.1688 – Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, (1688), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi
de misiune al B. O. R., 1988.
CazV.1643 – Varlaam, mitropolitul Moldovei, Cazania, (1643), București, Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, 1943.
CC1.1567-8 – Coresi, Tâlcul evangheliilor, în Tâlcul evangheliilor şi Molitevnic românesc, ediție
de V. Drimba, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998.
CC2.1581 – Coresi, Carte cu învăţătură, ediție de Sextil Puşcariu, Alexe Procopovici, Bucureşti,
Socec & Co., 1914.
CCat.1560 – Coresi, Catehism, (1560), în Texte româneşti din secolul al XVI-lea I. Catehismul lui
Coresi II. Pravila lui Coresi III. Fragmentul Teodorescu IV. Glosele Bogdan V. Prefețe și
epiloguri, ediţie de Manuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție,
Alexandra Roman-Moraru, Florentina Zgraon, Bucureşti, Editura Academiei, 1982.

110
CDicț.1691-7 – T. Corbea, Dictiones Latinæ cum Valachica interpretatione. Ediţie de Alin-Mihai
Gherman. Vol. I: studiu introductiv, note şi text. Cluj-Napoca: Clusium, 2001.
CM.1567-8 – Coresi, Molitevnic românesc, în Tâlcul evangheliilor şi Molitevnic românesc, ediție
de V. Drimba, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998.
DÎ – Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, ediţie de Gh. Chivu,
M. Georgescu, M. Ioniţă, A. Mareş şi A. Roman-Moraru, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1979.
DPar.1683 – Dosoftei, Parimiile preste an, (Iaşi, 1683), ediție de Mădălina Ungureanu, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012.
MI. .~1630 .~1630 – Manuscrisul de la Ieud, (1630), text stabilit, studiu filologic și indice de
Mirela Teodorescu și Ion Gheție, București, Editura Academiei Române, 1977.
NT.1648 – Noul Testament tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion
Ştefan, Bălgrad (Alba Iulia), Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, 1998.
PO.1582 – Palia de la Orăştie, (1581-1582), ediție de V. Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1968.

Bibliografie

Brăescu, Raluca, 2015, Gradarea în limba română. Perspectivă istorică și tipologică, București,
Editura Muzeul Literaturii Române.
Cipariu, Timotei, 1865 [1855], Compendiu de gramateca limbei române, ediția a 4-a emendată,
Blaj, Sabiniu.
Cipariu, Timotei, 1869, Gramateca limbei române, București, Societatea Academică Română.
Mîrzea Vasile, Carmen, 2017, „Note de formarea cuvintelor. Completări la inventarul adjectivelor
românești în -tor de tipul (casă) vânzătoare, (pământ) arător”, Limba română, anul LXVI,
nr. 4, 490-499.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2017, „Dubla natură a derivatelor în -tor. Variație fono-morfologică și
sintactică”, în Adina Chirilă (ed.), Omul de cuvânt. In honorem Gheorghe Chivu, Secțiunea
Prieteni și colaboratori, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 187-196.
Popescu-Marin, Magdalena (coord.), 2007, Formarea cuvintelor în limba română din secolele al
XVI-lea - al XVIII-lea, București, Editura Academiei Române.
Rainer, Franz, 2011, „The agent-instrument-place “polysemy” of the suffix -tor in Romance”,
Language Typolgy and Universals, no. 64, p. 8-32.
Rădulescu, Marina, 1992, „Note despre complementul indirect în genitiv și regimul său”, Limba
română, XLI (nr. 1-2), p. 95-99.
Stan, Camelia, 2013, O sintaxă diacronică a limbii române, București, Editura Universității din
București.
Zafiu, Rodica, 2012, „Adjectivele în -tor (-toare)”, în Gheorghe Chivu et al. (ed.), Studii de istorie
a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea și al XX-lea, București,
Editura Academiei Române, p. 298-299.

ON ADJECTIVES -tor ADJECTIVAL DERIVATIVES IN OLD ROMANIAN

(Abstract)

The paper aims to discuss -tor derived adjectives in old Romanian, such as lemn crescători în Indiia
‘wood growing in India’. We will make some observations regarding the origin and semantics of this suffix,
then we will extend our research on an old Romanian 16-17 century corpus. The patterns selected will be
classified and discussed from a semantic and a syntactic point of view.

111
CU PRIVIRE LA OBIECTUL DIRECT SUBSTANTIVAL AL
VERBELOR CARE DESEMNEAZĂ ‘MIRAREA’ ÎN
LIMBILE ROMÂNĂ, FRANCEZĂ ŞI SPANIOLĂ

DANA-LUMINIŢA TELEOACĂ
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Precizări preliminare

În prezentul studiu vom avea în vedere structura argumentală activ-tranzitivă (în speţă cel
de-al doilea argument, i.e. obiectul direct) a verbului din română, a mira, văzută prin comparaţie
cu cadrul actanţial aferent heteronimelor corespunzătoare din franceză şi spaniolă, şi anume
verbele étonner şi extrañar1. Discuţia care urmează va fi consacrată în mod esenţial tiparelor
substantivale incluzând un „nume pur”2 şi doar tangenţial unor tipare cu obiect direct
pronominal, în speţă unor contexte în interiorul cărora complementul direct este codificat
morfologic prin cuantificatorul toţi, tiparul cu obiect direct pronominal urmând să fie aprofundat
într-un studiu separat. Apartenenţa lexemelor considerate la subclasa verbelor psihologice (de
mirare) implică actualizarea morfologică a obiectului direct (tematic, un experimentator pasiv3)
ca (pro)nume marcat [+animat], în speţă [+personal]4. Natura animată / personală a
experimentatorului se asociază, la rândul său, cu anumite consecinţe în plan gramatical,
îndeosebi în română, dar şi în spaniolă, limbi în care utilizarea unui morfem personal de
acuzativ atrage după sine şi fenomenul dublării obiectului direct, înţeles ca anticipare sau/şi
reluare5.

1
Demersul nostru va putea fi aprofundat, în cazul spaniolei, prin considerarea lexemelor (cvasi)sinonimice,
asombrar, respectiv sorprender.
2
În bibliografia de specialitate (v., de ex., Mathieu 1996–1997: 122), conceptul de ‘nume pur’ este definit în
relaţie cu ‘numele apropriat’ (Na), mai exact un substantiv evocând noţional apartenenţa la o entitate, ceea ce se
exprimă formal prin ocurenţa acestuia într-o structură genitivală. Astfel, numele apropriat poate reprezenta orice
substantiv pentru care, într-o poziţie sintactică dată, „Na de Nb = Nb”; în acest context, de pildă, ronger l’esprit de
Marie [Na de Nb] este echivalabil prin ronger Marie [Nb].
3
În conformitate cu delimitările din literatura de specialitate, verbele psihologice / afective care se construiesc
cu un exprimentator pasiv (sintactic, un obiect direct) prezintă tranzitivitate slabă, aceasta prin disociere faţă de
verbele de stare / de sentiment cărora le este specifică o tranzitivitate forte, în acest ultim caz experimentatorul
actualizându-se ca subiect (Gehl 2007: 221; v. şi Martin 2006: 361).
4
Aşa cum am avut ocazia de a constata, deşi nu lipsesc, enunţurile cu obiect direct animat nonpersonal, în
speţă [+animal], sunt foarte slab atestate, verbele psihologice desemnând ‘mirarea’ fiind asociate prin excelenţă –
asemenea, de altfel, şi altor lexeme din aceeaşi paradigmă (cf., de ex., verbele a minuna, a consterna sau a stupefia)
– cu experimentatori marcaţi [+ animat], [+uman].
5
Tiparul cu pe este unul dintre tiparele în cazul cărora se impune dublarea complementului direct, în
conformitate cu normele românei literare actuale (GALR [II] 2005: 381).
 2. Structuri argumentale verbale specifice în context romanic6

În limba română actuală, contextele cu obiect direct [+personal, +nume pur] sunt bine
reprezentate, atât cu substantive la singular (nume comune şi nume proprii de persoană), cât şi la
plural, deşi cu o anumită prevalare a celui de al doilea tip de contexte:

(1) a. Ce l-a mirat pe italian când a venit la Steaua […] (www.gsp.ro/.../surpriza-imensa-

pentru-piovaccari-ce-l-a-mirat-pe-italian-...)
b. Negoiţă a avut o iniţiativă care i-a mirat pe angajaţii clubului!
(www.gsp.ro/.../negoi-a-avut-o-ini-iativ-care-i-a-mirat-pe-angaja-ii-clubul...)
c. Pe istoricii noştri nu i-a mirat nici atitudinea stranie a lui Jukov
(https://books.google.ro/books?isbn=9734650424) ş.a.

În franceză, concurenţa dintre cele două tipare, cu singularul, respectiv cu pluralul, se

soluţionează în mod evident în favoarea pluralului, aşa cum se poate observa pornind şi de la
contextele excerptate din pagini de limba franceză actuală:

(2) a. Le contenu de cette valise suspecte a étonné les douaniers suisses !

(www.dailymotion.com/video/x4k16bq)
conţinutul acestei valize suspecte a uimit vameşii elveţieni
„Conţinutul acestei valize suspecte i-a surprins pe vameşii elveţieni”
b. La baisse record du chômage étonne les experts
(https://www.letemps.ch/economie/baisse-record-chomage-etonne-experts)
scăderea record a şomajului uimeşte experţii
„Scăderea record a şomajului îi surprinde pe experţi”
c. Une telle protestation a étonné le leader […] (https://fr.news-front.info/.../le-
congressiste-a-etonne-la-leader-cnn-ayant-soutenu-la-p...) ş.a.
un asemenea protest a uimit liderul…
„Un asemenea protest l-a surprins pe liderul...”

Similar situaţiei consemnate pentru franceză, şi în spaniolă predomină vizibil contextele cu

substantive la plural, şi de această dată starea de surprindere fiind resimţită mai ales, chiar în
mod fundamental, nu de un experimentator anume, ci de o categorie experimentatoare (cea a
‘prietenilor’, a ‘biologilor’, a ‘spectatorilor’ etc.):

(3) a. La noticia de su divorcio extrañó a todos sus amigos

(www.wordreference.com/es/en/translation.asp?spen=extraño)
vestea de al său divorţ miră pe toţi ai săi prieteni
„Vestea divorţului său i-a mirat pe toţi prietenii săi”
b. [...] a los turcos les ha extrañado que preguntemos por ellos
(https://books.google.ro/books?isbn…)
pe turci i-a mirat ca să întrebăm pentru ei
„… pe turci i-a mirat să ne interesăm de ei”

6
În discuţia din această secţiune suportul investigaţiei noastre va fi constituit de o serie de contexte excerptate
online din pagini actuale de limba română, franceză şi spaniolă.

114
 c. [...] algo que ha extrañado a su director (www.diariodecadiz.es/article/...
/nuestro.html) ş.a.
… ceva care a mirat pe al său director
„… ceva care l-a contrariat pe directorul său”

Per ansamblu, enunţurile în interiorul cărora obiectul direct regizat de verbul extrañar
reprezintă morfologic un substantiv sunt mai modest atestate, având în vedere concurenţa
exercitată de verbele (cvasi)sinonimice asombrar şi (într-o măsură mai mică) sorprender,
lexeme în general superior valorificate în tipar activ-tranzitiv, şi în cazul acestora predominând
însă net contextele în care obiectul direct este un substantiv la plural.
Aşa cum se poate constata pornind de la enunţurile reproduse mai sus, româna se
singularizează prin două particularităţi morfosintactice, şi anume prezenţa unui morfem personal
de acuzativ (pe), respectiv dublarea clitică a obiectului direct, de fapt, cele două aspecte
responsabile pentru maxima individualizare a acestui tip de complement7. Valorificarea unui
morfem personal de acuzativ şi fenomenul sintactic al dublării au fost puse în relaţie cu două
particularităţi tipologice ale românei în ansamblul limbilor neolatine. În realitate, statutul de
‘tipologic’ al celor două particularităţi se susţine mai ales prin raportare la unele dintre limbile
romanice, de pildă la franceză, în condiţiile în care alte idiomuri neolatine prezintă şi ele un
morfem personal de acuzativ, precum şi o serie de contexte în care dublarea se impune. Aşa
cum a putut reieşi din discuţia anterioară, un morfem personal de acuzativ apare şi în spaniolă,
deşi aici nu putem identifica un fenomen al dublării (obiectului direct) care să corespundă
perfect celui din limba română. De fapt, diferenţele sunt de semnalat inclusiv în ceea ce priveşte
morfemul personal de acuzativ. Am discutat supra despre capacitatea superioară a spaniolului a
de a individualiza comparativ cu morfemul personal de acuzativ din română. Astfel, aşa cum
arată Roegiest (1979), selectarea acuzativului prepoziţional (cu prepoziţia a) nu apare exclusiv
în contexte în care obiectul direct este marcat [+animat, +personal], ci şi într-o serie de cazuri
(în realitate, bine reprezentate) în care nucleul enunţului respectiv este constituit de un aşa-numit
verb personificador, denominaţie care se justifică în virtutea capacităţii acestui tip de lexeme
verbale de a conferi obiectului direct trăsătura [+animat]. În acelaşi timp, aşa cum am avut
ocazia de a constata cu prilejul cercetării întreprinse, verbele psihologice din aria mirării se
construiesc cu obiecte directe precedate de morfemul personal de acuzativ a inclusiv în tipare cu
numeroase substantive colective (cf., de ex., pueblo, gente, nume proprii desemnând ţări, oraşe
etc.), care în română nu sunt precedate de pe decât cu totul excepţional. În ceea ce priveşte
dublarea clitică, în româna (literară) actuală acest fenomen sintactic (actualizat atât ca
anticipare, cât şi ca reluare a obiectului direct) reprezintă prin excelenţă o particularitate

7
Aşa cum se arată în GALR (2005 [II]: 377), utilizarea morfemului personal de acuzativ pe corespunde unei
mai puternice individualizări, în comparaţie cu cea realizată prin articularea hotărâtă. În bibliografia străină de
specialitate, problema a fost discutată, de pildă, de autori ca: von Heusinger (2002), Leonetti (2003), Filimonova
(2005), von Heusinger şi Kaiser (2007) sau Stark (2011: 36). S-a vorbit, printre altele, despre un „effet de
sp cificit ” (Heusinger 2002; Stark 2011) cu care se asociază morfemul personal de acuzativ, despre rolul central al
genului şi al funcţiei sale clasificatoare în marcarea diferenţiată a obiectului direct în limbile romanice, despre o
serie de tendinţe generale comune în româna şi în spaniola moderne (de pildă, pronumele personale şi numele
proprii desemnând referenţi animaţi sunt întotdeauna marcate), dar şi despre unele divergenţe (v., de pildă, contexte
în care obiectul direct +personal nu se poate construi cu pe în română, în schimb acelaşi substantiv poate apărea,
într-un tipar tranzitiv, cu morfemul a în spaniolă şi invers; capacitatea superioară – definită în termenii unei aşa-
numite „force r f rentielle”, cf. Milsark 1977 sau Stark 2011 – a spaniolului a de a individualiza comparativ cu
morfemul personal de acuzativ din română).

115
gramaticală / gramaticalizată (GALR 2005 [II]: 381, 411 sq.)8. Totuşi, inclusiv în cazul
românei se pot identifica situaţii discursive în care, deşi obiectul direct este construit cu pe,
acesta nu este dublat printr-un clitic. Cel mai adesea însă, cele două tipuri de enunţuri se
disociază sub aspect stilistic. Astfel, preferinţa pentru o construcţie sau alta (i.e. cu şi fără
dublare clitică) diferă de la un vorbitor la altul, (şi) în funcţie de registrul în care se exprimă
locutorul (colocvial, regional, cultivat), numai în anumite cazuri, în realitate limitate, putându-se
admite variaţia literară liberă. Pe de altă parte, sunt situaţii în care dublarea clitică nu este
posibilă; ne referim, de pildă, la cazurile în care complementul direct este exprimat printr-un
substantiv la acuzativ neprepoziţional, articulat sau nearticulat, în postpunere ş.a. (pentru alte
situaţii similare, v. GALR [II] 2005: 381 sq.).
În schimb, în spaniola (literară) actuală, norma prevede obligativitatea dublării clitice
exclusiv în situaţiile în care obiectul direct (morfologic, un substantiv) este antepus verbului, în
consecinţă dublarea actualizându-se ca reluare (v., de ex., Vivanco 2013)9. Aspectul se susţine
şi prin exemplele excerptate de noi din pagini de limba spaniolă actuală (cf. supra, (3) a.–c.),
care reflectă conformitatea cu norma gramaticală actuală. În această ordine de idei, am putea
spune că fenomenul anticipării obiectului direct se defineşte oarecum prin opoziţie cu acelaşi
fenomen, identificabil în cazul românei, în speţă al românei literare actuale. Dacă în română
tiparele fără dublare (anticipare) sunt calificabile drept mai puţin îngrijite, în spaniolă,
dimpotrivă, anticiparea aceleiaşi poziţii sintactice printr-un clitic este susceptibilă de a fi definită
ca fiind specifică unui registru colocvial sau reflectând un aspect pragma-discursiv10.
Fenomenul dublării poate viza uneori cazurile în care enunţiatorul se autoinclude într-o
anumită categorie „experimentatoare”, în astfel de situaţii fiind vorba despre o dublare
condiţionată atât gramatical, cât şi stilistic-discursiv. Spaniolul extrañar se distribuie mai
degrabă izolat în astfel de tipare, cf., de ex.,

(4) A todos también nos ha extrañado y por eso creemos que […]
(www.linguee.fr/espagnolfrancais/traduction/estoy+extrañado.html) ş.a.
pe toţi de asemenea ne-a mirat şi pentru asta credem că…
„Cu toţii am fost (în egală măsură) surprinşi şi de aceea credem că…”,

(mult) mai bine atestate în contexte similare fiind verbele (cvasi)sinonime asombrar şi
sorprender, ocurente atât în enunţuri cu reluarea, cât şi cu anticiparea obiectului direct
(morfologic, un substantiv şi, mai ales, un pronume, în speţă un nedefinit cuantificator).

8
Aşa cum se ştie, în româna veche, fenomenul dublării (anticiparea şi, mai puţin, reluarea obiectului direct /
indirect), deşi nu lipsea la modul absolut, apărea mai degrabă sporadic, observaţie valabilă îndeosebi cu referire la
textele traduse (v., de pildă, Stan 2013: 172 sq.). După toate probabilităţile, dublarea clitică reprezintă o inovaţie,
manifestată însă ca tendinţă în româna veche (Asan 1961: 99-101). Pentru specificitatea acestui fenomen, atât din
perspectivă romanică, cât şi balcanică, v., de pildă, Tomić (2004: 21-25) şi Tasmowski (2011: 139, 151-156).
9
În acest context am putea stabili unele similitudini cu situaţia din româna veche, etapă în care fenomenul
anticipării obiectului direct apărea foarte rar, în orice caz (mult) mai sporadic comparativ cu reluarea aceleiaşi poziţii
sintactice (v. supra, nota anterioară).
10
Dacă la o serie de autori (v., în acest sens, Bello 1925, GRAE 1973, Marcos Mar n 1978 sau Contreras
1979), anticiparea obiectului direct şi în alte situaţii decât cele în care acesta reprezintă morfologic: a) un pronume
tonic; b) pronumele nehotărât todo; c) un numeral precedat de un articol sau d) pronumele nehotărât uno este
calificată fie drept redundantă, fie expresia unui registru mai puţin îngrijit, la alţii (cf., de ex., Silva-Corvalán 1980-
1981 sau, mai recent, Vivanco 2013), acelaşi fenomen primeşte o justificare din perspectivă pragmatică. Aspectul a
fost abordat din unghi pragmatic şi de Becerra Bascuñán (2006), care invocă, în cazul fenomenului dublării /
anticipării obiectului direct substantival, un mecanism similar celui identificabil în situaţiile discursive de exprimare
explicită a subiectului pronominal personal.

116
 Despre o dublă determinare, stilistică, dar şi gramaticală, putem vorbi şi în cazul tiparelor
paralele în care prezintă ocurenţe românescul a mira, cel mai adesea în astfel de situaţii
discursive fiind vorba despre enunţuri în care obiectul direct pronominal este plasat în
postpoziţie faţă de verbul regent, în consecinţă dublarea actualizându-se ca anticipare:

(5) Felul ei de-a umbla prin casă, ca un strigoi, ne-a mirat pe toţi
(https://books.google.ro/books?isbn=6067418754) ş.a.

Spre deosebire de spaniolul extrañar, francezul étonner este bine reprezentat în contexte
sintactice relevante pentru autoincluderea enunţiatorului într-o anumită categorie
experimentatoare:

(6) Sa facilité d’élocution nous a tous étonnés (www.college-saint-vit.fr/crbst_633.html) ş.a.

facilitatea sa de elocuţiune ne-a uimit pe toţi
„Uşurinţa sa de a se exprima ne-a surprins pe toţi”

Pentru franceză, nivelul literar standard, nu am consemnat însă enunţuri (emfatice) cu

tematizarea obiectului direct (substantival) şi, implicit, dublarea / reluarea acestuia, de genul
celor consemnate pentru română şi spaniolă:

(7) *Certains amis(,) ça les a étonnés que...

anumiţi prieteni, asta i-a uimit că…
„Pe unii prieteni i-a mirat faptul că…”

Aşa cum se ştie, din punctul de vedere al topicii, franceza este definibilă drept limbă
romanică SVO (sujet – verbe – objet), deşi, în situaţii speciale (şi anume, atunci când obiectul
direct este, morfologic, un pronume personal), subiectul este urmat de complement, iar nu de
verb (cf. topica SOV). Făcând aceste observaţii, avem în vedere situaţia identificabilă la nivelul
limbii literare standard. În registrul familiar însă, sunt valorificate (şi) tipare în care obiectul
direct – morfologic un pronume personal – este plasat în antepoziţie faţă de verb(ul de mirare),
dar şi faţă de subiect, ceea ce implică o topică specifică, şi anume OSV. În astfel de cazuri (i.e.
situaţii discursive cu obiect direct pronominal dublu exprimat11) avem a face cu tipare stilistice,
tipare pentru care enunţiatorul optează în scopul evidenţierii unui anumit conţinut12. Şi la alţi
autori tiparul în discuţie este aprofundat în relaţie cu fenomenul stilistic al dublării (reluare, dar
şi anticipare), precum şi al dislocării13.

3. Concluzii

Apartenenţa verbului ‘a mira’ la subclasa verbelor psihologice (de mirare) implică un

argument obiect direct marcat [+animat], în speţă, [+personal], acesta definindu-se în

11
Deşi, în conformitate cu atestările online, tiparele cu dubla exprimare a poziţiei sintactice obiect direct sunt
reprezentate exclusiv prin structuri cu obiect direct pronominal (cf., de ex., Même nous ça nous a étonnés […],
www.franceinfo.fr/.../aucun-policier-n-est-venu), totuşi nici tiparele paralele, cu obiect direct substantival, nu sunt
excluse (pentru registrul familiar al limbii).
12
V. Grevisse şi Goosse (2007: 375), care discută îndeosebi tiparele emfatice în interiorul cărora dublarea se
actualizează ca reluare.
13
V., de ex., Blasco (1994: 42-44), autoare care arată că astfel de tipare nu sunt normative, fiind în mod
esenţial specifice unui registru mai lejer, în speţă exprimării orale.

117
perspectiva rolurilor tematice drept experimentator (pasiv). În acest context, individualizarea
românei este evidenţiabilă mai ales la nivelul unor particularităţi gramaticale sistemice (vs.
discursive), şi anume dublarea clitică a obiectului direct, respectiv prezenţa unui morfem
personal de acuzativ (pe). Un morfem personal de acuzativ apare şi în spaniolă, însă – aşa cum
reiese din studiile de specialitate şi cum de altfel s-a putut verifica pornind inclusiv de la o serie
de contexte online excerptate de noi – acesta cunoaşte (şi) utilizări particulare, per ansamblu lui
fiindu-i specifică o capacitate superioară de a individualiza. Concordanţa este parţială şi în ceea
ce priveşte fenomenul dublării în cele două limbi romanice. Astfel, dacă în româna (literară)
actuală dublarea clitică (atât anticiparea, cât şi reluarea obiectului direct) reprezintă prin
excelenţă o particularitate gramaticală, ceea ce nu exclude unele tipare stilistice şi nici unele
situaţii în care acest fenomen este inadmisibil din perspectiva normelor literare (actuale), în
spaniola (literară) actuală, norma prevede obligativitatea dublării clitice exclusiv în situaţiile în
care obiectul direct, morfologic un substantiv, este antepus verbului, în consecinţă dublarea
actualizându-se în mod fundamental ca reluare. Franceza se singularizează cel mai pregnant, pe
de o parte ea nedispunând de un morfem personal de acuzativ, pe de altă parte, fenomenul
„dublării” (obiectului direct) nefiind definibil în franceză din perspectivă gramaticală (dublarea
intervine de regulă în enunţuri circumscrise stilistic, specifice unui registru familiar-oral).

Bibliografie

Asan, Finuţa, 1961, „Reluarea complementului în limba română”, în Alexandru Graur, acques Byck
(coord.), Studii de gramatică, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., p. 93-105.
Becerra Bascuñán, Silvia, 2006, Estudio diacrónico y sincrónico del objeto indirecto en el español
peninsular y de América, Copenhague, Museum Tusculanum Press, University of Copenhague
(„Études Romanes 57”).
Bello, Andrés, 1925, Gramática de la lengua castellana, Paris, Editorial Andrés Blot.
Blasco, Mylène, 1994, „Les nonc s à ‛redoublement’ et ‛dislocation’ en français contemporain.
Analyse en double marquage”, L’Information Grammaticale, 63, p. 42-44.
Contreras, Heles, 1979, „Clause Reduction, the Saturation Constraint, and Clitic Promotion in Spanish”,
Linguistic Analysis, vol. 5: 2, p. 161-182.
Filimonova, Elena, 2005, „The noun phrase hierarchy and relational marking: Problems and
counterevidence”, Linguistic Typology, 9, p. 77-113.
Gehl, Liana, 2007, Bi-grammatica dei verbi di sentimento nell’italiano e nel rumeno, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Grevisse, Maurice, André Goosse, 2007, Le bon usage. Grammaire française (14e éd), Bruxelles, De
Boeck Duculot.
Guţu-Romalo, Valeria (coord.), 2005, Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, Bucureşti, Editura
Academiei Române [GALR 2005 [II]].
Heusinger, Klaus Von, 2002, „Specificity and Definiteness in Sentence and Discourse Structure”,
Journal of Semantics, 19, p. 245-274.
Heusinger, Klaus Von, Georg Kaiser, 2007, „Differential Object Marking and the lexical semantics of
verbs in Spanish”, în Georg Kaiser, Manuel Leonetti (ed.), Proceedings of the Workshop
„Definiteness, Specificity and Animacy in Ibero-Romance Language”, Konstanz, Universität
Konstanz, p. 85-110.
Leonetti, Manuel, 2003, „Specificity and object marking: the case of Spanish a”, în Klaus Von
Heusinger, Georg Kaiser (ed.), Proceedings of the Workshop ‘Semantic and syntactic aspects of
specificity in Romance languages’, Konstanz, Universität Konstanz, p. 67-101.
Marcos Marín, Francisco, 1978, Estudios sobre el pronombre, Madrid, Credos.

118
Martin, Fabienne, 2006, Prédicats statifs, causatifs et résultatifs en discours. Sémantique des adjectifs
évaluatifs et des verbes psychologiques. Online: www.uni-stuttgart.de/lingrom/.../
pdf/these_versionfinale_21juin2006.pdf.
Mathieu, Yvette Yannick, 1996–1997, „Un classement s mantique des verbes psychologiques”, Cahier
du CIEL, LADL & LLI, Université Paris 7, p. 115-133.
Mémoires de la Société de Linguistique de Paris (Nouvelle série), Tome XIX, L’évolution
grammaticale à travers les langues romanes, Louvain – Paris, Peeters [MSL XIX].
Milsark, Georg, 1977, „Toward an Explanation of Certain Peculiarities of the Existential Construction
in English”, Linguistic Analysis 3, p. 1-30.
Real Academia Española. Comisión de Gramática, 1973, Esbozo de una nueva gramática de la lengua
española. Boletín de la Real Academia Española, Madrid, Espasa-Calpe, S.A. [GRAE].
Roegiest, Eugène, 1979, „À propos de l’accusatif pr positionnel dans quelques langues romanes”, Vox
Romanica, 38, p. 37-54.
Silva-Corvalán, Carmen, 1980–1981, „La función pragmática de la duplicación de pronombres
cl ticos”, Boletín de Filología de la Universidad de Chile 31: Homenaje a Ambrosio Rabanales,
p. 561-570.
Stan, Camelia, 2013, O sintaxă diacronică a limbii române vechi, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti.
Stark, Elisabeth, 2011, „Fonction et d veloppement du marquage diff rentiel de l’objet direct en
roumain, en comparaison avec l’espagnol p ninsulaire”, MSL XIX, p. 35-61.
Tasmowski, Liliane, 2011, „Grammaticalisation et classification: le cas du roumain”, MSL XIX, p. 135-
165.
Tomić, Olga Mišeska, 2004, „The Balkan Sprachbund properties. Introduction”, în Olga Mišeska
Tomić (ed.), Balkan Syntax and Semantics, Amsterdam, John Benjamins p. 1-55.
Vivanco, Margot, 2013, „La noción de tópico en la evolución de la duplicación cl tica”, Dicenda.
Cuadernos de Filología Hispánica, vol. 31, p. 229-249. Online: http://dx.doi.org/10.5209/
rev_DICE.2013.v31.43639.

ON THE NOMINAL DIRECT OB ECT OF ‘WONDER’ PSYCH VERBS IN ROMANIAN,

FRENCH AND SPANISH

(Abstract)

The present study displays the results of a comparative research in the Romance area which focuses on the
second argument (the direct object) of the verb Rom. a mira ‘wonder’ , as opposed to the argument structure of
the corresponding verbs – Fr. étonner and Sp. extrañar. Our research will mainly highlight the prototypical noun
patterns and we will only secondarily consider patterns with a pronominal direct object, that is, direct objects
realized by the universal quantifier standing for all. Starting from online Romanian, French and Spanish
language samples, we try to underline the main similarities and differences across languages regarding the
typological parameters of clitic doubling and the presence/absence of DOM. From this perspective, we deal with
grammatical (prescriptive) patterns, stylistic and stylistic-grammatical patterns.

119
PRAGMATICĂ ȘI STILISTICĂ
 CREAȚII DIGITALE DE TIP MEMES.
CADRU TEORETIC

BIANCA ALECU
Universitatea din București

1. În ultimele două decenii limbajul digital folosit în mediul online a evoluat în moduri
surprinzătoare, atât pentru public, cât și pentru cercetătorii acestui spațiu pentru care
comunicarea este elementul definitoriu. Unul dintre aceste moduri este constituit de
producerea, transmiterea, receptarea și consumul de memes, un tip de creații digitale
multimodale, dublu codate (vizual și verbal). Studierea acestui fenomen este de dată relativ
recentă (ultima decadă, câteva articole izolate începând din anii 2000). În ultimii ani, în
mediul academic a crescut interesul pentru meme, fiindu-i consacrate câteva studii de referință
(Shifman 2014, Wiggins 2019) și zeci de teze de disertație și de doctorat, în toata lumea, pe
lângă numeroase articole publicate în reviste de specialitate.
1.1. Această lucrare propune, în primul rând, o privire de ansamblu asupra stadiului
actual al cercetărilor despre memes, cu intenția de examina teoriile și aplicațiile lingvistice în
acest domeniu. În al doilea rând, am evidențiat și ilustrat succint câteva concepte teoretice
angrenate în analiza acestor creații complexe. Nu în ultimul rând, lucrarea dorește a fi o
pledoarie pentru studiul limbajului digital și, în particular, al internet memes.
1.2. Termenul englezesc meme (/mi:m/) are o istorie conceptuală sinuoasă. În prima sa
accepție, dată de creatorul cuvântului, Richard Dawkins (The Selfish Gene, 1976), meme
denumește o unitate culturală cu posibilitatea de replicare, fiind pentru existența culturală
umană ceea ce este gena pentru existența biologică. Acoperirea largă (de la sloganuri la
credințe) a termenului-„umbrelă” a fost criticată. Acest prim sens este adus în discuție de
majoritatea studiilor vizând sensul curent (digital). Este neclar, însă, când și prin ce mecanism
s-a dezvoltat al doilea sens, putând fi vorba de o îngustare semantică. Începând cu anul 2004
(aproximativ) termenul a fost apropriat de mediul online, fiind folosit în construcții precum
internet meme pentru a denumi o creație digitală, la început un colaj imagine-text, elaborat de
cele mai multe ori cu intenție umoristică. Domeniul de studiu al primului sens a fost numit
memetics. Pentru al doilea sens, cel de care ne vom ocupa în continuare, domeniul de studiu
este numit memology (confundat, uneori, cu memetics). Acesta este recunoscut ca atare atât de
cercetători, cât și de amatori, care pornesc numeroase discuții pe forumuri (în special pe
Reddit). Este relevantă achiziția termenului de către publicul larg, dovedită și prin articole
jurnalistice (The Atlantic, Nautilus – publicații americane; Utopia Balcanică, Vice – pentru
mediul românesc). Toate aceste aspecte sunt importante pentru o discuție lingvistică a
fenomenului, deoarece sugerează capacitatea de reflecție a vorbitorilor / a utilizatorilor asupra
acestor noi forme de comunicare și conștientizarea unor disocieri de tipul limbaj / limbaj digital,
cu toate „straturile” sale: vocabular, reguli de formare, conduite discursive și social-pragmatice.
1.3. Situația din Internetul în limba română este sincronizată cu cea internațională, în
sensul că se produc și se consumă memes. Particularitățile codului verbal și ale celui vizual, în
termeni de specificitate, localizare, referințe culturale pot fi teme de cercetare1. Câteva
exemple de pagini românești de Facebook dedicate acestor creații sunt: Memes[RO] (politică,
educație, televiziune), Romanian History Memes (istorie). Cea mai populară pagină, Junimea,
are aprecierile a peste 61.000 de utilizatori. Un proiect personal de cercetare vizează
specificul acestor creații digitale cu temă literară. În privința adaptării termenului la limba
română, datele empirice de până acum sugerează oscilația între s.f. memă, -e și s.n. méme, -
uri, uneori și meméuri. Totodată există și forme grafice românești care redau pronunția
englezească: s.n. mim, -uri. Informații suplimentare despre adaptarea termenului se găsesc la
Zafiu (2015). În acest articol, voi folosi forma englezească meme, memes, deoarece termenul
este încă neadaptat limbii române și doresc să mențin integritatea conceptului din bibliografia
(în limba engleză) consultată.

2. Tabloul principalelor direcții de studiu urmează două coordonate: a) definiția

fenomenului și b) conceptele operaționale conexe unor posibile abordări lingvistice. Acestea vor
fi exemplificate succint, având în vedere specificul teoretic și sintetic al lucrării de față.
O distincție formală de bază este aceea dintre video memes, videoclipuri scurte, distribuite
pe platforme precum YouTube și, recent, TikTok (Shifman 2014, Burgess 2008) și non-video
memes (colajele imagine-text), care au avut o mai mare pondere în cercetare.
Principalele probleme ale unei cercetări despre memes sunt atât de natură practică, cât și
teoretică. Cele de natură practică pot fi rezumate prin următoarele trăsături ale memes: schimbări
formale rapide, impredictibile și aparent nemotivate, efemeritate, anonimitate, dificultatea găsirii
„prototipului”, necesitatea datelor contextuale ce permit decodarea (și opacizarea lor în timp),
pluritatea decodărilor posibile. Cele de natură teoretică presupun, în linii mari, stabilirea relației
dintre meme (în sens originar, la Dawkins și continuatorii săi) și internet meme2, extragerea unui
set de caracteristici universale, propunerea unei taxonomii viabile, eventual stabilirea unor
genuri și subgenuri (specii), relația dintre viral și meme („metafore biologice provenite din
încercările de a defini o știință a transmiterii culturale, bazate pe teoria evoluției”, Burgess
(2008: 1)). Alte direcții de cercetare pot viza relația dintre memes și alte manifestări online,
influența unei anumite culturi și limbi în producerea și receptarea lor, asocierea cu anumite
comportamente umane din mediul offline (folosirea lor în proteste, de exemplu, fenomen
internațional). Limbajul memes și implicațiile sale politice sunt două dintre dezvoltările viitoare
presupuse de Shifman (2014: 171), care se pot servi de analize lingvistice.
2.1. Nu există, deocamdată, o definiție unică a acestor creații digitale, fapt datorat
proteismului formal și semiotic al acestora. Definițiile propuse tind să evidențieze o
caracteristică a memes relevantă pentru unghiul de abordare; cu alte cuvinte, sunt puține definiții
cuprinzătoare și supradisciplinare.
Anticipând, există abordări lingvistice ale fenomenului care utilizează concepte din
pragmatică (intenție, teoria actelor verbale, declanșatori de presupoziții, conceptele de face și
stance etc.), retorică (analiza argumentării, persuasiune, audiență, ethos colectiv/individual,
ethos real/proiectat), analiza discursului (computer mediated discourse), semiotică (memes ca
semne multimodale, procesul de resemantizare), cognitivism (conceptul de frame, scenariul
cognitiv, metafora conceptuală), stilistică și teoria textului (intertextualitate, polisemantism,

1
Un demers similar interesant vizează memes din Estonia, care sunt hibride atât din punct de vedere verbal
(estonă și engleză), cât și vizual / retoric (unele imagini au origine rusă și sunt remixate pentru a reflecta o
conjunctură locală) (Laineste, Voolaid, 2016).
2
Wiggins (2019: 9) examinează raportul dintre meme și internet meme, relevând doar două similitudini:
competiția pentru atenția umană și potențialul de reproducere facilă.

124
polifonie, limbaj digital, antropomorfizare etc). Mai multe detalii despre unele concepte
lingvistice menționate se găsesc în secțiunea 4 a prezentei lucrări. Totodată, pentru a demonstra
amploarea fenomenului, merită amintite și abordările non-lingvistice din domenii precum
matematică (teoria mulțimilor, modele de difuzare), științele comunicării (mediu digital, cultură
participativă, user-generated content, artefact cultural), sociologie (capital social, identitate
online/offline), politică (cybersecurity, ideologie), filosofie (postumanism, consumerism,
postadevăr, fake news) etc.
Trebuie notat faptul că unele concepte utilizate în diverse analize nu aparțin unei discipline
„clasice”, fiind definite strict în legătură cu obiectul de studiu: internet ugly (stil grafic și vizual
specific), internet speak (limbaj digital specific, caracterizat de erori gramaticale intenționate cu
efect comic: doge, lolspeak), gen (al comunicării, desemnând atât un grup de elemente, cât și
practica discursivă în care acestea sunt implicate, cf. Wiggins (2019)), mod ( enkins 2014),
menom (analogie cu genom, desemnând „familia de elemente bazate pe același meme”,
Villanueva-Mansilla (2017: 122)) etc. Este posibil ca din aceste concepte să fie selectate ulterior
instrumentele de cercetare proprii memologiei ca disciplină subsumată științelor comunicării
digitale.
Spitzberg (2014: 312) propune una dintre cele mai largi definiții ale fenomenului, indicând
totodată și posibilele abordări lingvistice:

“A meme is an act or meaning structure that is capable of replication, which means

imitation. [...] Thus, a meme is a version of what semiotics refers to as a sign, and what
rhetorical scholars consider a text or an ideograph [...] and could take on more
macrofunctional forms such as a rhetorical trope [...] or speech act.”3

Autorul nu se referă strict la internet memes, deoarece include și tweeturile, e-mailurile

sau imaginile digitale în conceptul de “replicable transmitters of cultural meanings”4. De
aceea, pentru scopul nostru vom reține din această definiție importanța capacității de imitare /
replicare, precum și conceptualizarea ca semn, trop sau act verbal, restrângând, însă, clasa de
elemente vizate.
O bifurcație teoretică în definiția memes este reprezentată de perceperea acestora ca
unități singulare sau, din contră, ca grupuri de unități de conținut cu trăsături similare, în
concepția lui Shifman (2014). Pentru internet memes cercetătoarea propune o definiție mai
restrictivă decât cea examinată anterior:

“a) a group of digital items sharing common characteristics of content, form, and/or
stance; b) that were created with awareness of each other; and c) were circulated,
imitated, and/or transformed via the Internet by many users”5 (Shifman 2014: 7).

Autoarea analizează fenomenul memes ca “socially constructed public discourses in which

different memetic variants represent diverse voices and perspectives”6 (s. ns.), o perspectivă de

3
„Meme este un act sau o structură de semnificație capabilă de replicare (imitație) [...] Astfel, meme este o
versiune a ceea ce semioticienii numesc semn sau a ceea ce retoricienii numesc text [...], putând lua și alte forme
macrofuncționale precum trop [...] sau act verbal” (trad. ns., B.A.).
4
„unități replicabile care transmit semnificații culturale” (trad. ns., B.A.).
5
„a) un grup de obiecte digitale având în comun trăsături de conținut, de formă și/sau de atitudine b) create în
relație cu celelalte și c) circulate, imitate și/sau transformate prin intermediul Internetului de către mulți alți
utilizatori” (trad. ns., B.A.)

125
interes din punct de vedere lingvistic. Se observă punctele comune în care cercetările converg:
potențialul de imitație, mediul digital de elaborare și de existență, capacitatea de transmitere a unei
informații culturale (în sens larg). Acestea sunt în parte „moștenite” din definiția dawkinsiană.
În final, ultima definiție pe care o vom discuta este cea dată într-un studiu recent,
multidisciplinar, care își propune analiza acestui fenomen ca discurs aflat la convergența a trei arii
de studiu: semiotica, retorica (autorul vizând, în special, argumentarea, pe care o subsumează
ideologiei) și teoria textului (unde este examinat mecanismul intertextualității și este dezvoltat
conceptul de gen „al comunicării”). Astfel, Wiggins (2019: 11) definește meme ca:

“a remixed, iterated message that can be rapidly diffused by members of participatory

digital culture for the purpose of satire, parody, critique, or other discursive activity. [...]
Its function is to posit an argument, visually, in order to commence, extend, counter or
influence a discourse”7 (s.ns.).

Această definiție poate fi un punct de plecare important pentru cercetările pragmatice,

stilistice sau retorice ale fenomenului.
Nu în ultimul rând, o componentă importantă pentru definirea acestor creații este umorul
(„humor is merely the surface-level entry point”8, Wiggins 2019: 11). Memes sunt uneori sinonime
parțiale cu „glume”, deși vorbitorul nu ar spune „Ai văzut gluma aia de pe 9GAG cu Donald Duck
și Trump?”, ci ar selecta lexical una dintre variantele de adaptare a termenului discutat. Astfel, unii
cercetători propun clasificări precum “memes as jokes” și “memes that use humour to comment on
serious issues or express opinions”9 (Grundlingh 2017). Principala problemă teoretică constă în
considerarea umorului ca intrinsec și definitoriu pentru creațiile digitale de acest tip sau, din
contră, ca o tehnică secundară sau „de suprafață”. Impasul teoretic este datorat multitudinii de
forme și de funcții ale memes, precum și dificultăților inerente studiului umorului.
2.2. Având în vedere cele de mai sus, putem formula o definiție de lucru care să permită
examinarea lingvistică a fenomenului. Astfel, consider că memes sunt creații digitale dublu codate,
vizual și verbal, existând atât static (sub formă de colaj imagine-text), cât și dinamic (video, format
GIF), create, modificate, răspândite și consumate (sub formă de vizualizări/redistribuiri) de către
utilizatorii Internetului. Memes sunt definite de o formă comună, reguli de construire corectă (în
sensul eficienței pragmatice) și sunt utilizate conform cu o conduită discursivă (există „reguli
nescrise” ale comunicării prin memes). Acestea funcționează ca unități singulare în comunicarea
dintre indivizi, de la individ la grup, însă pot fi văzute și ca „grupuri” de unități atunci când sunt
analizate ca discurs cu o anumită temă (politică, literară, religioasă) și/sau ilustrând o anumită
atitudine (critică, evaluativă, prescriptivă, neutră).

3. Pentru a continua demersul sintetic propunem și o schiță a criteriilor de taxonomie.

Astfel, memes pot fi analizate în funcție de:
a) formă (video/non-video);

6
„discursuri publice construite social, în care diferite variante memetice reprezintă diferite voci și puncte de
vedere” (trad. ns., B.A.)
7
„mesaj recombinat, reiterat, care este difuzat rapid de membrii culturii participative digitale pentru a realiza
o satiră, o parodie, o critică sau un alt tip de activitate discursivă. [...] Funcția lor este de a explicita vizual o poziție
argumentativă pentru a începe, a dezvolta, a contracara sau a influența un discurs” (trad. ns., B.A.).
8
„umorul este doar elementul introductiv de suprafață” (trad. ns., B.A.)
9
„memes ca glume”, „memes care folosesc umorul pentru a comenta evenimente majore sau a formula o
opinie” (trad. ns., B.A.)

126
 b) gen / subgen (image macros, LOLCats, rage comics, „demotivaționale”, IRL „in real
life” etc.);10
c) cod verbal (monolingv / bilingv / limbaj inventat sau alterat din limba naturală: doge,
LOLspeak);
d) temă (generale – politice, literare, filosofice etc.; specifice – „Enigma Otiliei”, de G.
Călinescu, româna în comparație cu limbile romanice, teoriile freudiene, viața de student la
Politehnică, sistemul de transport feroviar etc.);
e) mediu de difuzare (rețele sociale, conversații private, rețele specializate de tip 9GAG,
Reddit, Know Your Meme).
Mediul de difuzare influențează construcția și tema unei meme. Cele elaborate,
consumate și modificate pe rețelele sociale au referințe transparente, în comparație cu cele
difuzate în conversațiile private, care pot fi văzute ca inside-jokes.
f) stadiul de dezvoltare a genului (Wiggins 2019: 44): conținut cu potențial de
răspândire, conținut alterat (creația fiind numită la acest stadiu meme emergent), gen al
comunicării (internet meme);
Este oare relevant un criteriu de clasificare temporal, în condițiile în care memes apar și
dispar cu miile pe zi, în diversele medii de difuzare? În mediul jurnalistic a apărut și sintagma
meme death pentru a denumi ieșirea din uz a unei creații. Motivele pentru care apar și dispar
memes sunt încă de aflat. În general, ele au o durată limitată de viață, apar, se răspândesc,
ating un vârf / se mențin la un platou, ies din uz și pot fi rechemate în mediul digital. LOLCats
sunt un tip de creații care au avut o popularitate constantă în ultimii zece ani. Memes politice
care ironizează regimul președintelui rus, de exemplu, au cicluri de viață, „ieșind la suprafață”
în perioadele de maximă agitație a opiniei publice (în contextul realegerii, al protestelor, al
unei noi schimbări constituționale etc.). Meme despre Pădurea spânzuraților de L. Rebreanu
a „murit” odată cu eliminarea acestui roman din programa de bacalaureat, putând fi reactivată
în situația reincluderii subiectului în programa examenului.

4. Conceptele relevante pentru studiul memes din perspectiva lingvistică pe care le voi
expune și exemplifica succint sunt: comunicare, act verbal, intertextualitate.
Memes sunt văzute ca o formă de comunicare (Shifman 2014), prin care se transmit
emoții sau opinii (Grundlingh 2017) în mod critic (Wiggins 2019) sau cu potențial subversiv
(Huntington 2013). Puterea lor de comunicare (diferită de puterea discursivă) constă, după
părerea mea, în i) larga difuzare; ii) universalitatea producerii și a receptării; iii) calitatea de a
suplimenta comunicarea prin indici nonverbali reprezentați vizual. Sub aspectul reușitei
pragmatice se observă empiric faptul că mesajele decodate și răspândite satisfăcător sunt, în
primul rând, construite conform regulilor genului / subgenului (filtrul eficienței) și, în al
doilea rând, critică, parodiază, exprimă o emoție (au intenție). Subliniez faptul că, în cazul
memes narative (de tip benzi desenate sau care reproduc un dialog), trebuie să se facă
distincția dintre comunicarea prin memes și comunicarea în memes (Fig. 1).

10
Pentru o taxonomie mai complexă, vezi Milner (2012: 85). Noțiunea de gen se găsește la Shifman (2014) și
la Wiggins (2019). Pentru o analiză a LOLCats care utilizează genul și investighează resursele umorului, vezi
Miltner (2011).

127
 Fig. 1

Actele verbale sunt aduse în discuție de Spitzberg (2014) și sunt aplicate la memes
(Grundlingh 2017), însă sunt explicate incomplet. Este recunoscut faptul că utilizatorii pot
răspunde la comunicări verbale prin memes, pentru a felicita, a ironiza, a mulțumi, a-și
exprima emoția. Ca o notă generală, pare că limbajul digital (comunicarea prin memes,
implicit) are un grad înalt de polisemantism. Pot exista categorii mixte (acte asertive și
expresive, de exemplu).
Intertextualitatea poate fi folosită pentru a analiza polifonia acestor creații. Referința se
găsește în așa-numita popular culture, în istorie, politică, literatură etc. Intertextul poate fi o
altă meme; Shifman (2014) precizează că memes sunt create „în relație”, iar Wiggins (2019:
11) propune termenul intermemetic reference (referință intermemetică) – vezi Fig. 2.

Fig. 2

5. Această lucrare oferă o orientare inițială în domeniul conceptual al memes, punând

accentul pe contribuțiile lingvistice actuale și potențiale. Cu toate acestea, investigarea acestui
fenomen ar trebui să fie una interdisciplinară, datorată, în primul rând, naturii obiectului de
studiu. Abordările lingvistice sunt, însă, primele chemate să elucideze natura, tipologia și
comportamentul acestor creații (semne) digitale.

Bibliografie

Burgess, ean, 2008, „All your chocolate rain are belong to us? Viral Video, Youtube and the
Dynamics of Participatory Culture”, The VideoVortex Reader (ed. Geert Lovink et al.),
Amsterdam, Institute of Network Cultures.
Dawkins, Richard, 1989 (1976), The Selfish Gene, ediția a II-a, New York, Oxford University Press.
Grundlingh, Linda, 2017, „Memes as speech acts”, Social Semiotics, vol. 28, nr. 2, p. 147-168.
Huntington, Heidi E., 2013, „Subversive Memes: Internet Memes as a Form of Visual Rhetoric”, AoIR
Selected Papers of Internet Research, https://journals.uic.edu/ojs/index.php/spir/issue/view/578,
accesat la 30.05.2020.

128
 enkins, Eric S., 2014, „The Modes of Visual Rhetoric: Circulating Memes as Expressions”, Quarterly
Journal of Speech, vol. 100, nr. 4, p. 442-466.
Laineste Liisi, Piret Voolaid, 2016, „Laughing across borders: intertextuality of internet memes”, The
European Journal of Humour Research, vol. 4, nr. 4, p. 26-49.
Milner, Ryan M., 2012, „The World Made Meme: Discourse and Identity in Participatory Media”, teză
de doctorat, Universitatea din Kansas, https://kuscholarworks.ku.edu/bitstream/ha
ndle/1808/10256/Milner_ku_0099D_12255_DATA_1.pdf?sequence=1, accesat la 30.05.2020.
Miltner, Kate, 2011, SRSLY Phenomenal. An investigation into the appeal of LOLCats, teză de
disertație, London School of Economics and Political Science.
Shifman, Limor, 2014, Memes in Digital Culture, Cambridge, Massachusetts, The MIT Press.
Spitzberg, Brian H., 2014, „Toward a Model of Meme Diffusion (M3D)”, Communication Theory, vol.
24, nr. 3, p. 311-339.
Villanueva-Mansilla, Eduardo, 2017, „Memes, menomes, and LOLs: expression and reiteration through
digital rhetorical devices”, MATRIZes, vol. 11, nr. 2, p. 111-133.
Wiggins, Bradley E., 2019, The Discursive Power of Memes in Digital Culture. Ideology, Semiotics,
and Intertextuality, New York, Routledge.
Zafiu, Rodica, 2015, „Meme, mem, memă”, Dilema veche, nr. 571.

INTERNET MEMES. A THEORETICAL FRAMEWORK

(Abstract)

This article provides a functional theoretical framework for the definition, classification, and
conceptualization of memes from a linguistic perspective. For this purpose, several studies are brought into
discussion by analyzing definitions and operational concepts used to pinpoint the elusive nature of internet
memes. A working definition relevant for future research is provided, followed by a suggested taxonomy that
takes into consideration the most recent developments in the field.

129
COMUNICAREA PRIN INTERMEDIAR FICTIV: „FIGURI”
DIALOGALE CONSTRUITE CU SAU POATE CĂ

CEZAR BĂLĂȘOIU
Universitatea din București

Teoria bahtiniană privind caracterul dialogic al comunicării a fost îmbogățită în ultimii ani
prin contribuțiile unor cercetări precum Bres și Nowakowska (2011) și Bres, Nowakowska și
Sarale (2016), în care autorii sunt interesați mai ales de manifestările dialogismului interlocutiv.
Analizând relația dintre discursul (D) locutorului (Loc) și discursul (d) interlocutorului său (Int),
putem fi interesați de ce se întâmplă în amontele fluxului de comunicare (fața retrospectivă a
dialogismului interlocutiv, de pildă reluarea în D a unor fragmente imediat anterioare din d) sau
de ce se petrece în avalul acestui flux (fața anticipativă a dialogismului interlocutiv – o
presupusă dificultate de înțelegere a lui D de către Int, de pildă, care atrage o explicație din
partea Loc).
Modelul Bres-Nowakowska-Sarale (BNS, de aici înainte) acoperă manifestările
dialogismului interlocutiv anticipativ, așa cum sunt prolepsa, integrarea, elipsa și ecoul, care
actualizează o configurație dialogică cu trei enunțuri consecutive:

[x] – enunțul Loc

[y] – enunțul Loc, atribuit Int, ca posibil răspuns la [x] și
[z] – enunțul Loc, ca răspuns la [y].

Un element definitoriu pentru acest model este efortul anticipativ pe care Loc îl face în
relația cu Int, efort vizibil și în apariția în D a unor citate posibile, ca în acest exemplu de
prolepsă, unde [y] este replica unui Int pus în scenă de Loc, iar [z], răspunsul acestuia din urmă:

(1) citat din corpul articolului: [Un desen semnat de Riss (...) îl prezintă pe micul Aylan
mort pe o plajă, având în spatele lui un panou publicitar în care o reclamă la
McDonalds anunță: „Promo! Două meniuri pentru copii, la preț de unul!”.]x
titlul articolului: [Charlie Hebdo sare din nou calul.]y [Sau poate că nu.]z (Suplimentul
de cultură 2015)

În prolepsă, [y] este un mod prin care Loc își construiește prilejul de a enunța și de a pune
în valoare [z]; un dispozitiv în care [y] ar fi gratuit (adică nu ar servi introducerii lui [z]) nu s-ar
mai clasa printre figurile dialogismului interlocutiv anticipativ (FDIA, de aici înainte)
inventariate până acum. Pentru modelul BNS, importantă în FDIA este deci strategia Loc de a
realiza pentru [z] un context care să îl scoată în evidență și să-l transforme într-o replică
memorabilă și peremptorie, așa cum este „Sau poate că nu.” din (1) sau cum sunt secvențele [z]
din următoarele exemple de prolepsă – (2), elipsă – (3) și ecou – (4):
 (2) Acum, luând totul în calcul, sir, mie mi s-a părut că aici putem găsi o soluție bună.
[Armstrong a fost înecat, după cum știți.]x Dacă acceptăm ideea că Armstrong era
nebun, ce l-ar fi împiedicat să-i omoare pe toți ceilalți și apoi să se arunce de pe stâncă?
[Sau poate s-a înecat în timp ce încerca să înoate către sat? (asta vrei să spui, nu?)1]y
Asta ar fi fost o soluție foarte bună, [dar nu merge. Nu, sir, nu merge! În primul rând,
există mărturia medicului legist, care a ajuns pe insulă în dimineața zilei de 13 august.]z
(Christie 2010: 193)

(3) [Ți-e lene să-ți părăsești camera de hotel?]x [Da.]y [Maseuzele noastre vor veni la tine.]z
[Sau poate că nu dorești decât o discuție picantă înainte de stingere, ca să-ți vină
somnul?]x [Bună idee!]y [Sună la 74321 și împărtășește-ți cele mai năstrușnice fantezii
erotice cu…]z (Lodge 2011b: 457)

(4) Ciudată e moartea când are loc lângă tine. Eu, una, m-am considerat mereu o atee, o
materialistă pentru care viața asta e singura și trebuie exploatată cât mai bine. Însă în
seara aceea mi-a venit greu să cred că Ursula dispăruse cu desăvârșire, că plecase
definitiv dintre noi. [Presupun că toată lumea are asemenea momente de îndoială]x –
[sau poate că ar fi mai bine să spui de credință]y [sau poate că ar fi mai bine să spun de
credință, nu?]z (Lodge 2013: 384)

Fragmentele din aceste exemple sunt extrase din discursuri monologale: un articol de presă,
pentru (1), analiza cazului, realizată de inspectorul Maine în finalul romanului Zece negri
mititei, pentru (2), un pliant de reclamă, pentru (3), o scrisoare, pentru (4). Peste tot în aceste
exemple, [x] circumscrie tema, [y] captează o posibilă replică a lui Int, căreia îi oferă spațiu doar
pentru a conferi saliență lui [z], iar [z] beneficiază de calitățile primelor două elemente ale
dispozitivului, așa cum concluzia decurge din premise.
Să ne oprim puțin asupra segmentului sau poate că, pe care îl găsim în toate aceste
exemple. El este format din conjuncția sau, modalizatorul de incertitudine poate și conjuncția
că, prin care este introdusă propoziția ce formulează ipoteza. Conjuncția sau apare aici cu trei
dintre valorile pe care i le înregistrează dicționarele: în (1) și (2) ea leagă propoziții care se
exclud ca opuse sau contradictorii, în (3) leagă propoziții care se exclud ca alternative, iar în (4),
o interogativă, are funcție concluzivă, atenuată de îndoială.
Unul dintre factorii care discriminează exemplele de mai sus este faptul că textul articolului
din care am extras primul exemplu așteaptă o reacție imediată din partea cititorului, care, după
parcurgerea articolului, trebuie să se decidă dacă este de acord cu [y], devenind un adversar al
Charlie Hebdo, sau dacă se distanțează de [y], după ce a fost informat (și convins) de autor că
publicația în cauză parodiază, de fapt, stereotipuri de opinii rasiste. Replica [y], „Charlie Hebdo
sare din nou calul.”, nu este, de fapt, pusă pe seama unui Int pe care Loc îl are în față, ci este
atribuită unui Intermediar provizoriu, cu care fiecare dintre cititori trebuie să se decidă dacă se
identifică sau nu – iar această provocare constituie miza articolului. Față de situațiile din
celelalte exemple, cititorul articolului din care am extras (1) nu este doar un spectator care asistă
pasiv la strategiile Loc de a pune în valoare [z] – un Loc care nu își pune problema să verifice în
ce măsură Int său real are vreo legătură cu Int construit în FDIA.
Lucrarea de față este interesată de ce anume se întâmplă la nivelul microstructural al unei
interacțiuni verbale, atunci când Loc emite ipoteze (introduse prin sau poate că, poate că ori pur

1
Peste tot în această lucrare, enunțurile cu caractere italice din []y sau []z reprezintă intervențiile noastre.

132
și simplu sau) în legătură cu un Int prezent și implicat în schimbul verbal în desfășurare, ipoteze
în măsură să afecteze imaginea publică a acestuia. Ceea ce ne interesează, în particular, este în
ce măsură Int poate oferi o replică la [y], care sunt formele acesteia și prin ce mijloace îi poate
bloca Loc accesul la replică.
Observația de la care pornim este că natura și miza figurilor anticipative se schimbă când
acestea sunt folosite dialogal, pentru că Loc se confruntă acum cu un Int angajat într-un dialog
în care ipotezele sau sugestiile pe care le emite nu mai sunt rampe de lansare pentru propriile
sale concluzii. Replica [z] aparține acum Int. Această înaintare a Int pe un teritoriu care în FDIA
era al Loc îi impune acestuia din urmă să se limiteze la spațiul lui [y], care însă rămâne în
continuare replica reală a Loc și replica posibilă (anticipată) a Int. Aceasta revine la a spune că
între Loc și Int real se află acum un Intermediar, a cărui verosimilitate poate constitui subiect de
dispută pentru cei doi. Acest Intermediar trebuie să fie ratificat înainte de a se putea merge mai
departe.
Termenul figură pe care îl folosim aici nu are sensul de „procedeu stilistic utilizat pentru a
atinge un scop discursiv”, ci pe acela de „configurație dialogală” – în cazul nostru, una care
apare în procesul negocierii unei imagini provizorii, numită Intermediar, și a asumării ei de către
Int sau Loc. Configurația dialogală la care ne referim este următoarea:

[x] – enunțul Loc

[y] – enunțul Loc, prin care acesta propune un Intermediar
[z] – răspunsul real al Int la [y].

Prin Intermediar înțelegem o încercare de ajustare a imaginii publice a Int, întreprinsă cu

ajutorul ipotezei formulate în [y]. Nu este însă necesar ca această imagine să fie una emisă
pentru Int – Loc poate propune una pentru sine însuși. În (4), de pildă, enunțul [sau poate că ar
fi mai bine să spun de credință, nu?]z reia în ecou un enunț identic și eliptic [y], pus pe seama
Int și trimițând la o aserțiune anterioară a Loc, în care aceasta afirma că este atee. Pentru că în
(4) [z] acceptă [y], dar se distanțează de propria afirmație anterioară, m-am considerat mereu o
atee, [z] este totodată și o autoironie, situație pe care o vom comenta mai jos.
Corpusul nostru de exemple sugerează următoarele posibilități de manifestare a structurii
despre care vorbim:

1. nothing to lose2 – Int acceptă tacit Intermediarul;

2. angajamentul minim – Int acceptă o versiune retușată a Intermediarului;
3. eschiva – Int se sustrage de la alegere;
4. hot potato – Int propune un Contraintermediar;
5. forced choice question – Int este forțat să accepte Intermediarul;
6. suggestive question – lui Int i se sugerează să accepte Intermediarul; el o poate face sau nu;
7. întrebarea retorică și
8. ironia – Loc respinge ostentativ Intermediarul pe care l-a propus;
9. autoironia – Loc respinge un Intermediar pe care l-a propus pentru el însuși;
10. supralicitarea – Loc face propuneri succesive de Intermediari, după acceptări neașteptate
din partea Int.

2
Denumirile figurilor 1-4 și 10 ne aparțin.

133
1. nothing to lose

Prima dintre figurile de care suntem interesați aici este un corespondent dialogal al
prolepsei, în care Loc propune prin [y] un Intermediar care, în calitate de eu public fictiv al Int,
este caracterizat de calități pozitive (noblețe, eleganță, generozitate etc.). Int nu are niciun motiv
să nu se identifice cu Intermediarul, fapt pe care îl realizează tacit. Un exemplu al acestei figuri
apare în (5):

(5) – Poftiți, vă rugăm, rosti Mraczewski repede, e datoria noastră… Mi se pare că

perechea asta va fi tocmai bună, continuă el, oferind o pereche de galoși cu șireturi.
Sunt minunați și au un aspect admirabil. Aveți, stimate domn, un picior atât de normal,
încât este imposibil să greșești numărul! Desigur că doriți, stimate domn, să vă
însemnăm inițialele în interiorul lor! Ce anume litere să fie? …
– L. P., mormăi clientul, simțind că se îneacă în torentul de elocvență al amabilului
vânzător.
– Domnule Lisiecki, domnule Klejn, fiți buni și însemnați literele. [Stimate domn,
doriți să vă împachetăm galoșii vechi?]x Pavel! Curăță galoșii și împachetează-i frumos
în hârtie. [Sau poate că nu doriți, stimate domn, să duceți un pachet nefolositor?]y
[Tăcere]z Pavel! aruncă galoșii domnului la gunoi… Datorați două ruble și cincizeci de
copeici… (Prus 1971 I: 18)

În (5), rezultatul negocierii (adică acceptarea imaginii propuse) poartă un nume pe care i l-
am dat adoptând perspectiva Int (a clientului, în cazul nostru).
La același rezultat se ajunge printr-o tehnică de vânzare numită metoda etichetării, caz în
care același tip de negociere și rezultatul ei sunt evaluate din perspectiva Loc. Metoda etichetării
presupune doi pași: vânzătorul atribuie o trăsătură, o atitudine sau o convingere potențialului său
client, apoi face o cerere în concordanță cu eticheta atribuită. Forever Living Products 2020 dă
exemplul unei florărese care convinge un client să cumpere folosind metoda etichetării. Ea îi
spune acestuia:

(6) – Vă văd om cu stare, mai luați câteva fire, să fie buchetul bogat!

În (5) și (6) tranzacția comercială este o consecință a încheierii cu succes a tranzacției de

imagine. Clientul se comportă ca și cum ar fi un om cu stare și acționează în consecință, ceea ce,
în situațiile de comunicare date, echivalează cu a fi cu adevărat un om cu stare.
Acceptarea tacită a Intermediarului, în oricare dintre aceste situații, înseamnă face-work,
adică „tot ceea ce întreprinde o anumită persoană pentru ca actele sale [verbale și nonverbale] să
rămână consecvente cu propria imagine” (Goffman 1967: 13). Int acceptă îmbunătățirea pe care
imaginea Intermediarului o aduce propriei sale imagini, iar prin aceasta el rămâne consecvent
imaginii sale – o afirmație care nu este contradictorie, datorită faptului că imaginea publică a
cuiva este dinamică.

2. angajamentul minim

În configurația dialogală pe care am numit-o angajamentul minim, Int are motive să

accepte doar o versiune retușată a Intermediarului, și nu imaginea inițială a acestuia, oferită de
Loc. În (7), de pildă, protagonista romanului Hering roșu fără muștar, Flavia de Luce, o puberă

134
de 11 ani, nu este dispusă să recunoască faptul că Porcelain este prietena ei, fiind supărată pe ea
pentru că aceasta o mințise:

(7) [– Este o tânără dificilă, prietena ta Porcelain.]x

– Nu este prietena mea! am zis destul de tăios.
– [Ai luat-o la tine și i-ai dat să mănânce, zise doctorul Darby cu o privire amuzată. Sau
poate că nu am înțeles eu bine.]y
– [Mi-a părut rău de ea.]z
– A! Nimic altceva decât părere de rău?
– Voiam să o plac.
– Aha! De ce?
Răspunsul, bineînțeles, era că speram să-mi fac o prietenă, însă nu prea puteam
recunoaște lucrul acesta. (Bradley 2012: 259)

3. eschiva

În cel de-al treilea tip de configurație, Int evită să dea un răspuns care să îl angajeze mai
mult în conversație. În (8), de pildă, Int este o tânără care visează la statutul de gheișă (dar care
nu este deocamdată decât o slujitoare fără speranțe de viitor), iar Loc este un președinte de
companie care se oprește o clipă pe stradă pentru a o ajuta.

(8) După ce mi-a șters murdăria de pe față, mi-a ridicat bărbia.

– Așa… O fată frumoasă, căreia nu are de ce să-i fie rușine, a spus el. Și cu toate astea,
[ți-e teamă să te uiți la mine.]x [Cineva s-a purtat rău cu tine… sau poate că viața a fost
crudă.]y
[– Nu știu, domnule]z, am spus eu, deși evident că știam foarte bine.
– Niciunul din noi nu găsește pe lume atâta bunătate câtă ar trebui, mi-a spus el, și și-a
mijit ochii ca și când ar fi vrut să-mi sugereze să mă gândesc bine la ceea ce-mi
spusese. (Golden 2006: 130)

Distanța socială enormă dintre cei doi interlocutori și sfiala fetei în fața unui bărbat necunoscut
de 40 de ani o fac să evite implicarea în conversație și să aleagă o minciună convențională.

4. hot potato

Hot potato este numele unui joc în care jucătorii se așază într-un cerc și aruncă de la unul
la celălalt un mic obiect (cum ar fi o pietricică, o mingiuță sau chiar un cartof real), pe fundalul
unei melodii oarecare. Muzica se oprește brusc, iar jucătorul la care se află în acel moment
obiectul este eliminat din joc. În acest tip de configurație, Int evită problema negocierii
Intermediarului propunând un Contraintermediar, așa cum se întâmplă în (9) sau (10), unde
secvența sau poate că propune în [y] Intermediarul, iar Int ripostează în [z] cu un
Contraintermediar (enunț pe care l-am subliniat, de asemenea).

(9) Inginerul apucă spătarul unui scaun.

– De ce nu i-ai spus-o maiorului?
– [A, mon cher, nu mă cunoști, sunt un tip fin.]x

135
 – [Sau poate că n-ai vrut să ratezi o sumă frumușică. Hm! Treizeci de mii de lei pe lună
nu-s de colo.]y
– [Numai treizeci de mii plătești? Înseamnă că nu ascunzi cine știe ce. Vreo
găinărie…]z
(Ojog-Brașoveanu 2008: 91)

(10) La capătul aleii apăru domnișoara Felicja.

– Ce facem, domnule ulian, mergem?, îl întrebă ea pe Ochocki.
– Mergem. [Vine și domnul Wokulski cu noi!]x
– Daa? … se miră domnișoara.
– [Sau poate că vă supără?]y o întrebă Wokulski.
– [Ba nu, dar… credeam că ai să te simți mai bine în societatea doamnei Wsowska…]z
– Dragă domnișoară Felicja! exclamă Ochocki. Te rog să nu începi cu înțepături de-
astea, că n-o să-ți meargă… (Prus 1971 II: 117-118)

Hot potato ilustrează foarte bine conceptul de putere relativă3 din teoria politeții a lui Brown și
Levinson (2004), fiind însă un caz în care niciunul dintre participanții la schimbul verbal nu este
dispus să accepte Intermediarul celuilalt. Schimbul de Intermediari are loc de obicei pe
parcursul a două mișcări consecutive, ca în exemplele de mai sus, dar el poate avea o întindere
mai amplă, ca în (11):

(11) a. D-l P.P. Carp: La activul meu sunt trei fapte care le-am realizat adeseori singur, în
orice caz, fără conlucrarea activă a partidelor istorice. Am apărat victorios chestiunea
Dunării și...
b. D-l I.I.C. Brătianu, președintele Consiliului: Fără colaborarea unui partid istoric?
c. D-l P.P. Carp: Fără.
d. D-l N.Gr. Filipescu: Contra acelui partid, a spus Kogălniceanu.
e. D-l președinte: Se vede, d-le Filipescu, că nu erați în politica activă în acel moment.
(Aplauze prelungite).
f. D-l N.Gr. Filipescu: Dacă dv. veți binevoi, voi fi nevoit să cer, lucru excepțional, să
fac o chestiune personală cu d-l președinte. (Zgomot).
g. D-l președinte: După închiderea discuției și votarea Adresei, sunt la dispozițiunea dv.
(Ilaritate).
h. D-l N.Gr. Filipescu: Și eu vă rog să nu mă întrerupeți.
i. D-l președinte: Vă rog să nu-mi dați lecțiune, dv. ați făcut o întrerupere, și eu am
răspuns la întreruperea dv. Vă rog a lăsa cuvântul d-lui Carp.
j. D-l N.Gr. Filipescu: Și eu voi răspunde oricând la întreruperile dv.
k. D-l președinte: Nu aveți cuvântul; d-l Carp singur are cuvântul.
l. D-l P.P. Carp: Zic fără colaborarea partidelor politice. (Buzatu 2006: 127-128)

Aici, mișcările e-k cuprind nu mai puțin de șapte propuneri și contrapropuneri de Intermediar;
cel care are ultimul cuvânt este cel cu putere relativă mai mare, pentru că este președintele
ședinței parlamentare.

3
„Puterea relativă reprezintă gradul în care Receptorul poate impune propriile sale planuri și propria evaluare
a imaginii sale publice (face) în detrimentul planurilor și a evaluării propriei sale imagini publice propuse de
Emițător” (Brown și Levinson 2004: 77)

136
5. forced choice question

O întrebare cu alegere forțată este un tip de întrebare de chestionar la care respondenții nu

pot răspunde Nu știu, Nu am nicio opinie, Nu sunt decis etc., ci sunt forțați să își exprime o
opinie sau o atitudine fermă. Deși pentru o întrebare cu alegere forțată pot fi oferite alegeri
multiple, în mod obișnuit respondentul trebuie să aleagă între Sunt de acord și Nu sunt de acord.
În exemplele noastre, întrebarea este pusă în așa fel încât conduce la un răspuns ce susține
punctul de vedere al Loc; întrebarea cu alegere forțată este un tip de figură dialogală în care Int
are o libertate presupus mică de a răspunde altfel decât se așteaptă Loc. Intermediarul poate
trimite la imaginea publică a Loc, ca în (12), sau a Int, ca în (13):

(12) [Am de gând să-i ocrotesc pe țărani, să păstrez drepturile hidalgilor și, mai presus de
toate, să țiu la mare preț credința și să-i cinstesc pe oamenii bisericii.]x [Ce ziceți de
toate astea, fraților? Nu vorbesc eu oare cu șart? Sau poate că spun prăpăstii?]y
– [Ba vorbești atât de bine, Luminăția Ta]z, spuse vătaful […]. (Cervantes 1957: 509)

(13) – [Sper că vine toată lumea la petrecere]x, zice Polly, care și-a pierdut jumătate de
noapte decupând inimioare de hârtie pentru decorarea locului. [Sau poate că, în loc de
asta, aveți de gând să mergeți cu toții la acțiunea Ligii Studenților?]y
[Toți cei de față resping o asemenea intenție, râzând sau ridiculizând-o cu indignare.]z
(Lodge 2004: 41)

6. suggestive question

O întrebare sugestivă implică faptul că ea așteaptă un anumit răspuns. După cum se poate vedea
și din (14), dicția poate fi folosită cu intenția de a influența răspunsul celui întrebat. Faptul că
acesta din urmă răspunde sau nu conform așteptărilor depinde însă de o mulțime de alte condiții.
În (14), de pildă, Loc așteaptă de la Int un răspuns negativ (Nu am vorbit). Cu toate acestea, este
foarte puțin probabil ca Int să nu înțeleagă că un astfel de răspuns l-ar pune în situația de a
căpăta a wrong face – un Yeshua care minte ar intra în contradicție cu imaginea publică a
acestuia conturată pe parcursul interacțiunii cu procuratorul. De asemenea, este interesant
efectul de bumerang pe care rezultatul negocierii Intermediarului îl are aici asupra imaginii
publice a Loc: faptul că răspunsul pe care îl primește este altul decât cel scontat îl pune pe Loc
în postura de a fi out of face4:

(14) Pilat se încordă tot, alungă vedenia, își întoarse privirea spre balcon, și din nou
ochii lui întâlniră ochii omului arestat.
– Ascultă, Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitându-se cam ciudat la Yeshua – chipul
procuratorului era amenințător, dar în ochi i se cuibărise neliniștea –, [ai vorbit cândva
despre marele cezar?]x Răspunde! Ai vorbit?... [Sau... nu... ai vorbit?]y

4
To be in a wrong face „se spune despre cineva care nu poate integra, în replica pe care o susține, informațiile
aduse despre valoarea lui socială”; to be out of face „se spune despre cineva care participă la un schimb verbal fără
să aibă pregătită o replică de genul pe care ceilalți participanți se așteaptă să îl producă” (Goffman 1967: 8). În
traducerea noastră, replică echivalează pe line, care este „un act verbal sau non-verbal prin care cineva își exprimă
părerea despre situație și prin aceasta [exprimă] modul în care îi evaluează pe ceilalți participanți și mai ales pe
sine.” (Goffman 1967: 5).

137
 Pilat lungi cuvântul nu ceva mai mult decât se cuvine în timpul unei judecăți și, în
privirea îndreptată spre Yeshua, îi trimise acestuia un gând, pe care ar fi vrut parcă să i-l
sugereze.
[– E ușor și plăcut să spui adevărul, observă arestatul.]z
– Nu am nevoie să ştiu, ripostă Pilat cu glas înăbuşit, plin de ură, dacă îţi este plăcut sau
neplăcut să spui adevărul. (Bulgakov 2001: 31-32)

7. întrebarea retorică

Din punct de vedere pragma-retoric, „o întrebare retorică este o întrebare folosită drept
afirmație provocatoare, pentru a transmite angajamentul vorbitorului față de răspunsul implicit
al acesteia, cu scopul de a-l determina pe destinatar să recunoască mintal evidența acestui
răspuns și să accepte, verbal sau non-verbal, validitatea sa” (Ilie 1994: 128); mai scurt, ea poate
fi descrisă ca având „forța ilocuționară a unei întrebări și efectul perlocuționar al unei afirmații”
(Ilie 2015: 4).
În modelul BNS, întrebarea retorică actualizează o formă de integrare numită
amalgamare; aici, enunțul [y] nu este raportat explicit, ci este integrat în sintaxa lui [z] (Bres,
Nowakowska și Sarale 2016: 86-88). Astfel, enunțul atribuit unui oponent și comentariul Loc
asupra acestui enunț nu mai formează două componente distincte ale figurii, [y] și [z], ca în
prolepsă, ci unul singur, în care [y] a fost absorbit în [z] și a devenit o parte a sintaxei acestuia.
În amalgamare, vocea Loc și vocea oponentului său se suprapun, așa cum se poate vedea în
(15), unde Loc pune pe seama Int un enunț [y] („La Paris însurătoarea nu mai e la modă”), pe
care îl citează și în același timp îl comentează în [z], rezultatul fiind enunțul [z[y]]:

(15) – Cum așa, ești însurat va să zică?, întrebă Loignac.

– Da, domnule ofițer. […]
Între timp se apropiase și femeia, urmată de cele două odrasle care se țineau de fustele ei.
[– Și de ce n-ar fi însurat?]x, întrebă ea, înălțând pieptul și îndepărtând niște șuvițe de
păr negru, îmbâcsite de colbul drumului, ce i se lipiseră de fruntea pârlită de soare. [Sau
poate că la Paris însurătoarea nu mai e la modă acum?]z[y] [Tăcere (mișcarea așteptată)]
Da, domnule, e însurat și, cum vedeți, mai sunt aici încă doi copii care-i spun
«tăticule». (Dumas 1968 I: 26)

Acest mecanism este destinat să blocheze Int posibilitatea de a răspunde, prin urmare mișcarea
așteptată de Loc din partea Int este tăcerea. Faptul că întrebarea retorică este urmată uneori de
răspuns (Ilie 1994: 83) depinde în mare măsură de particularitatea acesteia de a avea „multiple
funcții comunicative dependente de context (provocare, protest, dezacord, acuzație, remarcă
ironică etc.)” (Ilie 2015: 4-5). Astfel, în (15) întrebarea retorică are funcția de provocare, iar în
(16) ea este însoțită de ironie; în acest ultim exemplu, Int admite implicit (prin faptul că își cere
scuze) evidența răspunsului: „X este o slugă și ar trebui să intre pe intrarea rezervată acestora”:

(16) Sutzu îi sărută mâna:

– Scuză-mă, draga mea, că am primit o doamnă care nu ți-a fost prezentată. Dar
circumstanțele acute pe care le trăim ne obligă la gesturi mai puțin obișnuite, chiar
neconvenabile, aș zice.
În ochii verzi, superbi, ai Irinei o veselie nebună își înfipse torțele.

138
 – Ți-a trebuit mult timp ca să-ți prepari acest discurs? De toute façon, bag de seamă că
progresezi. [Metresele te vizitează acasă, în plină zi, pe poarta cea mare.]x [Sau poate că
cette petite dame ignoră că există și o intrare pentru slugi?]z[y] (...)
– Iartă-mă, draga mea! (Ojog-Brașoveanu 1990: 181)

8. ironia

Potrivit teoriei relevanței, „ironia autentică este ecoică și are în primul rând scopul de a
ridiculiza opinia pe care o reia în ecou” (Sperber și Wilson 1995: 241). Dispozitivul ironiei
funcționează în trei pași: Int recunoaște caracterul ecoic al enunțului emis de Loc, Int se
identifică pe sine ca sursă a enunțului reluat în ecou și Int înțelege că atitudinea Loc față de
opinia reluată în ecou este una de respingere sau de distanțare (Sperber și Wilson 1995: 240).
În cazul canonic de ironie, Int exprimă efectiv enunțul pe care Loc îl va relua în ecou,
dispozitivul complet arătând astfel:

(i) Petru: Este o zi minunată pentru picnic.

(Petru și Maria ies la picnic, dar plouă.)
Maria: Este o zi minunată pentru picnic, într-adevăr. (Sperber și Wilson 1995: 239).

Exemplele noastre sunt însă corespondente dialogale ale unei FDIA numită ecou
(pentru care vezi Bres și Nowakowska 2011: 176-177). În (17) și (18) enunțul [y] este
eliptic, dar el trebuie presupus pentru a înțelege ironia. Loc reia în ecou acest enunț, pe care
îl pune pe seama Int și de care se distanțează. Mișcarea este de natură să îl lase pe Int fără
replică, deoarece toate cele trei enunțuri cerute de dispozitiv (x, y și z) au fost ocupate, iar
scenariul FDIA nu prevede a patra replică, pe care să o interpreteze Int. Puterea ironiei
constă în caracterul exclusivist al acestui model secvențial (sequential pattern, Bres,
Nowakowska și Sarale 2016, passim), care nu acceptă în script o replică rezervată Int. Prin
urmare, Int nu poate contracara implicațiile asupra imaginii sale publice proiectate în
schimbul verbal ce include ironia:

(17) – De aici se ajunge ușor în camera cazanelor. Ăștia păstrează presiune doar într-unul
auxiliar, doar pentru apă caldă și generatoare, și asta înseamnă că lucrează un singur tip.
Mă ocup eu de el. Deasupra, sunt ceva mai mulți. Din camera cazanelor o să-ți arăt un
ventilator cu orificiul fără gratii, care dă spre punte. După aia te descurci singur.
– Pariez că ai rude la bord, i-am spus.
– N-ai tu treabă. [Un tip descurcăreț poate afla o groază de lucruri pe plajă, dacă vrea.]x
[ ]y [Sau poate că m-am lipit de o gașcă ce vrea să golească bufetul, mai știi?]z [Tăcere
(mișcarea așteptată)] (Chandler 1994: 46)

(18) Montalais își înteți râsetele și glumele ironice.

Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erau
așternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul și, mototolind hârtia între
degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră.
– Oh?, făcu domnișoara Montalais. Iată că mica noastră mielușea, îngerașul nostru,
porumbița noastră s-a supărat!… Dar nu-ți fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-
are să vină și chiar dacă ar veni, tu știi că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai

139
 nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoști de doisprezece ani, mai
cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul...?
– Foarte bine, n-o să-i mai scriu deloc!, se supără tânăra fată.
– Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită!, strigă zburdalnica brunetă, râzând și mai tare.
Haide, haide, ia altă foaie de hârtie și să încheiem mai repede corespondența noastră…
Poftim, tocmai acum sună și clopoțelul! Cu atât mai rău! [Doamna va trebui să
aștepte]x, [ ]y [sau poate că în dimineața asta se va lipsi de prima ei domnișoară de
onoare!]z [Tăcere (mișcarea așteptată)] (Dumas 1966 I: 10)

Un dispozitiv asemănător apare în Bălășoiu (2013), unde este descrisă o situație de

comunicare cu trei participanți: A (Loc), B (Int) și C (destinatar). Dacă Loc adresează Int un
enunț care îl vizează pe destinatar, acest lucru blochează accesul la replică atât Int (pentru că
mesajul nu îl privește pe acesta), cât și destinatarului, care nu este selectat ca Int de către Loc.
„Structura cu trei participanți a situației de comunicare nu poate fi simplificată prin reducerea ei
la modelul uneia cu doi participanți, deoarece comunicarea lui A cu C presupune și este
condiționată de prezența, ca intermediar, a lui B.” (Bălășoiu 2013: 24).
Specific pentru tipul de ironie discutat aici este faptul că replica reluată în ecou este
eliptică, iar identificarea dintre Intermediar (enunțiatorul5 lui [y]) și Int este implicită.

9. autoironia

În cazul autoironiei, Loc propune pentru el însuși un Intermediar, fapt care face ca această
figură dialogală să aibă o definiție diferită de cea a ironiei. În autoironie, Loc este de acord cu
enunțul pe care îl reia în ecou:

(19) – De unde iei gheața?

– Avem o bucătărie comună pe fiecare etaj și ne folosim toate de un frigider mare.
– Mi-ar plăcea să avem și noi un frigider acasă.
– De ce nu cumpără mami unul?
– Habar n-am. Cre' că se fac doar pentru export. Sau sunt prea scumpe. În Anglia toate
sunt ori așa, ori așa, explică Timothy și se servi fără reținere din alunele sărate pe care
Kath le pusese pe masa de lângă el.
Pe lângă alunele obișnuite, acolo mai erau migdale, nuci și alune americane. Aici
fiecare zi părea a fi Crăciunul.
– [Nu știu cum se descurcă mami fără frigider]x, zise Kath. [Sau poate că o știi prea
bine.]y [Sau poate că o știu prea bine.]z Laptele și untul ținute vara în chiuvetă, cu apa
curgând peste ele. Mâncarea din dulap mirosită ca să vezi dacă nu cumva s-a stricat…
Și tânăra oftă amuzată, lansând în aer un norișor de fum de țigară. (Lodge 2011a: 154-155)

În (19) sunt implicați trei enunțiatori (notați cu e), iar relația dintre aceștia este definitorie pentru
autoironie:

e1 – responsabil de enunțul [Nu știu cum se descurcă mami fără frigider]x;

e2 – responsabil de enunțul [Sau poate că o știi prea bine.]y

5
Un enunțiator este o ființă discursivă căreia i se atribuie un punct de vedere. Ființele discursive sunt
„imagini ale «persoanelor» care populează discursul, create de către locutor” (Nølke 2009: 81).

140
e3 – responsabil de enunțul [Sau poate că o știu prea bine.]z

Autoironia rezultă din atitudinea Loc, care prin e3 ‒ [z] este de acord cu e2 ‒ [y] (al cărui enunț
eliptic îl reia în ecou), dar simultan respinge enunțul emis de e1 (un enunțiator pe care îl pusese
în scenă anterior, dar de care acum se distanțează).

10. supralicitarea

Numele acestei figuri indică acțiunea realizată de Loc; judecând după modul în care Int
gestionează în acest caz particular fluxul de evenimente, am putea vorbi despre acceptarea, din
partea lui, a unei provocări reînnoite de Loc. Hot potato și supralicitarea au în comun faptul că
în ambele Loc presupune că Int nu va accepta Intermediarul. Ceea ce le diferențiază este faptul
că în primul tip de figură Int refuză Intermediarul, în timp ce în supralicitare îl acceptă,
determinându-l pe Loc să propună un nou Intermediar:

(20) – Da, domnule, exclamă dl Pickwick întărâtat la culme; spuneam, domnule, că [dintre
toate manevrele rușinoase și mârșave pe care le-am pomenit vreodată, aceasta le întrece
pe toate.]x Repet, domnule! (...)
– Domnule, reluă Dodson, [poate că aţi prefera să ne numiţi escroci?]y Vă rog,
domnule, dacă simţiţi că vă face plăcere, spuneţi.
– [Da! strigă dl. Pickwick. Da, sunteţi nişte escroci!]z
– Foarte bine, glăsui Dodson. Nădăjduiesc că poţi să auzi de acolo, domnule Wicks.
– O, da, domnule! declară Wicks.
– Dacă nu auziţi, ar fi bine să mai urcaţi o treaptă, două, adăugă dl. Fogg.
– Continuaţi, domnule, vă rog, continuaţi. Aţi fi făcut mai bine să ne numiţi pungaşi,
domnule; [sau poate că aţi avea plăcere să tăbărâţi pe vreunul dintre noi, domnule.]y Vă
rog, nu staţi pe gânduri, domnule, dacă vă face plăcere; nu vă vom opune nici cea mai
mică împotrivire. Hai, domnule, vă rog!
Deoarece Fogg se aşeză cât se poate de îmbietor în dreptul pumnului d-lui Pickwick,
este foarte probabil că dl Pickwick ar fi cedat rugăminţilor stăruitoare ale d-lui Fogg
dacă nu l-ar fi împiedicat Sam care, auzind gâlceava, ieşise din birou, urcase scara şi îl
apucase de braţ.
(Dickens 1954: 360-361)

În supralicitare imaginea publică a Int se deteriorează după fiecare acceptare a Intermediarului;

din acest punct de vedere, ea este o figură opusă lui nothing to lose.

Concluzii

În acest articol, ne-au interesat acele situații dialogale în care Loc emite ipoteze care pot
afecta imaginea publică a Int său. Spre deosebire de figurile FDIA, care apar mai ales în situații
monologale, în „figurile” dialogale pe care le-am trecut în revistă aici Int are posibilitatea de
reacție. Libertatea lui de a răspunde la încercarea Loc de modificare a ordinii expresive (engl.
expressive order6) este însă diferită în funcție de tipul structural al acestor figuri.

6
„Atunci când un individ se află într-o situație [de comunicare] unde trebuie să își păstreze imaginea publică
dobândită, el își asumă responsabilitatea de a proteja această imagine pe tot parcursul fluxului de evenimente în care

141
 Int are o libertate mai mare de reacție în secvențele dialogale în care ipoteza din [y] ia
forma unui enunț distinct și prin urmare apt de a primi un răspuns: nothing to lose, angajamentul
minim, eschiva, hot potato, întrebarea sugestivă, supralicitarea.
Int are o libertate mai redusă în cazul întrebărilor cu alegere forțată, în funcție de numărul
variantelor de răspuns care i se oferă.
Secvențele dialogale în care [y] nu este un enunț distinct, ci este asimilat într-o formă sau
alta în [z], așa cum se întâmplă în întrebările retorice sau în ironie (a căror structură trimite la
integrare sau ecou) îi oferă Int o posibilitate de reacție mică sau nulă: întrebarea retorică și
ironia prevăd pentru Int o libertate mai mică de a avea o replică sau anticipează tăcerea ca
singura mișcare acceptabilă. Acest lucru se întâmplă deoarece prima dintre ele își conține
răspunsul, iar ironia presupune reluarea în ecou a unei replici considerate ca reală din punctul de
vedere al dispozitivului ironiei. Autoironia constuie un caz aparte, fiind o figură în care nu Int
este cel vizat.

Surse

Bradley, Alan, 2012, Hering roșu fără muștar, trad. Monica Vlad, București, Editura Trei.
Bulgakov, Mihail, 2001, Maestrul și Margareta, trad. Natalia Radovici, București, Humanitas.
Buzatu, Gh. (coord.), 2011, Discursuri și dezbateri parlamentare (1864-2004), București, Mica
Valahie.
Cervantes, Miguel de, 1957, Don Quijote de La Mancha, trad. Ion Frunzetti, Edgar Papu, București,
Editura Tineretului.
Chandler, Raymond, 1994, Ucigaș în ploaie, trad. Mihai Muscă, Târgu-Jiu, Point.
Christie, Agatha, 2010, Zece negri mititei, trad. Mihaela Golban, București, Adevărul Holding.
Dickens, Charles, 1954, Documentele postume ale clubului Pickwick, trad. Ion Pas și Nicolae Popescu,
București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă.
Dumas, Alexandre, 1968, Cei patruzeci și cinci, 2 vol., trad. Ovidiu Constantinescu, București, Editura
Tineretului.
Dumas, Alexandre, 1966, Vicontele de Bragelonne, 4 vol., trad. Pericle Martinescu, București, Editura
Tineretului.
Golden, Arthur, 2006, Memoriile unei gheișe, trad. Oana Cristescu, București, Humanitas.
Lodge, David, 2004, Cât să-ntindem coarda, trad. Radu Pavel Gheo, Iași, Polirom.
Lodge, David, 2011a, Afară din adăpost, trad. Radu Pavel Gheo, Iași, Polirom.
Lodge, David, 2011b, Ce mică-i lumea, trad. George Volceanov, Iași, Polirom.
Lodge, David, 2013, Vești din Paradis, trad. Raluca Mihail și Radu Paraschivescu, Iași, Polirom.
Ojog-Brașoveanu, Rodica, 1990, A înflorit liliacul, București, Editura Militară.
Ojog-Brașoveanu, Rodica, 2008, Anchetă în infern, București, Editura Universitară.
Prus, Bolesław, 1971, Păpușa, 2 vol., trad. Radu Tudoran și Dan Telemac, București, Editura
Eminescu.
Suplimentul de cultură, 2015, http://suplimentuldecultura.ro/10655/charlie-hebdo-sare-din-nou-calul-
sau-poate-ca-nu/

este implicat. El trebuie să se asigure că menține o anumită ordine expresivă – acea ordine care dirijează traficul
evenimentelor, mari sau mici, astfel încât orice lucru care pare a fi exprimat de acestea să fie în concordanță cu
propria lui imagine.” (Goffman 1967: 9)

142
 Bibliografie

Bălășoiu, Cezar, 2013, „Prinde-mă, dacă poţi! Comunicarea prin intermediar ca strategie de impunere a
tăcerii”, în Rodica Zafiu, Ariadna Ștefănescu, Carmen Mîrzea Vasile, Raluca Brăescu (ed.),
Limba română: variaţie sincronică, variaţie diacronică. Actele celui de-al 12-lea Colocviu
internaţional de lingvistică, vol. 2, București, EUB, p.19-28.
Bres, Jacques, Aleksandra Nowakowska, Jean-Marc Sarale, 2016, „Anticipative interlocutive
dialogism: Sequential patterns and linguistic markers in French”, Journal of Pragmatics, Elsevier,
p. 80-95.
Bres, acques, Aleksandra Nowakowska, 2011, „Sourire de chat… sans chat. Discours rapporté et
dialogisme interlocutif anticipatif. Mais pourquoi donc faire parler l’autre alors qu’il n’a rien dit?”,
în Jaubert, Anna, Juan Manuel López Muñoz, Sophie Marnette, Laurence Rosier, Claire Stolz
(ed.), 2011, Citation I. Citer à travers les formes. Intersémiotique de la citation, Louvain-la-
Neuve, Harmattan-Academia, p. 165-179.
Brown, Penelope, Stephen C. Levinson, 2004, Politeness. Some universals in language usage,
Cambridge, Cambridge University Press.
Forever Living Products, 2020, Tehnici de vânzare pentru dezvoltarea afacerii Forever, la
https://foreverliving.ro/blog/post/tehnici-de-vanzare/.
Goffman, Erving, 1967, „On Face-Work. An Analysis of Ritual Elements in Social Interaction”, în
Interaction Ritual: Essays on face-to-face behavior, New York, Anchor Books, p. 5-45 (publicat
inițial în 1955).
Ilie, Cornelia, 1994, What Else Can I Tell You? A pragmatic Study of English Rhetorical Questions as
Discursive and Argumentative Acts, Stockholm, Almqvist/Wiksell Int.
Ilie, Cornelia, 2015, „Question and questioning”, în Karen Tracy, Cornelia Ilie, Todd Sandel (ed.), The
International Encyclopedia of Language and Social Interaction, Chichester, West Sussex, UK;
Malden, MA, USA, Wiley Blackwell (e-print, numerotat de la 1 la 15).
Nølke, Henning, 2009, „Types d’êtres discursifs dans la ScaPoLine”, Langue Française, 164, p. 81-96.
Sperber, Dan, Deirdre Wilson, 1995, Relevance. Communication and Cognition, Oxford/Cambridge,
Blackwell.

COMMUNICATION THROUGH A FICTIVE MEDIATOR: DIALOGAL “FIGURES”

CONSTRUCTED WITH OR MAYBE SEQUENCE

(Abstract)

In the figures of anticipative dialogism (prolepsis, integration, ellipsis, and echo), the speaker ascribes a
possible statement to the recipient, to which he responds afterwards. What happens, however, when the speaker
makes assumptions about an interlocutor present and involved in the ongoing verbal exchange which may affect
his face? This article attempts to see to what extent the interlocutor can give an answer to the statement with
which he is credited, what its forms are as well as to investigate the means by which the speaker can block his
access to the reply.

143
 ASPECTE PRAGMATICE
ALE MARCATORULUI DISCURSIV NO
ÎN GRAIUL MOCANILOR DIN MUNȚII APUSENI

MARINELA BOTA
Universitatea din București

1. Introducere

Utilizarea marcatorului discursiv no în interacțiunile verbale reprezintă o particularitate a

graiurilor din Transilvania. No, cu varianta noa, este preluat din limba maghiară (na), prin
contact lingvistic. Dicționarele lui Tamás (1967: 569) și Tiktin (1988: 770) confirmă prezența
unui cuvânt similar în limbile slave și în germană. În Tamás, explicația pentru no este „eh bien,
eh bien alors”, traducere care evidențiază aspectul conclusiv al marcatorului. În Dicționarul
maghiar - român (Bakos și Borza 1994: 413), na este echivalat cu „ia!, ei!” și este ilustrat
într-un context în care are valoare argumentativă de obiecție: na es?„ei și?”. MDA2 se
precizează că interjecția no „de obicei cu sens conclusiv, arată trecerea de la o idee la alta,
mărind conținutul afectiv al frazei” și introduce o interogativă, o imperativă sau o exclamativă.
Dicționarele maghiare1 înregistrează următoarele sensuri pentru interjecția na: (a) valoare
expresivă în exprimarea unei dorințe, cu poziție inițială pentru a atenua solicitarea, sau în poziție
finală pentru a evidenția urgența solicitării; (b) funcție fatică; (c) asigură continuitatea discursului
și (e) exprimă consecința sau concluzia. Pentru limba germană2, dicționarele menționează că
interjecția na este utilizată în poziție inițială într-o întrebare sau o exclamație și reflectă diferite
stări afective și atitudini: nerăbdare, ezitare, surpriză, îndoială, respingere sau acord.

1.1. No în limba maghiară și în limba germană

Particula no (nu/nå) se întâlnește în aproape toate limbile germanice (cf. germ. nu(n)/na,
engl. now, neerl. nu/nou, norv., sued. nå), limbile slave (cf. sârb., croat., ceh., slov., pol., ucr.,
rus. nu/no) și în limbile fino-ugrice (fin., est. no, magh. na). Dacă în limbile germanice s-a
observat evoluția de la un adverb cu sens temporal la particulă modală sau marcator discursiv, în
limbile slave și în maghiară nu/no/na a fost folosit întotdeauna ca marcator discursiv.
Etimologia germanului na este incertă, iar în prezent există două ipoteze acceptate pentru
apariția particulei. Poate fi rezultatul unui proces de gramaticalizare a adverbului nun (< lat.
nunc „acum”), de exemplu, în proto-germ., adverbul *nū pare să fi avut un sens conclusiv pe
lângă cel temporal. Acest aspect este reflectat și în engl. now „acum”, care dobândește valoare
conclusivă în discurs. Cea de-a doua ipoteză susține că na a apărut independent ca un marcator
discursiv care suplinește o pauză goală sau o ezitare (Auer și Maschler 2016).

1
Datele au fost extrase din dicționarele maghiare disponibile la adresele: https://www.arcanum.hu și
https://www.lexilogos.com (ultima accesare 22.05.2020).
2
Datele au fost extrase din dicționarele germane disponibile la adresele: https://www.dwds.de/wb/na și
https://www.duden.de (ultima accesare 22.05.2020).
 În limba maghiară, na este o unitate lingvistică specializată în marcarea discursului, căreia
nu îi corespunde nicio unitate omofonă dintr-o altă categorie gramaticală. Funcția predominantă,
menționată în studii în care sunt analizate utilizările pragmatice ale marcatorului discursiv na
(D r 2010, D r și Markó 2010, Furkó și Abuczki 2015) este de „expresie introductivă” (D r și
Markó 2010: 149) la începutul unei replici (1). De asemenea, na dobândește valoare emfatică
atunci când se asociază cu marcatori discursivi de atitudine, pentru a accentua opinia locutorului
(2). Na (echivalat prin well sau let me see) este utilizat exclusiv ca marcator discursiv în peste
90% dintre ocurențele analizate (D r și Markó 2010: 144), fiind precedat de o întrerupere a
fluxului conversației și urmat de o pauză intonațională:

(1) A: például amikor a vulkánokon sétálnak az emberek, akkor az olyan kilencszáz fok
B: na, így már el tudom képzelni… igen
„A: de exemplu, atunci când oamenii merg pe vulcani, adică sunt aproximativ nouă
sute de grade Celsius
B: MDna, deja pot să-mi imaginez... da”
(Dér și Markó 2010: 162)

(2) én mondjuk ha kimennénk biztos azt várnám hogy na találkozzak ilyen tipikus
angolokkal
„să zicem că MDmondjuk dacă aș călători în Anglia, m-aș aștepta MDna să
întâlnesc englezi tipici”
(Furkó și Abuczki 2015: 177)

Pentru limba germană, Tara Rensch (2018) observă că na este utilizat exclusiv ca marcator
discursiv, ocupă prima poziție în secvențele discursive și poate apărea de sine stătător sau în
diferite colocații (na ja, na gut, na dann). Din punct de vedere intonațional are o prozodie
flexibilă, ascendentă sau descendentă. Principalele funcții ale lui na sunt: (a) de a introduce
răspunsuri indirecte, (b) de a semnala că urmează o intervenție extinsă și (c) de a introduce
punctul de vedere personal (Rensch 2018: 134). Pornind de la clasificarea propusă de Heritage
și Sorjonen (2018), care împart particulele turn-initial în trei categorii (începuturi secvențiale,
probleme epistemice și gestionarea activității) și de la modelul de analiză a lui Heritage (2015)
pentru marcatorul well, Rensch (2018: 40) observă că na și well coincid în următoarele funcții:
(a) confirmare cu ajutorul căreia se avansează în discuție sau se încheie subiectul, (b) întoarcerea
la un subiect anterior discutat, (c) funcție fatică sau prefațarea unei forme de salut, (d)
introducerea actelor de vorbire de tipul întrebare și (d) rol de atenuator când introduce asertive.

1.2. Metodologie și corpus

Pentru criteriul de analiză am pornit de la studiul contrastiv al lui Auer și Maschler (2016),
în care sunt analizate valorile lui no din perspectivă sincronică și diacronică. Autorii extind
abordarea funcțională și conceptul de „formă”, pentru a include variația poziției marcatorului no
în secvențele de discurs formate din perechi de adiacență. Analizează trăsăturile structurale și
funcțiile și lărgesc conceptul de „funcție” pentru a include acțiunile conversaționale realizate în
timpul interacțiunii verbale (Ford și Thompson 1996).
De asemenea, am avut în vedere modelul de analiză al lui Heritage și Sorjonen (2018), care
precizează că particulele turn-initial au diferite orientări în funcție de segmentul pe care îl ocupă
în perechea de adiacență: în primul segment, particulele tind să fie orientate către viitor, adică
spre ceea ce urmează să fie discutat, în timp ce în cel de-al doilea segment tind să fie

146
retrospective. Această observație poate fi extinsă și asupra intervențiilor verbale de tipul
povestire, în care no leagă secvențele discursive.
Corpusul3 (4.000 de cuvinte) este alcătuit din interacțiuni verbale înregistrate în două sate
din Masivul Trascău, zonă locuită de mocanii crescători de vite. Conservarea unor particularități
arhaice și prezența influențelor lexicale din limba maghiară și germană este o caracteristică
specifică varietății regionale vorbite de mocanii din zonă. Conversațiile sunt transcrise sub
formă literarizată, iar secvențele discursive sunt segmentate în funcție de pauze și intonație.
Interacțiunile nu sunt organizate doar în perechi de adiacență de tipul întrebare‒răspuns,
invitație‒acceptare/refuz. Majoritatea reprezintă narațiuni în care locutorii povestesc amintiri,
momente importante din viața lor, sau împărtășesc povești auzite din străbuni.
În analiză am urmărit: (a) cum se comportă no din punct de vedere structural și în ce
măsură este utilizat ca particulă de sine stătătoare sau este inclus într-un segment discursiv; (b)
care este poziția preferată când este integrat în secvențe de discurs (inițială, medială sau finală),
deoarece din punct de vedere funcțional, poziția ocupată poate indica funcția îndeplinită de
marcator; (c) dacă se grupează cu alți marcatori sau alte mărci discursive; (d) care sunt valorile
contextuale în funcție de actele de vorbire introduse.

2. Actele de vorbire introduse de no

În corpusul analizat, dintre cele 83 de ocurențe ale lui no, majoritatea enunțurilor introduse
sunt asertive (78 ocurențe). Când no introduce o directivă (3 ocurențe), se află în poziție inițială
și are valoare de îndemn (1). Termenii care ocupă următoarele poziții precizează acțiunea care
trebuie întreprinsă. Interlocutorul este îndemnat să dezvolte o acțiune în curs sau viitoare,
verbală sau nonverbală. În plus față de funcția de îndemn, no are și o componentă afectivă care
exprimă atitudinea de nerăbdare sau de grabă.

(1) Z: da ce sânteți răcită?

A: da
Z: no așa să faci/ cu ceai de măceșe/ da trebuie cu ceai de măceșe și ceaiu de măceșe
să fie cald să-l biei fierbinte așa/ adică cât poți și cu lămâie și cu... eu cu asta am
scăpat//

Când no introduce o întrebare (2 ocurențe), marcatorul acționează la nivel retoric și

interpersonal (Crible și Degand 2019). Exprimă o atitudine (stance) față de relațiile vorbitorului
cu ceilalți participanți și față de discurs, care poate fi de natură epistemică (2) sau afectivă:

(2) M: soba o răsturnat-o fereștrele-s stricate no șe să fac?/acu să mă duc iară înapoi

acolo la colibă?

3
Corpusul este alcătuit din conversații orale, înregistrate în satul Tecșești, com. Întregalde, și în satul Cetea,
com. Galda de os, din județul Alba. Corpusul include interacțiuni verbale informale, de tipul discuțiilor libere,
spontane sau dirijate, înregistrate între 2014－2015, în cadrul proiectului de cercetare etnografică și
etnomuzicologică „La Origini” al Asociației pentru Dezvoltare Durabilă Groove ON. Persoanele intervievate au
vârste cuprinse între 60 și 83 de ani, au locuit întotdeauna în mediul rural, se ocupă cu agricultura de munte și
creșterea animalelor. Au acces la mijloace mass-media (radio/TV), nu au semnal constant la telefon și nu au acces la
internet. Toate persoanele intervievate și-au dat acordul pentru înregistrările audio/video, cât și pentru prelucrarea
materialului înregistrat.

147
 3. Funcția de (re)confirmare

No este considerat marcator discursiv prototipic când apare de sine stătător, neînsoțit de
cuvinte suplimentare ale aceluiași vorbitor, sau în poziție inițială în prima intervenție a
locutorului (Maschler 2009: 17). Când apare de sine stătător, de obicei face parte dintr-o
secvență mai mare de două segmente, iar funcția dominantă este de reconfirmare. În corpus a
fost întâlnită o singură ocurență a lui no prototipic (1). De asemenea, transmite și o poziție
afectivă: când locutorului P îi este solicitată reconfirmarea a ceea ce s-a spus deja, atitudinea
adoptată de locutorul P reflectă că solicitarea este redundantă:

(1) T: oravița
P: oravița largă/ și piatra cățânului ați scris-o?
T: da
P: no
T: oravița largă

Aceeași funcție de (re)confirmare este întâlnită când no este integrat într-un segment
discursiv (2 ocurențe), în care ocupă poziția inițială și exprimă încuviințarea, aprobarea. În
același timp, proiectează o acțiune ulterioară care urmează să fie performată de locutor (funcție
preluată de na din exemplul 2 și de cel de-al doilea no din exemplul 3):

(2) P: ruen/ la baia/ curmătura vârtejului/ [asta n-am scris-o o dată la rând?
T: [asta ați mai spus-o o dată/ am scris o dată.
P: no așa/ na / stauru de piatră l-am scris acolo după // ăsta-i ultimul//

Când prefațează răspunsul din perechea de adiacență, poate indica statutul deja cunoscut al
informației din enunțul anterior. Atitudinea locutorului este de a califica observația
interlocutorului ca fiind redundantă, prin urmare, exprimă o poziție epistemică:

(3) Z: ș-am desfăcut dup-aia ușa/ ni-am tras ciorapu din cap ă:/„bată-te dumnezeu zino că
tu erai!” [!]
A: [săraca! da ce-ați râs cred...
Z: [no pă și normal c-am râs/ no și era acia/ meream la bunica la... după școală cum
ți-am spus eu și asta/

4. Funcția de tranziție

Pentru analiza funcțiilor marcatorului discursiv well, Heritage (2015) pornește de la

conceptul de progresivitate, pentru a demonstra că funcția lui well este de a semnaliza
perspectiva locutorului „indiferent dacă această perspectivă este favorabilă, antitetică sau neutră
în raport cu cea a altor vorbitori” (Heritage 2015: 89). Din această perspectivă sunt distinse trei
tipuri de secvențe introduse de well: (a) răspunsuri la întrebări, (b) secvențe care duc la
schimbarea subiectului și (c) secvențe care includ perspectiva personală. În prima categorie, a
răspunsurilor la întrebări, prin well ascultătorii sunt avertizați că ceea ce urmează nu este
răspunsul așteptat. În cea de-a doua categorie sunt incluse situațiile în care se anunță schimbarea
sau încheierea subiectului. Cea de-a treia categorie include perspectiva personală, contribuția
locutorului bazată pe cunoștințe și experiență. Rensch (2018: 40) demonstrează că germ. na este

148
utilizat în contexte similare cu cele ale lui well din engleză și poate fi încadrat în toate cele trei
categorii descrise de Heritage (2015).
Pornind de la această clasificare, principala funcție îndeplinită de no, în corpusul analizat,
este funcția de tranziție, care indică „pasul următor” în conversație, ca o consecință a ceea ce s-a
discutat până în acel moment (Auer și Maschler 2016: 15). Secvența prefațată prin no reia o
temă anterioară, dezvoltă subiectul aflat în discuție sau introduce unul nou. Așadar, tranziția
marcată de no are dublă orientare, pe de o parte reprezintă o retrospectivă a discuției precedente,
iar pe de altă parte, prin poziția inițială pe care o ocupă, dezvoltă noua discuție, pe baza
informațiilor anterior transmise.

4.1. No al reluării
No indică întoarcerea la subiectul principal al discuției, după o întrerupere, o divagare sau o
paranteză. Dintre 14 ocurențe ale lui no cu valoare de reluare a subiectului, 6 ocupă poziția
inițială în intervenția locutorului (1,2) și 8 ocupă poziția intermediară, în sensul în care leagă
secvențele din narațiunea locutorului (3):

(1) T: acolo unde-o ars cum îi zice acolo?

P: ă:/ o ars piatra [k] sub piatra aia naltă șî pe pe partea sub poala călugărilor o ars
atuncea/ ș-o ars din gruiu tarnițî [...]
T: îhâm
P: noa ș-acuma::
T: acuma ăsta de-aicea cu pădure/ ăsta? [...]
P: no ș-acuma merem pe aldie în sus/ îi albia/ până în hat cu cu cu cristești încolo [...]/
d-acolo începe altă denumire/ sâlha îi zice / sub sâlhă [...]

(2) Z: ie/ învățătoru vi l-o arătat cumva? nu vi l-o arătat/

A: o să-l întrebăm să ne-arate poze/
Z: no era unu gras/ adică era șchiop/ șchiopa de un picior și era și gras//

(3) M: na/ vini ghietu bătrân/ ni-o ridică di pe-acolo soba să pot face focu/n-aveam lemne/
n-aveam nici lemne/ no vini el „no acuma fereștrele-s stricate/ d-apăi vă bate amaru
de frig/ înghețați aicea”//

4.2. No coordonator
No marchează tranziția între episoadele narate, între planurile poveștii (1) sau introduce
episoade noi în narațiune (2). Dintre cele 13 ocurențe ale lui no cu rol de coordonare, 11 se află
în poziție inițială în segmentul discursiv și 2 în poziție medială (3,4):

(1) Z: am legat sârma și n-am zis cătă nimeni nica și ne-am dus în casă/ am mai stat cât
am stat.../ no el cum stătea acia/ în costă era a lor/ nu știu ce s-aude/ nu știu cine
strigă de pe costă/ cineva s-aude strigând//

(2) M: ș-apăi dup-aia tata s-o căsătorit iară și ne-o adus d-aia/ mamă vitregă/ și nu ne
suferea pe-acasă și doamne!/ no ș-apăi atuncea nu era lucrări și de-astea, școală n-am
avut unde-nvăța, atunci mă mai puteau băga la școală, dup-aia...[...]

149
 (3) M: [...]/ și ăla d-apăi... dacă nu erau banii la el/ nu l-o văzt nimeni/ n-or mai putut să...
n-o mai dat banii/ ș-apăi no dup-aia omu meu [...]

(4) M: dup-aia s-au dus și ăia pi la alba/ or stat o vreme acolo cu ei și dup-aia s-or dus pi
la alba/ șî no... ce știu cum de unde a nimerit un om pe-acolo pi la ei/ și hai să-l ție să-l
ajute pe-aco la vaci la una alta [...]

4.3. No evaluator
Tranziția de la informația comunicată la evaluarea acesteia se realizează prin introducerea
unei explicații, a unei justificări sau prin exprimarea opiniei personale față de conținutul
secvenței anterioare (1,2,3). Din 28 de ocurențe ale lui no cu rol de evaluare, 26 apar la inițială
de segment și 2 în poziție medială (4).
Evaluarea epistemică și afectivă a locutorului se reflectă în selectarea și transmiterea
anumitor informații pe care acesta le consideră relevante, pe baza experienței și a cunoștințelor
dintr-un anumit domeniu. Această evaluare nu coincide întotdeauna cu cea propusă de
interlocutor (al doilea no din exemplul 3). Așadar, prin no, mai degrabă sunt (re)confirmate
informații pe care ceilalți participanți la discuție le cunosc deja, sau ar trebui să le cunoască,
decât susținerea unor stări de fapt (Weidner 2016, Sorjonen 2001).

(1) P: […]/ apă o zâs că ăla o furat slănina de la cineva și-o luat-o în spate ca un fel de
cojoc [!] cu soricu cătă spate/ ma asta-i o legendă poate că nu știu eu chiar așa/ no
auzam și eu de la bătrâni/ ș-apăi ăla-i zicea […]

(2) S: tăt cam de-ăștia de pe munte erau pe la vaci pe la colective pe la oi/ de-a noști de-
acolo nu știau rându/ care-o crescut pe-aici pin sate de-ălea/ și era și greu/ no lângă oi
tre să stai cu zî cu noapte cum e ș-acum/ că plouă că ninge//

(3)M: cam așa era povestea

P: acuma eu n-am apucat să... să aflu: tăte treburile ăstea/ no că trebuia timp
M: exact/ [și căutare/ documente
P: [și ca să te duci să ai răbdare] să stai cu omu de vorbă să.../no că numa așa poți să
culegi ceva
M: îhâm

(4) Z: […]/ aia moții de la... din sus făceau ciuberă/ nu știu ce donițe erau pe acolo/ le
duceau la...
A: astea-s vase de lemn mari nu?
Z: da da/ să le ducă la astea și le dădeau pe::/ că no mai demult nu erau oale și ăstea
cum îs acuma/ și ăstea le dădeau din-ălea și le dădeau bucate//

4.4. No conclusiv
No marchează schimbarea subiectului sau încheierea acestuia (1,2,3) ocupând poziția
inițială (10 ocurențe) sau poziția finală în segmentul discursiv (7 ocurențe). No dobândește
valoare conclusivă deoarece semnalează că problema a fost rezolvată sau că s-a luat o decizie,
ca o consecință a negocierii sau a discuției precedente:

150
 (1) P: rușii or fost pretini cu noi/ or fost pretini cu noi șî domnitorii noști mai ales
moldovenii or țânut legătură multă cu cu rușii/ și asta o știm din istorie/ no acuma le
lăsăm și să mâncăm umpic apăi dup-aia merem la treabă// aș putea să vorbesc multe
da să mai facem și altă treabă//

(2) S: și dup-aia curăța și se băgau la loc? le punea la loc?

C: da
P: avea matca
C: avea el o pungă [k] nu știu cum le băga acolo
P: no eu mă duc la râu

(3) D: no asta-i viața io:/ bine ar hi să hie bine că nu-i rău//

No în poziție finală implică o atitudine epistemică și afectivă, prin reafirmarea valorii de

adevăr a faptului relatat. În același timp, no semnalează concluzia subiectului discutat și are
funcție de suspendare a comunicării (Gomoescu 2018).

(4) Z: noa așa/ ozcă așa o fost povestea lui ăsta cu copilu/ cu lupu și cu ăsta cu priculici cu
d-ăsta no//

(5) A: Șod?
Z: Șod adică șod însamnă... no: no//

(6) A: le era frică de ea

Z: păi le era frică de ea și-o zis că sugea patru cinci capre/ câte... no//

4.5. No transformator
No cu valoare de răspuns transformator (3 ocurențe) apare la începutul celui de-al doilea
segment în perechea de adiacență și nu deschide un subiect nou, ci mai degrabă reprezintă un
răspuns indirect, denumit răspuns transformator (transformative answer) (Stivers și Hayashi
2010, Sorjonen 2001). No ca răspuns tranformator reprezintă o formă de rezistență față de
constrângerea unei întrebări polare, al cărui răspuns este da sau nu. Cu acest tip de răspuns,
„progresivitatea secvenței” (Stivers și Hayashi 2010: 3) nu este perturbată, deoarece prin no se
propune înlocuirea unei componente a întrebării, cu scopul de a amplifica răspunsul. No are
două roluri, pe de o parte interlocutorul este anunțat că se elaborează un răspuns indirect, mai
amplu, și pe de altă parte, se semnalizează că acest răspuns transformator este relevant pentru
întrebare sau pentru povestea de fundal (1):

(1) J: la o casă cântăm o colindă nu mai multe [...]

C: la altă casă iară altă că doar îs câte case îs?
P: no păi aci
C: câteva case/ mai demult era multe

Tot din categoria răspunsului transformator, în corpus este întâlnită o singură ocurență a lui
no în poziție inițială care semnalează că răspunsul livrat nu este chiar cel preferat de destinatar.
No devine atenuator, o valoare asemănătoare cu cea a marcatorului păi cu care se asociază, de
altfel o trăsătură specifică a marcatorului păi, de a introduce asertive prin care interlocutorul este

151
avertizat că ceea ce urmează nu este răspunsul așteptat. Spre deosebire de o conjuncție
adversativă, no nu este la fel de specific, însă este preferat deoarece „marchează clar digresiunea
și, în plus, este colocvial” (Keevallik 2016):

(2) D: apăi tăt lucram șî tăt cântam/ păi azi făceam un pic.../
F: ia zi un cântec/ spune spune un cântec/
D: no păi nu ni-a [k] nu-mi vine în minte acuma/ păi tătă ziua cântam/ păi bodo bodo
să nu tac [!]

5. Coocurența cu alți marcatori discursivi

No este întâlnit în combinații cu alți marcatori discursivi în 19 ocurențe: păi (8 ocurențe),

acuma (6 ocurențe), atuncea (3 ocurențe), așa (2 ocurențe) și apare dublat o singură dată (vezi
supra exemplul 5, secțiunea 4.4). Apare întotdeauna în poziție inițială în grupul de marcatori
cu care se combină și dobândește diferite valori contextuale: (a) stabilește referința la timpul
prezent al discursului: no (și) acuma (1); (b) sau introduce concluzia relatării: no (păi)
atuncea (2).

(1) P: [...]/ no și-acuma vinim încoace aicea/ [...]

(2) S: [...]/ no atuncea te duci cum ai vinit//

Este interesantă coocurența cu marcatorul acuma, care evoluează de la adverb temporal la

marcator conclusiv. Situația este asemănătoare cu cea a limbilor germanice, în care se observă
legătura dintre adverbul temporal (engl. now, germ. nun) și marcatorul discursiv (engl. now,
germ. nu/na), prin faptul că se stabilește referința la timpul prezent al discursului, pentru a crea o
continuitate între ceea ce a fost făcut sau spus înainte și ceea ce va fi făcut sau spus în continuare
(Auer 2016: 366, Schiffrin 1987: 23).
În ceea ce privește coocurența cu alte mărci ale (non)fluenței discursului (Crible 2018), no
este urmat de reparații de tipul ezitări, autocorectări sau întreruperi (3 ocurențe), fenomene care
apar în timpul comunicării orale pentru căutarea cuvintelor potrivite. Cazurile de reparații
întâlnite în corpus sunt prea puține pentru a stabili dacă no joacă un rol în organizarea
reparațiilor:

(2) P: [...]/ da no îs.../ atunci pe vremea aia erau șî șî zăpezi/ erau șî zăpezi [...]

6. Concluzii

În corpusul analizat, reprezentativ pentru varietatea regională vorbită de mocanii din

Masivul Trascău, funcția predominantă a lui no este de marcator discursiv de tranziție.
Specificul tranziției poate fi identificat în raport cu contextul din care no face parte. Astfel, no
dobândește valoare contextuală de evaluare (majoritară), coordonare, reluare, conclusivă și de
răspuns transformator. Funcția de tranziție este predominantă și în limbile fino-ugrice (Sorjonen
și Vepsalainen 2016) și germanice. De asemenea, valorile lui no se aseamănă cu germ. na și
engl. well prin faptul că semnalează dezvoltarea subiectului sau reluarea unui subiect anterior
discutat, marchează un comentariu indirect sub formă de răspuns transformator, introduce o
(re)confirmare sau un îndemn.

152
 În majoritatea ocurențelor, no este inclus într-un segment discursiv și preferă poziția
inițială. Se grupează cu alți marcatori discursivi în proporție de 25%, ocupând întotdeauna prima
poziție în grup.
Având în vedere că no este prezent atât în schimburi de replici, cât și în intervenții mai
lungi, sub forma povestirilor, înseamnă că marcatorul operează la un nivel general. Pentru o
caracterizare mai amplă, este necesară lărgirea corpusului de analiză.

Surse

Bakos, Ferenc, Lucia Borza, 1994, Dicționar maghiar ‒ român, Budapesta, Akadémiai Kiadó.
MDA2 = Mic dicționar academic, ediția a II-a, 2010, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan ‒ Al. Rosetti”, București, Editura Univers Enciclopedic.
Tamás, Lajos, 1967, Etymologisch-historische Wörterbuch der ungarischen Elemente im
Rumänischen (unter Berücksichtigung der Mundartwörter), Haga, Mouton & Co.
Tiktin, Hariton, 1988, Rumänisch Deutsches Wörterbuch, vol. II, Wiesbaden, Otto Harrassowitz.

Bibliografie

Auer, Peter, Yael Maschler, 2016, „The family of NU and NA across the languages of Europe and
beyond: Structure, function, and history”, în Peter Auer, Yael Maschler (ed.), NU/NA a family
of discourse markers across the languages of Europe and beyond, Berlin, De Gruyter Mouton,
p. 1-47.
Auer, Peter, 2016, „Nu(n) in the Upper Saxonian Vernacular of German”, în Peter Auer, Yael
Maschler (ed.), NU/NA a family of discourse markers across the languages of Europe and
beyond, Berlin, De Gruyter Mouton, p. 356-376.
Crible, Ludivine, 2018, Discourse Markers and (Dis)fluency. Forms and functions across languages
and registers, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.
Crible, Ludivine, Liesbeth Degand, 2019, „Domains and Functions: A Two-Dimensional Account of
Discourse Markers”, Discourse [En ligne], 24 (http://journals.openedition.org/discours/9997).
D r, Csilla I., 2010, „On the status of discourse markers”, Acta Linguistica Hungarica, 57, 1,
Budapesta, p. 3-28.
D r, Csilla I., Alexandra Markó 2010, „A Pilot Study of Hungarian Discourse Markers”, Language
and Speech, 53, 2, Pennsylvania State University, p. 135-180.
Ford, Cecilia E., Sandra A. Thompson, 1996, „Interactional units in conversation: Syntactic,
intonational, and pragmatic resources for the management of turns”, în Elinor Ochs, Emanuel
A. Schegloff, Sandra A. Thompson (ed.), Interaction and Grammar, Cambridge, Cambridge
University Press, p. 134-184.
Furkó, Péter B., Ágnes Abuczki, 2015, „A contrastive study of English and Hungarian discourse
markers in mediatised interviews and natural conversations”, Sprachtheorie und germanistische
Linguistik, 25, 2, Münster, p. 151-187.
Gomoescu, Monica, 2018, Marcatorii pragmatici de suspendare a enunțării în limba română
actuală vorbită, București, Editura Universității din București.
Heritage, John, 2015, „Well-Prefaced Turns in English Conversation: A Conversation Analytic
Perspective”, Journal of Pragmatics, 88, p. 88-104.
Heritage, John, Marja-Leena Sorjonen, 2018, „Analyzing turn-initial particles”, în John Heritage,
Marja-Leena Sorjonen (ed.), Between Turn and Sequence Turn-initial particles across
languages, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, p. 1-24.

153
Keevallik, Leelo, 2016, „Estonian no(o)(h) in turns and sequences: Families of function”, în Peter
Auer, Yael Maschler (ed.), NU/NA a family of discourse markers across the languages of
Europe and beyond, Berlin, De Gruyter Mouton, p. 213-242.
Maschler, Yael, 2009, Metalanguage in Interaction: Hebrew Discourse Markers,
Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.
Rensch, Tara, 2018, The German Discourse Marker na and its Collocations, Los Angeles, University
of California (https://escholarship.org/uc/item/9h59358q).
Schiffrin, Deborah, 1987, Discourse Markers, Cambridge, Cambridge University Press.
Sorjonen, Marja-Leena, 2001, „Simple answers to polar questions”, în Margret Selting, Elizabeth
Couper-Kuhlen (ed.), Studies in Interactional Linguistics, Amsterdam/Philadelphia, John
Benjamins Publishing Company, p. 405-431.
Sorjonen, Marja-Leena, Heidi Vepsalainen, 2016, „The Finnish particle no”, în Peter Auer, Yael
Maschler (ed.), NU/NA a family of discourse markers across the languages of Europe and
beyond, Berlin, De Gruyter Mouton, p. 243-280.
Stivers, Tanya, Makoto Hayashi, 2010, „Transformative answers: One way to resist a question’s
constraints”, Language in Society, 39, p. 1-25.
Weidner, Matilda, 2016, „The particle no in Polish talk-in-interaction”, în Peter Auer, Yael Maschler
(ed.), NU/NA a family of discourse markers across the languages of Europe and beyond,
Berlin, De Gruyter Mouton, p. 104-131.

PRAGMATIC ASPECTS OF THE DISCOURSE MARKER NO

IN THE REGIONAL VARIETY FROM THE APUSENI MOUNTAINS

(Abstract)

The study aims to describe the functions of the discourse marker no based on a corpus analysis. Due to the
fact that the position occupied in a sequence may indicate the function performed by the marker, we investigated
how no behaves in adjacency pairs sequences or storytelling. The study presents results and examples after
researching to what extent no is used as a stand-alone particle or is included in a discourse segment and whether
the values differ if grouped with other markers.

154
 PRESIDENTIAL DISCOURSE ANALYSIS:
GENDER DIFFERENCES IN THE USE OF HUMOUR IN
PRE-ELECTION DEBATES

ADINA BOTAȘ
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

No authentic human life is possible without irony, says Kierkegaard (quoted in Muecke
1970: 4). Irony in particular and humour in general are pleasures that speakers do not refrain
from in most discourse genres. Political discourse and especially presidential discourse are a
generous space for the research of humorous aspects in speech.
This study is focused on the most recent presidential elections in the US, France and
Romania, namely on the debates that took place between the finalists: Hillary Clinton and
Donald Trump in 2016, Emmanuel Macron and Marine Le Pen in 2017 and the pre-election
speeches of Viorica Dăncilă and Klaus Iohannis in 2019, as, disappointingly, they did not face
each other in any pre-election debate. This article is part of my ongoing PhD research which
mainly examines irony and humour in presidential discourse, in the three aforementioned
debates. As all three were held between a female and a male candidate, attention will be devoted
to aspects of gender talk and communication as well. The existence of gender differences in the
verbal use of irony has been confirmed by previous research; therefore, this is an investigation
of how they are manifested in the genre chosen for analysis: presidential pre-election debates
and speeches.
In presidential discourse and especially in pre-election debates, humour is a powerful
weapon that the speakers dispose of in a permanent attempt of seducing the audience, while
disqualifying the opponent through various discourse strategies. Irony and sarcasm have proven
to be utmost appropriate arms for achieving these goals. Conveyed by a female and a male
candidate to presidency facing each other in a debate, irony and sarcasm have a rather
gender-blind character in what their structural properties and functions are concerned, but reveal
differences at a pragmatic level, through appeal to the political and cultural imaginary
constructed around gender, to stereotypes, clichés and prejudices. In the hostile atmosphere of
the debate, given the great stake of the elections, humorous acts are always risky practices and
need to be handled with care, in accordance with the presidential ethos.

1. Humour in the genre of presidential debates

Humour, as the umbrella term for all things laughable (Martin 2007), is the notion that
encompasses all the different categories of the humorous process (Charaudeau 2013b). It
traditionally comes out of contrast and generates laughter as a correction (Bergson 1924). This
function is nuanced according to the communicational milieu: in presidential debates, humour is
used with the purpose of defeating the opponent while creating connivance with the public.
 Verbal humour is created from the contrast of what is thought and what is said (Charaudeau
2006). Depending on the nature of this contrast, there are different types of verbal humour. In
presidential debates, we mostly deal with targeted, offensive humour, aimed to have negative
effects on the opponent and positive effects on the speaker and the audience. Irony and sarcasm
are the most suitable for accomplishing these goals in this setting (Kerbrat-Orecchioni 2013,
Charaudeau 2013a).
In a traditional approach, a minimal definition of verbal irony, dating since Aristotle, talks
of an utterance expressing the opposite of what is thought. Scholars have completed this
prototypical definition over time. Irony is no longer merely an expression opposed to the
intended meaning, it is rather a cluster of related phenomena (Gibbs and Colston 2007), a form
of non-literal language in which the speakers mean more than they say (Dews, Kaplan and
Winner 1995), activating not one but an endless series of subversive interpretations (Muecke
1970: 31). Irony is an antiphrastic praise for blame (Ibid: 56), always targeted, always
containing something “pleasant” in its formulation (Kerbrat-Orecchioni, 2013), in which the
speaker wants to transmit his thoughts despite speaking the opposite, providing extra
information for the comprehension of the intended meaning, as tone, gestures (Charaudeau
2006). It necessarily involves the implicit expression of an attitude of disapproval (Sperber and
Wilson 1986). Some ironical utterances do not communicate the opposite of what is literally
said, but may be less than what is meant, a quotation or a mention of a proposition (Sperber and
Wilson 1992). Irony is also an instance of role playing that must be recognized as such for
correct comprehension (Clark and Gerrig 1984).
Sarcasm has been traditionally considered a negative, bitter form of speech (Colston 2000).
So far, no consensus has been reached on whether it is essentially the same thing as irony or if
they differ significantly. A substantial group of authors believe the former (Attardo 2001; Gibbs
1986; Long and Graesser 1988; Muecke 1970). In this direction, there is mention of “sarcastic
irony” (Gibbs 1986), sarcasm as a form of ironic criticism (Long and Graesser 1988), sarcasm
as an overtly aggressive type of irony with a clear target (Attardo 2001). Other authors make a
clear distinction of the two notions.
In the approach of irony and sarcasm, I have chosen the hypothesis of their clear distinction.
I adopted a method that I found epistemologically interesting, namely the simple, almost
mathematical definitions elaborated by Patrick Charaudeau (2006; 2013a, 2013b): in irony,
there is opposition between what is thought and what is said, while in sarcasm the thought
corresponds to what is said, with a difference of intensity, it exaggerates what is thought in what
is said. Therefore, the corpus analysis of gender differences in the use of humour in presidential
discourse, which this article proposes, is done in accordance with these formulae: in irony we
have a relation of opposition while in sarcasm there is a relation of hyperbolization between
what is thought and what is said.

2. Aspects of Gender talk and communication

There is a large body of literature on gender differences in speech. One of the earliest and
most popular works to study gender and language is Robin Lakoff’s Language and woman’s
place (1975). She argues that between the language of men and women there is a relation of
dominance, which has its roots lying deep in the social nature of the relationship itself (Lakoff
1975: 30). Then, the theory was taken forward by Deborah Tannen (1994), who says that
research on gender has consistently found male speakers to be competitive and more likely to
engage in conflict while females to be more cooperative and avoid conflict. Modernist and

156
postmodernist approaches treat gender as diverse and locally variable (Cameron 2005) and state
that it may not account for the differences in language use, as there is no one-to-one relationship
between linguistic forms and their communicative functions and that despite a huge amount of
research on really every aspect of language use and speech, no features of language have been
found that are exclusively used by women and only used by men (Weatherall 2002). The
recognition of this problem has not meant abandoning the search for difference. Instead, the
quest has been shifted from an individual level of speech to a contextual one, where the real
gender differences are expected to appear.

3. Corpus analysis

Pieces of speech have been selected out of the filmed debates, fully available on
youtube.com. Examining the pieces of speech provided a view of each pair of candidates as
unique, with unique concerns and styles of speaking but also of some patterns that are shared.

3.1. US final pre-election debate, 19 October 2016

The final debate between the candidates for the presidency of the United States of America
was held between the Democratic nominee, Hillary Clinton (HC) and the Republican nominee,
Donald Trump (DT), in Las Vegas, and was moderated by the journalist Chris Wallace of Fox
News. Less than 30 minutes into the debate, one of the most controversial subjects of the US
presidential campaign came up, immigration. The “open borders” policy, supported by HC and
considered “a disaster” by DT, was the main subject of around 7 minutes of dispute. It seems
that HC had stated that she wanted open borders, in a paid speech that she was trying to keep
secret, but which was revealed by WikiLeaks. When the “open borders” and their effects came
up, HC shifted the discussion onto the subject of Russian espionage against Americans, forcing
DT to take stand against this problem of national security. The name of Putin came up and
generated extra strained talk between the candidates, who ended up throwing direct insults at
each other.

DT: She wants open borders, now we can talk about Putin [...] She is playing chicken.
Look, Putin, from everything I see, has no respect for this... person.
HC: Well, that’s because he’d rather have a puppet as president [...]
I find it ironic that he’s raising nuclear weapons. This is a… person who has been very
cavalier about the use of nuclear weapons.

In this short sequence, a pattern of sarcasm has been identified, as each of the candidates use the
word person and an animal to refer to the opponent. The pattern would be summarized as a
+depersonalization, +animalization attack strategy. The sarcastic metaphor chicken loads the
image of the target with cowardice, and playing chicken introduces a pragmatic component of
falsity. Cavalier, another sarcastic metaphor, (with its Latin original meaning of horse) is used
in a polysemous way, first, as an adjective, meaning “marked by disdainful dismissal of
important matters”, then as a noun meaning “gentleman trained in arms and horsemanship”,
attaching a label of disdain and excessive pride to the male candidate. The sarcasm here is built
on the hyperbolization of the intended meaning – that of cowardice, falsity, namely disdain,
arrogance, into animal-related metaphors. A sarcastic mechanism can be identified in the use of
person, as well. As an empty reference, person is depriving the addressee of all the traits that

157
made them qualified for the position of chief of state. It suggests insignificance and transmits
contempt towards the one ridiculed.
As a brief conclusion on this fragment, there is no difference in the way the female and the
male candidates formulate their insults. The difference lies in the pragmatic level of speech.
They make use of identical humorous mechanisms to draw a caricature of the opponent,
revealing personal conceptions of gender: cowardice and falsity attached to the female, disdain
and arrogance to the male.

3.2. French entre-deux-tours, 3 May 2017

In France, the final presidential pre-election debate took place on 3 May 2017, between the
pro-European Union candidate Emanuel Macron (EM) and the far-right nationalist Marine Le
Pen (MLP). The international press has repeatedly stated that this most recent “entre-deux-
tours” reached a milestone as the country’s most verbally violent presidential debate in history.
For this sequence, I have chosen two pieces of speech for analysis, highlighting the use of
irony and sarcasm by the female and the male participants.

#1 MLP: Les français ont pu voir le vrai Macron dans ce second tour [...] l’enfant chéri du
système et des élites. En réalité a tombé le masque, monsieur Macron, voila, c’est bien. [...]
EM: Merci pour cette belle démonstration que vous venez de faire, madame Le Pen, je ne
m’attendais pas à autre chose.

Around 5 minutes into the debate, after having characterised him as the most inappropriate
candidate for president, MLP puts a grin on her face, softens her voice and calls her opponent
“enfant ch ri”, associating him with what she promotes as two evil characters of the French
society, the system and the elites. Spoken with an affectionate pitch glide, “l’enfant ch ri”
becomes a ridiculous person who is not of full age, exposing the pretended bourgeois who takes
himself very seriously and thinks he is better than most. It is meant to lower the opponent
through this comparison, mocking his naïveté. The vocal affect of MLP approaches that of a
mother towards an infant, highlighting the contrast between her maturity and reliability and his
lack of these qualities, due to his younger age and inexperience. Her womanhood certifies her
motherhood (in reality, MLP is a mother of three) and entitles her to the use of “enfant”, which the
male would not have internal arguments to use against her. EM deconstructs her previous
statements with conspicuous, polite but partly insincere thanks. Partly, because on the one hand, he
could insincerely thank his opponent for the “belle d monstration” of humiliating him, and on the
other hand he could sincerely thank her for having made a fool of herself with her speech so far.

#2 EM: Mauvaise nouvelle pour vous: c’est pour le quadriennat pour lequel nous sommes
candidats, ça ne dure pas six ans.
MLP: Monsieur Macron, ne jouez pas avec moi, ne jouez pas avec moi […] à l’élève et au
professeur […] en ce qui me concerne ce n’est pas particulièrement mon truc, je vous le
dis.

In this fragment, the pattern of irony orbits around the game of the student and the teacher, a
pattern that appears many times during this debate and not only, as the same line was spoken by
François Mitterrand to confront Valéry Giscard d’Estaing in the presidential debate of 1981.
Back to this piece of speech, we deal with the instance of role playing (presented by Clark and
Gerrig 1984). Recognizing it as such ensures the comprehension of the irony conveyed. In the

158
aim of discrediting his opponent, EM is pretending to break the news in a context where all are
well acquainted. She breaks the spell of the game, exposing the whole situation as inappropriate.
The mockery goes even further with an ad personam attack, as le jeu à l’élève et au professeur
is also intended as an echo to Macron’s marriage to Brigitte Trogneux, his 24 year-older high-
school French literature teacher.
As a brief conclusion on this passage, aspects of gender difference in the use of irony could
be identified both at a level of formulation, namely the strategy of insincere politeness used by
the male candidate, totally lacking in the female candidate’s choice, who goes for direct offence.
At a pragmatic level, the female candidate had two allusive references to gender, first in
associating herself with a mature/reliable/motherly person and second in disassociating herself
from the framework of interaction her opponent would most probably have with his older wife.

3.3. Romanian pre-election speeches, November 2019

The most recent Romanian presidential election happened in a rather bitter political
environment and was not preceded by the traditional and much-awaited pre-election debate, to
the disappointment and defiance of a large part of the population. On 24 November 2019, the
run-off was held between the actual and then president of Romania, the liberal Klaus Iohannis
(KI) and the then prime minister, the social-democrat Viorica Dăncilă (VD), both having
previously launched numerous remote attacks at each other, in separate speeches. Offensive
humorous acts are abundant in their case as well. For analysis, I chose two pieces of speech.

#1 VD: Sunt mai puternică decât ei toţi la un loc. Dacă ar fi corect, eu ar trebui să port
pantaloni şi ei fustă. (Cluj-Napoca, 29.10.2019)

Viorica Dăncilă has a particular attitude towards gender, constantly playing the woman’s
card and that of gender stereotypes in general.
She is very vocal in disassociating herself from attributes that she connects to womanhood,
such as powerlessness, weakness, uncertainty, lack of dignity or nobility. In the example above,
using a sarcastic metaphor, she makes a direct association between power and pants, namely
between skirt and powerlessness, trying to prove that her brave attitude so far would actually be
worthy of the noble features implicit to wearing trousers.

#2 KI: Doamna Vasilica... Viorica Dăncilă a fost parte a tuturor mârlăniilor PSD...

Klaus Iohannis, now at his second mandate in the position, had a constant campaign
strategy of attacking his female opponent in a polite way. Given the context, we are dealing of
course with pragmatically insincere politeness, aimed at ridiculing the opponent. This example
was chosen for highlighting the sarcastic use of the first first-name of the female candidate.
Vasilica, followed by an emphatic caesura, is uttered in this way with a clear intention of
ridiculing the referee, largely known as Viorica Dăncilă. What he strongly wants to suggest with
this appellative is her lack of sophistication and ignorance, charging the whole construction with
an impression of frivolity. All this construction is based on a stereotype associated to this first
name in our culture. It is a stereotype that he hopes may impact on the perception of others
towards her, favouring him. Vasilica is first of all in itself a diminutive which, followed by
another, Viorica, draws intellectual and moral diminuendo on the person holding the position of
prime minister and targeting at the one of chief of state, creating a disparaging ‘watch this!’
effect (Gibbs and Colston 2007).

159
 4. Conclusions

Although today’s gender talk theories no longer account for the existence of clear a priori
differences of speech, associated to male and female interlocutors, in context several patterns
can be identified in a framework of verbal interaction. In the passages selected for analysis,
differences were found predominantly at a pragmatic level. First, the association of the female
with falsity and cowardice, while the male was attached a label of disdain and excessive pride.
Second, the male-female dyad was engaged in an ironic, pragmatically insincere game of
wisdom vs. ignorance with an echoing ad personam attack on the part of the female. Third, the
female certifies womanhood as powerlessness and tries to disassociate herself from the idea
with male attitude, while the male candidate puts a label of frivolity and lack of sophistication
on his opponent, ridiculing her with pragmatically insincere politeness.
In the case of presidential discourse, context is indeed where gender differences in the use
of irony appear freely, randomly. This can help gain insight into the true perceptions of the
participants upon each other and what is regarded as a salient aspect of identity, gender.

References

Attardo, Salvatore, 2001, „Irony as relevant inappropriateness”, Journal of Pragmatics, 32, p. 793-826.
Bergson, Henri, 1924, Le Rire, Paris, Librairie Felix Alcan.
Cameron, Deborah, 2005, „Relativity and its discontents: Language, Gender and Pragmatics”,
Intercultural Pragmatics, 2-3, p. 321-334.
Charaudeau, Patrick, 2006, „Des Cat gories pour l’Humour?”, Question de communication, nr. 9,
Presses Universitaires de Nancy, p. 19-41.
Charaudeau, Patrick, 2013a, „L’arme cinglante de l’ironie et de la raillerie dans le d bat pr sidentiel
de 2012”, Revue Langage & Société, 146 (4) (Humour et ironie dans la campagne
présidentielle de 2012), p. 35-47.
Charaudeau, Patrick, 2013b, „De l’ironie à l’absurde et des cat gories aux effets”, in Maria Dolores
Vivero Garcia (ed.), Frontières pour l’humour, Paris, L’Harmattan, p. 13-26.
Clark, Herbert, Richard Gerrig, 1984, „On the pretense theory of irony”, Journal of Experimental
Psychology: General, 113, p. 121-126.
Colston, Herbert L., 2000, „On necessary conditions for verbal irony comprehension”, Pragmatics
and Cognition, 8, p. 277-324.
Dews, Shelly, Joan Kaplan, Ellen Winner, 1995, „Why not say it directly? The Social Functions of
Irony”, Discourse Processes, 19, p. 347-367.
Gibbs, Raymond, 1986, „On the psycholinguistics of sarcasm”, Journal of Experimental Psychology:
General, 105, p. 3-15.
Gibbs, Raymond W., Herbert L. Colston, 2007, Irony in Language and Thought, New York &
London, Taylor & Francis Group, LLC.
Jankélévich, Vladimir, 1964, L’Ironie, Paris, Flammarion.
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, 2013, „Humour et ironie dans le d bat Hollande-Sarkozy de l'entre-
deux-tours des lections pr sidentielles (2 mai 2012)”, Langage et société, 146 (4) (Humour et
ironie dans la campagne présidentielle de 2012), p. 49-69.
Lakoff, Robin T., 1975, Language and Woman’s Place, New York, Harper & Row Publishers.
Long, Debra, Arthur Graesser, 1988, „Wit and Humour in Discourse Processing”, Discourse
Processes, 11, p. 35-60.
Martin, Rod A., 2007, The Psychology of Humor: An Integrative Approach, London, Elsevier
Academic Press.

160
Muecke, Douglas Colin, 1970, Irony and the Ironic, London & New York, Methuen.
Sperber, Dan, Deidre Wilson, 1986, Relevance: Communication and Cognition, Cambridge MA:
Harvard University Press.
Sperber, Dan, Deidre Wilson, 1992, „On Verbal Irony”, Lingua, 87, p. 53-76.
Tannen, Deborah, 1994, Gender and Discourse, Oxford, Oxford University Press.
Weatherall, Ann, 2002, Language, Gender and Discourse, New York, Routledge.

PRESIDENTIAL DISCOURSE ANALYSIS: GENDER DIFFERENCES

IN THE USE OF HUMOUR IN PRE-ELECTION DEBATES

(Abstract)

This is a sample analysis of gender differences in the use of humour, in the most recent presidential pre-
election debates in the US, France and Romania, all facing a female and a male candidate. Humour is a powerful
weapon used by the speakers in a permanent attempt of seducing the audience, while disqualifying the opponent.
Irony and sarcasm are utmost appropriate for achieving these goals. Conveyed by a female and a male candidate
to presidency in a debate, irony and sarcasm are of rather gender-blind character in what their structural
properties and functions are concerned, but reveal differences at a pragmatic level, through appeal to the political
and cultural imaginary constructed around gender, to stereotypes, clichés and prejudices.

161
 EMIȚĂTORUL ÎN MACROACTUL VERBAL
AL DECLARAȚIEI DE DRAGOSTE.
STUDIU DE CAZ

MIHAELA HAGI CACIANDONE

Universitatea din București

1. Introducere

Articolul de față propune o abordare pragma-retorică a unui corpus de texte, concentrându-

se pe instanța emițătorului. Corpusul de texte selectat pentru studiul de față este constituit din
seria primelor opt scrisori ale volumului semnat de dramaturgul și poetul Radu Stanca, Opere.
Scrisori către Doti (2016, București, Editura Muzeul Literaturii Române). Scrisorile reprezintă
mostre autentice ale declarației de dragoste, astfel încât fac posibilă analiza acesteia ca macroact
verbal. În virtutea caracterului afectiv al textelor, a fost posibilă surprinderea unor elemente și
strategii pragma-retorice în adresarea către receptor. Este de consemnat că accentul pus pe
imaginea emițătorului se justifică prin faptul că nu avem în vedere o corespondență, ci scrisori
expediate, fără răspuns înapoi. Pentru denotarea intervalului de scrisori, s-a folosit sistemul de
numerotare S1 (desemnând prima scrisoare)-S8 (indicând cea de-a opta scrisoare).
Cadrul teoretic în care se circumscrie analiza pragmatică este cel al contribuțiilor lui . L.
Austin (1962), . R. Searle (1970; 1979), Grice (1975), Goffman (1976), Brown și Levinson
(1987). Perspectiva retorică surprinde dimensiunea pathosului ca strategie în construcția
discursului. Astfel, conceptele-cheie întâlnite sunt: „acte verbale”, „intenție comunicativă”,
„politețe lingvistică”, „pathos”.
Analiza de față oferă o privire sintetică asupra mijloacelor de construcție a eului lingvistic.
Aceasta face parte dintr-un studiu mai amplu, care vizează o perspectivă pragma-retorică, în
diacronie, a macroactului verbal al declarației de dragoste.

2. Clase de acte verbale. Perfomare directă, performare indirectă

Abordarea pragmatică a textelor selectate presupune identificarea claselor de acte verbale

prezente în interiorul declarației de dragoste ca macroact verbal, cât și a strategiilor de politețe
lingvistică utilizate. Îmbinând teoriile lui . Austin (1962) și ale lui . R. Searle (1970; 1979)
asupra actelor de vorbire cu perspectiva griceană asupra limbajului, se vor delimita direcțiile de
conturare și de interpretare a dimensiunii eului lingvistic. Mai mult, principiile lui Brown și
Levinson (1987) în analiza limbajului vor contribui la o mai precisă subliniere a parametrilor în
care se desfășoară emițătorul. Prin identificarea varietății de categorii pragmatice, se are în
vedere scopul de a trasa rolurile pe care acestea le au în raportarea emițătorului la destinatarul
scrisorilor.
Perspectiva austiniană, cea de „limbă ca acțiune”, implicit a actului verbal care este menit
să producă o schimbare în împrejurările în care acesta este „performat”, poate fi regăsită, în
intervalul de scrisori S1-S8, plecând de la analiza canalului de comunicare. Dihotomia acte
verbale directe/ acte verbale indirecte va face posibilă o primă definire a constituirii
macroactului de limbaj avut în vedere. În genere, din punct de vedere stilistic, scrisorile
reprezintă „un tip de text cu particularități evidente datorate situației și canalului de comunicare
specifice (dialog purtat în scris, artificializat prin distanța în spațiu între interlocutori și distanța
în timp dintre ,,replici”)” (Zafiu 2001: 179). Indiferent de natura mesajului transmis, aceste
forme de comunicare scrisă implică o serie de convenții, cum ar fi: structura fixă (menționarea
datei și a locului, prezența formulelor de adresare/ de încheiere, conținut concis), o anumită
selecție lexicală, în funcție de natura relației dintre emițător și receptor. Acordând atenție în mod
particular scrisorii de dragoste ca tipologie de sine stătătoare, se pot observa abateri de la
normele prestabilite, printr-un grad ridicat de familiaritate în adresare, alături de criteriul
cantitativ: scrisorile se desfășoară pe un spațiu mai amplu, datorat modalității de exprimare mai
laxe decât în cazul altor categorii de scrisori.
În urma cercetării celor opt scrisori, s-au delimitat o serie de acte de limbaj predominante,
directe și indirecte. Prin utilizarea unor clase morfologice specifice, este marcată prezența
categoriei de acte exprimate în mod direct.
(i) Acte verbale expresive: această clasă de acte verbale, delimitată de Searle în taxonomia
din 1979, exprimă „o anumită stare psihologică sau atitudine, determinată de o proprietate sau o
acţiune a emiţătorului sau a receptorului”. (Ionescu-Ruxăndoiu, Mancaș, Pană Dindelegan, Bidu-
Vrănceanu, Călărașu 1997: 242).
La nivelul acestei categorii, au fost identificate două clase de acte verbale: cea a
complimentului și cea a mulțumirii. De asemenea, s-a constatat că actele performate direct sunt
în superioritate numerică. Forța ilocuționară a actelor expresive prezintă și forme de realizare
indirectă, prin apelul la diverse strategii retorice1.
(a) Compliment – act verbal expresiv, care denotă aprecierea unor calități ale
receptorului:

(1) ești acolo tu, cu frumusețea ta, arzător de limpede, și cu bunăvoința ta, plină de
răbdare față de mine
(2) am simțit instinctiv [...] sensibilitatea ta cu totul deosebită, discreția și căldura
personalității tale interioare
(3) Și ești frumoasă, iubito, pentru că ești toată numai suflet (S8)

(b) Mulțumire – act verbal care exprimă, în general, recunoștința, ca rezultat al unor acțiuni
ale receptorului. În cazul de față, se subliniază o particularitate a declarației de dragoste, și
anume mulțumirea emițătorului este prilejuită de simpla existență a persoanei receptorului.
Mulțumirea este realizată indirect:

(1) Plin de evlavia de care mă simt învăluit să rostesc rugăciunea de recunoștință pentru
că visul meu a fost sortit să devină fapt aievea: ești a mea. (S6)

(ii) Acte verbale comisive – clasa comisivelor este reprezentată, în corpusul ales, de
subclasa promisiunilor, exprimată prin verbe la modul indicativ, timpul viitor, precum în
exemplul:

1
Vezi infra, secțiunea 4.

164
 (1) voi frământa toate puterile spiritului meu – voi lupta cu nesăbuirile mele, cu infernurile
mele; îmi voi limpezi căutările, voi munci cu pasiune. [...] voi căuta să devin – te voi
avea mereu în față, ideal luminos, pe care mă voi strădui întruna să-l dobândesc (S8)

(iii) Acte verbale directive – pentru lucrarea de față, clasa directivelor este exprimată prin
verbe la modul imperativ, cu scopul de producere a unei schimbări în conduita comportamentală
a receptorului. Rugăminte – precum indică exemplele citate, realizarea directă a macroactului
verbal provine, într-o mare măsură, din apelul emițătorului la această subclasă:

(1) Că pentru tine poate faptul e divers nu-mi pot da seama (implicatura Spune-mi dacă îmi
împărtășești sentimentele); Din Bucureștiul dezolant, [...] îți cer un semn (S1)
(2) Primește, te rog – din partea mea; Privește câtă aleasă distincție (S4)
(3) te rog scrie-mi neîntârziat (S5)
(4) te rog […] să nu te neliniștești; te rog, nu fă niciun fel de discuții cu cei de la Cluj; Te rog
trimite-mi imediat actele; Vino! Vino să începem acest urcuș! [...] Vino! Dă-mi mâna!
(S6)

O observație de ansamblu asupra cadrului pragmatic este aceea că, pe măsura înaintării în
lectură, numărul actelor verbale directe cunoaște un crescendo, în defavoarea celor indirecte.
Astfel, s-a realizat o trecere treptată de la valorificarea strategiilor politeții lingvistice negative,
la cele ale politeții pozitive (schimbarea atitudinii, reglarea identității), care, în definitiv,
conduce la o reconfigurare a macroactului verbal.

3. Eul lingvistic

Modelul de constituire a macroactului de limbaj presupune, totodată, construirea constantă

a face-ului2 în interacțiune: imaginea pe care emițătorul o stabilește în relația cu receptorul său
(Goffman 1955). Recursul la strategiile de construire a eului lingvistic își regăsește
fundamentele în teoria griceană a ,,principiului comunicativ”3 și, odată cu acesta, a ,,intenției
comunicative” (Grice 1975). Perspectiva lui Grice subliniază existența unui comportament
centrat pe atingerea unui scop în procesul de comunicare. În prezentul studiu de caz, selecția
primelor opt scrisori a făcut posibilă analizarea relației amoroase în fază de tranziție – dinspre
etapa incipientă înspre cea împlinită. Intervalul de scrisori S1-S4 poate fi definit drept un
macroact verbal al „curtenirii”4, pentru ca, ulterior, scrisorile S5-S8 să înfățișeze un macroact
verbal al declarației de dragoste mature (statutul social al interactanților se preschimbă în cel al
cuplului căsătorit).
Cercetători ai limbajului, Penelope Brown și Stephen Levinson, dezvoltă, în 1987,
principiul lui Grice, prin teoretizarea principiului politeții lingvistice: „principiul politeții este
complementul necesar al principiului cooperativ, ambele reglementând, prin intermediul
maximelor pe care le subordonează, eficiența schimburilor verbale” (Ionescu-Ruxăndoiu 1999:

2
Noțiunea de face (eng.) este introdusă, pentru prima dată, de Erving Goffman, în studiul intitulat Interaction
Ritual (1955). S-a ajuns la concluzia că acest termen este unul „dificil de tradus acceptabil în română” (Ionescu-
Ruxăndoiu 1999). Cu referire la acest concept, vom utiliza, în studiul nostru, termenul „eu lingvistic”, ca termen
generic acceptat.
3
Concept introdus de H. P. Grice (1975), conform căruia, la baza sensului emițătorului, se află intenția
comunicativă.
4
Termen preluat din Ştefănescu (2014).

165
107). Politețea lingvistică este o constantă a comportamentului comunicativ, neexistând niciun
enunț care să se situeze în afara parametrilor săi. Completând, totodată, teoria lui Goffman,
Brown și Levinson disting între două orientări ale eului lingvistic – sociofugă (specifică eului
negativ) și sociopetă (specifică eului pozitiv). Eul lingvistic își manifestă „dezideratul de a nu-i
fi stingherite acțiunile de către un alt individ” (Brown, Levinson 1987: 62), însă, în același timp,
dorește ca ideile și preferințele sale să fie apreciate și împărtășite de ceilalți.
În corpusul de texte vizat, accentul cade pe strategii ale politeții pozitive, plecând de la
parametrul conferit de gradul ridicat de apropiere socială prezent în contextul dat.
(a) Folosirea mijloacelor de expresie specifice relației dintre curtenitor și curtenită –
folosirea formelor verbale și pronominale la persoana a II-a, numărul singular:

(1) tu, marea mea visare, tu, marea mea împlinire (S6)
(2) iată-te aievea (S7)

De asemenea, se poate observa optarea pentru mărcile politeții pozitive în folosirea

formulelor de alint din formulele de adresare și de încheiere ale scrisorilor, marcând o apropiere
treptată între emițător și receptorul mesajelor sale:

(1) Dragă Doty/ (vechiul tău) Radu Stanca (S1-S4)

(2) Doti, draga mea/ Al tău, Radu, Doti scumpă/ Al tău, Radu (S5-S8)

(b) Dovedirea interesului ridicat față de persoana curtenitei – în această fază, incipientă, a
declarației amoroase, emițătorul-curtenitor optează nu numai pentru recunoașterea imaginii
pozitive a destinatarei-curtenite, dar și pentru identificarea cu aceasta:

(1) încerc o mare bucurie întâlnind această recunoaștere publică a calităților tale de
teatru excepționale (S3)

Cele două mărci ale politeții pozitive aduse în prim-plan reprezintă o privire în linii mari
asupra strategiilor de comunicare ale eului lingvistic. Intenția acestuia este de a asigura existența
unui teritoriu comun cu persoana receptorului, pentru ca, implicit, să creeze un fundament
pentru exprimarea sentimentului de dragoste, recurgând și la strategii retorice.

4. Strategii retorice. Mărci ale pathosului

La nivel retoric, reprezentarea discursivă a dimensiunii pathosului reiese, în mare măsură,

din prezența unor categorii semantice cu potențial afectiv. Cele două sentimente pozitive
predominante în scrisori sunt: cel de /fericire/, ca sentiment „ontic”, făcând parte din categoria
sentimentelor „timice (unde primează criterii psihologice)” (Bidu-Vrănceanu 2008: 231) și cel
de /dragoste/, „sentiment relațional” (idem). O inventariere a figurilor de limbaj regăsite în texte
dezvăluie figure semantice, de construcție și de gândire, cu efect amplificator, care, din
perspectivă retorică, au funcție de mecansime de pathemizare.

(a) Hiperbola, cu efect de amplificator:

(1) cum aș putea să nu te fac Dumnezeul meu (S7)

(2) Fericirea mea nu are hotare; ea cuprinde, de la o margine la alta, universul. (S8)

166
 (b) Metafora:

(1) Treptele acestor culmi ne stau deschise-nainte și ne cheamă să le urcăm! (S6)

(c) Repetiția:

(1) Idealul meu de lumină, idealul meu de formare interioară (S7)

(2) Tu ești adolescența mea frământată, [...] tu ești tristețea care m-a urmărit (S7)

(d) Întrebarea retorică este o figură de gândire care amplifică emoția prin conturarea unui
univers euforic. Efectul pathemic este obținut prin conferirea unei dimensiuni poetice a
scrisorilor de dragoste, acestea fiind „mai degrabă o specie a confesiunii lirice decât un caz
particular de scrisoare” (Petre apud Tănăsescu 2009: 14):

(1) Unde aș putea găsi mai multă lumină decât la tine? Unde aș putea afla mai adâncă
bucurie lăuntrică decât dezvelind în mine imaginea ta? (S7)
(2) Cum să nu mă umplu atunci de irumperea aceasta de lumină de care sunt plin? (S7)

Exemplele redate sunt ilustrative pentru reprezentarea pathosului în declarația de dragoste

prin scrisori. Procesul comunicativ este mijlocit de figuri de limbaj specifice manifestării
emotive. Limbajul poetic contribuie la funcția de a impresiona destinatarul, prin încărcarea
afectivă a mesajului.

5. Concluzii

Aplicațiile practice ale modelelor teoretice din domeniul pragmaticii și al retoricii au făcut
posibilă surprinderea unui anumit tip de comportament comunicativ. Mijloacele lingvistice în
declarațiile de dragoste (corespunzătoare fiecărei scrisori) au un caracter strategic, asumat, cu un
potențial afectiv ridicat. Existența unui fond comun de cunoștințe între emițător și receptor a
făcut posibil debutul macroactului verbal, particularitate aflată în favoarea celui dintâi.
Principalele clase de acte verbale la care s-a recurs au fost cele: expresive, comisive, directive.
Mai mult, construirea continuă a face-ului s-a realizat, în mare măsură, pe baza strategiilor
politeții pozitive – distanța dintre emițător și destinatarul scrisorilor sale este una de mici
dimensiuni, aspect care a condus la transformarea convențiilor scrisorii (dimensiuni foarte
ample, cu tentă poetică). Producerea mesajului este mijlocită, totodată, de mecanismele de
pathemizare, care conferă specificitate unui astfel de tip de mesaj scris: figuri semantice, de
construcție, de gândire.

Surse

Stanca, Radu, 2016, Opere. Scrisori către Doti. București, Editura Muzeul Literaturii Române, p. 21-53.

Bibliografie

Austin, J. L., 2003, Cum să faci lucruri cu vorbe, București, Paralela 45 (ed. orig. 1962).
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2008, Câmpuri lexicale din limba română, București, Editura Universității
din București.

167
Brown, Penelope, Stephen Levinson, 1987, Politeness, Cambridge, Cambridge University Press.
Grice, H. Paul, 1975, Logic and Conversation, Harvard, Harvard University Press.
Goffman, Erving, 1976, Interaction Ritual. Essays in Face to Face Behaviour, New York, Garden City,
Doubleday et Co.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1999, Conversația structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a
românei vorbite, București, Editura All.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2003, Limbaj și comunicare: elemente de pragmatică lingvistică,
București, Editura All.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, Angela Bidu-Vrănceanu,
Cristina Călărașu, 2005, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira.
Leech, Geoffrey Neil, 1983, Principle of Pragmatics, New York, Longman.
Searle, John Rogers, 1970, Speech Acts. An Essay in the Philosophy of Language, Cambridge
University Press, Cambridge.
Searle, John Rogers, 1979, Expression and Meaning. Studies in the Theory of Speech Acts, Cambridge,
Cambridge University Press.
Tănăsescu, Antoaneta (coord.), 2009, Scrisoarea de iubire, dragoste, amor, Bucureşti, Editura Ars
Docendi.
Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din
București.
Ștefănescu, Ariadna, 2014, „Variații diacronice la nivelul macroactului verbal de curtenire”, în Rodica
Zafiu, Ariadna Ştefănescu (ed.), 2014: Limba română: diacronie şi sincronie în studiul limbii
române. (II) Stilistică, pragmatică, retorică şi argumentare. Lexic, semantică, terminologii,
(Bucureşti, 13-14 decembrie 2013), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 195-207.

THE SENDER IN THE MACROSPEECH ACT OF THE DECLARATION OF LOVE. CASE STUDY

(Abstract)

This article draws a pragma-rhetorical approach of the declaration of love as a macrospeech act. The focus
is on the sender of a series of eight letters – Radu Stanca, Opere. Scrisori către Doti. The letters represent
authentic samples for the declaration of love, sent by the Romanian poet and playwright Radu Stanca to his wife.
The analysis reflects a synthetical overview on the linguistical strategies used by the sender in underlining his
face in the discourse.
The pragmatic analysis underlines three major classes of speech acts, based on . Austin’s (1968) and . R.
Searle’s (1970; 1979) theories: expressive, commissive, and directives. Furthermore, a series of strategies of
positive politeness reflect the means of expressing the feeling of /love/ and /happiness/.
The rhetorical perspective points out the dimension of pathos and its mechanisms in the communicative
behaviour: figures of speech and construction (such as metaphors, hyperboles, repetitions and rhetorical
questions).

168
 LIMBAJUL EVALUĂRII ÎN REFERINŢELE DESPRE
MEMBRII DE PARTID CU STAGIUL DIN ILEGALITATE

DANIELA CIOBANU-IONIŢĂ
Universitatea din Bucureşti

1. Consideraţii preliminare

Semnificația termenului „ilegalist” este aceea de membru al unui partid declarat ilegal pe
teritoriul unui anumit stat. Partidul Comunist din România a fost înființat în anul 1921 și s-a
aflat până la sfârșitul celui de-Al doilea război mondial „la periferia vieții politice românești”
(Deletant 2012: 11). Din cauza programului politic și a modului de organizare, PCdR a fost
declarat ilegal de către autoritățile române începând cu anul 1924 și a acționat în ilegalitate până
la 23 august 1944.
Foarte mulți dintre membrii de partid, dar și dintre simpatizanții PCdR și-au revendicat
statutul de foști ilegaliști imediat ce partidul comunist și-a început ascensiunea. Din cauza
condițiilor de clandestinitate în care membrii și simpatizanții au activat, principalul mijloc prin
care se putea proba calitatea acestora de ilegaliști era mărturia personală și mărturia cunoscuților
(Doboș 2015: 210). Mărturia cunoscuţilor era introdusă la dosar sub forma unor documente
numite „referințe”. Dosarele erau ulterior evaluate de Comisiile de verificare, iar acestea
decideau dacă titularului i se recunoștea stagiul de ilegalist și din ce an. De foarte multe ori se
întâmpla ca dosarele să fie reevaluate la cererea titularilor și hotărârile să difere.
Considerăm că stabilirea adevărului istoric pornind de la mărturii individuale a reprezentat
pătrunderea pe „un teren al nisipurilor mișcătoare”, rezultatele fiind cel mai adesea distorsionate.
Ea a fost cu siguranță subminată, pe de o parte, de o doza inerentă de subiectivism, iar, pe de altă
parte, de particularitățile sistemului represiv în care procesul s-a desfășurat.
Cercetarea de față se înscrie într-un demers mai amplu de analiză a discursului delațiunii în
România comunistă și încearcă să răspundă la o serie de întrebări: În ce măsură referințele au
fost folosite ca spațiu de desfășurare a invidiilor personale, a denigrării, a delațiunii sau din
contră, a simpatiilor personale, a elogiilor, toate ghidate de interese personale sau de grup? În ce
măsură procedeul de transformare a memoriei colective în adevăr istoric a putut fi caracterizat
de acuratețe (aşa cum afirmă unii cercetători ai fenomenului (Doboș 2015: 210)? Asta dacă
regimul avea într-adevăr acest interes sau dacă nu cumva tot acest proces viza perpetuarea
terorii și eliminarea persoanelor indezirabile. Care erau strategiile discursive utilizate de autorii
referințelor pentru a convinge și a-și impune propriile viziuni asupra referenților?

2. Analiza corpusului

Pentru a răspunde la aceste întrebări, am selectat un corpus de 52 de documente din șase

dosare ale unor membri de partid cu stagiul din ilegalitate: Stanciu Stoian (S/182), Petre
Constantinescu-Iași (C/156), Anton Alexandrescu (A/35), Mihai Levente (L/59), Athanase Joja
( /15) și Gheorghe Rădulescu (R/32). Dosarele se regăsesc la Arhivele Naționale ale României
în Colecția „Dosare ale membrilor de partid cu stagiul din ilegalitate care au încetat din viață”.
Referințele iau de cele mai multe ori forma unor texte argumentative având teze evaluative:
este/nu este un bun comunist. Scopul autorilor de referințe era, în acest caz, să convingă Comisia
de verificare că viziunea expusă este corectă, că individul merită sau nu să fie recunoscut ca
ilegalist, că este un comunist de valoare sau că, din contră, este un fals comunist, un dușman al
poporului.
În cadrul acestei lucrări vom analiza argumentele de valoare aduse în discuție de către
autorii referinței (ca „instanţe evaluatoare, psihologice, morale şi ideologice” (Zafiu 2010: 29) și
forța lor axiologică susceptibilă să producă un efect de adeziune din partea destinatarului
(Charaudeau 2008: 7).
În urma analizei corpusului am identificat 425 de termeni și expresii care reprezintă sub o
formă sau alta evaluări ale referenților, dintre care 61% sunt pozitive, iar 39% negative.
Diferența este dată în parte și de faptul că 27% dintre referințe conțin în mod exclusiv evaluări
pozitive (SS1, SS2, SS16, PCI3, GR5 etc.), în timp ce doar 6% dintre referințe sunt în totalitate
negative (SS5, SS12 și A 4). În afara celor trei referințe complet negative, toate celelalte conțin
cel puțin o evaluare pozitivă (SS11, PCI1, ML5 etc.). 27% dintre referințe conțin un număr
aproximativ egal de caracteristici pozitive și negative, 14% predominant negative și 20%
predominant pozitive, în timp ce 6% dintre ele nu conțin evaluări.
Considerăm că poziționarea locutorilor-evaluatori se poate descrie ca o axă negativ/pozitiv,
ale cărei extreme sunt criticul virulent/denigratorul (de exemplu, SS3, GR4) și elogiatorul (AJ5,
A 7), existând între acestea numeroase poziționări intermediare: critice (SS4) sau admirative
(GR8, GR9), quasi-negative sau quasi-pozitive.
Este important să semnalăm aici prezența referințelor contradictorii care vizează aceiași
referenți. Diferențele de opinie pot pleca de la aspecte strict obiective de tipul a fost/nu a fost
membru al altor partide politice: „a fost membru al Partidului Social Democrat” (GR2), „a făcut
parte din alte grupări politice” (GR6) vs „nu a făcut altă politică, decât politică comunistă”
(GR10), „nu a făcut parte din vreun partid” (GR11). Dar se pot referi și la convingerea politică
și ideologică: „îl știu însă ca un democrat convins, care nu a avut abateri de la această linie”
(SS1) vs „nu urăște dușmanul de clasă” (SS4), „nu părea a lua atitudine hotărâtă pe linia
noastră” (SS7), „nu am constatat că tov. Stanciu Stoian a ajuns să-și formeze convingeri
puternice de revoluționar” (SS8), „atitudinea lui față de mișcarea antifascistă era lipsită de
combativitate” (PCI1) vs „trecutul lui de antifascist atrage simpatii, e foarte popular” (PCI2),
„aport important în lupta contra antifascismului” (PCI3).
În alte situații diferențele sunt doar de nuanță sau intensitate, trădând un anumit tip de
atitudine a locutorului față de referent: „puțin cam încrezut” (ML5) vs „foarte încrezut” (ML6),
„este o inteligență mijlocie” (SS9) vs „este un om inteligent” (SS13), „este totuși un om cu
oarece cunoștințe” (SS10) vs „foarte citit” (SS4).
Atitudinea transpare de foarte multe ori și din organizarea construcțiilor adversative,
acestea luând fie forma (a) „evaluativ pozitiv, dar evaluativ negativ”, fie forma (b) „evaluativ
negativ, dar evaluativ pozitiv”, locutorul încercând în acest fel fie să estompeze o calitate, fie să
scuze un anumit defect: (a) „era un om care lua atitudine, dar de multe ori neprincipială” (AA6),
„e un om de valoare pentru clasa muncitoare, dar este și cam orgolios” (GR6), „ar fi un tovarăș
de valoare. Din nenorocire însă, în practică, este spiritul cel mai arivist, cel mai oportunist pe
care l-am cunoscut în viața mea” (SS3); „E bine pregătit, însă fals, că e lipsit de caracter”
(RG4), „Are un spirit tovărășesc foarte dezvoltat. Este însă foarte încrezut, ambițios și folosește
metode de comandă” (ML6) etc.; (b) „este o fire mai violentă în expresii, dar este un bun

170
conducător” (GR2), „Era un om foarte violent, însă după câteva minute îi trecea și îi părea rău”
(AA5), „E om serios, puțin cam repezit din fire, dar se poate avea încredere în el” (AA3) etc.
Referințele atât de diferite care vizează același individ reprezintă un puternic argument că
acestea au constituit spațiul de manifestare a subiectivismului și a intereselor personale în raport
cu referenții. În plus, dat fiind contextul represiv, nu este exclus ca acestea să fie redactate în
urma unor presiuni, a șantajului, să fie cenzurate sau manipulate prin alte modalități de către
organele statului.
În continuare vom urmări tipurile de evaluative utilizate de informatori conform modelului
teoretic propus de Martin şi White (2005). Aceștia au descris un sistem al evaluării format din
trei axe: axa atitudinii, axa angajării și axa gradării. Axa atitudinii cunoaște la rândul ei trei
subdiviziuni: afectul, judecata și aprecierea. Afectul se referă la sentimente și emoții care pot fi
negative sau pozitive (de ex., trist/fericit, încrezător/anxios etc.), judecata se referă la
comportamente umane care pot fi criticate sau admirate (de ex., civilizat/necivilizat,
onest/ipocrit), iar aprecierea implică evaluarea fenomenelor semiotice și naturale.
În cadrul subaxei afect (Martin și White 2005: 49-51) regăsim subdiviziunile (ne)fericire,
(in)securitate, (in)satisfacție. Nefericirea este explicitată ca suferință (plânge, trist etc.) și
antipatie (lehamite, ură etc.), iar fericirea ca veselie (a râde, a jubila etc.) și afecțiune (a da mâna,
a îmbrățișa, a iubi, a adora etc.). Insecuritatea este explicitată ca neliniște, surprindere, iar
securitatea ca siguranță și încredere. Satisfacția se referă la interese (absorbit, implicat etc.) și
plăcere (fermecat, satisfăcut etc.), iar insatisfacția la plictiseală (a căsca, neastâmpăr etc.) și
neplăcere (critică, furie, nervozitate etc.).
În cadrul subaxei judecată regăsim subdiviziunile stimă socială și sancțiune socială
(Martin și White: 52-53). Stima socială se referă la normalitate (cât de special este cineva:
norocos/ghinionist, familiar/excentric, previzibil/imprevizibil etc.), capacitate (cât de capabil este
cineva: puternic/slab, educat/needucat, citit/ignorant etc.) și tenacitate (curajos/laș,
dependent/independent, loial/neloial, constant/inconstant, adaptabil/inadaptabil etc.). Sancțiunea
socială se referă la adevăr (cât de onest este cineva: onest/neonest, credibil/mincinos,
candid/manipulator etc.) și etică (bun/rău, moral/imoral, corect/incorect, modest/arogant,
generos/avar etc.).
La nivelul axei atitudinii, se observă în corpusul nostru că termenii evaluativi se încadrează
pe subaxele afect și judecată.
Afectul este prezent atât în menționarea caracteristicilor pozitive, cât și a celor negative:
(ne)fericire: negative ‒ „mi-a spus aproape plângând: vezi ce fac comuniștii” (SS3); „nu
urăște dușmanul de clasă” (SS4); pozitive – „când a fost atras în partid a avut mare bucurie și
entuziasm” (SS14); „se bucură de simpatia dragilor tovarăși din întreprindere” (GR10); „celula
va fi direct fericită să îl aibă în sânul său” (A 7), „la cursuri era iubit de studenți” (AA5),
„entuziast” (AA4), „studia cu pasiune literatura marxistă” (ML8).
(in)securitate: negative ‒ „dă dovadă că s-ar teme de ceva” (SS4), „îi este teamă să n-afle
soția sa” (SS3), „a evitat o muncă organizată de frică” (SS5), „de teama de concurență face
intrigi” (AA1).
Cele mai multe evaluative negative reprezintă judecăți și se încadrează preponderent în
zona sancțiunii sociale. În încercarea de a identifica trăsăturile negative cel mai des invocate,
am regăsit trei domenii foarte bine reprezentate:
vanitate: „orgolios” (SS3, GR6, ML3), „vanitos” (SS13, ML4), „de o vanitate
bolnăvicioasă” (PCI2); „ambițios” (SS3, ML6), „numai din aceasta să-și facă o unealtă a ambiției
lui” (SS3); „plin de sine” (ML3), „încrezut” (ML5, ML6, ML8, A 6), „îngâmfat” (A 6),
„îngâmfarea” (ML8); „folosește metode de comandă” (ML6), „ține totdeauna să-și impună
părerea lui” (ML6); „setea de dominare” (ML8);

171
 oportunism și parvenire: „oportunism” (SS13), „cel mai oportunist pe care l-am cunoscut
în viața mea” (SS3), „profitor de împrejurări” (GR4), „a încercat să ocupe mai multe funcțiuni și
posturi” (GR4); „spiritul cel mai arivist” (SS3), „din tendința de a-și crea o situație și a parveni”
(SS17), „tot un scop de parvenire” (SS11), „toată activitatea sa se rezumă la dorința fară margini
de a parveni” (SS3);
comportament inadecvat (verbal, fizic): „este o fire mai violentă în expresii” (GR2), „cu
tovarășii se poartă de o manieră de mahala” (GR4), „foarte violent în combaterea ideilor
potrivnice” (AA2), „să persifleze” (AA4), „impulsiv” (ML1), „mojic” (ML1), „cinic adesea”
(ML1), „întrece măsura” (ML2), „indisciplinat” (ML3).
Evaluările pozitive aparțin de asemenea în cea mai mare parte subaxei judecată, cel mai
des invocate caracteristici încadrându-se în special în zona stimă socială:
Stimă socială:
inteligență/competență: „inteligent” (SS7, SS13, SS17, AA5, ML3, ML6, AJ2),
„inteligență sclipitoare” (AA5), „capabil” (A 2, A 3, SS4, SS17, ML1, ML2), „prinde lucrurile
ușor” (AA1);
nivel cultural: „intelectual” (SS8, SS14, SS15, A 6), „dacă la cultura lui” (SS3), „cult”
(A 2), „nivelul său cultural” (A 5), „e adevărat că a citit mult, cunoaște mult din istoria
filosofiei și mai ales a celei antice, care însă completate cu anumite izvoare ale autorilor
moderni apuseni...” (A 6), „foarte citit” (SS4), „bine pregătit” (SS13, GR4), „ridicat
teoreticește” (ML3), „cunoștințe largi” (ML2);
capacitate de muncă: „muncitor” (AA5, ML2, ML6, ML8), „capabil de muncă” (SS9);
abilități oratorice și organizatorice: „bun vorbitor” (SS7, PCI2, AA2), „vorbitor de înaltă
clasă” (A 5), „foarte bun orator” (AA5), „bun animator” (AA2), „organizator” (ML1, ML4,
GR8), „vrednicie organizatorică” (ML7), „cuvintele sale de înaltă factură doctrinară” (A 7).
Sancțiune socială:
cinste/corectitudine: „cinstit” (SS8, PCI2, GR7, ML3, ML4, ML6, A 3, A 5), „corect”
(SS9, GR8), „purtare corectă” (GR2), „cinste” (ML7).
Devotament/loialitate: „devotat” (GR8, AA2, AA4, ML1, ML6, A 5), „colaborează loial”
(A 3), „credincios” (PCI2), „devotament” (ML7).
Considerăm necesar să adăugăm subaxei judecată descrisă de Martin şi White o a treia
subdiviziune care să se refere la aspectul ideologic și politic și în care vom încadra următoarele
exemple. Acestea, din punctul nostru de vedere, nu se pot regăsi nici în subdiviziunea stimă
socială, nici în sancțiune socială:
adeziunea ideologică deplină: „democrat convins” (SS1), „democrat ferm” (SS2),
„antifascist” (SS2, SS8), „apropiat de partidul comunist” (SS2), „a respins doctrina legionară”
(SS7), „element folositor democrației” (SS17), „element democrat” (PCI1) etc.;
lipsa unei adeziuni ideologice depline: „avea atitudine nedecisă” (SS11), „are totuși
rămășițe politicianiste din trecut” (SS14), „venit cu educație căpătată în partidele burgheze”
(SS17), „mentalitatea burgheză” (SS17), „influență a educației din trecut, Socialiste” (GR1), „nu
poate fi un om (...) de orientare politică clară” (AA1), „niciodată nu va fi bine orientat” (AA1),
„poziției sale ideologice confuze” (A 4), „ideologie confuză” (A 4), „ideologicește este sub
puternică influență hegeliană” (A 4), „ « păreri politice » ” (A 6), „un tip de intelectual tipic
burghez” (A 6), „cu aere de marxist și dialectician cu pretenții de filosof” (A 6) etc.;
implicare/pregătire politică: „a activat pe o linie democrată” (SS2), „aport important în
lupta contra antifascismului” (PCI3), „duce muncă de partid pe linie sindicală cu bune rezultate”
(GR1), „a dus o muncă intensă pe linie sindicală” (GR5), „în tot decursul activității sale politice
desfășurată nervul motor al acțiunilor democratice de stânga” (AA2), „știu că depunea o

172
activitate intensă de partid” (ML2), „are experiență politică” (SS4), „militant democrat de
stânga” (SS8), „nivel politic ridicat” (SS16), „bine pregătit politicește” (ML4) etc.;
lipsa de implicare/pregătire politică: „în județ n-a avut activitate politică” (SS11), „nu se
frământă de mersul bun al organizației” (SS17), „nu căuta o apropiere de mase” (PCI1), „duce o
activitate pur formală” (PCI3), „nu aplică în practică teoria marxist-leninistă” (ML3) etc.
Nu doar referentul este subiectul evaluărilor, ci și cei pe care el i-a susținut sau, din contră,
pe care i-a îndepărtat din funcții de-a lungul timpului. Astfel, cei pe care referentul îi susține
sunt caracterizați prin termeni negativi aparținând subaxei judecată: „elemente net dușmane”
(SS4), „elemente net reacționare” (SS4), „om de nimic” (SS3), „aventurieri” (SS4), „carieriști”
(SS4), „interesați” (SS9), „doritori de situații” (SS9), „profitori” (SS9), în timp ce persoanele pe
care el le-a îndepărtat din funcție sunt caracterizate prin termeni pozitivi, aparținând aceleiași
subaxe: „(elemente) atașate (regimului)” (SS4), „cinstit și devotat clasei muncitoare” (SS4),
„om cinstit (...) atitudinea sa democrată și antifascistă” (SS4).
Un caz particular este acela în care referentul nu este prezentat în mod direct, ci critica este
adusă unei categorii mai largi de indivizi. În următorul caz autorul caracterizării se prezintă pe
sine în opoziție cu referentul și grupul din care acesta face parte, îndepărtându-se de scopul
referinței și construindu-și în mod strategic identitatea. În următorul fragment locutorul încearcă
să îl determine pe interlocutor să adere la o teză, proiectând o imagine demnă de încredere
(Amossy 2014: 22), a comunistului adevărat:

„Și ceea ce este demn de semnalat și totodată dureros pentru un comunist organic, pentru
un comunist de război, este faptul că acești proaspeți «tovarăși de drum», ajunși apoi în
curând membri de partid, mai bine zis «comuniști de vremuri bune, de vremuri de pace»,
au reușit în ambițiile lor individualiste, și ca atare au cules din belșug de acolo de unde nu
au semănat, fiind aproape mereu, sub o formă sau alta, pe avant-scena politică. Și asta în
timp ce unii fii legitimi ai Partidului...” (SS10)

Se observă că subiectivismul este disimulat prin absența persoanei I și utilizarea unor

formulări impersonale („ceea ce este demn de semnalat”), cu toate acestea el transpare din
utilizarea mărcilor afectivității („totodată dureros”) și a evaluativelor. Caracteristicile „un
comunist organic”, „un comunist de război”, „fiu al Partidului” pe care și le atribuie în mod
indirect locutorul se opun expresiilor „comuniști de vremuri bune, de vremuri de pace”,
„proaspeți tovarăși de drum”, „ambițiile individualiste” pe care le atribuie nu referentului, ci
„intelectualilor” criticați.
Frecvența anumitor tipuri de evaluative, în defavoarea altora, sugerează că acestea sunt
considerate de către locutorii-evaluatori ca având o forță axiologică mai mare, capabilă să
producă adeziunea destinatarilor. Se observă că majoritatea evaluativelor negative se încadrează
pe subaxa judecată ‒ zona sancțiune socială, adică aduc în discuție probleme legate de
corectitudinea și moralitatea referenților.
Faptul că foarte multe evaluative negative se încadrează în zona sancțiune socială poate fi
un indiciu al „atacului la persoană”, al unor încercări de denigrare a referentului, al manifestării
invidiilor personale. Locutorul aduce în discuție anumite defecte de caracter tocmai pentru a
submina eventualele merite de natură intelectuală și profesională. În plus, ambiția, dorința de a-ți
depăși nivelul nu sunt niște trăsături agreate într-o societate care promovează egalitatea și
uniformitatea. Orgoliul, lipsa de supunere, atitudinea refractară, opiniile contrare regimului
puteau transforma individul într-un inamic social care, dacă nu își revizuia comportamentul,
putea fi eliminat în orice clipă.

173
 3. Concluzii

În concluzie, considerăm că demersul comunist de a identifica membrii de partid sau

simpatizanții din ilegalitate a dus în cele mai multe cazuri la rezultate distorsionate de interesele
individuale și de particularitățile sistemului represiv în care s-a desfășurat.
Strategiile de comunicare ale autorilor de referințe au reprezentat un factor important în
procesul de stabilire a stagiului de ilegalist al multora dintre membrii de partid. Contextul
represiv și caracterul confidențial al referințelor au încurajat manifestarea invidiilor și a
răutăților personale, în timp ce interesele individuale și de grup au condus la falsificarea
realității prin exagerări și elogii nejustificate.
Confirmarea statutului de ilegalist devine adesea o informație marginală în referințe, autorii
lansându-se în ample caracterizări ale referenților. Cele mai multe evaluative negative se află în
zona judecată-sancțiune socială, sugerând prezența atacurilor la persoană, în timp ce elogiile
redactate într-o limbă de lemn autentică sunt de departe niște exagerări de conjunctură. Prezența
referințelor vădit contradictorii, denigratoare și elogiatoare, justifică atitudinea oscilantă a
Comisiilor de verificare și reprezintă dovada subiectivismului autorilor de referințe.

Surse

52 de documente de la Arhivele Naționale ale României, Colecția 53, Dosare ale membrilor de
partid cu stagiul din ilegalitate care au încetat din viață, extrase din dosarele:
S/182: Stanciu Stoian, ministru al Cultelor în perioada 1947-1951, SS1-17;
C/156: Petre Constantinescu-Iași, ministru al Propagandei, apoi director al Institutului Nicolae Iorga
din 1948, ministru al Cultelor din 1953, PCI 1-3;
J/15: Athanase Joja, avocat, AJ1-7;
A/35: Anton Alexandrescu, decan al Facultății de Finanțe din martie 1949, AA1-5;
L/59: Mihai Levente, Secretar General la Ministerul Agriculturii, ML1-8;
R/32: Rădulescu Gheorghe, membru de partid, organizator al P.C.R. Câmpina. GR1-11.

Bibliografie

Amossy, Ruth, 2014, „L thos et ses doubles contemporaines. Perspectives disciplinaires”, Langage
et société, nr. 149, p. 13-30.
Charaudeau, Patrick, 2008, „L’argumentation dans une probl matique d’influence”, Argumentation
et Analyse du Discours, 1/2008 (on-line, http:// journals.openedition.org/aad/193; DOI:
10.4000/aad.193).
Deletant, Dennis, 2012, România sub regimul comunist, ediția a 4-a, Bucureşti, Editura Fundația
Academia Civică.
Doboș, Corina, 2015, „Abordări prosopografice ale ilegalității comuniste. Rezultate parțiale și
chestiuni metodologice”, Studii și articole de istorie, vol. LXXXII, p. 201-217
(http://www.andco.ro/wp-content/uploads/2015/08/C.-Dobos-article-SAI.pdf).
Martin, James R., Peter R. R. White, 2005, The Language of Evaluation. Appraisal in English,
London/New York, Palgrave Macmillan.
Zafiu, Rodica, 2010, „Ethos, Pathos, Logos în textul predicii”, în Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan
Milică (ed.), Text și discurs religios. Lucrările Conferinței Naționale „Text și discurs religios,
Iași, 13-14 noiembrie 2009, ediția a II-a, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
p. 27-38.

174
 LANGUAGE OF EVALUATION IN TESTIMONIES (“REFERINȚE”)
ABOUT THE “ILLEGALIST” MEMBERS OF THE COMMUNIST PARTY

(Abstract)

An “illegalist” is a member of the Communist Party who has activated or has sympathized with this party
in the previous period of its legalization in Romania (1921–23 August 1944). The recognition of the “illegalist”
status of a member has been made based on a testimony, the statements being written as documents coined
referințe ‘references’.
This research paper is part of a wider analysis of the denouncement discourse in communist Romania and
tries to answer a set of questions: to what extent the so-called references about the members of the party have
been used as reflexes of personal envy, denigration, denouncing, or, on the contrary, of eulogy, all guided by the
personal or the group’s interest? To what extent the transformation of the collective memory process in historical
truth is characterized by accuracy? Which were the discourse strategies used by the authors to persuade and
impose their vision on the referents?

175
 ÎNTREBAREA RETORICĂ ÎNTRE COMPONENTA
RAȚIONALĂ ȘI CEA EMOȚIONALĂ. STUDIU DE CAZ

MIHAELA-LILIANA DOBRE
Universitatea din București

1. Introducere

Lucrarea urmărește prezentarea principalelor elemente de construcție a întrebării retorice

și a funcțiilor discursive pe care aceasta le actualizează în cadrul unui context formal (discursul
politic).
Cercetarea este structurată în două părți, una teoretică, iar cealaltă aplicativă. Prima parte
are în vedere infomațiile oferite de studiile de specialitate cu privire la definirea întrebării
retorice și la funcțiile pe care le poate dobândi la nivel conversațional și discursiv. Una dintre
funcțiile principale ale întrebării retorice actualizate în discursul politic este reprezentată de
persuadare emoțională (componenta emoțională). În același timp, interogațiile retorice
constituie o modalitate eficientă adoptată în vederea convingerii raționale a publicului
(componenta rațională).
Discuția teoretică este urmată, în partea a doua a lucrării, de prezentarea unor observații cu
privire la situația întrebărilor retorice din discursul politic românesc de la începutul secolului al
XX-lea, pornind de la discursurile parlamentare ale lui Armand Călinescu.
Se urmărește modul de funcționare a întrebărilor retorice în funcție de vorbitor și de alte
câteva particularități ale contextului comunicativ. Discursul politic românesc permite
interpretarea întrebărilor retorice ca strategii discursive de persuadare a auditoriului prin apelul
la componenta afectivă a retoricii (pathosul). În același timp, se poate remarca rolul pe care îl au
aceste întrebări în convingerea rațională a celuilalt, fiind considerate declanșatori ai unui răspuns
mental (Ilie 2015: 5), declanșatori de presupoziții sau forme de discurs indirect (Ionescu-
Ruxăndoiu 2015: 479).

2. Preliminarii teoretice. Întrebarea retorică între persuadare și manipulare, între

rațional și emoțional

Atât manipularea, cât și persuadarea sunt forme de influență, care utilizează puterea pentru
a domina. Într-o comunicare ce are ca scop persuadarea celuilalt nu sunt suficiente ethosul și
logosul, argumentarea de tip logic, ci este nevoie și de pathosul, ca formă retorică ce reprezintă
emoția, conform teoriei aristoteliene.
În cazul manipulării, emițătorul urmărește îndeplinirea propriilor dorințe și scopuri prin
aducerea în discuție a unor argumente false, având intenția de a induce în eroare receptorul.
Printre tehnicile de manipulare utilizate de vorbitor sunt minciuna, dezinformarea, zvonul etc.
Persuadarea oferă receptorului posibilitatea de a nu accepta argumentele introduse de
emițător. Receptorul nu se simte „îngrădit” și are, de obicei, ideea că poate alege, că el este
singurul care poate decide asupra convingerilor sale și nu cel care vorbește: ,,în timp ce în cadrul
procesului persuasiv, controlul asupra procesului îl are receptorul, în cadrul manipulării,
controlul este asumat de manipulator” (Stănciugelu 2009: 188-200). Astfel, o caracteristică
importantă a manipulării este înșelăciunea. Odată ce receptorul își dă seama de acest act al
înșelătoriei, imaginea emițătorului este afectată, chiar dacă intenția poate fi una pozitivă.
Manipularea reprezintă o formă de comunicare și de interacțiune în care cel care
manipulează deține un control asupra destinatarilor, de obicei împotriva voinței lor sau
împotriva intereselor acestora. Având în vedere normele sociale, conceptul de manipulare are
conotații negative, pentru că violează normele impuse de principiul politeții sau de o anumită
conduită morală (Van Dijk 2006: 358-360).
Discursul politic, în general, poate fi analizat din două puncte de vedere diferite, dar
complementare. Una dintre interpretări constă în observarea acestuia dintr-o perspectivă
pozitivă, discursul politic fiind văzut ca o formă de negociere, consens, persuadare (prin aceea
că nu încearcă implementarea unor idei preconcepute, categorice, ci lasă publicului libertatea de
a alege ideile care îl definesc). O a doua interpretare constă în observarea discursului politic
dintr-o perspectivă negativă, acesta fiind văzut ca o formă de control, determinare a celorlalți de
a acționa și de a gândi într-un anumit fel, ca o formă de manipulare, care presupune ,,folosirea
conștientă a limbajului într-o manieră deviantă pentru a-i controla pe alții” și modalitatea
partidelor politice sau a reprezentanților acestora ,,de a-și ascunde strategiile și obiectivele”
(Fairclough 1998, apud Zafiu 2007: 18).
Vom analiza diferite întrebări retorice din discursul politic românesc care au drept scop
persuadarea sau manipularea receptorului, preluând componentele care stau la baza celor două
concepte: componenta rațională și cea emoțională.
Vom pleca de la ipoteza conform căreia în discursul politic românesc de la începutul
secolului al XX-lea întrebările retorice dețin un rol important în persuadarea celuilalt, alături de
alte strategii retorice. Se va putea observa frecvența utilizării întrebării retorice în funcție de
vorbitor, și, mai ales, în conformitate cu momentul istoric respectiv. În perioada de la începutul
secolului al XX-lea, orientarea către interesele publicului, dată fiind perioada critică prin care
trece țara, are ca efect utilizarea intensă a unor strategii ale politeții pozitive.
Criteriile pragmatice reprezentate prin gradul de politețe și construirea feței dețin un rol
important în discursul politic. Dimensiunea pathetică contribuie la evidențierea acestui rol al
întrebărilor retorice în cadrul discursului politic românesc. Printre afectele marcate explicit sau
implicit în discurs, și mai precis, în structura întrebărilor retorice, se remarcă respectul, mila,
teama, revolta/indignarea.
Componenta emoțională care caracterizează discursul politic în general devine și o
trăsătură inerentă a întrebărilor retorice în particular, mai ales prin introducerea emoțiilor cu
valoare retoric-argumentativă. Componenta rațională constă în argumentarea propriu-zisă,
realizată prin intermediul întrebărilor retorice, referindu-ne în special la modelul argumentativ
propus de Frans H. Van Eemeren și Școala de la Amsterdam (modelul pragma-dialectic, care
are în vedere rezolvarea conflictului de opinii dintre interlocutori). Discursul parlamentar
presupune două planuri conversaționale. Unul reprezintă discuția propriu-zisă și are ca scop
convingerea prin dialog argumentativ critic, celălalt este o pseudo-discuție (un monolog
unidirecțional) care are ca scop persuadarea (van Eemeren 2010: 3).

3. Întrebarea retorică între rațional și emoțional în discursurile lui Armand Călinescu

În continuare, se va avea în vedere în ce măsură se poate discuta despre componenta

rațională și cea emoțională în discursul politic românesc în privința întrebării retorice, în ce

178
măsură vorbitorul încearcă să convingă prin utilizarea argumentelor logice (actualizate în
întrebarea retorică) sau prin utilizarea emoției. Analiza exemplelor propuse din perioada
interbelică urmărește stabilirea elementelor de tip rațional și a elementelor de tip pathetic
cuprinse în alcătuirea secvențelor interogative retorice din cadrul discursurilor parlamentare și al
dezbaterilor ce îl au ca vorbitor principal pe Armand Călinescu.
Partidele politice care se afirmă pe scena politică în perioada interbelică sunt liberalii și
țărăniștii, Armand Călinescu făcând parte dintre aceştia din urmă. Prin fuziunea celor două
partide (PN și PȚ), PNȚ susține o reformă agrară și promovează drepturile naționale ale
românilor (acestea reprezentând temele principale în cadrul dezbaterilor alese și, implicit, în
cadrul întrebărilor retorice).
În primul exemplu (1), dimensiunea rațională a întrebării retorice are în vedere utilizarea
argumentelor cvasilogice, în primul rând a contradicției realizate pe baza raportului
trecut/prezent, noi/voi, valoare/non-valoare.
Printre elementele care contribuie la constituirea dimensiunii emoționale a întrebării
retorice se numără utilizarea termenilor afectivi și a celor cu potențial afectiv, identificate sub
forma emoției explicite și a celei implicite. Termeni ca singuri, pagubele, trecut, valoarea de
altădată au rolul de a situa mesajul într-un univers disforic (acela al pierderii) și de a contribui
la descifrarea unei implicaturi, anume a ideii că în urma unor decizii din trecut este afectat
prezentul și, implicit, capacitatea partidului de a face ca lucrurile să meargă bine, situând
oratorul pe o poziție de inferioritate, ceea ce atrage mila (cu sensul de compasiune) publicului ca
afect marcat în mod indirect.

(1) Or, când toate Statele au fost astfel împinse înapoi, cum vreți ca noi singuri, în câțiva
ani, să acoperim toate pagubele din trecut și să dăm monedei, etalonului de măsură a
bunurilor, valoarea de altădată? Aceasta nu se poate! (Călinescu DP1: 60).

Tonul pe care îl putem atribui vocii oratorului, intonația presupusă a întrebării retorice (în
exemplul 2) sunt elemente specifice dimensiunii emoționale (permițând reconstituirea emoțiilor
în jurul cărora se construiește interogația retorică, anume indignarea, revolta). Scopul urmărit
de locutor este acela de a obține puterea și de a asigura atacul asupra adversarului politic.
Reacțiile nonverbale ale unei părți din public (aplauzele) funcționează ca răspunsuri (de tipul
confirmărilor) la întrebările emițătorului.

(2) Cum credeți într-adevăr că puteți servi țării, când afirmați că o forță politică care, oricât
ați huli-o d-voastre, lumea știe că are adeziunea maselor populare, când afirmați că o
asemenea forță politică nu lucrează pentru interesele Statului? Ce situație creați d-voastră
României, atunci când denunțați străinătății că în hotarele noastre sunt elemente pe cari
le pot întrebuința vrăjmașii? (Aplauze pe băncile Partidului Național-Țărănesc). Nu vi se
pare că pe această cale tocmai ațâțați mașinațiunile vrășmașilor și că tocmai le
deschideți apetiturile? (Aplauze pe băncile Partidului Național Țărănesc) (Călinescu
DP1: 67).

Componenta rațională se remarcă (în exemplul 3) prin trăsătura polarității inversate

(specifică uzului retoric al întrebărilor), marcată prin forma negativă a verbului. Termenul
interogativ cine devine, în presupoziția declanșată, un termen cu valoare universală (oricine).
Răspunsul implicit cu valoare de adevăr general (Oricine ar vrea să facă bine) susține, pe de-o
parte, dimensiunea rațională a întrebării retorice (prin funcționarea argumentativă a întrebării ca

179
ipoteză pentru demonstrația ce urmează) și, pe de altă parte, dimensiunea emoțională (prin
introducerea unei teme cu caracter afectiv, anume binele comun).

(3) Cine nu ar vrea să facă bine, d-le general? D-voastră vreți să faceți bine, construind pe
temeiul ideilor de dreapta, cum zice d. președinte al Consiliului de Miniștri, pe temeiul
ideilor reacționare, cum spunem noi1 (Călinescu DP1: 177).

Prin apelul la diferite argumente falacioase (argumentul ad hominem, ad personam și

paralogismul ,,omului de paie”) introduse prin intermediul întrebărilor retorice, vorbitorul își
propune să obțină convingerea publicului să adere la opinia prezentată de el, ceea ce se poate
observa și în exemplul 4). Se deduce faptul că nu există un anumit motiv, o rațiune sau un
argument pentru politica adoptată de adversar, lucru amplificat și prin aserțiunea explicită care
dezvoltă răspunsul (Prin urmare, faceți un lucru greșit), întărită de utilizarea adverbului cu
valoare epistemică (evident). Deși întrebarea și răspunsul sunt adresate adversarului politic,
acestea vizează și publicul, având scopul de a-l îndrepta către o anumită direcție (în favoarea
emițătorului și în defavoarea oponentului).

(4) Care este motivul, care rațiunea, care este argumentul de ordin tehnic, care este
utilitatea practică? Evident, d-le ministru, că faceți o politică greșită (Călinescu DP1:
249).

Argumentele cvasilogice din exemplul (5) (bazate pe raportul metonimic: țăran-muncile

agricole) și scopul emițătorului (rezolvarea conflictului de opinii) alcătuiesc componenta
rațională a întrebării retorice. Componenta emoțională se evidențiază prin emoția implicită
îndreptată către public (referirea la un domeniu afectiv – libertatea, munca), prin structura
emfatică (întrebările în serie; paralelismul sintactic) și prin strategii ale politeții pozitive (flatarea
celuilalt – din experiența dumneavoastră de specialist – cu scopul de a atenua atacul).
Fragmentul conține și o utilizare a argumentului cu caracter falacios ad personam (implicându-
se ignoranța sau reaua-voință a adversarului), în care componenta emoțională este dominantă.

(5) Aș putea să vă fac o obiecție foarte ușoară: de unde știți dumneavoastră că țăranul stă
degeaba tocmai în momentul când inginerii deschid campania de lucru? Nu credeți
d-voastră, din experiența d-voastră de specialist, că lucrul la șosea nu se poate face
iarna, de pildă, când este țăranul mai liber? Nu credeți d-voastră că lucrul la șosea
coincide cu campania muncilor agricole? (Călinescu DP1: 253).

Printre elementele care alcătuiesc componenta rațională (exemplul 6) se numără modelul

argumentativ și declanșarea presupozițiilor: Nu este posibil să credeți că... Emoția implicită
(afectul reconstituit fiind mila prin referirea la un domeniu intrinsec afectiv pentru poporul
român – economia), empatia marcată indirect prin utilizarea atenuatorului credeți și scopul
vorbitorului contribuie la evidențierea componentei emoționale. Se remarcă în aceeași direcție,
de asemenea, ,,vocabularul dezastrului” (Ungerer 1997): sacrificii, starea economică (înțeleasă,
din context, ca foarte proastă).

1
În perioada interbelică, partidele de extremă dreaptă sunt asociate cu termenul reacționar, ce se referă la
caracteristica acestora de a se opune progresului (Constantinescu 2018: 177).

180
(6) Credeți d-voastră că, în momentul acesta, clasa țărănească se găsește într-o asemenea
situație economică încât să poată suporta o sarcină fiscală în plus? Credeți d-voastră că
starea economică de la sate e astăzi astfel încât să putem cere sacrificii noi? Și o credeți
în momentul în care dincolo în comisiune se discută măsurile de asanare a
agricultorilor, într-un spirit de solicitudine excepțională, pentru clasa țărănească?
(Călinescu DP1: 261).

Modelul argumentativ (apelul la silogismul disjunctiv, frecvent întâlnit în structura

întrebărilor retorice), declanșarea presupozițiilor (Este un act de violență în mod clar) și poziția
întrebării retorice care marchează finalul argumentării (având rolul de a susține concluzia)
funcționează ca elemente raționale în discursul lui Armand Călinescu (exemplul 7).
Componenta emoțională este reprezentată de emoția implicită (afectul reconstituit este revolta,
prin referirea la un domeniu intrinsec afectiv – violența), de responsabilizarea celuilalt, prin
utilizarea unei mărci explicite a interogației retorice (vă întreb) și prin ,,vocabularul dezastrului”
(Ungerer 1997): act de violență.

(7) Prin urmare, la secțiunea Dărmănești, un fost senator, fost deputat, este scos din
secțiunea de votare de bătăuși, împreună cu judecătorul președinte și trântiți amândoi în
zăpadă [...]. Vă întreb, d-le ministru de interne: este sau nu aceasta un act precis de
violență? (Călinescu DP2: 20)

Inserțiile metadiscursive însoțesc (în exemplul 8) întrebările retorice, pentru a întări ideea
pe care emițătorul o transmite (Firește că nu mai este nevoie să formulați asemenea principii,
pentru că ele sunt contrazise), dar și cu rol de atenuare (prin forma de condițional a verbului).
Presupoziția declanșată vizează o singură variantă de răspuns marcată prin modalizatori de
certitudine (firește, desigur, bineînțeles).

(8) Și atunci, eu v-aș întreba: pentru ce este mai nevoie să formulați principii, oricât de
frumoase ar fi ele, când sunt contrazise de fapt? Nici nu-mi explic cum s-a putut ajunge
aici (Călinescu DP2: 80).
Întrebarea retorică este introdusă (în exemplul 9) prin conectorul discursiv ei bine (cu rol
de focalizator, de subliniere a unei concluzii) și exprimă un adevăr prezentat ca incontestabil (cu
interpretarea Nu este admisibil acest lucru). Fenomenul care poate fi analizat într-un context ca
acesta este scindarea vocii emițătorului2. Interogația retorică este alcătuită atât din enunțul
asertiv, cât și din interpretarea acestuia.

(9) Dar ce faceți d-voastră astăzi? Lichidați Banca Centrală Cooperativă. [...] Ei bine,
d-lor, este admisibil acest lucru? Banca Centrală este o instituțiune de drept privat,
Statul ia parte în această instituțiune ca acționar; el și-a adus un aport în capital
(Călinescu DP2: 320).

Ceea ce trebuie remarcat este prezența întrebărilor retorice care permit o interpretare unică.
Această interpretare este dată, de cele mai multe ori, printr-un răspuns explicit (exemplele 4, 10)

2
Scindarea vocii emițătorului – fenomen care constă în identificarea mai multor voci în structura enunțului în
momentul în care este verbalizat. O voce performează aserțiunea, iar celelalte sunt vocile care interpretează actul
asertiv, însă doar una dintre ele poate fi prezentă explicit în enunț (Ionescu-Ruxăndoiu 2013: 479).

181
sau prin intermediul răspunsului mental prezent în structura întrebării retorice (exemplul 7).
Utilizarea condiționalului (formă negativă) în întrebare (exemplul 10) reprezintă o strategie
discursivă prin care emițătorul încearcă să îl determine pe receptor să adere la opinia expusă –
Nu ar fi vinovat de întrerupere? Sigur că ar fi vinovat de întrerupere. Prezența verbelor și a
adverbelor modale (poate) favorizează asumarea adevărului propoziției asertate de către
receptor.

(10) Ministrul care a recomandat cu două ore mai înainte tact, ar fi responsabil de
întreruperea percheziției, iar generalul care a ordonat comisarului regal să se prezinte
la el cu actele nu ar fi vinovat de întrerupere? Poate sta în picioare o asemenea idee?
Evident că nu. [...] Cine i-a spus să nu ridice toate actele? Nimeni (Călinescu DP2: 200).
De asemenea, trăsătura polarității inversate3 (cine? – întrebare; nimeni – răspuns)
caracterizează uzul întrebărilor retorice din această perioadă (10).

(11) Cum este posibil aceasta?! Cum ați putut ajunge la o asemenea soluțiune?! Cum n-ați
observat, d-le ministru al afacerilor străine, că ceea ce determină caracterul unei
asemenea participări nu este declarațiunea celui interesat, ci este actul în sine la care
participă? (Aplauze pe băncile Partidului Național-Țărănesc) (Călinescu DP2: 354).

În (11), se evidențiază declanșarea presupozițiilor prin intermediul întrebărilor retorice (Nu

este posibil acest lucru; O asemenea soluțiune nu poate fi acceptată), acestea fiind marcate prin
negație. Presupoziția declanșată pune în valoare poziția emițătorului, exprimând un adevăr pe
care îl prezintă ca incontestabil. Componenta emoțională primează. Emfaza atacului asupra
oponentului se realizează prin utilizarea unui anumit tip de întrebări (în serie) și prin structura
întrebărilor, mai precis, prin utilizarea anaforică a adverbului interogativ cum. Se remarcă ironia
emițătorului; atacul asupra adversarului politic se realizează prin anularea argumentelor
introduse anterior de oponent, oferindu-i-se soluția pe care el nu a observat-o, iar răspunsul este
marcat prin reacțiile nonverbale ale publicului.

4. Concluzii
Din analiza exemplelor se ajunge la concluzia că la structura argumentativă, pragmatică și
discursivă a întrebării retorice contribuie atât factorii de natură rațională, cât și cei de natură
emoțională.
Emițătorul (în cazul dat, Armand Călinescu) apelează mai des la componenta emoțională
pentru persuadarea interlocutorului (în detrimentul celei raționale). Se pune accentul pe
utilizarea mărcilor și a mecanismelor de pathemizare specifice componentei emoționale (crearea
unui univers disforic, utilizarea termenilor cu potențial afectiv), însă un rol însemnat îl are și
dimensiunea rațională (declanșarea și manipularea presupozițiilor, utilizarea modelului
argumentativ, a polarității inversate), având în vedere obiectivul pe care vorbitorul și-l propune.
Tiparul folosit de Armand Călinescu se caracterizează prin trei aspecte de bază: (a) întrebările
cu o singură interpretare, (b) situarea receptorului în sfera de influență a emițătorului, (c) certitudinea
dată de răspunsul marcat explicit sau implicit. Interogația retorică presupune o scindare a vocii
emițătorului prin cele două dimensiuni opuse, dar complementare (emoția și rațiunea).

3
Trăsătura polarității întrebărilor retorice constă în capacitatea acestora de a avea o formă pozitivă sau
negativă care este opusă celei impuse de răspunsul implicit.

182
 Surse

Călinescu DP1 = Călinescu, Armand, 1938, Discursuri parlamentare (1926-1933), Bucureşti,

Monitorul oficial și impremeriile statului, Imprimeria Națională.
Călinescu DP2 = Călinescu, Armand, 1938, Discursuri parlamentare (1943-1937), Bucureşti,
Monitorul oficial și impremeriile statului, Imprimeria Națională.

Bibliografie

Ilie, Cornelia, 1994, What Else Can I Tell You? A Pragmatic Study of English Rhetorical Questions as
Discursive and Argumentative Acts, Stockholm, Almqvist & Wiksell International.
Ilie, Cornelia, 2009, „Rhetorical questions”, în Louise Cummings (ed.), The Routledge Pragmatics
Encyclopedia, London, Routledge, p. 435-438.
Ilie, Cornelia, 2015, „Follow-ups as multifunctional questioning and answering strategies in Prime
Minister’s Questions”, în Anita Fetzer, Elda Weizman, Lawrence Berlin (ed.) The dynamics of
political discourse: Forms and functions of follow-ups, Amsterdam, John Benjamins, p. 195-218.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2008, ,,Prezentare generală a proiectului”, în Gabriela Pană Dindelegan
(coord.), Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării. Actele celui de al 7-lea
Colocviu al Catedrei de Limba Română (7-8 decembrie 2007), secțiunea Masă rotundă: Istoria
discursului parlamentar românesc (1866–1938), p. 519-523.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2013, ,,Întrebarea retorică: aspecte teoretice și aplicative”, în Dan Octavian
Cepraga, Coman Lupu, Lorenzo Renzi (ed.), Études romanes. Hommages offerts à Florica
Dimitrescu et Alexandru Niculescu, II, București, Editura Universității din București, p. 476-484.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mihaela Viorica Constantinescu, 2018, Discursul parlamentar românesc
(1866-1938): O perspectivă pragma-retorică, București, Editura Universității din București.
Stănciugelu, Irina, 2009, Măștile comunicării. De la etică la manipulare și înapoi, București, Editura
Tritonic.
Ungerer, Friedrich, 1997, „Emotions and emotional language in English and German news stories”, în
Susanne Neimer, René Dirven (ed.), The language of emotions. Conceptualization, expression,
and theoretical foundations, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, p.
307-328.
van Dijk, Teun A., 2006, ,,Discourse and manipulation”, Discourse and Society, vol. 17, nr. 2,
p. 359-383.
van Eemeren, Frans H., 2010, Strategic Maneuvering in Argumentative Discourse, Amsterdam /
Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.
Zafiu, Rodica, 2007, Limbaj și politică, București, Editura Universității din București.

RHETORICAL QUESTION BETWEEN RATIONAL AND EMOTIONAL. A CASE STUDY

(Abstract)

The present paper takes into account the rhetorical question and its discursive functions instantiated in the
formal context of the political discourse. The research is structured in two parts: a theoretical one, followed by
the data analysis. In the first section, the features and the functions that a rhetorical question can acquire at a
conversation and a discursive level will be discussed. One of the main functions of the rhetorical question in the
political discourse is persuading (emotional component). At the same time, rhetorical questions are an effective
way of convincing the public rationally (rational component). The theoretical discussion is followed, in the
second part, by a presentation of the rhetorical questions identified in the Romanian political discourse from the
end of 19th century and the beginning of 20th century, delivered by a certain personality of this period, such as

183
Armand Călinescu. We analyze the discursive functioning of the rhetorical questions according to the period
under consideration, the speaker and other particularities of the communicative context.

184
 CODAREA LINGVISTICĂ ÎN LIMBAJUL SPAȚIAL

STANCA MĂDA1
Universitatea „Transilvania” din Brașov

1. Considerații teoretice

Un aspect definitoriu al gândirii umane îl constituie capacitatea noastră de a reprezenta

evenimente care definesc interacțiunile noastre spațiale, temporale sau cauzale cu lumea.
Corespondența dintre entitățile conceptuale/semantice și diversele structuri sintactice asociate
este esențială pentru înțelegerea modului în care oamenii achiziționează limbajul în general și
codează anumite aspecte ale lui, în particular.
Gândirea spațială (Montello 2015) privește studiul cunoștințelor și al credințelor despre
proprietățile spațiale ale obiectelor și evenimentelor din lumea înconjurătoare. Cognitivul
presupune achiziția, stocarea și accesarea, manipularea și folosirea cunoașterii de către oameni,
animale non-umane și mașini inteligente, prin sisteme cognitive precum senzația și percepția,
gândirea, imaginația, memoria, învățarea, limbajul, argumentarea și rezolvarea de probleme.
Proprietățile spațiale includ localizarea, mărimea, distanța, direcția, separarea și reunirea, forma,
modelul și mișcarea. Dincolo de interesul dezvoltat de geografi pentru gândirea spațială,
lingviștii rămân interesați de modul în care oamenii folosesc limbajul pentru a comunica despre
spațiu și spațialitate.
Codarea lingvistică reprezintă una dintre modalitățile prin care putem exprima procese
cognitive complexe, dar și realități absente spațial, temporal și social. Există un limbaj gestual,
dependent de o componentă manual-vizuală și spațială pronunțată, dar și un limbaj verbal,
independent de componenta manual-vizuală, capabil să codeze în mod convențional realitatea,
inclusiv spațiul din jurul nostru. Orientarea spațială și exprimarea ei sunt esențiale naturii
umane. Chiar și timpul este codat lingvistic prin elemente spațiale, iar durata se exprimă
întotdeauna prin întindere – trecutul este înțeles ca fiind ceva ce se întinde în urma noastră, iar
viitorul, ca întinzându-se undeva în fața noastră (Bergson 1998).
Alegerile lingvistice pe care le operează vorbitorii în organizarea propriului discurs pot fi
explicate și cu ajutorul conceptului de saliență. Aceasta a fost definită drept proeminență,
punere în contrast, emfatizare, focalizare sau reliefare, toate descriind procese cognitive precum
captarea atenției sau aducerea în prim-planul vizual și mental a unei realități (Landragin 2007).
Saliența gramaticală (lingvistică) se manifestă prin proprietățile categoriale, lexicale, sintactice,
semantice și/sau prozodice-intonaționale speciale ale unităților lingvistice (Mardale 2012). Spre
exemplu, la nivelul claselor lexico-gramaticale, un pronume (accentuat), un nume propriu sau
un nume determinat definit este mai salient – atât ca tip de denotație / referință, cât şi ca poziție
sintactică ocupată în enunț – decât un nume nud (adică nedeterminat). La nivelul sintactic şi al
rolurilor tematice asociate, se consideră că Subiectul sau Complementul de Agent – şi rolul

1
Acest studiu a fost finanțat de către Ministerul Educației și Cercetării, CNCS – UEFISCD, în cadrul
proiectului PN-III-P1-1.1-TE-2016-1241.
tematic care le este asociat în mod prototipic, anume Agentul – este mai salient decât Obiectul
(direct), având, de obicei, rolul Pacient sau Temă (Ariel 1990).
Mardale (2012: 4) situează saliența lingvistică „la interfața dintre morfosintaxă –
semantică, pe de o parte, și pragmatică – discurs, pe de altă parte”. Aceasta poate fi inerentă,
atunci când ține de factori interni precum: i) statutul categorial al unui cuvânt (pronume, nume
propriu, grup nominal cu sau fără morfem de determinare); ii) tipul de denotație al acestuia
(individ (i.e., referențial), proprietate (i.e., nereferențial)); iii) rolul tematic pe care îl poartă
(Agent, Cauză, Instrument, Temă, Pacient etc.); iv) prezența trăsăturilor de: (a) definitudine
(definit, nedefinit), (b) specificitate (specific, nespecific), (c) animacitate (animat uman, animat
non-uman, inanimat) și construită, atunci când e dependentă de factori externi sau contextuali
precum: i) topicalizarea (topicalizat, netopicalizat); ii) focalizarea prin (a) accentuare contrastivă
(focus contrastiv), (b) dislocare / detaşare (ridicare) din poziția inițială; iii) prezența
modificatorilor.
Printre mijloacele de exprimare a salienței construite în enunțuri se numără: i) mijloace
prozodice: accentul frastic, conturul intonațional; ii) mijloace morfosintactice: construcții cu
supin, adjectiv, adverb; falsele condiționale: dacă..., atunci; conjuncția subordonatoare
disociată ca... să... (N-aș fi vrut ca pe TINE să te supăr...); conjuncția coordonatoare iar; iii)
mijloace lexicale: în ce privește, cu privire la, cât despre, în legătură cu, referitor la.

2. Codarea lingvistică a direcției (orientarea către Sursă sau Țintă)

În cele ce urmează vom identifica mijloacele prin care se realizează saliența lingvistică
(fie ea inerentă, fie construită) în limbajul spațial, mai exact în codarea lingvistică a direcției,
respectiv a orientării către Țintă – mișcarea către sau care culminează într-o țintă sau punct
final – sau către Sursă – îndepărtarea de origine sau de un punct de plecare.
Talmy (1985) afirmă că evenimentele de mișcare se exprimă lingvistic prin următoarele
elemente: i) o Figură sau obiect care execută sau este supus mișcării (exprimat, de obicei, prin
grup nominal); ii) Mișcarea propriu-zisă (codată în semantica verbului); iii) Direcția pe care o
ia mișcarea (redată, de obicei, printr-o prepoziție) și iv) argumentul Direcției sau obiectul de
Referință (exprimat tot printr-un grup nominal). Exprimarea Direcției poate lua forma unuia
dintre cele trei tipuri de bază: i) Direcția DINSPRE (FROM Paths), în care Figura se
deplasează dinspre obiectul de Referință ce constituie Sursa deplasării; ii) Direcția CĂTRE
(TO Paths), în care Figura se mișcă către un obiect de Referință ce constituie Ținta deplasării;
iii) Direcția PRIN (VIA Paths), în care Figura se deplasează pe lângă sau printr-un obiect de
Referință ( ackendoff 1983), ce constituie Parcursul deplasării. Departe de a fi într-atât de
simplă cum pare la o primă vedere, exprimarea Direcției nu e dependentă doar de
considerente factuale, ci și de subiectivitatea vorbitorului, de modul în care acesta își
îndreaptă atenția asupra unuia sau a altuia dintre aspectele mișcării (Regier 1996). Mai mult
de atât, alegerea verbului, mai precis sensul acestuia, poate exercita constrângeri privind
posibilitățile de codare sintactică a Direcției. ackendoff (1990) analizează semantica verbelor
ce exprimă Modalitatea de Mișcare (Manner of Motion) și constată că acestea nu includ o
Direcție specifică în structura argumentului lor și, implicit, nici în cea sintactică, verbe
precum a alerga putându-se combina cu expresii ale Direcției din toate cele trei tipuri de bază
(dinspre, către și prin). Pe de altă parte, verbe precum a vinde, a da, a agăța includ în mod
obligatoriu Direcția dinspre/către în semantica lor, cu evidente consecințe la nivel sintactic.
Un alt element notabil este faptul că folosirea termenilor care exprimă Direcția nu se
rezumă doar la domeniul evenimentelor de mișcare sau al celor spațiale, ci se extinde și la alte

186
domenii prin sincronizarea cu structuri paralele la nivel semantic și sintactic ( ackendoff
1983). Un exemplu ar fi cel al Transferului de Posesie la verbe precum a cumpăra, a da, a
împrumuta. ackendoff (1983) afirmă că această paralelă constituie un tipar pentru toate
expresiile care exprimă schimbarea, iar Lakusta și Landau (2005) argumentează nivelurile de
complexitate ale codării lingvistice a Direcției: i) observarea evenimentului de către vorbitor
și codarea lui adecvată; ii) transformarea Direcțiilor identificate în grupuri prepoziționale,
determinate sau nu semantic de alegerea unor verbe care necesită un anumit tip de
complement pentru exprimarea Direcției; iii) transferarea alegerilor de la nivel spațial la toate
celelalte niveluri ce se supun constrângerilor semantico-sintactice impuse de aceste alegeri.
În limba română, codarea lingvistică a Direcției se realizează prin verbe cu încărcătură
semantică adecvată sau prin anumite GPrep (prepoziție + complement) specializate pentru a
exprima roluri tematice de tip Sursă (de la, din, de) sau Țintă (la, spre, înspre, către), ce sunt
fie de sine stătătoare, fie impuse de regent:

(1) Apelează la mama pentru a o ajuta.

Ion este gelos pe Gheorghe. (GBLR 2010: 325)

Lucrarea de față explorează codarea lingvistică a Direcției (Path) și orientarea către Sursă
sau Țintă, în limba română, în contexte controlate (experimental) și în situații autentice de
comunicare orală formală și informală, printr-o analiză a codării lingvistice preferențiale a
mișcării de la (Sursă) și către (Țintă) a unui obiect sau a unei persoane (realizată sub forma unui
grup nominal (GN) sau a unui grup prepozițional (GPrep) determinate de sensul construcției
verbale).

3. Considerații metodologice

Cercetarea și-a propus să verifice dacă există o tendință a vorbitorilor pentru codarea
lingvistică preferențială a mișcării dinspre Sursă sau către Țintă în evenimente de mișcare
specifice limbii române. Pentru aceasta, am urmărit verbe de mișcare care se pot combina atât cu
elemente care redau Sursa, cât și Ținta2, în patru evenimente de mișcare (sau non-mișcare): i) în
redarea unor evenimente spațiale (Modalitatea de Mișcare ‒ Manner of Motion), prin verbe
precum a merge, a se duce, a veni; ii) la schimbarea posesiei (Change of Possession), prin
perechi verbale de tipul a vinde ‒ a cumpăra, a da ‒ a lua; iii) la schimbarea stării (Change of
State), exprimată prin verbe precum a deveni, a se face, a se schimba; și iv) în raportul dintre
Atașament și Detașare (Attachment/ Detachment), prin verbe indiciale de tipul: a lipi, a dezlipi, a
atașa, a desprinde.
Mai întâi, am analizat enunțurile formulate de către participanții la trei studii
experimentale3, în care au fost controlate, pe rând, codarea Sursei, a Țintei și modul de
continuare a itemilor. În toate cele trei studii, itemii de testare au fost formulați în așa fel încât să
introducă doi referenți de tip uman, de același gen, menționați prin nume proprii. Unul dintre
referenți a fost codat ca Sursă, altul ca Țintă, iar verbele de posesie folosite au fost diferite.
În primul studiu (E1) s-a desfășurat cu manipularea Sursei/Țintei [+Uman]:

2
Sursa și Ținta definesc generic și rolurile specifice asociate descrierii fiecărui eveniment de mișcare analizat:
Beneficiar, Posesor, Destinatar, Locativ etc.
3
Pentru fiecare studiu experimental am recrutat un număr de 25 de participanți, toți vorbitori nativi ai limbii
române, și am folosit un număr de 36 de itemi de studiu și 20 de itemi de umplutură.

187
 (2) ElenaȚINTA a primit o floare de la CătălinaSURSA. (Elena / Cătălina....)

cerându-li-se informatorilor să continue enunțul într-un mod cât mai natural, fie cu menționarea
Sursei, fie cu cea a Țintei. În cel de-al doilea experiment (E2), participanții au avut libertatea de a
continua enunțul fără reluarea neapărată a unuia dintre referenți, precum în exemplul (3):

(3) ElenaȚINTA a primit o floare de la CătălinaSURSA.

În experimentul al treilea (E3), s-au folosit aceiași itemi de testare, însă participanții au
fost solicitați să continue propozițiile inițiale cu un pronume personal, ca în exemplul (4).
Pentru a putea continua, participanții au fost nevoiți să decodeze sensul pronumelui personal
în favoarea Sursei (Cătălina) sau a Țintei (Elena):

(4) ElenaȚINTA a primit o floare de la CătălinaSURSA. Ea?ȚINTA/SURSA...

Pentru scopul lucrării de față, am selectat dintre răspunsurile oferite de informatori pe

acelea care conțineau verbele și GPrep specifice evenimentelor de mișcare analizate. Pentru
analiza cantitativă, am ales rezultatele obținute în cadrul E2. Deși controlat experimental, acest
context a permis informatorilor să aleagă dacă vor folosi continuări cu menționarea Sursei, a
Țintei, a ambelor instanțe sau a niciuneia.
Spre comparație, aceleași patru evenimente de mișcare au fost urmărite în contexte
autentice de comunicare formală și informală din corpusul de Română Vorbită Actuală
(ROVA), pentru a verifica modul în care vorbitorii codează lingvistic, în mod spontan, Sursa și
Ținta, prin folosirea unor verbe indiciale și a GPrep asociate (în limbajul spațial) codării Sursei
și/sau a Țintei. În secțiunile ce urmează voi prezenta și discuta rezultatele fiecărui tip de analiză.

4. Rezultatele analizei enunțurilor produse de informatori în contexte controlate

Verbele folosite în experimente au fost verbe cu două sau trei valențe ce redau fie un
transfer cognitiv (a scrie, a spune, a învăța, a auzi), fie un transfer de posesie (a da, a trimite,
a împrumuta, a închiria, a achiziționa, a oferi, a aduce, a accepta, a cumpăra, a lua, a primi,
a furniza). Rezultatele cantitative ale E2 se regăsesc în tabelul următor:

Codarea Sursei sau Modalitatea de Schimbarea Schimbarea Atașament/ Total

a Țintei / Tipuri mișcare posesiei stării Detașare
de evenimente
Continuări care codează 0 5 (4) 5 (0) 5 (2) 15 (6)
(salient) Sursa
Continuări care codează 9 9 (7) 0 (5) 2 (1) 20 (13)
(salient) Ținta
Total 9 14 5 7 35
Tabelul 1. Rezultatele E2 în funcție de numărul de codări / eveniment de mișcare

Tabelul prezintă împărțirea celor 35 de enunțuri corespunzătoare criteriilor de selecție în

funcție de codarea Sursei sau a Țintei în cele 4 tipuri de evenimente de mișcare sau non-mișcare
descrise: modalitatea de mișcare, schimbarea posesiei, a stării și dualitatea atașament-detașare. În
paranteză au fost notate enunțurile care codează în mod salient Sursa, respectiv Ținta.
În continuare, voi prezenta exemple privind codarea lingvistică a limbajului spațial în
toate experimentele desfășurate, accentul fiind pus asupra rolului GPrep.

188
 4.1. Modalitatea de mișcare
În codarea modalității de mișcare, nu s-au înregistrat menționări ale Sursei, ci doar
enunțuri care codează Ținta:

(5) Mergeau împreună la Untold. (Exp1_C1_I1_P2);

(6) Gheorghe a mers la concert. (Exp1_C1_I1_P3);
(7) Karina a răspuns rapid la scrisoare. (Exp1_C1_I2_P16);
(8) Cinci minute mai târziu, Vlad intră în cameră. (Exp2_C2_I2_P23);
(9) S-a plimbat toată ziua în parc. (Exp2_C3_I6_P9);
(10) Sabina vrea să se plimbe prin oraș cu bicicleta. (Exp2_C3_I6_P18);
(11) Amândouă au mers în parc cu ele. (Exp2_C4_I6_P6);
(12) Ca să meargă în localitatea din apropiere. (Exp2_C4_I6_P24);
(13) Acesta s-a lovit la deget. (Exp2_C3_I7_P9).

În exemplele date, GPrep codează Ținta (în 5, 6, 8, 11, 12, 13), dar și Parcursul (în 9,
10). Preponderența codării Țintei, în dauna Sursei poate fi explicată prin faptul că modalitatea
de mișcare presupune existența a priori a unei Surse, ce poate fi reperată și recuperată
semantic din datele contextului, iar vorbitorul simte nevoia precizării Țintei, din dorința de a
duce mai departe informațiile furnizate către receptor.

4.2. Schimbarea posesiei

Transferul posesiei de la Sursă la Țintă poate fi codat prin verbe care fie selectează doar
Ținta (a da, a vinde, a oferi, a dărui), fie doar Sursa (a primi, a prinde, a cumpăra), fie
ambele (a duce, a aduce, a împrumuta). În experimentele descrise, Sursa e reluată prin
substantiv propriu în poziție salientă de Subiect:

(14) Cătălinei îi place să dăruiască flori. (Exp2_C4_I1_P7);

(15) Maria în schimb îi oferă un tricou. (Exp2_C1_I8_P23);
(16) Silviu l-a înapoiat după două zile. (Exp2_C3_I7_P16);
(17) Gheorghe a pierdut biletul pe peron. (Exp1_C1_I1_P13);
(18) Gheorghe își pierduse biletul pe drum. (Exp1_C1_I1_P17).

Dacă Ținta apare salient, Sursa poate fi codată prin GPrep, ca în exemplul următor:

(19) George a primit un pachet cu fructe de la părinți. (Exp2_C1_I9_P18).

Ținta (sub formă de Agent sau Beneficiar) e redată frecvent prin substantiv propriu sau
pronume în poziție salientă (inerentă și prin topicalizare):

(20) Gheorghe i-a dat 2 lei pe bilet. (Exp1_C2_I1_P13);

(21) Claudia a primit cadoul mult dorit. (Exp1_C1_I6_P10);
(22) I-a dat-o cadou. (Exp2_C1_I6_P16);
(23) Claudia primea agenda Dianei. (Exp1_C2_I6_P3).

În exemplele (19)-(23), codarea Țintei e dictată preponderent de încărcătura semantică a

verbului. Uneori, Ținta poate fi redată cu ajutorul unor GN aflate în poziție ne-salientă:

189
 (24) El i-a dăruit-o mai departe lui Andrei. (Exp2_C1_I9_P15);
(25) Ca să-l ofere mamei lui. (Exp2_C3_I2_P24).

Pentru vorbitor, codarea transferului de posesie este echilibrată de nevoia de a răspunde

necesităților schimbului verbal. Numărul enunțurilor care codează Ținta este superior celor care
codează Sursa și în foarte puține enunțuri sunt menționate atât Sursa, cât și Ținta schimbului de
posesie.

4.3. Schimbarea stării

Cel de-al treilea eveniment analizat este definit prin trecerea unui om sau animal de la o
stare inițială la una finală (schimbarea culorii, a expresiei faciale etc.). În enunțurile
identificate în experimente, Ținta (de obicei un GN, nume propriu, poate fi reprezentată de
rolul de Experimentator) se află în poziție salientă, iar Sursa (un posibil Stimul) e codată prin
GPrep (cu realizări prepoziționale impuse de regimul verbului sau al adjectivului):

(26) Mihai radiază de bucurie. (Exp2_C2_I4_P5);

(27) Sorin e încântat de poveștile lui Călin. (Exp1_C1_I5_P1);
(28) Karina a fost surprinsă la primirea acesteia. (Exp1_C1_I2_P12);
(29) Paula se bucura de tortul primit. (Exp1_C2_I3_P22);
(30) Paula este mânjită pe față. (Exp1_C1_I3_P3).

În exemplul (30), Ținta este marcată prin subiectul gramatical al enunțului, dar și prin
Locativul pe față.

4.4. Exprimarea atașamentului / detașării

Acest eveniment descrie o persoană (Agent) care atașează sau desprinde un obiect de
altul sau de o suprafață. În general, Atașamentul este marcat implicit în semantica verbelor,
fără a putea discerne clar un tipar al modului în care vorbitorul operează marcarea Țintei sau a
Sursei.

(31) Mihai avea nevoie de acea informație. (Exp1_C1_I4_P1);

(32) Avea nevoie de ajutorul lui. (Exp2_C2_I4_P2);
(33) Cătălina ține mult la Elena. (Exp2_C3_I1_P10);
(34) Avea nevoie de carte pentru un proiect. (Exp2_C3_I3_P9);
(35) Fiindcă avea nevoie de ea la școală. (Exp2_C3_I3_P23).

Dacă în (31) Ținta este codată salient, în (33), Sursa apare în poziție salientă. În
exemplele (32), (34) și (35), Ținta este inclusă în desinența verbului. În cazul unui GPrep cu
un complement animat uman, acesta codează preponderent Ținta, ca în exemplul (33).
Detașarea este, de asemenea, identificabilă în semantica verbelor:

(36) Dragoș a renunțat la tabloul său. (Exp2_C3_I8_P10);

(37) După aceea l-a aruncat. (Exp2_C3_I9_P6).

Atât Sursa, cât și Ținta se pot afla în poziție salientă. Sursa poate fi codată prin GN sau
inclusă în desinența verbului, pe când Ținta este redată prin GPrep (cu prepoziții impuse de
regimul regentului și complemente nominale).

190
 5. Rezultatele analizei enunțurilor produse în contexte autentice de limbă vorbită

Abundența exemplelor din corpusul ROVA și specificul interacțiunii autentice a făcut

dificilă o analiză cantitativă exhaustivă a întregului corpus după criteriul comun al cercetării
de față (verb + GPrep de indicare a Sursei/Țintei). Prin urmare, am operat analiza cantitativă a
codării Sursei, respectiv a Țintei în cele patru tipuri de evenimente de mișcare dintr-o singură
interacțiune (Bunica, cum este căpcăunul? ROVA 2011: 102-109 – 2500 cuvinte). Dintre cele
douăzeci și patru de evenimente identificate, șaptesprezece codează exclusiv Ținta, cinci
codează exclusiv Sursa, iar două codează atât Sursa, cât și Ținta. Deși redusă ca întindere,
această analiză a confirmat predilecția vorbitorilor pentru codarea Țintei.
Exemplele următoare arată modalitățile de realizare lingvistică a limbajului spațial în
interacțiuni autentice de limbă română vorbită, prin urmare excerptează mișcări discursive
mai largi decât în cazul experimentelor.

5.1. Modalitatea de mișcare

Modalitatea de mișcare se realizează mai ales prin verbe specifice, ca în exemplul:

(38) A: = CUM era. <Î CUM era SPUne-mi. >

B: să dansa: nu ştiu ce aşa şi luai măturao aruncai în sus şi cine-o prindea ăla
dansa cu ăla care-a aruncat-o. # şi tot aşa. sau cum era ăla cu stiCLUța. # să făcea
un ce::rcşi cu o sticlă o răsucea::i deci eu o răsucea:m
A: ş-aşteptai până se oprea ca la ruletă.
B: da. şi trebuia să-l pupi.
A: şi unde se îndrepta gâtu sticlei aCOlo era: ca o periniță cu sticlă.
B: da. (ROVA 2011: 61).

Acestea sunt însoțite de GPrep ce codează preponderent Ținta:

(39) MS: venind spre întâlnirea aceasta a noastră↑ m-am gândit la două probleme↑ # ale
perioadei prin care trecem. (ROVA 2011: 16);
(40) A: aşa. # # # # TOtuşi dacă se vor întoarce spre lectură va fi un MAre câştig. =
(ROVA 2011: 62);
(41) B: e↓ am ciTIT io cum fac ăia proşuto (= it. prosciutto) di parma. e o ho ho ho ho::
socot-  până să aibă ş- (K) DREPtu să aibă ştampila cu coroana ducală:↑ tre_să 
# # le ţin cam douăşpe luni↑ # # la aerisit↑ NU le-afumă deloc↑ pun numa sare.
nicio altă mirodenie↑ şi # e # VÂNtu care urcă dinspre mare↑ şi care merge spre
munte:↑ # ăştia fac nişte// (ROVA 2011: 143);
(42) <@ doamna caragiu săraca s-a făcut roşie↑ <IM „va:i↓ brânduşa↓” > nu ştiu ce. > # dar
profesorul s-a-ntors către doamna mărioara↑// (ROVA 2011: 53);
(43) A: ai fost şi tu?
D: nu↓ <@ io nu m-am dus la nuntă↓ am sta_acasă. > ((râde))
A: nu↓ în sensul  # ai fost şi tu: la: furatu miresei?
D: <Î nu::↓ io am rămas aCOlo↓ > şi [tocmai că n-a observat nimeni
C: [deci io m-am dus
+D: că: s-a furat mireasa. [ cum sî:: >
C: [m-am dus şi # CE-AM zis io↓<R c-au avut foc de artificii> în fața restaurantului.
(ROVA 2011: 95).

191
 5.2. Schimbarea posesiei
În evenimentele ce indică schimbarea posesiei, codarea Sursei și a Țintei cu ajutorul
GPrep este relativ rară:

(44) RM: bună seara. în primu rând vreau să vă spun că nu am primit nici o indicație de la
partid să strângem semnături↑ a fost opțiunea noastră dacă doriți sentimentală↑
pentru că tandemu monica ridzi-elena băsescu s-a lansat anul trecut ca şi (sic!)
candidatură națională la cluj. (ROVA 2011: 110);
(45) B: <R io p-ăsta l-aş lua acasă. >
D: LUAți-l. ((râde))
B: mi-l dai?
D: <Î da >
B: îl iau la piteşti.
D: ((râde))
B: după ce fac curățenie.
E: <@ NU cre_că ^>
D: <Z păi mi-l-aduceți REpede înapoi. > ((râde))
(...)
A: cu serviciu’? # ochei? costel?
B: mm. (= „aşa şi aşa”)
A: a primi_răspunsu de la ?//
B: nu. N-A primi_nimic.
A: nu? # <P o:f. .>
B: <ŞOP o: ↓ fir-ar al naibii să fie. > (ROVA 2011: 110).

Uneori (ca în exemplul 45), Sursa este codată doar prin prepoziție (a primi_răspunsu de
la ?//), absența complementului din GPrep fiind recuperată semantic din context sau din
fondul comun de cunoștințe. De altfel, în interacțiunea verbală autentică, multe dintre
elementele nerostite de vorbitori sunt recuperate contextual sau realizate gestual.

5.3. Schimbarea stării

În corpusul studiat, realizările complete (prin verb + GPrep) ale Sursei sau ale Țintei în
evenimentele ce descriu schimbarea stării au fost puțin frecvente:

(46) MM: v-aş spune că există↑ CRED eu↑ două # două direcții în care lucrurile pot să
influențeze (K) audiovizualu poate influența foarte mult. şi ştiți bine că
televiziunia↓(sic!) radioul la ora actuală↓ # şi MAI ales televiziunea↑ influențează
extraordinar de mult publicul. # începând de la: # comportament↑ î şi terminând cu
limbaj (sic!). (ROVA 2011: 180);
(47) A: nu NU. aşa că ŞI eu ultima dată când am venit //
+B: ORI eu am deveni_cu frică ori //
+A: de la sibiu <MARC pur şi simplu> am ajuns distrusă. (ROVA 2011: 126).

Un caz interesant este construcția din exemplul (46), în care schimbarea stării este redată prin
verbe antonimice care apar coordonate copulativ și determină codarea individuală prin GPrep
a Sursei (începând de la: # comportament↑), respectiv a Țintei (terminând cu limbaj).
Aparițiile clasice (verb + GPrep) ce indică schimbarea stării, codează fie Sursa, fie Ținta,

192
recuperând cognitiv elementul lipsă. Astfel, în exemplul (47), în construcția am deveni_cu
frică, Sursa e dedusă printr-un mecanism opozitiv (înainte am fost fără frică), iar în
construcția de la sibiu am ajuns distrusă, Ținta este recuperată semantic din context (am
ajuns acasă, am ajuns aici).

5.4. Exprimarea atașamentului / detașării

Dacă în experimentele analizate la punctul 4.4., realizările verbale au codat preponderent
atașamentul, iar GPrep a redat Ținta, în corpusul studiat nu am găsit realizări complete (verb
+ GPrep) ale atașamentului, ci doar ale detașării.

(48) B: simțiți ceva înăuntrul ochiului?

A: nu.
B: dimineața nu sânt lipiți?
A: [nu.
B: [nu sânt lipiți. dacă stați în aer condiționat↓ sau în curent↓ sau//
A: stau în aer condiționat. (ROVA 2011: 48).

În exemplul (48), verbul exprimă atașamentul, dar distincția dintre Sursă și Țintă este
nerelevantă. Atașarea unui obiect de altul nu este marcată prepozițional, întrucât cele două
sunt identice: dimineața nu sânt lipiți? (n.n. ochii).
Construcțiile verb + GPrep ce exprimă detașarea codează Ținta, ca în exemplele:

(49) B: ce trebuia! <Î să-şi schimbe perechea. > nu să:  am venit cu iubitu meu şi toată
noaptea nu mă mai dezlipesc de EL.
A: a::. (ROVA 2011: 61);
(50) D: [da. <Z de-aia au rămas fără dinți în gură.> ((râde)) (ROVA 2011: 107).

6. Concluzii

Codarea lingvistică preferențială a mișcării de la Sursă și către Țintă în evenimente de

mișcare specifice limbii române, sub forma verb + GPrep are următoarele caracteristici: i) e
determinată de sensul construcției verbale; ii) se realizează prin GPrep specifice, atât în
contexte controlate experimental, cât și în contexte comunicative autentice; iii) Codarea
Sursei/Țintei în evenimentele de non-mișcare e diferită de codarea mișcării propriu-zise, fiind
înregistrate mai puține GPrep și mai multe GN, aflate în poziție salientă.
Rezultatele au arătat o asimetrie între codarea regulată și sistematică a Țintei și omiterea
frecventă a Sursei. Aceeași tendință s-a observat atât în contexte controlate experimental, cât
și atunci când participanții au descris evenimente de mișcare în mod spontan, în conversații
autentice, fără a li se impune utilizarea unui anumit verb sau referirea la Sursă/Țintă.
Rezultatele trimit și la bazele non-lingvistice ale limbajului spațial și la cartografierea
lingvistică a influențelor care apar. Reprezentările non-lingvistice ale evenimentelor par să
favorizeze Ținta, nu Sursa. Acest fapt constituie un pilon pentru învățarea limbilor, dacă se
reflectă sub forma unei asimetrii lingvistice – una care ar indica că exprimarea Țintei ar trebui
să fie mai adesea obligatorie și/sau ierarhizată superior exprimării Sursei.
Deși aceste rezultate au fost observate în limba română și asupra unei singure structuri
sintactice (GPrep), ele confirmă cercetări din limba engleză (Lakusta și Landau 2004). Se pare
că acest fenomen poate fi extins într-o varietate de limbi și structuri lingvistice care codează
direcția mișcării. Dacă e așa, atunci tendința descrisă aici ar putea avea implicații ample

193
asupra înțelegerii modului în care sunt reprezentate evenimentele și în care utilizatorii unei
limbi învață să vorbească despre ele.

Bibliografie

Ariel, Mira, 1990, Accessing noun phrase antecedents, London/New York, Routledge.
Bergson, Henri, 1998, Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței, ed. a II-a, București, Institutul
European.
Cornilescu, Alexandra, Alexandru Nicolae, 2012, „Nominal ellipsis as definitness and anaphoricity: The
case of Romanian”, Lingua, 122, p. 1070-1111.
Dascălu- inga, Laurenția (coord.), 2011, Româna vorbită actuală (ROVA), București, Academia Română.
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”.
Jackendoff, Ray, 1983, Semantics and cognition, Cambridge, MA, MIT Press.
Jackendoff, Ray, 1990, Semantic structures, Cambridge, MA, MIT Press.
Lakusta, Laura, Barbara Landau, 2005, „Starting at the end: the importance of goals in spatial language”,
Cognition, 96, p. 1-33.
Landragin, Fr d ric, 2007, „Saillance”, Sémanticlopédie. Dictionnaire de sémantique (www.semantique-
gdr.net/dico/index.php/Saillance).
Mardale, Alexandru, 2012, „Despre conceptul de saliență lingvistică și căror fenomene corespunde în
limba română” (disponibil la https://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-00673661, accesat în
22.11.2019).
Montello, Daniel R., 2015, „Spatial Cognition”, în ames D. Wright (ed.), International Encyclopedia of
the Social & Behavioral Sciences (2nd Edition), Neuroscience, London, Elsevier.
Pană-Dindelegan, Gabriela (coord.), 2010, Gramatica de bază a limbii române, București, Univers
Enciclopedic.
Regier, Terry, 1996, The human semantic potential: Spatial language and constrained connectionism,
Cambridge, MA, MIT Press.
Talmy, Leonard, 1985, „Lexicalization patterns: Semantic structure in lexical forms”, în Timothy Shopen
(ed.), Language typology and syntactic description, vol 3, Grammatical categories and the lexicon,
New York, Cambridge University Press, p. 57-149.
Vieira, Renata, Susanne Salmon-Alt, Caroline Gasperin, 2005, „Coreference and Anaphoric Relations of
Demonstrative Noun Phrases in Multilingual Corpus”, în António Branco, Tony McEnery, Ruslan
Mitkov (ed.), Anaphora Processing: Linguistic, cognitive and computational modelling,
Amsterdam, John Benjamins, p. 385-402.
Zafiu, Rodica, 2011, „Observații asupra anaforei în limba română actuală”, în Gabriela Pană Dindelegan
(coord.), Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, Bucureşti, Editura Universității din București,
p. 239-252.

THE LINGUISTIC CODING OF SPATIAL LANGUAGE

(Abstract)

The study explores the linguistic coding of Path and orientation towards Source or Target in Romanian,
in experimentally controlled contexts and in authentic formal and informal interactions, by means of an
analysis of the salient linguistic coding of movement of an object or person from Source to Target. The
results show an asymmetry between the regular and systematic coding of the Target and the frequent
omission of the Source.

194
 ARGUMENTUL AD MISERICORDIAM
ÎN APELURILE CARITABILE

MIHAELA-ROXANA MUNTEANU
Universitatea din București

1. Preliminarii

Discursurile orientate emoţional, deci cele care promovează factorul pathos, sunt
alcătuite din enunţuri ce au rolul de a emoţiona, legate printr-un termen afectiv de loc
psihologic (Plantin 1999: 203). În textele apelurilor caritabile care au în prim-plan copiii aflaţi
în suferinţă, locul psihologic căruia îi este asociat sentimentul de milă este receptorul, iar
scopul acestui tip de text este sensibilizarea. Astfel, subiectul apelului reprezintă, în sine, un
factor care declanșează emoția (Gilbert 2001: 241), iar enunţurile care construiesc textul ajung
să fie asociate, din punct de vedere social sau lingvistic (Plantin 1998: 632), unor serii de
locuri comune care justifică prezenţa unei anumite emoții. Sentimentul de milă este cuprins în
referirea la copii, categorie socială a cărei evocare  alături de bătrâni, de femei neajutorate şi
de persoane cu handicap  suscită emoţie, în prezentarea cauzelor suferinţelor acestora
(Douglas 1997: 23) şi în apelul la donaţii.
Scopul lucrării este de a urmări, printr-o analiză strict sincronică, modul în care sunt
structurate textele care vizează prezentarea cazurilor unor copii aflaţi în suferinţă şi de a
identifica şi analiza, dintr-o perspectivă retorico-argumentativă şi pragma-stilistică, strategiile
la care se recurge pentru stârnirea sentimentului de milă şi pentru captarea atenţiei
receptorului. Corpusul este alcătuit din texte preluate de pe site-ul a două fundaţii al căror
scop este strângerea de fonduri pentru copiii bolnavi sau cu situaţii materiale precare
(Fundaţia „Mereu Aproape” şi UNICEF România) şi de pe trei pagini de Facebook destinate
strângerii de fonduri pentru copiii grav bolnavi (Împreună pentru Alexandru, Împreună pentru
Elisa, Împreună pentru Maria).

2. Strategii de prezentare

Majoritatea textelor urmează o structură de tipul: prezentarea copilului prin specificarea

numelui şi a vârstei acestuia + descrierea bolii şi a intervenţiilor de care are nevoie + apelul
la donaţie, acesta din urmă fiind justificat fie prin agravarea bolii (1a) sau prin posibila
agravare a bolii (2a,b), fie prin găsirea unor soluţii de tratament urgente şi costisitoare (3),
care, de multe ori, reprezintă singura şansă de vindecare a copilului (3b), fie prin necesitatea
asigurării unor condiţii de dezvoltarea armonioasă pentru copil (4).

(1) Pentru că medicamentele nu mai dau rezultate, medicii vor să-i monteze fetiței
neurostimulator vagal, un dispozitiv costisitor.
(2) a. Acum vede, dar starea i se poate înrăutăți
 b. În ultimii doi ani, sănătatea lui Edi s-a îmbunătățit, dar va avea nevoie de îngrijiri
medicale mult timp de acum înainte.
(3) a. Evaluat la distanță și apoi consultat la București de doctorul TS Park, Denis a fost
acceptat de echipa chirurgicală de la Spitalul Saint Loius pentru operații. Și Denis
trebuie să le facă repede
b. Recent am ajuns la un spital din Turcia, unde este singura lui șansă. Tratamentul
cu celule stem costa 64000 de euro, bani pe care nu-i avem
c. Eu am nevoie de ajutorul vostru pentru a urma un tratament în străinătate la o
clinică de specialitate
d. Avem nevoie de ajutor financiar pentru a acoperii (sic!) cheltuielile de transport
pentru a putea ajunge la o clinica din Italia specializată (sic!).
(4) Orice ajutor este important, mai ales că veniturile familie sunt prea mici pentru a le
asigura o viață mai ușoară.

Apelul la donaţie este realizat prin structuri de tipul: dacă doriţi x..., puteţi y, structură
alcătuită din verbe cu valoare condiţională, prin care se diminuează forţa ilocuţionară a unui
directiv realizat prin imperativul Donează! (5a); puteţi face x, puteţi face y, puteţi face z etc. +
un enunţ exclamativ cu funcţie imperativă şi persuasivă (5b); modalitatea de donație + o
construcție cu operatorul modal „a putea”, verb prin care receptorului i se transmite că viaţa
unui copil depinde şi de acţiunile sale (5c); act directiv de tip rugăminte + invocarea forţei
divine + act de vorbire expresiv de tip mulţumire (5d); act directiv de tip rugăminte +
aserţiune ce exploatează argumentul ad misericordiam (5e); aserţiune ce exploatează
argumentul ad misericordiam + act expresiv de tip mulţumire + enunț imperativ, format din
verbul „a dona“ și adverbul de timp „acum“ (5f).

(5) a. Dacă doriți să o ajutați pe Mădălina, puteţi dona în conturile (...)

b. Puteţi contribui la fondul de solidaritate al Campaniei „Vreau să ajut” donând
(...). Sau, sunând la numerele afișate (...). Puteţi dona trei, cinci sau zece euro. (...)
Puteţi dona şi nominal în conturile (...). Românii din străinătate pot contribui online
sau prin paypal (...). Orice sumă contează!
c. Printr-o donaţie de 2 euro (...), puteți să contribuiți la fondul de solidaritate al
campaniei „Vreau să Ajut”, din care va fi sprijinită Mădălina, dar și alți copii;
d. De aceea vă rog prin această postare să îl ajutăm și să facem o minune pt (sic!) el.
Vă mulțumim din suflet!
e. Vă rugăm să ne ajutaţi! Vrem să redăm zâmbetul pe buzele îngerasului nostru!
f. Cu o donație lunară, și tu poți să redai zâmbetul copiilor. Îți mulțumim! Donează
acum.

Alte texte inovează prin prezentări ex abrupto ale cazului umanitar, de tipul unor poveşti
în care, pe lângă partea narativă, există şi importante pasaje de dialog şi de descriere. În aceste
situaţii, adaptarea textului la receptor se realizează prin speculararea familiarităţii acestuia 
dar şi a copiilor  cu domeniul poveştilor (6). În strânsă legătură cu sfera poveştilor este şi
prezentarea asistenţilor comunitari drept adevărați eroi care acționează pentru ajutorarea
copiilor în nevoie.

196
 (6) a. Când intri, te întâmpină poza înrămată a lui Edi. Privește timid prin ochelarii cu
lentilă groasă și zâmbește discret. În poză nu se vede că un ochi îi lăcrimează
continuu, iar strabismul este atenuat de poziția în care își ține capul
b. Încă plânge cu un ochi, plânge continuu după abuzurile pe care le-a suferit.
Urmează să fie operat pentru închiderea canalului lacrimal (...). E mai aproape ziua
în care lacrimile lui Edi se vor opri
c. Chiar dacă nu îi poate răspunde, Ramona continuă să îi vorbească lui Ciprian.
Uneori în limba pe care a îndrăgit-o tare încă din școală. „My little boy, I love you
very much, you mean everything for me, everything I am, I exist, anything I will be in
this life, It will be thanks to you.”
d. Lenuței i-au spus să își abandoneze fiul cu probleme. I-au spus-o cei cu autoritate,
dar mama a refuzat.

De altfel, şi stilul în care sunt scrise textele trimite cu gândul la modul în care adulţii
oferă explicaţii celor mici, astfel încât informaţiile să le fie accesibile (7).

(7) a. Medicul îl pune să se uite într-un aparat pentru corectarea vederii câte o jumătate
de oră, în mai multe ture
b. Lenuța l-a luat pe Codrin și a încremenit când a coborât din autocar, pentru prima
dată, în marea capitală. Nici nu își mai amintea cum se numea trenul de sub pământ
care trebuia să o ducă în centrul orașului.

Pe lângă textele în care cazurile copiilor bolnavi sunt prezentate de părinţii acestora sau
de reprezentanţii fundaţiilor care îi ajută, există şi texte în care, pentru stârnirea sensibilităţii
receptorului, se apelează la relatarea unui eu-subiect emoţional, reprezentat chiar de vocea
copilului bolnav (8).

(8) Numele meu este Elisa, am 8 luni şi am fost diagnosticată cu neuroblastom.

3. Apelul la emoţii

Apelul la emoţii se face prin prezentarea bolilor ce le provoacă copiilor suferinţă (9a) şi a
modului în care se manifestă acestea (9b), a neputinţelor cu care se confruntă copiii din cauza
bolilor (9c), a conflictelor familiale (9d), a modului greşit în care au fost trataţi (9e), a
suferinţei şi a durerilor pe care le întâmpină în urma tratamentului, chiar şi la vârste foarte
fragede (9f).

(9) a. nu o lasă să se bucure de copilărie nici epilepsia; născut cu artrogripoză și

împovărat de coloana bolnavă care nu-l lasă să respire; a ajuns să facă trei-patru
convulsii săptămânal; acest copil care de zece ani luptă cu paralizia cerebrală;
artrogripoza, diagnostic primit la naștere, și complicațiile ulterioare i-au transformat
trupul într-o durere continuă; artrogripoza care i-a deformat lui Florin oasele a fost
completată de problemele coloanei; un ventricul de la creier nu s-a închis și încă
picură;
am 8 luni, am fost diagnosticată cu neuroblastom, tumoră pe glanda suprarenală cu
metastaze hepatice (exemplu în care sensibilizarea receptorului nu se face doar prin
prezenatarea bolilor de care suferă copilul, ci şi prin opoziţia dintre vârsta fragedă a
acestuia şi suferinţele pe care le îndură)

197
 b. nu dormea, plângea şi nu mânca; (...) spasticitatea i-a scurtat lui Denis tendoanele
de la picioare și i-a deformat coloana. Șoldul este și el deformat, cu oasele ieșite 40
la sută din articulație; nu putea să stea în picioare; avea amețeli de la traumatismul
cranian, avea fisură coronară, tulburări de echilibru; din cauza unei boli rare, care
îi paralizează părți din corp și îi declanșează crize violente
c. s-a chinuit cu recuperarea; trupul mic este epuizat de efectele bolii; la șase luni,
Denis nu putea sta în șezut ca fratele lui (unde prin structura comparativă nu putea
sta în şezut ca fratele lui este subliniat nefirescul situaţiei); nu au rezolvat absolut
deloc: toate acestea sunt durerile fizice și emoționale pe care le îndură acest copil;
din cauza durerilor de spate, își face lecțiile stând în picioare; purtarea în timpul
nopții a unui aparat de oxigen; are 7 ani, nu vorbește și nu se poate ridica singur din
pat, fiindcă nu poate mesteca, mama îl hrănește cu mâncare pasată; din cauza
zgomotelor și a mișcării, lui Ciprian i se declanșau crize de epilepsie pe drum și
ajungea extenuat la tratament; dacă nu l-ar ajuta să își miște corpul, băiețelul ar
avea dureri crunte, pe măsură ce mușchii s-ar atrofia
d. Abuzat și abandonat de părinți, băiatul a fost salvat de bunicii lui
e. (...) a trecut prin mâinile mai multor medici. Unul i-a greșit o operație, alții i-au
pus diagnostice eronate. Pe toate le-a îndurat acest băiat fără să protesteze; e posibil
ca ochiul lui Codrin să fi fost distrus de administrarea greșită a tubului cu oxigen,
folosit în cazul copiilor născuți prematur
f. a făcut și două operații, una la trei, alta la cinci ani (structură în care este
evidenţiată opoziţia dintre vârsta fragedă a copilului şi suferinţele pe care le înfruntă).

Verbele a se lupta, a se chinui, a îndura şi substantivele boală, complicaţii reprezintă

termeni din câmpul semantic al suferinţei, evidenţiind traumele prin care trec copiii. Acești
termeni, împreună cu prezentarea incapacităţii copiilor de a se bucura de lucruri fireşti au
rolul de sensibiliza receptorul şi de a îl determina să acţioneze. O altă strategie de
sensibilizare a receptorului constă în prezentarea unor categorii de oameni a căror evocare, în
genere, stârneşte mila: bătrânii (10a) şi femeile neajutorate (10b).

(10) a. Edi locuiește cu bunicii într-o casă modestă din județul Bacău
b. (...) femeia i-a rugat pe kinetoterapeuți să o ajute să învețe să facă singură
exerciții cu copilul

Caracterul urgent al intervenţilor sau al sprijinului material ce trebuie acordat copiilor

este evidențiat prin folosirea unor cuvinte care denotă ideea de altruism şi de necesitate (11a),
dar şi prin folosirea adverbului de timp acum (11b), care grăbeşte, condiţionează şi limitează
la momentul prezent gestul receptorului.

(11) a. Dar pentru ca visurile să devină realitate, Denis are nevoie de sprijin. Unul
consistent și urgent (caracterul telegrafic al ultimului enunț subliniază urgentul
situației);
b. Donează acum pe https://www.unicef.ro/salveziuncopil/; Mădălina depinde de
bunăvoința oamenilor care îi văd acum povestea  cu implicatura (Ionescu-
Ruxăndoiu 2003): tu îi citeşti acum povestea, deci şi tu trebuie să acţionezi).

198
 Emoţionarea receptorului se face prin scoaterea în evidenţă a imposibilităţii copiilor de a
face lucruri firești (12) şi prin enunţuri-surpriză care, deşi încep printr-o formulă tipică,
introduc un element neașteptat (13a,b).

(12) (...) până la cei opt ani pe care îi are nu a atins niciodată vreo jucărie;recuperarea
de la Robănescu a ajutat-o (...) să stea în șezut și să își țină capul
(13) a. Denis are zece ani și își dorește câteva lucruri. Să scape de durerile de picioare,
să meargă, să joace fotbal cu fratele lui și apoi să devină medic. Exact în această
ordine.
b. Florin este un băiat de 13 ani despre care vă putem spune așa: a făcut mai multe
operații, una greșită. De la 14 zile de viață face recuperare.

După o formulare ca Denis are zece ani și își dorește câteva lucruri (13a), emiţătorul se
poate aştepta la o enumerare a lucrurilor la care visează copilul în cauză  reprezentând, fără
doar şi poate, aspecte materiale. Elementul-surpriză este constituit de dezvăluirea acestor
dorinţe: să scape de durerile de picioare, să meargă. Dorinţele copilului sunt dezvăluite
printr-un climax: dispariţia durerilor, urmată de recăpătarea capacităţilor motorii, care să-i
poată permite să se joace şi să se dezvolte normal, devenind, la rândul său, medic. În
exemplul (13b), semnul două puncte marchează, la nivel grafic, o rupere de planuri, prin care
se evidențiază contrastul dintre o copilărie obișnuită și o copilărie guvernată de suferință.
Hipocoristicele (14), menţionarea faptului că cei mici s-au născut sănătoşi şi că ar fi
putut avea o dezvoltarea normală dacă boala nu i-ar fi împiedicat (15) şi descrierea greutăţilor
pe care le întâmplină în urma tratamentului (16) reprezintă alte modalităţii de captarea a
atenţiei receptorului şi de stârnire a milei.

(14) fetiţă; 2 anişori; băieţelul firav.

(15) s-a născut normal şi nu a avut nicio problemă până la vârsta de şase luni; Edi s-a
născut sănătos, dar abuzurile din familie i-au șubrezit vederea; „Când l-am născut,
medicii mi-au spus că e perfect sănătos”, dar apoi, când avea în jur de 8 luni, au
început problemele.
(16) de la 6 luni facem kinetoterapie

Pentru sensibilizarea receptorului se apelează şi la scoaterea în evidenţă a faptului că,

deşi sunt foarte bolnavi, copiii continuă să înveţe, având dorinţa de autodepăşire (17), şi a
modului matur în care înfruntă boala, a atitudinii lor faţă de aceasta, a opoziţiei dintre voinţa
copiilor şi cruzimea bolilor (18), a sentimentelor copiilor (19) şi ale celor apropiaţi lor (20).

(17) Învață bine și adesea, din cauza durerilor de spate, își face lecțiile stând în picioare;
La fel ca alți copii de vârsta lui, merge în fiecare zi la școală; Cei mai mari sunt toți
în sistemul de învățământ, toți cu rezultate excepționale. (...) Ramona [mama] are 33
de ani și a fost la rândul ei o elevă cu 10 pe linie.
(18) este un copil vioi, dar din cauza spasticității nu se poate exprima, sta în fund; nu s-a
văitat și nu se vaită, doar lacrimile care îi curg în tăcere vorbesc despre boli; Are 13
ani și de la 14 zile de viață îndură. Nu a vrut și nu vrea să se privească pe sine ca pe
un copil bolnav; pe toate le-a îndurat acest băiat fără să protesteze.
(19) a fost o perioadă lungă în care Edi nu a zâmbit deloc; era îngrozit (secvenţă prin
care se relatează reacţia copilului faţă de simptomele bolilor de care suferea)

199
 (20) când a aflat că o boală rară i-a curmat șansele în viață lui Ciprian, a fost copleșită
de neputință; zdruncinată, mama a decis că va face tot posibilul să își trateze băiatul.

Distanţa până la spital (21), dovezile de dragoste ale celor apropiaţi (22), situaţia
financiară precară a familiei (23), scoaterea în evidenţă a împlinirii sufleteşti pe care lucrătorii
comunitari o simt de fiecare dată când rezolvă un caz (24) sunt, la rândul lor, elemente care
impresionează cititorul.

(21) Călătorește împreună cu bunica, Elena, peste 140 de kilometri până la Iași, unde
face tratament pentru ochi; au început drumurile la medici în Bacău și București,
tocmai din Letea Veche, și analize costisitoare
(22) Dragostea pentru Edi i-a dat forță să călătorească 2000 de kilometri pentru a-l salva;
Ramona [mama] se culcă la miezul nopții și se trezește la 4 dimineața. În afară de
Ciprian, are grijă de alți patru copii, cu vârste între 2 și 11 ani; femeia [mama] i-a
rugat pe kinetoterapeuți să o ajute să învețe să facă singură exerciții cu copilul.
Mergea în sala de terapie și urmărea atentă toate mișcările terapeutului; (...) nu au
nici curent electric, fiindcă nu au putut face rost de cei 1.800 de lei necesari branșării
la rețea. Dar continuă să spere și să iubească; bunica a simțit că i se rupe sufletul (i se
rupe sufletul: construcţie metaforică care, în context, exprimă sentimentul de milă,
fiind, aşadar, o modalitate de exprimare a emoţiilor  Plantin 1999: 205)
(23) La bătrânețe, el și soția primesc pensii sub 300 de lei pe lună; Singurii bani care intra
în casa lor prea mică sunt de la muncile de zilier ale tatălui, salariul mamei de
asistentă pentru fiul bolnav și alocația celor mici.
(24) Anca, asistentă socială, spune că întreaga echipă se simte împlinită când vede că viața
unui copil este mai bună, datorită munciilor (sic!). „Când îl văd pe Edi fericit și
sănătos, când văd că merge la școală, că are strictul necesar și cât de mult îl iubesc
bunicii, sunt împlinită la finalul zilei. Suntem împliniți, fiindcă suntem ca o familie
echipa (sic!) (de lucrători comunitari) de la primărie”, spune Anca; Andreea, asistenta
socială din cadrul echipei, spune că se simte parte din familia Ramonei, care o
consultă când are nevoie de informații sau sprijin. E altceva când primești răspunsuri
cu căldură, de la oameni care te consideră apropiat, observă Andreea (...)

Alte elemente care generează mila și revolta receptorului sunt opreliştile în calea
rezolvării situaţiilor dificile în care se află copiii: lipsa banilor necesari pentru tratament sau
pentru asigurarea unor condiţii de viaţă decente (25) şi dezinteresul părinţilor (26).

(25) Tratamentul cu celule stem costa 64000 de euro, bani pe care nu-i avem;
(26) La început, Edi nu a putut fi operat la ochi, fiindcă părinții nu au oferit procura
necesară. Lucrătorii comunitari i-au ajutat pe bunici să deschidă un proces pentru
dreptul de a fi reprezentanți legali ai băiatului, dar a durat aproape doi ani să
câștige. În tot acest timp, băiatul nu putea face toate procedurile medicale de care
avea nevoie (...).

4. Concluzii

Textele în care sunt prezentate cazuri caritabile ce vizează copii bolnavi sau cu situaţii
financiare precare se constituie fie sub forma unei poveşti  fapt aflat în relaţie cu noţiunea de

200
copilărie , fie urmând tiparul: prezentarea copilului prin specificarea numelui şi a vârstei
acestuia + descrierea bolii şi a intervenţiilor de care are nevoie copilul + apelul la donaţie,
acesta din urmă fiind justificat prin agravarea bolii, prin găsirea unor soluţii de tratament
urgente şi costisitoare sau prin nevoia de a asigura condiţii de dezvoltarea armonioasă pentru
copii. Apelul la donaţie se realizează atât direct, prin acte de vorbire directive, cât şi prin
modalităţi de atenuare a forţei ilocuţionare (prefaţarea prin modale sau folosirea unor simple
aserţiuni). Sensibilizarea receptorului se face prin prezentarea bolilor copiilor, a formelor de
manifestare a acestora, a modului neprofesionist în care au fost trataţi, a atitudinii copiilor faţă
de boală şi a suferinţei prin care trec. Totodată, deşi textele vizează cazurile unor copii
bolnavi, se fac trimiteri şi la alte categorii de persoane a căror invocare stârneşte milă: bunicii
şi mamele neajutorate. Relatarea cazului din perspectiva copilului bolnav, introducerea unor
enunţuri-surpriză care să scoată în evidenţă nefirescul situaţiei cu care se confruntă copii şi
prezentarea dovezilor de iubire pe care rudele le aduc celor aflaţi în suferinţă constituie, la
rândul loc, modalităţi prin care receptorului  deja sensibilizat  i se aduce la cunoştinţă
faptul că trebuie să acţioneze, să ajută, să nu rămână indiferent.

Surse

Facebook (Împreună pentru Alexandru, Împreună pentru Elisa, Împreună pentru Maria).
Fundația „Mereu aproape”.
UNICEF România.

Bibliografie

Douglas, Walton, 1997, Appeal of Pity. Argumentum ad Misericordiam, Albany, State University
of New York Press.
Gilbert, Michael, 2001, „Emotional Messages”, Argumentation, 15, nr. 3, p. 239-249.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2003, Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică,
București, All Educational.
Plantin, Christian, 1999, „La construction rhtéorique des motions”, în Eddo Rigotti, Sara Cigada
(ed.), Rhetoric and Argumentation. Preceedings of the International Conference, Lugano,
April 22-23, 1997, Tübingen, Max Niemeyer Verlag, p. 203-219.
Plantin, Christian, 1998, „Arguing emotions”, în Frans van Eemeren, Rob Grootendorst, Anthony
Blair, Charles Willard (ed.), Proceedings of the Fourth International Conference of the
International Society for the Study of Argumentation, Amsterdam, Sic Sat, p. 631-638.

THE AD MISERICORDIAM ARGUMENT

IN THE TEXTS OF THE CHARITABLE APPEALS

(Abstract)

This article presents a pragma-stylistic and rhetorical-argumentative analysis of the charitable appeals
aimed at children who are sick, abused and lacking financial possibilities. Our main objective is to identify
the construction strategies of the ad misericordiam argument.

201
 MĂȘTILE MOTIVAȚIONALE ÎN DISCURSUL PUBLIC

LUCIA POPA
Universitatea din București

1. Preliminarii

În realitatea socială actuală, s-a individualizat, momentan la nivel intuitiv, un tip nou de
discurs public – discursul motivațional. Discursul motivațional s-a constituit ca subgen al
discursului public persuasiv și se individualizează printr-o serie de trăsături și strategii pragma-
retorice, dintre care enumerăm: (i) motivarea intrinsecă a schimbării; (ii) maximizarea libertății
de alegere; (iii) legătura cu publicul; (iv) proiectarea atitudinii pozitive; (v) dramatizarea
mesajului. Toate acestea, și altele, vor fi discutate pe larg în teza de doctorat intitulată
„Discursul motivațional. O analiză pragma-retorică”. În acest articol, ne ocupăm de strategia
prin care vorbitorul dramatizează mesajul, pentru a obține o serie de efecte retorice: (a) captarea
atenției; (b) vulnerabilizarea publicului; (c) identificarea publicului cu mesajul. Dramatizarea
mesajului, ca strategie pragma-retorică, se reflectă în imaginea de sine a vorbitorului. Acesta din
urmă afișează, pe rând, uneori simultan, diverse imagini despre sine, pentru a servi scopului
comunicativ, acela de a motiva audiența. Imaginile despre sine pe care le afișează vorbitorul
sunt asemenea unor „măști”, nu reprezintă în mod real și verificabil ce simte vorbitorul în
momentul producerii discursului, fiindcă aspectele pe care le dezvăluie (suferințe, lupte
interioare, revelații) au un rol strategic. Vorbitorul mimează autenticitatea pentru a crea un
moment discursiv inspirațional.

2. Termenul față – aspecte teoretice

Pentru a ajunge la termenul „mască”, ne vom raporta la teoria arhetipurilor1 (Jung 1994),
din care vom prelua doar dihotomia persoană – persona ( ung 1994), și la conceptul de față
(Goffman 1955). Acestea două se suprapun conceptual, întrucât ambele au la bază ideea de rol
social, care face obiectul acestui articol. Termenul latinesc persona corespunde cu termenul
„mască”. ung (1994: 10) adaugă observația că persona „este un fragment din psihicul colectiv,
suprapus psihicului individual”. Persona este deci o mască socială, concluzie prin care se poate
explica și conceptul de „față”. Goffman (1955: 213) afirmă că, în orice relație, individul
interacționează urmărind o anumită „linie”, adică un set de acte verbale și nonverbale prin care
își exprimă punctul de vedere. În accepția sa, „fața” este un construct social.
Inițial, „fața” era un construct sociopsihologic (Bargiela-Chiappini 2003), însă Brown și
Levinson (1987) au transformat conceptul într-un model cognitiv, afirmând că „fața” este o
componentă intrinsecă a oricărui individ. Aceștia au restrâns conceptul de „față” (așa cum era

1
C.G. ung propune o listă de arhetipuri psihologice ale omului: persona, umbra, anima și animus. Toate au
în comun ideea că omul nu poate fi definit/descris numai prin ceea ce se vede la suprafață. Acesta se compune din
părți pozitive și negative, din ceea ce arată și ceea ce este cu adevărat, din feminitate și masculinitate, deopotrivă.
descris de Goffman 1955) la două aspecte care privesc relația individului cu societatea și care
stau la baza principiului politeții: „fața negativă” (nevoia individului de a i se respecta
intimitatea) și „fața pozitivă” (nevoia individului de a simți că aparține unui grup). Subliniem că
„fața” este un fenomen interrelațional; are la bază relația pe care o creează două sau mai multe
persoane într-o interacțiune situațională (Arundale 2013: 109), deci poate implica aspecte mai
largi decât politețea (Haugh și Bargiela-Chiappini 2010).
Din cele arătate mai sus rezultă că, atunci când scopul comunicativ al locutorului este acela
de a crea un anumit efect asupra receptorului, locutorul este nevoit să ia în considerare impresia
pe care receptorul și-o formează despre el. Ne propunem să izolăm în plan discursiv, nu
relațional, acest fenomen și să ne limităm la un sens format pe baza teoriilor existente, acela de
rol social supus unei circumstanțe discursive; receptorul nu are o reacție verbală la discursul
rostit, nu validează în niciun fel fața vorbitorului. Extindem puțin această abordare pentru cazul
discursului motivațional pentru a evidenția ideea că măștile nu sunt doar o simplă afirmare a
sinelui, ci și o formă de creare a unui anumit grad de familiaritate, deoarece ele sunt folosite
parțial cu funcția de identificare2, așa cum vom vedea în cele ce urmează.
Totuși, în măsura în care ne raportăm la ideea că „fața” este un fenomen interrelațional,
putem privi acest concept dintr-o singură perspectivă – ca o cale prin care vorbitorul obține
atenția, interesul, încrederea receptorului, de care va avea nevoie pentru a-l convinge de
adevărul mesajului transmis. Această perspectivă se bazează pe o accepție mai veche a
termenului „față”. Hu (1944) explică acest concept prin intermediul a două cuvinte: mien-tzŭ și
lien. Primul se referă la prestigiul pe care individul îl obține prin eforturi personale, în timp ce al
doilea cuvânt semnifică respectul celorlalți pentru un om cu o reputație bună. Aceste două
sensuri constituie accepția chinezească a termenului pragmatic „față” (Hu 1944: 45; Mao 1994).

3. Față vs. Mască

În acest articol, vom utiliza noțiunea de „mască”, în detrimentul „feței”, pentru a evita
confuziile teoretice pe care le-ar putea crea fața. Raportându-ne la ideea de rol social, Goffman
(1955: 213) elaborează teoria conform căreia „fața este o imagine a sinelui delimitată de atribute
validate social”, teorie care nu se potrivește cu contextul în care se produce discursul
motivațional. Noi considerăm că vorbitorul motivațional își asumă un anumit rol social nu
pentru a-și valida respectul de sine sau alte atribute, ci pentru a oferi un model de conduită
receptorului, deci fața pe care și-o asumă în acest context vorbitorul este diferită de cea pe care o
propune Goffman (1955), este, mai degrabă, similară cu o „mască”. Masca se referă, în accepția
noastră și luând în considerare teoriile prezentate mai sus, la rolul pe care și-l asumă, în mod
conștient și strategic, vorbitorul când își propune să motiveze receptorul să adopte o schimbare.
Termenul „mască” se situează în continuare la nivel interrelațional, însă se diferențiază de față
prin faptul că indică o anumită detașare a vorbitorului. Ne referim aici la detașarea de sine, ceea
ce presupune o mișcare discursivă prin care vorbitorul apelează la tot ceea ce îl implică pentru a
schimba mentalitatea celuilalt. Distincția dintre „față” și „mască” se poate explica și prin
raportare la planul fizic, real, extralingvistic, astfel: fața (în sensul propriu) este inerentă
individului, face parte din configurația sa și reprezintă exteriorul unui individ, care, uneori,
poate ascunde adevăratul sine, în timp ce masca este o imitație a unei fețe pe care individul și-o

2
În termeni psihologici, identificarea este procesul prin care un individ asociază trăsăturile, modul de gândire,
comportamentul altui individ cu propriul sine (APADP: 519). Atunci când receptorul ascultă un discurs al cărui
mesaj îi trezește emoții și îl face să reflecte asupra sinelui, el pătrunde în realitatea pe care o descrie discursul și se
identifică cu mesajul discursului.

204
atribuie doar în anumite ocazii sociale cu un scop precis (de a impresiona audiența, de a câștiga
un concurs, de a respecta un cod vestimentar etc.). De aceea, în discursul motivațional
considerăm mai potrivit termenul „mască”. Cu ajutorul acesteia, vorbitorul imită anumite roluri
sociale și creează impresia de autenticitate. El „împrumută”, de fapt, acea persona care
contribuie la realizarea scopului comunicativ, chiar dacă se raportează la experiențe personale.
De asemenea, este important să menționăm că limitele dintre persoană (imaginea personală)
și persona (imaginea socială) se află în afara sferei conceptuale a acestei cercetări. Noi ne
propunem studiul personei la nivel discursiv, pornind de la premisa că, în discursul motivațional,
vorbitorul nu proiectează adevăratul sine, ci acele componente menite să atragă atenția, să inspire
încredere, să vulnerabilizeze receptorul, deci acelea care îl pot ajuta să motiveze receptorul.
Se creează o relație de adaptare între vorbitor și scopul comunicativ. Pentru a motiva
receptorul, vorbitorul își asumă diverse ipostaze discursive, dintre care le vom studia pe cele
recurente în discursul motivațional: revelatorul, suferindul, luptătorul, profesorul. Aceste
ipostaze („măști” sociale) corespund cu anumite situații motivaționale – componente ale
discursului motivațional: semnalarea unei probleme, asumarea/conștientizarea problemei,
îndepărtarea problemei, schimbarea perspectivei asupra problemei (Ballinger și Brand 1987),
revelația (Anderson 2016). Totodată, „măștile” oferă un caracter dramatic discursului.
De fapt, vorbitorul își asumă aceste roluri pentru a obține putere discursivă. Puterea
reprezintă în acest caz capacitatea vorbitorului de a convinge. Nu se poate verifica în ce măsură
această capacitate este validată de reacția receptorului, așa că ne vom limita la nivelul discursiv,
unde o vom recunoaște prin mișcările discursive ale vorbitorului, adică acelea de asumare a unor
măști. Practicile de creare a măștii sunt resursele locale discursive care atestă puterea discursivă
din punct de vedere cantitativ. Prin urmare, la nivel local regăsim surse lingvistice variate:
preferința pentru anumite acte de vorbire (directive și asertive), prezența categoriei certitudinii,
apelul la anumite figuri de gândire, precum metafora, și inserțiile narative, printre altele. Fiecare
constituie un tipar discursiv prin care se afirmă o mască și reflectă înclinația spre a convinge a
vorbitorului, deci un anumit grad de putere discursivă.

4. Obiectiv și structură

Obiectivul acestui articol este de a evidenția una dintre strategiile pragma-retorice prin care
se individualizează discursul motivațional, dramatizarea mesajului, sub aspectul măștilor pe
care vorbitorul le proiectează în discurs. Această strategie contribuie substanțial la procesul de
identificare a receptorului cu mesajul discursului. Identificându-se cu mesajul, receptorul se lasă
motivat cu ușurință de către vorbitor.
În discursul motivațional, măștile se clasifică ierarhic, în două categorii: măști principale și
măști secundare. Revelatorul este masca principală, care se creează pe baza măștilor secundare –
suferindul, luptătorul, profesorul. Această ierarhie a măștilor se justifică prin faptul că revelația3
este, de fapt, mesajul motivațional al discursului, deci reprezintă nucleul tematic. Există o relație
de complementaritate între masca principală și măștile secundare, fiindcă acelea secundare apar
în discursul motivațional pentru a servi la îndeplinirea anumitor funcții discursive ale proiectării
măștii revelatorului. Prin urmare, proiectarea revelatorului îndeplinește anumite funcții în
discurs, însă îndeplinirea funcțiilor este condiționată de prezența celorlalte măști. De asemenea,

3
Termenul „revelație” are conotații creștine, reprezentând o formă bruscă de epifanie. În acest articol însă,
vom folosi revelația cu sensul de „formă rațională de iluminare”, căreia îi vom atribui un sens dramatic (Craig 2010:
nota de subsol 1).

205
măștile secundare nu sunt relevante într-un discurs motivațional în absența măștii revelatorului.
De aceste precizări depinde structura articolului de față.
În primul rând, vom urmări modalitățile de proiectare a revelației în discurs: (i) implicită și
(ii) explicită. În al doilea rând, vom analiza funcțiile revelatorului prin prisma modalităților de
construcție a măștilor secundare (suferindul, luptătorul și profesorul). Se evidențiază funcțiile de
climax discursiv și de anticipare – în plan particular – și funcția de identificare – în plan general.

5. Măștile motivaționale. Modalități de construcție și funcții discursive

5.1. Revelatorul – masca principală

Discursul motivațional se descrie printr-un caracter puternic revelator. Vorbitorul aduce
întotdeauna o idee nouă pe care își propune să o prezinte cât mai convingător, astfel încât să-l
influențeze pe receptor să o adopte. Bineînțeles, revelația este formulată, într-o proporție
semnificativă, clar, cât mai concis, într-un mod atractiv și ușor de memorat. Deși sunt rare,
interesante sunt discursurile în care revelația este implicită.

5.1.1. Revelația implicită

Printre formele revelației implicite se numără întrebarea retorică (1) și metafora (2).

(1) Făcusem niște răni la picioare, mă târam și din spate mă depășește un iranian, care nu
avea picior, avea proteză de metal la picior. Avea un picior plus jumătate și proteză. Se
uita la mine „Hăhă, ce faci? Ai răni?”, „(își dă ochii peste cap) Mda!”, „Hăhă, vezi, eu
la ăsta nu fac (atinge piciorul – proteză)”. What?!?! M-a depășit, da! Eh, în momentele
alea când vezi un nevăzător, un bolnav de cancer, care-și spune „Ori acasă, ori aici tot
aia e!”, un om în halul ăla, care face cursa asta… (se oprește pentru a face o observație
referitoare la ce se difuzează pe ecran). Când vezi oamenii aștia, băi, fraților, vă
garantez că ți se face rușine să te vaiți și să spui „Aoleu, ce probleme am eu!”. Dar ce
probleme? „Băi, a apărut iphone 6 și nu pot să-l cumpăr, frate, n-am bani”. Astea-s
problemele noastre? (Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează)
(2) Mi-a luat aproape 30 de ani să-mi găsesc vocea. Treizeci de ani de șoapte. Mi-era așa de
frică, să nu care cumva să spun o prostie, să nu râdă cineva de mine, să nu dezamăgesc,
să nu fiu ridicolă, să nu deranjez pe cineva, încât preferam să tac. Dă-mi o foaie de
hârtie și scriu un roman, dă-mi adresa de email și-ți trimit toate ideile mele, dar nu mă
pune să vorbesc. (Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la
strigăt)

În (1), Paul Dicu adresează receptorului, dar și lui însuși, întrebarea „Astea-s problemele
noastre?”, sugerând, de fapt, ideea că „problemele” enumerate anterior sunt, în mod nejustificat,
considerate probleme. Această sugestie provine din antiteza pe care Paul Dicu o creează între
suferințele fizice ale oamenilor („un iranian care nu avea picior”, „un nevăzător”, „un bolnav de
cancer”) și probleme societății contemporane („a apărut un iphone 6 și nu pot să-l cumpăr”) într-
un mod ironic. Antiteza dă glas ironiei care ascunde revelația: Nu lipsa unor lucruri materiale
constituie o problemă, ci lipsa sănătății fizice. Forța implicitului constă în întrebarea cu răspuns
deschis, deoarece Paul Dicu nu oferă răspunsul, ci invită receptorul la reflecție, astfel la
formularea propriei revelații. În acest caz, revelația este rezultatul unui raționament.
La fel ca Paul Dicu, Melania Medeleanu își formulează revelația în mod indirect, ajutându-
se, în schimb, de metafora vocii („Mi-a luat aproape 30 de ani să-mi găsesc vocea”), respectiv a

206
șoaptei („Treizeci de ani de șoapte”). „Vocea” sugerează externalizarea verbală a unui punct de
vedere, în timp ce „șoapta” ilustrează incapacitatea de afirmare. Revelația este, de fapt,
implicatura că Melania Medeleanu a avut, în sfârșit, curajul de a se afirma, adică de a avea o
voce, după atâția ani de șoapte, adică de tăcere.

5.1.2. Revelația explicită

Așa cum am menționat mai sus, mult mai des apar în discursul motivațional revelațiile
explicite. Acestea sunt acte de vorbire asertive, care iau forma generalizărilor anticipate sau nu
de verbe din sfera conceptuală a revelației.

(3) Și haideți să vă spun ce am descoperit despre ideile geniale: Nu există. Nu există idei
geniale decât privind înapoi. (Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit)
(4) Am avut ochii în lacrimi cam 90% din timp, și am descoperit cu ocazia asta două
lucruri: în primul rând, că dacă-l lași să vină, plânsul nu vine neapărat în hohote, nu
trebuie să te zguduie. El poate fi o experiență liniștitoare, calmantă. Și în al doilea
rând, că deși-i vedeam pe colegii mei, deși le vedeam fețele ca prin ceață, îi vedeam de
fapt pe ei ca oameni mult mai bine. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)
(5) Ceea ce descoperim însă pe parcurs, sau ceea ce eu am descoperit pe parcurs, este
faptul că nu cantitatea alegerilor sau opțiunilor pe care le am în viață îmi dau cu
adevărat măsura libertății personale. (Corina Burcea, Creativitate și reinventare în
alegerile personale)
(6) Am descoperit în aceste multe luni de recuperări că nu libertatea fizică mă ajută, ci
libertatea spiritului. (Tedy Ursuleanu, Sensul libertății)
(7) Și mulțumită mentorilor mei, și mulțumită prietenilor de care m-am înconjurat și
oamenilor potriviți din jurul meu de astăzi, am înțeles că viața-i așa de simplă și de
frumoasă precum ți-o faci. (Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)
(8) Acum, bineînțeles, o concluzie [...]. Eu cred că viața este un cadou extraordinar și, în
general, când ai un astfel de noroc extraordinar, nu poți să faci decât să dovedești că-l
meriți. (Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive să te ridici de pe canapea)
(9) Aș vrea să închei cu niște citate care cred că spun exact chintesența a ceea ce sunt și a
ceea ce ar trebui să fim: „Omul devine cu adevărat om atunci când își asumă întreaga
răspundere pentru ceea ce este. Acesta este primul curaj, cel mai mare curaj”, Osho;
„Teatrul este poezia ce se desprinde din carte și devine umană”, Garcia Lorca. (Diana
Giubernea, Teatrul cu emoție și depășirea limitelor)
(10) Apropos de vise mari, o să vă dau un citat dintr-un laureat al premiului Nobel din 2011:
„Dacă visele tale nu te sperie, înseamnă că ele nu sunt destul de mari”. (Monica
Macovei, Îndrăznește. Numai visele care sunt mari te sperie)
(11) Alt terapeut mi-a spus „Shit happens”. Exact așa. Lucruri nasoale se întâmplă tuturor.
Ok, ție mai multe puțin decât media, nu știu să explic asta, dar se întâmplă. Ăsta a fost
un adevăr pe care am fost dispusă să-l accept. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă
adevărul să existe și să te vindece)

Revelația se dovedește a fi rezultatul unui raționament și în (3)-(6), unde apare verbul „a

descoperi”, cu rol de anticipare. Acest verb cuprinde componenta rațională, deoarece
descoperirea se referă la „a găsi un lucru căutat”; revelația – obiectul motivării – este acel
„lucru căutat”, obținut în urma unui proces cognitiv. În exemplul (7) apare verbul „a înțelege”,

207
care implică încă un proces cognitiv, în care vorbitorul, în urma unor raționamente, ajunge la
captarea înțelesului unei anumite idei („viața-i așa de simplă și de frumoasă precum ți-o faci”).
În discursul motivațional, vorbitorul arată, de fapt, pașii pe care i-a făcut în căutarea ideii,
apoi prezintă receptorului ideea sub forma unei revelații, pentru a oferi discursului o notă
dramatică. Ideea–revelație este, de cele mai multe ori, o perspectivă diferită asupra unei idei mai
vechi, cum se întâmplă și în fragmentele de discurs selectate. Mai jos, se află o ilustrare
schematică a acestei precizări.

Ideile geniale nu există. (idee nouă – revelația) – Unii oameni au, pur și simplu, idei
geniale. (idee veche)
Plânsul este liniștitor. (idee nouă – revelația) – Plânsul este rușinos. (idee veche)
Cantitatea alegerilor nu garantează libertatea. (idee nouă – revelația) – Cu cât ai mai
multe opțiuni, cu atât ești mai liber. (idee veche)
Libertatea spiritului e mai importantă decât libertatea fizică. (idee nouă – revelația) – Să
nu fii constrâns de spațiu înseamnă, cu adevărat, să fii liber. (idee veche)
Viața e atât de simplă pe cât vrei să fie. (idee nouă – revelația) – Viața este grea și nu avem
cum să controlăm acest lucru. (idee veche)

Revelația poate fi formulată și sub forma unei „concluzii” (8) sau prin intermediul unui
citat (9)-(10). În acest context, citatul este acela care dobândește caracter revelator, deoarece
substituie ideea nouă pe care o descoperă vorbitorul. Acesta din urmă alege, pentru a fi cât mai
credibil și convingător, să adopte cuvintele altcuiva pentru a verbaliza propria idee. Tot pentru a
susține credibilitatea, Ioana Chicet-Macoveiciuc prezintă revelația precum un „adevăr” (11). În
această situație, revelația nu mai reprezintă o idee nouă, ci este asumarea autentică și curajoasă a
realității: „Lucruri nasoale se întâmplă tuturor”.
Aparte este exemplul (12), unde revelația nu constituie ideea la care ajunge, prin forțele
proprii, vorbitorul, ci eventuala revelație la care ar putea ajunge receptorul dacă se lasă convins
de vorbitor.

(12) Voi sunteți singurii care puteți să spuneți la final „Da, am fost onest față de mine” sau
„Am făcut ce voiau alții să fac”. (Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile)

Afirmațiile „Da, am fost onest față de mine” și „Am făcut ce voiau alții să fac” reprezintă,
în ordine, o revelație cu conotație pozitivă, respectiv conotație negativă și, spre deosebire de
celelalte exemple, nu constituie finalul unui drum care a fost deja parcurs, ci un final posibil,
care se poate materializa cu condiția ca receptorul să-și asume pașii indicați de vorbitor. Unul
dintre rolurile acestor revelații posibile este de a da șansa receptorului să ajungă singur la
revelația pe care o consideră el însuși potrivită. Un alt rol al acestor revelații posibile aflate în
opoziție este acela de a evidenția, de fapt, afirmația pozitivă („Da, am fost onest față de mine”).
Într-o antiteză ca aceasta, individul va fi mai înclinat să aleagă varianta care îl avantajează.
Aceste revelații nu aduc o perspectivă nouă asupra unei idei vechi, ci sunt revelații subiective,
care privesc transformarea personală. De aceea, receptorul se va simți cu atât mai atras de
perspectiva pozitivă, cu cât aceasta privește propria persoană.
Din câte se poate vedea până la acest punct, cel mai des apar revelațiile explicite, sub
forma unor aserțiuni formulate clar, cu ajutorul unui limbaj denotativ („a descoperi”, „a
înțelege”, concluzie”, „adevăr”), lipsite de orice urmă de ambiguitate; sunt scurte, dar
cuprinzătoare, doarece ele sunt, de fapt, esența discursivă. De asemenea, revelațiile pot fi privite

208
și ca „firul roșu” (Anderson 2016: 53) al discursului, adică acea idee care oferă fragmentelor
discursive o coerență plină de sens.

5.2. Măștile secundare și funcțiile discursive ale revelatorului

Dramatizarea mesajului discursiv, ca strategie proprie discursului motivațional, se
concretizează, mai degrabă, prin tensiunea care precedă revelația. Tensiunea intradiscursivă se
construiește prin afișarea altor măști, precum suferindul, luptătorul și profesorul. Le considerăm
pe acestea trei o justificare a măștii principale, deoarece revelația nu vine irațional, pur și
simplu, la finalul discursului, ci este construită prin momente discursive menite să o justifice,
precum mărturisirea unei suferințe, relatarea unei lupte personale sau prezentarea unei idei într-o
manieră didactică. Aceste momente se asociază cu măștile pe care le-am enumerat în plan
secundar. Masca revelatorului devine climaxul discursului, cu condiția să existe alte momente
discursive care să o preceadă, respectiv alte măști.

5.2.1. Funcția de climax discursiv

Revelația devine deci punctul de interes la care vorbitorul a ajuns după ce a afișat alte
tipuri de măști, cum se întâmplă în cazul discursurilor (13) – (25), din care extragem doar
pasajele ilustrative.
Exemplele (13)-(15) evidențiază masca suferindului.

(13) La 8 ani, a murit bunica, de care eram foarte apropiată, era cea mai dragă persoană din
viața mea. S-a stins din senin, nu era bolnavă, era mama lui tata. Și, după înmormântare,
vreme de multe săptămâni, în fiecare zi, tata mă lua de mână. Mergem la ea acasă, în
apartamentul în care ea a trăit și a murit, el se închidea în camera ei și plângea acolo
vreme de o oră, uneori două, în timp ce eu îl așteptam pe hol, pe un scaun de lemn, lângă
telefonul fix. Îmi aduc aminte perfect. Multe săptămâni la rând am făcut asta. Apoi, ieșea
de acolo, se ștergea la ochi, mă lua de mână și ne întorceam la viața noastră de parcă
nimic nu s-ar fi întâmplat. N-am avut niciodată curajul să-l întreb cum se simte și dacă
pot să-l ajut cu ceva și nici el nu mi-a spus niciodată că îi este greu sau că ar vrea să
discutăm despre asta. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)
(14) Apoi, la 19 ani, ne-a ars casa, dintr-o întâmplare nefericită. Nu eram acasă nici eu, nici
mama, însă am pierdut practic tot ce aveam: lucrurile fie au aurs, fie s-au topit, fie au
fost atât de îmbâcsite de fum încât nu le-am mai putut salva. [...] Am vorbit despre
lucruri organizatorice, gen unde să dormim zilele și nopțile care au urmat incendiului,
pentru că nu mai aveam nici geamuri la casă, explodaseră din cauza căldurii din
interior. [...] Și-mi amintesc cum a fost, dar nici acum nu am curajul să vorbesc. Alt
terapeut mi-a spus „Shit happens”. Exact așa. Lucruri nasoale se întâmplă tuturor. Ok,
ție mai multe puțin decât media, nu știu să explic asta, dar se întâmplă. Ăsta a fost un
adevăr pe care am fost dispusă să-l accept. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să
existe și să vindece)
(15) Am supraviețuit la peste 1200 de grade celsius, înconjurată de flăcări. Am avut arsuri de
gradul 2 și 3 pe o suprafață de 45 % din corp. Am avut multiple stopuri cardio-
respiratorii. Am avut intervenții chirurgicale de plastie și amputație, complicații ale
plămânilor și rinichilor, contaminații cu două din cele mai periculoase bacterii și
septicemie, ca să fie treaba treabă (râde). […] Cel mai greu mi-a fost să mă descurc cu
nasturii și cu fermoarele. Sunt încă un chin (râde). Dar mi-am inventat un elastic pe care
tot timpul îl țineam în mână, îl treceam prin gaica pantalonului, prindeam butonul și

209
 trăgeam cu putere tocmai de încheietură, fără degete. Se poate! Am descoperit în aceste
multe luni de recuperări că nu libertatea fizică mă ajută, ci libertatea spiritului. (Tedy
Ursuleanu, Sensul libertății)

Atât Ioana Chicet-Macoveiciuc, cât și Tedy Ursuleanu utilizează ca practică de creare a

măștii suferindului autodezvăluirea, care se remarcă prin relatarea unor experiențe negative din
viața lor. Pentru aceasta ele folosesc un limbaj extrem de concret, cu ajutorul căruia creează
imagini autentice: „Mergem la ea acasă, în apartamentul în care ea a trăit și a murit, el se
închidea în camera ei și plângea acolo vreme de o oră, uneori două, în timp ce eu îl așteptam pe
hol, pe un scaun de lemn, lângă telefonul fix” (13), „Am supraviețuit la peste 1200 de grade
celsius, înconjurată de flăcări. Am avut arsuri de gradul 2 și 3 pe o suprafață de 45 % din corp.
Am avut multiple stopuri cardio-respiratorii” (15). Concretețea limbajului se evidențiază prin: i)
abundența detaliilor („îl așteptam pe hol, pe un scaun de lemn, lângă telefonul fix”) și ii)
precizia informației („Am avut arsuri de gradul 2 și 3 pe o suprafață de 45 % din corp.”).
Totodată, pentru a-și menține această mască, vorbitoarele utilizează și acte cu caracter
confesiv: „N-am avut niciodată curajul” (13), „Nu am curajul” (14), „Cel mai greu mi-a fost să
mă descurc cu nasturii și cu fermoarele. Sunt încă un chin” (15). Aceste aserțiuni confesive, cu o
ușoară înclinație spre autocompătimire, precedă revelația, iar suferințele, lipsa curajului (13),
respectiv accidentele grave (15) dramatizează mesajul discursiv și ating climaxul odată cu
afirmațiile revelatoare: „Lucruri nasoale se întâmplă tuturor” (14) și „Se poate!” (15). Pe de o
parte, revelația este o asumare a unui adevăr (14), pe de altă parte, ea vine ca o eliberare (15).
Foarte important este faptul că receptorul se poate identifica în conținutul actelor confesive și,
astfel, se creează o anume familiaritate între participanții la situația de comunicare.
Masca luptătorului este de două tipuri: i) luptătorul care îndeamnă la luptă și ii) luptătorul
care exemplifică lupta. Pasajele discursive (16)-(20) ilustrează primul tip, care se actualizează în
plan lingvistic prin folosirea directivelor: „să trăiți” (16), „mergeți (pe drumul vostru)” (17), „nu
așteptați” (18), „cere”, „luptă” (19), „trebuie să depășești obstacole” (20).

(16) Și cel mai minunat lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber, așa cum simți. Iar
eu fac asta și vă doresc să faceți și voi același lucru și sper să vă inspire povestea mea și
să trăiți în funcție de ceea ce vă spune inima. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)
(17) Mergeți pe drumul vostru! Nu vă uitați nici în stânga, nici în dreapta! Nu vă uitați nici
ce fac, nici ce nu fac ceilalți! Nu așteptați să vă dea nici societatea, nici sistemul nimic!
Aveți încredere în ceea ce simțiți, duceți-vă pe instictul vostru și o să vă iasă, vă
garantez! […] Să nu uitați nicio clipă că fiecare ocazie pe care o trăiți trebuie să fie
cea mai bună ocazie pentru visul vostru. (Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești
visurile)
(18) Nu așteptați, chiar dacă atunci când faceți „task”-uri de zi de zi, poate că nu toți dintre
noi avem șansa să facem niște job-uri cu adevărat pasionante sau intrăm într-o anumită
rutină. Ai o idee, du-te și prezintă-i-o cuiva, nu aștepta neapărat ca cineva să observe,
poate cineva observă, dar poate din invidie sau din altceva nu va lua în seamă, dar
încearcă să tragi de mânecă pe unul sau pe altul și încearcă să produci schimbarea,
acolo, în mic, chiar de la nivelul tău. (Beatrice Popa, Despre schimbare ca vector al
schimbării)
(19) Cere în numele ei, luptă în numele ei. Așteaptă-te ca cineva să îți pună piedici. E
semnul că ești pe drumul cel bun. Fii pregătit să amuțești de frumusețe. Și dacă vocea ta,
oricât de puternică ar fi, nu se aude la nivelul la care se produce nedreptatea, uită-te în

210
 jur, vei găsi cu certitudine oameni cu care să-ți unești glasul. Așază-te lângă ei și strigă.
(Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt)
(20) Un drum lin, la sfârșitul căruia ajungi la destinație e de nepovestit. Trebuie să se
întâmple ceva, trebuie să depășești obstacole. Drept urmare, de multe ori, frica este un
barometru, un barometru al relevanței. Nu vă speriați de frică, pentru că este un
indicator de care te poți folosi. (Eyesdrops Bend, Dacă nu ți-e frică nu merită)

Al doilea tip de luptător apare în (21)-(24).

(21) A trebuit să mai scad încă două kilograme. Am crezut că este imposibil, dar m-am
îmbrăcat foarte gros și am intrat în baie. […] Am început să transpir și să fac
antrenament. După câteva minute, bineînțeles că mi s-a făcut rău și nu mai puteam să
stau în picioare de rău. În momentul ăla mi-am spus „N-o să reușesc”, aveam doar o
singură oră ca să dau jos acele kilograme. „N-o să reușesc, n-am mai mâncat de o
săptămână, n-am băut apă de două zile. Renunț”. În momentul ăla m-am prăbușit, am
căzut în baie. […] Într-un puseu de energie, am început din nou antrenamentul. După
câteva minute iar am căzut, iar m-am ridicat, spunându-mi în minte „Tu ești Cristiana și
ești cea mai bună! Tu ești Cristiana și poți să faci orice!”, ceea ce părinții mei mi-au
spus toată copilăria. […] A doua zi la meci am reușit să câștig. […] Cheia e să nu te
oprești. (Cristiana Stancu, Echilibru)
(22) Eu am venit astăzi aici, în fața voastră, să vă spun că se poate, că sunt un om simplu
[…]Eu când eram mică mi-am dorit foarte tare să mă fac educatoare și actriță. Nu am
renunțat nicio clipă la acest vis, iar astăzi, la 47 de ani, pot să vă spun că m-am întors
de la Cluj, unde plecasem acum 30 de ani cu o valiză plină de speranțe și de griji și am
revenit după 30 de ani să umplu polivalenta de copii și de părinți, care învață cum să fie
fericiți împreună. […] Nu am renunțat nicio secundă la ceea ce am știut că vreau să
fac, indiferent câte piedici mi-au apărut în cale. (Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești
visurile)
(23) M-am mutat la Tg. Mureş, am zis „Hai să încerc aici.” Un război întreg a fost. O luptă,
o luptă de fiecare zi. Ca să încercăm ce? Să salvăm o viaţă. Deci am ajuns, iniţial cu
sprijin total, după care a început rezistenţa: „Nu ne trebuie. De ce?”, „Noi nu suntem în
stare să facem cum am făcut până acum?” […] A fost o luptă majoră în acest sens,
pentru că abia în 2000 am reuşit să creăm primele echipaje de prim ajutor structurate pe
pompieri. […] A fost o luptă întreagă să reuşim să facem acest lucru. A fost o împotrivire
totală din partea autorităţii sanitare din judeţul Mureş, din partea mai multora, dar am
avut şi sprijin. (Raed Arafat, Cum să schimbi lumea)
(24) Și-am început o luptă, o luptă absolut crâncenă. Crâncenă și dură pentru mine. Ce să
vă mai povestesc. Dar ce? Eu eram acolo. Eu mă construiam, nu? Am dat în toți. Am dat
în toți și-n toate. Am călcat lumea-n picioare. (Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot”
la „Știu că pot”)

Observăm, în toate aceste exemple, că, la nivel lexical, se circumscrie un perimetru

semantic al „luptei”, fie prin repetarea cuvântului în sine, în (23)-(24), fie prin verbe: „am reușit
să câștig” (21), „nu am renunțat nicio clipă”, „nu am renunțat nicio secundă” (22). Discursul lui
Raed Arafat este cel mai relevant pentru această mască motivațională. Vorbitorul precizează, la
finalul fiecărui episod narativ, faptul că „a fost o luptă”. Primul discurs însă, cel rostit de
Cristiana Stancu, este cel mai interesant, deoarece ea exemplifică mai subtil lupta în comparație

211
cu Raed Arafat. Cristiana Stancu relatează momentele dificile care precedă un meci de box:
„Am început să transpir și să fac antrenament. După câteva minute, bineînțeles că mi s-a făcut
rău și nu mai puteam să stau în picioare de rău”. Totodată, lupta exterioară este dublată și de cea
interioară prin monologul interior: „N-o să reușesc”, „N-o să reușesc, n-am mai mâncat de o
săptămână, n-am băut apă de două zile. Renunț”. În acest caz, dublarea luptei exterioare cu cea
interioară accentuează forța discursivă și vorbitoarea își transmite mesajul într-un mod mai
convingător. Climaxul discursiv al luptei este o revelație justificată („A doua zi la meci am
reușit să câștig”) și asumată („Tu ești Cristiana și ești cea mai bună! Tu ești Cristiana și poți să
faci orice!”): „Cheia e să nu te oprești”.
În fragmentul de mai jos, extras din discursul lui Tudor Chirilă (25), climaxul discursiv
este atins treptat, rațional. Acesta pare că se folosește de masca profesorului pentru a convinge
receptorul de ideea pe care o dezvăluie la final: „Viitorul comunicării sunt poveștile bine spuse”.

(25) Căutăm să dăm vieții noastre un sens și toată viața noastră povestim. Orice spunem și
face mai mult de patru-cinci propoziții este poveste. Și povestim. Primele lucruri pe care
le aflăm sunt poveștile. Poveștile ne formează – de la bunici, de la părinți, de la prieteni
– , primele valori care înseamnă ceva pentru noi cu adevărat – onoare, diferența dintre
bine și rău – toate astea sunt date de povești. […] Vreau să spun că, dacă mă relaxez,
sunt șanse mai mici de conflict. Și, până la urmă, poveștile sunt drive-ul nostru în viață.
Mă întreb...Toată lumea spune „Suntem ce mâncăm, suntem ce ne dorim, suntem ce
bem, suntem ce...”, dar suntem ce visăm? Eu zic că suntem, pentru că tot drive-ul nostru,
toată direcția noastră în viață este dată de unde vrem să ajungem și, de multe ori,
fantezia prevalează pentru fiecare dintre noi. Deci: curaj, creativitate și sinteză. […]
Viitorul comunicării sunt poveștile bine spuse. Acum, avem sute și mii de mijloace.
Povestea e veche de când lumea și acum e la îndemâna tuturor. (Tudor Chirilă,
Poveștile noastre și viitorul comunicării)

Apar trei mișcări discursive prin care se afirmă profesorul în discursul motivațional: i)
argumentarea susține stilul didactic și se concretizează prin acte explicative, acte de justificare
și prin folosirea metalimbajului; ii) tactul reflectă abilitatea profesorului de a introduce noțiuni
noi pe înțelesul tuturor și de a le face să pară atractive și se reduce la nivel discursiv prin
principiul contrastului și augmentarea beneficiului; iii) claritatea exprimării asigură receptarea
corectă a mesajului și se concretizează prin repetiții și schematizări orale.
Argumentarea
Prin actele explicative, vorbitorul evită orice formă de ambiguitate și nu lasă receptorul să
interpreteze conținutul propozițional în alt mod decât cel descris de el. Se evidențiază, astfel, un
stil argumentativ. Observăm că finalul primei propoziții a acestui fragment de discurs (113) este
reluat după ce a fost însă clarificat. Tudor Chirilă își întrerupe comunicarea („Căutăm să dăm
vieții noastre un sens și toată viața noastră povestim.”) pentru a clarifica unul dintre cuvintele-
cheie, „povestea” („Orice spunem și face mai mult de patru-cinci propoziții este poveste.”).
Întreruperea este bruscă, aproape imperceptibilă, însă confirmată prin reluarea imediată a ideii
inițiale: „Și povestim”.
Pe lângă întreruperile explicative, Tudor Chirilă folosește și conectori cauzali („pentru că”)
cu rol de justificare: „Eu zic că suntem, pentru că tot drive-ul nostru, toată direcția noastră în
viață este dată de unde vrem să ajungem și, de multe ori, fantezia prevalează pentru fiecare
dintre noi”; „Eu cred că simplu, cu curaj, cu creativitate și cu capacitate de sinteză, pentru că
povestea ta trebuie spusă repede”. Utilizarea acestor conectori asigură credibilitatea discursului,

212
deoarece se susține stilul argumentativ, care se bazează pe structura realului, prin legătura
cauzală. Un sens didactic oferă și utilizarea metalimbajului, tot ca o formă de argumentare a
ideii: „Vreau să spun că, dacă mă relaxez, sunt șanse mai mici de conflict”.
Tactul
Făcând o paralelă cu domeniul didactic, evidențiem o similitudine relevantă, și anume că
pașii pe care îi urmărește Tudor Chirilă în discursul său corespund momentelor unei lecții
școlare, precum actualizarea cunoștințelor vechi, dobândirea cunoștințelor noi și fixarea.
Vorbitorul atinge primele puncte ale „lecției” pe care o proiectează în discurs folosind principiul
contrastului.
Acest principiu funcționează și a fost studiat în domeniul vânzărilor; în linii mari, se referă
la ideea că un cumpărător va alege întotdeauna un produs nou, dacă îl compară din punctul de
vedere al costurilor cu ceea ce a cumpărat deja (Miller et al. 1976). Strategia utilizării acestui
principiu poate fi privită și ca practică de comunicare, în măsura în care considerăm următorul
transfer conceptual: vânzător – vorbitor, cumpărător – receptor. Din această perspectivă,
subliniem faptul că vorbitorul „vinde” o idee nouă comparând-o cu cea veche.
Pornind de la această teorie, Cialdini (2008: 15) consideră principiul contrastului „armă de
influențare automată”, fiind o strategie psihologică a persuasiunii. Acest principiu se manifestă
și în plan discursiv.
Una dintre sursele contrastului în discursul lui Tudor Chirilă este raportul adversativ între
informația veche („Suntem ce mâncăm, suntem ce ne dorim, suntem ce bem”) și cea nouă („Dar
suntem ce visăm?”). Actualizarea informației vechi se face prin enumerație, însă introducerea
perspectivei noi este realizată într-un mod diferit față de o „lecție”, prin intermediul unei
întrebări („Dar suntem ce visăm?”). Inerent, orice întrebare invită interlocutorul la reflecție. În
acest caz, invitația este anulată, într-o oarecare măsură, deoarece Tudor Chirilă oferă imediat și
răspunsul („Eu zic că suntem”), stabilind cu precizie rolurile participanților la comunicare. El
însuși se plasează în mod indirect pe o poziție superioară, din care îi dezvăluie receptorului o
perspectivă nouă.
O altă sursă a contrastului este maniera în care este amintită informația veche. Vorbitorul
folosește o structură de cuantificare universală („Toată lumea”), cu ajutorul căreia realizează un
transfer de la generalizare la individualizare: Toată lumea spune așa. Dar mai există și alte
variante? ‒ aceasta este implicatura principală, dublată de o implicatură generată prin întrebare
(Există și o altă variantă), în măsura în care întrebarea conține posibilul răspuns: „Dar suntem
ce visăm?”. Contrastul se realizează între ceea ce este știut de către „toată lumea” și ceea ce este
nou, deci mai atractiv. În acest context, întrebarea are mai multe roluri pragmatice: i) determină
subiectul relevant („visul”), ii) sugerează presupoziția că „visul” este o alternativă la cele
menționate, iii) evidențiază preferința pentru un anumit răspuns – pe care vorbitorul îl oferă
(„Eu cred că suntem”) și iv) transmite o atitudine epistemică. Prin însumarea acestor funcții,
întrebările dobândesc „potențial de control” (Hargie 2019: 146), deoarece perechea de adiacență
întrebare-răspuns are un caracter limitat în cazul de față. Controlul este, de asemenea, specific
profesorului.
De asemenea, afirmația „Povestea e veche de când lumea și acum e la îndemâna tuturor”,
cu care Tudor Chirilă își încheie discursul, se poate interpreta, parțial, prin maxima tactului
(Leech 1983). Structura „e la îndemâna tuturor” exprimă ușurința cu care receptorul se poate
folosi de povești și corespunde cu a doua submaximă a tactului: augmentarea beneficiului, adică
a ușurinței atingerii unui obiectiv. Augmentarea se reflectă în sensul ușor superlativ al locuțiunii
„la îndemână”, adică (foarte) accesibil. Într-o oarecare măsură, prima submaximă (diminurea
costului pentru celălalt) se poate observa în afirmația „Povestea e veche de când lumea”,

213
întrucât aceasta ilustrează, de fapt, efortul minim pe care trebuie să-l depună receptorul pentru a
se folosi de poveste și generează următoarele implicaturi: i) Povestea este un obiectiv comod de
atins, deoarece nu trebuie regândit; ii) toți o știu deja, nu trebuie decât să o folosească.
Claritatea
Cea mai puternică practică de comunicare prin care se afirmă profesorul este repetiția. Prin
aceasta, vorbitorul sporește claritatea mesajului, creează un soi de familiaritate între el și receptor,
asigură coeziunea discursivă și intensifică efectul ideii. Repetarea succesivă a cuvântului „poveste”
în diferite forme morfologice (substantiv, verb) poate părea că obosește receptorul, însă, în
realitate, considerăm că vorbitorul nu încearcă decât să construiască o imagine cât mai clară a
poveștilor în mintea receptorului. La finalul discursului, acesta din urmă va fi familiarizat cu
conceptul central al discursului și își va însuși ideea – revelație („Viitorul comunicării sunt
poveștile bine spuse”) cu ușurință. De altfel, familiritatea circumscrie un univers discursiv comun
între vorbitor și receptor, mai degrabă decât să creeze repulsia celui din urmă.
Ultimul punct al „lecției”, fixarea cunoștințelor, este marcat în discurs prin impresia de
schemă pe care Tudor Chirilă o creează oral („Deci: curaj, creativitate și sinteză.”). Conjuncția
conclusivă precedă noțiunile-cheie ale întregului discurs, reluate în final printr-o enumerație
simplă, scurtă, clară.
Așadar, măștile secundare contribuie semnificativ la actualizarea uneia dintre funcțiile
revelației, aceea de climax discursiv. De altfel, prezența unui climax discursiv favorizează
orientarea crescendo a discursului din punct de vedere tematic. Caracterul dramatic al mesajului
se intensifică pe măsură ce vorbitorul se apropie de final.
Totodată, doar măștile secundare au funcția de identificare, prin care se creează un univers
discursiv familiar. Receptorul rezonează mai ușor cu o persoană care se află în aceeași situație
cu a sa, în special atunci când este o situație nefavorabilă. Identificându-se cu situația, receptorul
poate chiar să imite comportamentul, acțiunile, ideile vorbitorului. Ca efecte posibile ale acestor
practici asupra receptorului, enumerăm: vulnerabilizarea, obținerea încrederii, atragerea
interesului și a empatiei, captarea atenției.

5.2.2. Funcția de anticipare a traiectoriei discursive

Revelația apare și cu rol de anticipare a traiectoriei discursive, atunci când se află la
începutul discursului. În acest fel, focusul discursiv se pune de la început pe mesajul
motivațional și se anulează, într-o oarecare măsură, tensiunea discursivă.
Mai jos, se află câteva pasaje extrase din discursurile care se deschid ex abrupto, cu ideea
pe care vorbitorul va încerca să o transfere în mintea ascultătorului.

(26) Vedeți, eu cred sincer că nimeni dintre noi nu se trezește dimineața și se dă jos din pat
pentru a merge la școală sau pentru a merge la muncă, nici măcar pentru a merge în
vacanță. Cred că ne dăm jos din pat dimineața pentru a schimba ceva. Evident, fiecare
dintre noi, acolo în contextul nostru, la nivelul nostru, la măsura noastră. Dar cred că
ne dăm jos din pat dimineața pentru a schimba ceva. (Dragoș Finaru, De ce eu?)
(27) Alchimia este o preocupare a înaintașilor noștri care aveau ca obiectiv să găsească o
piatră filozofală care să le dea tinerețe veșnică și care să transforme plumbul în aur. M-
am gândit că încrederea în sine este cumva această cheie care face ca toate lucrurile să
se miște. (Alin Comșa, Alchimia încrederii în sine)

214
(28) Aș vrea să împărtășesc cu voi câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat în acești zece
ani. În primul rând, am învățat că nu îți faci „coming out”4-ul o singură dată. Am
învățat că, odată pornit pe acest drum al autoasumării, trebuie să-ți faci „coming out”-
ul din nou, și din nou, și din nou. (Dragoș Bucurenci, Curajul de a te lăsa văzut)

Primul pasaj discursiv, selectat din discursul lui Dragoș Finaru, pune problema utilității ființei
umane, a dobândirii unui sens existențial. Discursul se deschide cu ideea că orice ființă umană are
un scop („ne dăm jos din pat dimineața pentru a schimba ceva”), însă după ce amintește alte câteva
scopuri („pentru a merge la școală”, „pentru a merge la muncă”, „pentru a merge în vacanță”).
Vorbitorul folosește negația ca practică prin care „demolează” scopurile pe care presupune el că le
au oamenii din sală. Opoziția „nimeni” – „fiecare dintre noi” contribuie, de asemenea, la crearea
noii perspective. Revelația – adică mesajul motivațional – este viziunea nouă pe care vorbitorul o
aduce unor perspective pe care le consideră nejustificate. Totodată, revelația nu este fomulată
impersonal, neutru, ci subiectiv („eu cred sincer”) pentru a respecta nevoia receptorului de a avea
opțiuni. În acest fel, vorbitorul evită impresia că impune o anumită idee, creând iluzia că oferă
doar o altă perspectivă, într-un mod atenuat. Dacă ar fi fost formulată obiectiv, atunci ar fi luat
forma unui adevăr universal valabil. De altfel, vorbitorul pare să facă o concesie: „Evident, fiecare
dintre noi, acolo în contextul nostru, la nivelul nostru, la măsura noastră”. Prin adverbul „evident”
vorbitorul oferă impresia că răspunde unui reproș neexprimat al receptorului, acela că nu se poate
ca scopul menționat să fie valabil pentru fiecare în parte. De aceea, vorbitorul clarifică: „acolo în
contextul nostru, la nivelul nostru, la măsura noastră”. Această enumerație generează implicatura
că schimbarea este o noțiune care variază în funcție de individul care o adoptă. După aceasta,
vorbitorul repetă revelația, cu scopul de a-și întări poziția.
Totuși, verbul „a crede”, ca modalizator al certitudinii, înscrie mesajul discursiv în sfera
autorității. În acest caz, afirmația „eu cred” are două roluri pragmatice: i) reflectă asertivitate, deci
asumarea conținutului propozițional și ii) creează masca revelatorului.
O atitudine asertivă adoptă și Alin Comșa în exemplul (27). Acesta se folosește însă de un
modalizator epistemic („m-am gândit”), pentru a întări siguranța de sine. Verbul „a gândi”
ilustrează un proces cognitiv, iar revelația („încrederea în sine este cumva această cheie care
face ca toate lucrurile să se miște”) devine rezultatul procesului. În acest fel, vorbitorul își
asigură altă calitate care se poate asocia cu masca revelatorului, credibilitatea, deoarece își
bazează raționamentul pe baza informațiilor precise pe care le oferă la început sub formă de
definiție: „Alchimia este o preocupare a înaintașilor noștri care aveau ca obiectiv să găsească o
piatră filozofală care să le dea tinerețe veșnică și care să transforme plumbul în aur”.
Sursa credibilității se schimbă în exemplul (28). În timp ce Alin Comșa își întemeiază
raționamentul pe informații neutre, Dragoș Bucurenci se bazează pe caracterul cantitativ al
experienței („câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat în acești zece ani”) pe care pune
focusul discursiv în prima frază a discursului. În mod firesc, acesta asociază verbul „a învăța” cu
revelațiile, întrucât ele vin ca „învățături” generate de experiență.
În toate pasajele, se creează anumite așteptări prin revelațiile exprimate la început. De
aceea, spunem că revelațiile, în aceste contexte, anticipează traiectoria discursivă. Revelația nu
se mai poziționează la final, precum o concluzie firească a raționamentelor descrise sau a
experiențelor relatate, ci deschide discursul pentru a capta atenția receptorului, dar și pentru a
stârni curiozitatea cu privire la pașii care au condus vorbitorul la însușirea unei idei.

4
Termenul englezesc „coming-out” este prescurtarea expresiei „to come out of the closet”, ce semnifică
momentul când un individ își dezvăluie orientarea sexuală sau identitatea de gen; este reprezentativă pentru
comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, and transgender), https://en.wikipedia.org/wiki/Coming_out.

215
 6. Concluzie

Așadar, în discursul motivațional, vorbitorul afișează o imagine de sine dramatică, cu

ajutorul căreia obține alte calități: autenticitate, sinceritate, credibilitate. Prin intermediul acestor
calități obținute la nivel discursiv, vorbitorul își transmite mesajul într-un mod convingător, deci
imaginea de sine a vorbitorului este conformă cu intenția comunicativă de a motiva ascultătorul
să gândească, să trăiască sau să se comporte într-un anume fel.

Surse5

Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează, TEDx Cluj, 28 septembrie 2017.
Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt, TEDx Cluj, 15 mai
2017.
Raed Arafat, Cum să schimbi lumea, TEDx Constanța, 28 noiembrie 2017.
Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării, TEDx Chișinău, 8 iulie 2013.
Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit, TEDx Cluj, 20 aprilie 2017.
Dragoș Bucurenci, Apă și sare, TEDx Cluj, 12 iunie 2014.
Corina Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale, TEDx Eroilor, 17 mai 2011.
Tedy Ursuleanu, Sensul libertății, TEDx Bacău, 27 octombrie 2017.
Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot”, la „Știu că pot”, TEDx Eroilor, 20 mai 2011.
Andreea Raicu, Drumul către împlinire, TEDx Piatra Neamț, 14 septembrie 2015.
Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea, TEDx Cluj, 27 iunie 2018.
Diana Giubernea, Teatrul cu emoție și depășirea limitelor, TEDx Constanța, 26 februarie 2015.
Monica Macovei, Îndrăznește. Numai visele care te sperie sunt mari, TEDx Eroilor, 26 mai 2015.
Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece, TEDx Constanța, 28 noiembrie
2017.
Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile, TEDx Galați ED, 21 februarie 2018.
Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării, TEDx Constanța, 25 februarie 2015.
Eyesdrops Bend, Dacă nu ți-e frică, nu merită, TEDx Sibiu, 14 februarie 2018.
Cristiana Stancu, Echilibru (En. Balance), TEDx Bacău, 30 octombrie 2015.
Dragoș Cristian Finaru, De ce eu, TEDx Piatra-Neamț, 6 august 2014.
Alin Comșa, Alchimia încrederii în sine, TEDx Calea Domnească, 17 iulie 2017.
Dragoș Bucurenci, Curajul de a te lăsa văzut, TEDx Baia Mare, 20 decembrie 2018.

Bibliografie

Anderson, Christian, 2016, TED talks: ghidul oficial TED pentru vorbit în public, București, Publica.
Arundale, Robert, 2013, „Face as a research focus in interpersonal pragmatics: Relational and emic
perspectives”, Journal of Pragmatics, 58, p. 108-120.
Ballinger, Bradley r., effrey Brand, 1987, „Persuasive Speaking: A Review to Enhance the
Educational Experience”, The National Forensic Journal, 5, nr. 1, p. 49-54.
Bargiela-Chiappini, Francesca, 2003, „Face and politeness: new (insights) for old
(concepts)”, Journal of pragmatics, 35, nr. 10-11, p. 1453-1469.
Brown, Penelope, Stephen C. Levinson, Stephen C. Levinson, 1987, Politeness: Some universals in
language usage, vol. 4, Cambridge University Press.

5
Sursele conțin lista discursurilor menționate în articol în ordinea în care au fost analizate.

216
Cialdini, Robert B., 2008, Psihologia persuasiunii – Totul despre influențare, București,
BusinessTech.
Craig, Geoffrey, 2010, „Everyday epiphanies: Environmental networks in eco-makeover lifestyle
television”, Environmental Communication, 4, nr. 2, p. 172-189.
Goffman, Erving, 1955, „On Face-Work”, Psychiatry, 18, nr. 3, p. 213-231.
Hargie, Owen, 2019, The Handbook of Communication Skills, ed. 4, London/New York, Routledge,
Taylor & Francis Group.
Haugh, Michael, Francesca Bargiela-Chiappini, 2010, „Face in interaction”, Journal of Pragmatics,
42, nr. 8, p. 2073-2077.
Hu, Hsien Chin, 1944, „The Chinese concepts of face”, American Anthropologist, 46, p. 45-64.
Jung, Carl Gustav, 1994, În lumea arhetipurilor, traducere din limba germană, prefaţă, comentarii şi
note de Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti, urnalul Literar.
Leech, Geoffrey, 1983, Principles of Pragmatics, London, Longman.
Mao, LuMing Robert, 1994, „Beyond politeness theory: face revisited and renewed”, Journal of
Pragmatics, 21, p. 451-486.
Miller, Richard, Clive Seligman, Nathan Clark, Malcolm Bush, 1976, „Perceptual Contrast Versus
Reciprocal Concession as Mediators of Induced Compliance”, Canadian Journal of Behavioral
Science, 8, p. 401-409.
VandenBos, Gary R., 2007, APA Dictionary of Psychology [APADP], Washington, American
Psychological Association.

MOTIVATIONAL MASKS IN THE PUBLIC DISCOURSE

(Abstract)

The aim of this article is to emphasize one of the pragma-rhetorical strategies which characterize
motivational discourse, namely dramatizing the message. We will do so by identifying the so-called “masks”
that the speaker projects at the discourse level. This strategy is a fundamental tool in the process of identification,
where the receiver resonates with the message. The process of identification helps the speaker motivate the
audience to make a change. As the receiver is able to identify with the message, he/she will become motivated
more easily. Also, by dramatizing the message the speaker has other rhetorical objectives which help him/her
motivate the audience: (a) to draw the public’s attention; (b) to make the public vulnerable; (c) to inspire the
public, so that the public identifies with the speaker’s message. In this respect, we made a classification of the
recurrent masks: primary masks and secondary masks. The revealer is the primary mask, which is based upon
the secondary masks – the sufferer, the fighter, the teacher. This hierarchy is motivated by the idea that the
revelation is, in fact, the central message of the motivational discourse, hence it represents the thematic core. The
secondary masks serve to perform certain discourse functions which the mask of the revealer produces within the
discourse: (i) the function of discourse climax; (ii) the function of identification; (iii) the function of anticipation.
We will focus on these functions along with the design methods specific to each mask.

217
 IRONIE ȘI UMOR ÎN ȘTIRILE UMORISTICE

ANDREEA NICOLETA SOARE

Universitatea din București

1. Introducere

În ultimul deceniu, presa de pretudindeni a suferit schimbări majore. Îndepărtarea acesteia

de la scopul prim, mai exact relatarea obiectivă a evenimentelor (vezi Coman 1999, Keeble
2009), a dus la apariția unui subgen discursiv: știrile umoristice. De altfel, în ultimii ani, se
vorbește despre o inversare a rolurilor între presa tradițională și știrile umoristice, întâlnite în
literatura de specialitate și sub denumirea de mock news (Newman 2010), faux news (Saltzman
2007) sau informație media umoristică (Mendez de Paredes 2013). Se vorbește, astfel, de o
fuziune a presei și a show-urilor de comedie, care, începând cu anii 2000, și-au schimbat
rolurile, umoriștilor/satiriștilor revenindu-le sarcina de a oferi publicului informațiile necesare
pentru a înțelege anumite decizii, majoritatea de natură politică, deoarece jurnaliștii tradiționali
nu reușesc decât să producă nesiguranță și confuzie (McClennen și Maisel 2014). Pornind de la
aceste premise, este necesară realizarea unei distincții între două dintre cele mai utilizate
fenomene lingvistice din presa umoristică românească actuală, umorul și ironia, care, nu de
puține ori, au provocat dezbateri în rândul lingviștilor. Știrile ironice sau umoristice au dus la
crearea unor subgenuri jurnalistice, la adevărate creații artistice dar, poate cel mai important
aspect, la poziționarea acestora în fruntea formatorilor de opinie de referință cu privire la situația
social-politică din România. Jocul de putere mascat al redactorilor începe de la o situație
simetrică. Aceștia pretind că se încadrează în sfera oamenilor din popor, a cititorilor, în realitate,
însă, reușesc, prin umor, să îi domine, să prezinte informații care să creeze opinii despre viață și,
implicit, să schimbe comportamentul cititorilor.
Folosirea ironiei și a umorului în presă presupune nu doar abilități din partea jurnalistului,
ci și o perfectă „colaborare” între acesta și cititor. Publicul știrilor umoristice trebuie să aibă
cunoștințele sociale, politice și culturale necesare intrepretării corecte a mesajului jurnalistului.
Totodată, cel din urmă trebuie să ofere informațiile gradual, să introducă date extralingvistice,
contextuale treptat, astfel încât actul ironic/umoristic să aibă efect (Giora 1991).
Pentru diferențierea construcției ironiei și a umorului, am decis să mă opresc asupra știrilor
publicațiilor timesnewroman și cațavencii.ro, publicate în 2017-2018, avându-l, în general, ca
țintă pe Sorin Grindeanu, politician a cărui notorietate politică și socială s-a născut datorită
presei și a murit din același motiv. Am considerat adecvată concentrarea la un singur personaj
politic și lae guvernul pe care l-a condus, deoarece vom putea observa cum acesta a „ieșit” din
presă pentru a trece, mai apoi, prin filtrul ironic și umoristic, fiecare dintre acestea fiind
construite prin metode diferite. Punerea în oglindă a unei știri ironice și a uneia umoristice,
având aceeași țintă, reprezintă o modalitate potrivită pentru sublinierea diferențelor de construire
a acestor două fenomene lingvistice.
 2. Teorii ale ironiei vs Teorii ale umorului

2.1. Ironia verbală

Ironia, a cărei istorie începe în retorica clasică, a stârnit numeroase controverse atât în
rândul lingviștilor, cât și al sociologilor, al psihologilor, antropologilor ș.a. În lingvistică, cu
precădere în pragmatică, există teorii variate despre ironie, care deși au reușit să ofere multe
explicații cu privire la modalitatea de construcție a unui enunț ironic, scopul acestuia, poziția
victimei într-un astfel de context sau relațiile pe care doi vorbitori trebuie să le aibă pentru ca
aceasta să aibă efect, nu au reușit să se oprească asupra unei definiții a fenomenului care să fie
unanim acceptată. Acest lucru este cauzat și de faptul că avem de-a face cu un fenomen extrem
de complex, care se află în continuă schimbare. Cu toate că majoritatea cercetătorilor recurg la o
definiție simplistă – ironia văzută ca o contradicție între ceea ce afirmă vorbitorul și ceea ce
intenționează să comunice de fapt – aceștia recunosc că o astfel de definiție nu acoperă întregul
său ansamblu de trăsături și că există situații în care ironia reprezintă mai mult decât opusul
conținutului propozițional.
Dacă în retorica clasică se făcea apel la aspecte mai degrabă subiective ‒ ironia ca
„antifrază” (Quintilian 1974) sau ironia ca „metalogism” (Grupul µ, 1974, apud Măncilă 2017)
‒, în lingvistica modernă, sunt eliminate elemente ca raportul dintre formele lingvistice şi
parametrii contextuali ori contextul situației de comunicare (Ghiță 2000). De aceea, pragmatica
a reprezentat singura modalitate de înțelegere a acestui fenomen în toată complexitatea lui,
concentrându-se nu doar la sensul cuvintelor sau la ordinea acestora în propoziție, ci și la ceea
ce înțeleg și interpretează vorbitorii (idem).
Dintre teoriile pragmatice despre ironie, care au fost cel mai des comentate și analizate,
amintim: ironia ca mențiune în ecou (Sperber și Wilson 1981, 1992), ironia văzută ca o
nerespectare a condiției sincerității și ca violare a aștepărilor interlocutorului (Kuman-
Nakamura, Glucksberg și Brown 1995), ironia ca o formă de negație care nu „folosește mărci
explicite ale negației” (Giora 1995), ironia ca expresie a unor neadevăruri (Clark și Gerrig
1984), ironia ca diferență între semnificația naturală și semnificație non-naturală a unui enunț/ a
unei fraze, ironia ca sematică bazată pe intenții sau ironia ca substituție (Grice 1975, 1978, apud
Negrea 2010).

2.2. Umorul verbal

Umorul reprezintă, de asemenea, un fenomen extrem de complex atât prin construcția sa,
cât și prin efectele pe care le produce. Fiind analizat atât din punct de vedere lingvistic, cât și
sociologic sau psihologic, umorul a beneficiat, de-a lungul timpului, de numeroase teorii.
Importante pentru înțelegerea fenomenului sunt teoriile lingvistice, necesare pentru explicarea
metodelor de construcție a umorului, fie convențional, fie conversațional, și teoriile nelingvistice
pentru surprinderea efectului produs asupra cititorilor și a țintelor.
Dintre teoriile nelingvistice amintim: teoria superiorității și teoria incongruenței (Oring
2003), teoria eliberării (Freud 1905).
În privința teoriilor lingvistice, care au reușit să pună bazele teoretice studiilor umorului din
ultima perioadă, amintim teoriile dezvoltate de Victor Raskin și de Salvatore Attardo. Pentru
Raskin (1985) (v. Semantic Script Theory of Humor), o glumă este bine realizată dacă
suprapune două planuri total distincte având drept opoziții lucruri comune precum: bine ‒ rău,
viață ‒ moarte, obscen ‒ nonobscen, bogat ‒ sărac, poziție socială înaltă ‒ joasă. După o
analiză a 32 de glume, Raskin (1985) propune de asemenea o listă de trei scenarii opuse pe baza
cărora se formează gluma: actual ‒ non-actual, normal ‒ anormal, posibil ‒ imposibil (Attardo

220
2001a). Salvatore Attardo susține însă că lista aceasta de opoziții ar putea fi diferită de la o
cultură la alta, deoarece fiecare cultură are propriile reacții la diverse subiecte. Prin General
Theory of Verbal Humor (1994), Salvatore Attardo face o revizuire a teoriilor precedente în
domeniul umorului și propune o analiză lingvistică a textelor umoristice. Acesta propune alte 5
„resurse” pentru a crea o glumă, pe lângă opoziția scenariilor propusă de Raskin (Attardo 2001a:
22-25): limbajul (include toată informația necesară creării unui text cu umor), strategia narativă
(organizarea narativă a textului), ținta (pe care gluma o vizează), situația (contextul),
mecanismele logice (modalitățile de apropiere a scenarilor) și scenariile (incongruența acestora).
Pornind de la teoriile mai sus menționate, voi pune în oglindă modalitățile de creare a
ironiei, respectiv a umorului, concentrându-mă pe știrile apărute pe cele două site-uri
umoristice, avându-l drept „țintă” pe omul politic Sorin Grindeanu și guvernul condus de acesta.

2.3. Construcție și etape

Poate că cea mai evidentă diferență dintre cele două fenomene este chiar construcția
textuală a celor două fenomene. Ironia, spre deosebire de umor, poate fi manifestată și în lipsa
unor „declanșatori lingvistici”, mult mai importantă fiind capacitatea interlocutorului de a
surprinde intențiile comunicative ale locutorului, relația dintre locutor și interlocutor și, implicit,
existența unui univers mutual al informațiilor (Ghiță 2000). În ce privește umorul însă,
incongruența dintre comunicarea bona fide (comunicarea serioasă) și comunicarea non bona
fide (comunicarea umoristică) este marcată prin introducerea anumitor jocuri de cuvinte (Dynel
2008), prin construirea unor scenarii fictive (sau umorul fantezie, vezi Hay 2001), false citări
etc., presupunând, astfel, un proces mult mai complex, vizibil la nivel textual și mai ușor de
identificat de ascultători/cititori. Cu alte cuvinte, „ironia este o construcție pur pragmatică, fără
referenți semantici, strict dependentă de context” (Attardo 2001b: 111). Spre exemplu, un enunț
ironic precum „Această pălărie îți vine superb!”, adresat unei persoane căreia nu i se potrivește
un astfel de accesoriu vestimentar, nu folosește un artificiu lingvistic pentru a indica contrariul
conținutului propozițional și a sublinia dezacordul cu ținuta acesteia, pe când într-un enunț
umoristic ca „Ai un palton atât de vechi încât trebuie ajustat de arheolog!”, sunt folosite
comparații absurde, exagerate, care nu necesită neapărat un univers comun de cunoaștere pentru
a avea efect umoristic imediat.
Deși ambele fenomene încalcă principul informativității gradate (Giora 1991), deoarece
înșală așteptările receptorului, în privința etapelor construirii unor enunțuri ironice/umoristice
există diferențe notabile. Dacă în cazul ironiei, de obicei, se analizează întâi sensul literal al
cuvântului, apoi sensul literal este considerat defectiv, ca în cele din urmă sensul figurat să fie
derivat din cel literal (Ghiță 2000), în cazul umorului, incongruența dintre cele două scenarii
opuse este mai rapidă, abruptă, ușor de recunoscut și asimilat (râsul provine din brusca
percepere a diferenței dintre concept și obiectul real). Mai mult decât atât, considerăm că în
cazul umorului poanta nu are o poziție fixă, putând fi introdusă chiar în începutul glumei/
textului umoristic, având astfel efecte imediate. În schimb, efectul ironiei apare numai după ce
tot enunțul ironic a fost receptat, iar conexiunile necesare au fost făcute.
Ironia presupune o construcție fină, greu de detectat în lipsa unui background complex:
informații despre interlocutor, convingerile și opiniile acestuia despre ținta mesajului (Paul Ziff,
1972, apud Nathan 1992), pe când jocurile de cuvinte sau aluziile folosite în enunțurile
umoristice nu implică decât deținerea unor cunoștințe culturale, sociale sau politice despre ținta
mesajului. De exemplu, (1), odată scos din context și îndepărtat de sursa sa, va avea același efect
umoristic, deoarece absurdul folosit pentru crearea umorului nu necesită, pentru o interpretare
corectă, decât simple cunoștințe sociale (nimeni, cu atât mai puțin membrii PSD, nu are drepturi

221
exclusive care să îi priveze de închisoare, iar extrădarea reprezintă acțiunea de a preda
guvernului reclamant un național pus sub acuzare). Efectul umoristic apare, în acest caz, imediat
ce cititorul realizează incongruența dintre o acțiune reală și normală (extrădarea în România) și
una absurdă (extrădarea în Brazilia), ceea ce îl face să revină și asupra primei propoziții, care
capătă semnificații ironice, odată înțeles mesajul textului.
În schimb, în (2), mesajul textului este accesat de cititor după realizarea tuturor conexiunilor
între contextul politic, ținta mesajului și criticile aduse de societatea românească la adresa
fostului premier Grindeanu. Astfel, cititorului i se poate părea ilogică prima propoziție,
interpretând-o întâi literal. Odată citit tot articolul, acesta revine asupra propoziției oferindu-i un
sens figurat, care să corespundă întregului mesaj al textului și contextului politic.
Așadar, intepretarea umorului diferă de cea a ironiei, întrucât un mesaj umoristic este
accesat mai rapid, ca urmare a introducerii unor elemente vizibil ilogice, marcate la nivel
textual, și nu necesită o revenire asupra textului, pe când decodarea ironiei implică mai multe
etape, fiind, totodată, dependentă de o reinterpretare a conținutului propozițional al acesteia.

(1) Guvernul Grindeanu se mişcă rapid. A cerut extrădarea lui Ghiţă, dar nu în
România, ci în Brazilia. Premierul recunoaşte că ideea i-a venit la sugestia lui
Dragnea: „În ţară Ghiţă riscă să intre în închisoare, ceea ce contravine drepturilor
membrilor PSD. Pe lângă asta, Sebi a fost partenerul nostru la tunuri, ar putea să ne
dea şi pe noi în gât. Ar fi imprudent să-l aducem în România”, a mai spus Grindeanu.
(timesnewroman – sublinierile mele);
(2) Grindene, tu când ne scoți la un ceai? În condițiile astea, numai un spălat pe creier,
numai un fanatic, numai un om care trăiește în realitatea paralelă a antenelor,
masonilor și bubulilor mai poate susține că președintele nu a încercat să fie un om al
dialogului. Dar cu cine să dialoghezi? Cu o slugă ca Grindeanu, pe care-l surprinzi,
în plină ședință de guvern, ascunzând în bancă copiuțele ordonanței rușinii și
jurându-se „să moară cipilan, dom profesor, dacă am încercat io să folosesc hârtiile
astea”, pentru ca apoi, peste două zile, chiar să folosească ordonanțele respective,
noaptea, ca hoții? (catavencii.ro – sublinierile mele).

În plus, construcția ironiei și a umorului este diferită și din punctul de vedere al

competenței. Competența umorului ar avea o dimensiune semantică, prin suprapunerea a două
scenarii distincte, și una pragmatică (violarea principiului cooperativ). Ironia, în schimb, ar avea
doar o dimensiune pragmatică, deoarece aceeași propoziție poate avea sensuri diferite în
contexte diferite (ironic/non-ironic) (Attardo 2001a).

2.4. Funcții
Attardo (2001b) face o taxonomie a funcțiilor celor două fenomene, astfel, potrivit acestuia,
funcțiile umorului sunt: i. managementul social, ii. de-angajarea, iii. de-funcționalizarea, iv.
transmiterea unei informații și v. testarea, pe când funcțiile ironiei sunt: i. afilierea la un grup, ii.
sofisticarea, iii. evaluarea, iv. politețea, v. rolul persuasiv și vi. retractabilitatea. Observăm, în
această taxonomie, accentul căzut pe includerea/excluderea socială și pe retractabilitatea
afirmațiilor. Cu toate acestea, Attardo subliniază lipsa evaluării și a persuasiunii în cazul
umorului. De asemenea, retractabilitatea are mai multe șanse de reușită în cazul ironiei decât în
cazul umorului.
De pildă, în (1), umorul vine din crearea unui scenariu fictiv în care Liviu Dragnea ar
aduce dovezi compromițătoare pentru demisia fostului premier, imagini cu acesta pescuind, în

222
timpul său liber, cu un infractor, care este însuși Liviu Dragnea. În acest caz, retractabilitatea nu
mai poate avea succes, întrucât întregul scenariu creat, atribuirea unei logici defectuoase șefului
PSD și crearea structurii bipropoziționale „premierul e atât de corupt, că a fost la pescuit cu un
infractor, Liviu Dragnea”, care exprimă critici, nu pot fi anulate.
În (2), deși afirmația șefului PSD este tot fictivă, avem de-a face cu o critică/reproș fals, în
fapt, o ironie, care face referire la „lipsa de colaborare coruptă” dintre fostul șef PSD și fostul
premier Sorin Grindeanu. În acest caz, autorul ironist poate, în orice moment, să retragă intenția
mesajului comunicat, făcând apel la sensul literal al propoziției, pretinzând o laudă la adresa
guvernului.

(3) Stop joc! Pentru că premierul se agață de fotoliul de la Palatul Victoria, șeful PSD
Liviu Dragnea a venit cu materiale compromițătoare, care fac din demisia lui
Grindeanu o certitudine. Se pare că premierul e atât de corupt, că a fost la pescuit cu
un infractor, Liviu Dragnea. (timesnewroman.ro ‒ sublinierile mele);
(4) Băi, Grindene, nu beli așa fasolea la mine! M-am prins că-n cabinetul tău ai prea
puțini corupți. Păi, ce-i asta tăticule? Ne batem joc de programul de guvernare și de
glorioasele tradiții ale guvernelor noastre? Gata, facem remanierea! (catavencii.ro ‒
sublinierile mele)

2.5. Mascare vs semnalizare

Dacă în cazul ironiei putem vorbi despre o mascare textuală a intenției emițătorului (prin
generalizări, prin pretinderea lipsei unor informații, prin laude și aprecieri false etc.), în privința
umorului vorbim, mai degrabă, de o semnalizare clară, marcată textual, adesea prin jocuri de
cuvinte, a unor deficiențe de natură socială, politică sau culturală.

(5) În ultimii zece ani, în cea mai bună perioadă din istoria țării noastre, am avut vreo
trei dictaturi. Și asta nu e tot. Au mai fost două lovituri de stat și zeci de deținuți
politici, din toate taberele. Doar într-o democrație funcțională se aruncă dezinvolt în
stânga și-n dreapta cu acuzațiile de dictatură. (catavencii.ro ‒ sublinierile mele);
(6) Pus pe treabă! Grindeanu se ocupă personal de deszăpezirea cu limba a domeniului
lui Dragnea din Teleorman. Cod galben de slugărnicie în Teleorman. Premierul
Sorin Grindeanu s-a deplasat de la primele ore ale dimineții la vila infractorului
condamnat definitiv Liviu Dragnea, unde a lins peste 5000 m pătrați de curte și
dependințe. (timesnewroman – sublinierile mele).

În (5), ultima propoziție maschează mesajul pe care ironistul dorește să îl transmită (într-o
societate democratică nu ar trebui să existe acuzații de dictatură) prin intermediul unei aprecieri
false. În (6), mesajul transmis de umorist (incapacitatea fostului prim-ministru de a lua propriile
decizii) este evident, marcat prin crearea scenariu fictiv, menit să ridiculizeze ținta mesajului:
Sorin Grindeanu. Mai mult decât atât, expresia folosită „cod galben”, care este atribuită, în mod
normal, știrilor despre vreme, și anularea așteptărilor cititorului prin introducerea substantivului
cu prepoziție „de slugărnicie” nu fac decât să potențeze efectul umoristic.
Așadar, dacă în ironie critica este ascunsă în spatele unor propoziții asertive, care în lipsa
unor informații suplimentare poate fi interpretată literal, umorul ridiculizează ținta mesajului
explicit, prin plasarea acestuia în cadrul unui scenariu nu doar fals, ci și absurd.

223
 2.6. Ironia și umorul în raport cu realitatea
Genette (2005) analizează cele două fenomene în raport cu realitatea, astfel că, dacă ironia
ar fi un fenomen ce contrazice realitatea (prin exprimarea contrariului conținutului propozițional
folosit), umorul nu o combate, ci combate aprecierea ei, ridiculizând-o și, implicit, ieșind din
sfera realității spre cea a fictionalității. De altfel, enunțurile ironice stau mult mai aproape de
realitate, de aici și dificultatea în identificarea intenției unui mesaj ironic. Umorul, însă,
folosește de multe ori exagerarea, absurdul, crearea unor povești ridicole, ireale, în jurul țintelor
sale, tocmai pentru a-și revela dezacordul față de atitudinea sau acțiunile acestora. Umorul, spre
deosebire de ironie, evoluează rapid spre ludic (nonsens).
În (7), jurnalistul umorist crează, prin intermediul falsei citări (spune un prieten al
pemierului, care a discutat cu acesta mai devreme, la coafor), un întreg scenariu fictiv, care
face aluzie la strânsa relație dintre Liviu Dragnea și Sorin Grindeanu. Prin relaționarea
Dragobetelor cu legătura strânsă dintre cei doi, acesta ridiculizează atât poziția celor doi în stat,
cât și lipsa de reacție din partea oamenilor aflați la putere cu privire la această relație. Mai mult
decât atât, atât Grindeanu, cât și Dragnea sunt puși în ipostaza unor îndrăgostiți care se
confruntă cu probleme în cuplu, Grindeanu reprezentând partea feminină a cuplului, de aici și
ideea supunerii acestuia în fața fostului șef PSD. Aici umorul ridiculizează realitatea – relația
dintre Dragnea și Grindeanu – într-o manieră exagerată, absurdă și care apelează la sfera
ludicului. Alte modalități de potențare a umorului sunt falsa citare și amestecul registrelor
stilistice (colocvial – politic).
În (8), însă, jurnalistul ironist exprimă, prin intermediul enunțurilor ironice, dezacordul cu
privire la acțiunile concrete ale ministrului de interne și, implicit ale Guvernului Grindeanu,
subliniind nepotrivirea între acțiunile acestora și contextul social-politic al vremii.

(7) Tensiuni între premier şi liderul PSD? Dragnea nu ştie ce să-i ia lui Grindeanu
de Dragobete. „Grindeanu părea destul de abătut azi dimineaţă”, spune un prieten al
premierului, care a discutat cu acesta mai devreme, la coafor. „Spunea că nu se
aşteaptă la mic dejun în pat sau bijuterii scumpe, dar măcar un buchet de ghiocei
putea să-i ia, ce naiba, sunt doi lei în piaţă. Liviu ştie cât de mult îi plac lui Sorin
ghioceii” (timesnewroman ‒ sublinierile mele);
(8) Guvernul Grindeanu luptă cu anticorupția din mașini noi și scumpe. Și, pentru o mai
mare eficiență, lupta asta se va duce de la volanul unor mașini nou-nouțe, cu dotare
tehnică de supraveghere și chestii de genul ăsta. Căci, pe 28 ianuarie, probabil seara,
cînd toată țara vuia și se pregătea să iasă în stradă ca să urle de să-i sperie lui
Iordache ordonanțele, iar lui Dragnea hamsterul, o doamnă ajunsă ministru de Interne
avea alte planuri. Carmen Daniela Dan, fosta secretară a școlii generale din Videle,
unsă de Dragnea ditamai ministru la Interne, a decis că e cazul să doteze Direcția
Generală Anticorupție a ministerului cu niște mașini noi. Și nu orice fel de mașini, ci
dintr-alea speciale, pentru munca operativă. (catavencii.ro ‒ sublinierile mele).

3. Concluzii

Așadar, diferențele dintre ironie și umor stau atât în construcția lor, cât și în intenționalitate.
Astfel, dacă ironia nu este marcată la nivel textual, reprezentând doar negarea conținutului său
propozițional, umorul are inserții lingvistice de ordinul jocurilor de cuvinte, al falsei citări, al
creării unor întâmplări fictive etc. Mai mult decât atât, în privința accesării sensului mesajului

224
comunicat, am observat că umorul permite accesarea mai rapidă a naturii mesajului și, implicit a
intenției acestuia, spre deosebire de ironie, care presupune o intepretare în trei etape, deseori greu
de parcurs pentru receptor. Acest lucru este rezultatul celei de-a treia diferențe identificate, și
anume că umorul cere receptorului doar cunoștințe generale culturale/sociale, pe când ironia
necesită un background mai complex și informații despre opiniile/ credințele emițătorului. În plus,
pe lângă diferența de competență (umor ‒ semantică și pragmatică, ironia ‒ doar pragmatică), am
considerat funcția retractabilității, întâlnită în taxonomia lui Attardo, o altă deosebire între ironie și
umor în presa umoristică, întrucât ironia, prin mascarea intențiilor sale la nivel textual, poate cere
și obține o anulare a rezultatului său, pe când umorul nu, din cauza marcării mult prea evidente la
nivel textual și a nivelului ridicat de ridiculozitate la adresa țintei. Totodată, am considerat că o altă
distincție între cele două fenomene este relevarea intenționalității acestora, astfel, ironia reprezintă
o mascare a intenției, la nivel textual, pe când umorul o semnalizare a acesteia. Din această
distincție derivă și raportul ironiei și al umorului cu realiatatea. Dacă ironia exprimă un dezacord
cu realitatea, umorul reprezintă un dezacord cu aprecierea realității. Consider că aceste două
fenomene pragmatice, deși studiate de mulți lingviști, care au adus contribuții enorme studiului
ironiei și umorului, încă necesită abordări complexe, interdisciplinare, care să surprindă diferențele
marcate nu doar la nivel textual, ci și lanivelul raportului cu sfera de comunicare, intenția și
rezultatele acestora în plan social.

Surse

Timesnewroman.ro (ultima dată accesat la 19.05.2020).

Catavencii.ro (ultima dată accesat la 19.05.2020).

Bibliografie

Attardo, Salvatore, 1994, Linguistic Theories of Humor, Berlin / New York, Mouton de Gruyter.
Attardo, Salvatore, 2001a, Humorous Texts: A semantic and pragmatic analysis, Berlin/New York,
Mouton de Gruyter.
Attardo, Salvatore, 2001b, „Humor and irony in interaction: From mode adoption to failure of
detection”, în Luigi Anolli, Rita Ciceri, Giuseppe Riva (ed.), Say not to Say: New perspectives of
misscomunication, IOS Press.
Clark, Herbert H., Richard . Gerrig, 1984, „On the pretense theory of humor”, Journal of Experimental
Psychology: General, 113, 1, p. 121-126 (retipărit în Raymond W. Gibbs, Herbert L. Colston
(ed.), 2007, Irony in language and thought, Mahwah N.J., US, Lawrence Erlbaum Associates
Publishers, p. 25-33).
Coman, Mihai, 1999, Introducere în sistemul mass media, Iași, Editura Polirom.
Constantinescu, Mihaela Viorica, 2012, Umorul politic românesc în perioada comunistă. Perspective
lingvistice, București, Editura Universității din București.
Dynel, Martha, 2008, „There is method in the humorous speaker’s madness: Humour and Grice’s
Model”, Lodz Paers in Pragmatics 4.1, Special issue on Humour, p. 159-185.
Freud, Sigmund, 1905, Jokes and their relation to the unconscious (www.sigmundfreud.net).
Gennete, Gerard, 2005, Figuras V, México DF, Siglo Veintiuno Editores.
Ghiță, Andrea, 2000, Analiză pragmatică a ironiei verbale, teză de doctorat.
Giora, Rachel, 1991, „On the cognitive aspects of the joke”, Journal of Pragmatics, 16, 5, p. 465-486.
Giora, Rachel, 1995, „On irony and negation”, Discourse processes, 19, p. 239-264.

225
Grice, Paul, 1978, „Further Notes on Logic and Conversation”, în Peter Cole (coord.), Syntax and
Semantics: Pragmatics, vol. 9, New York, Academic Press, p. 183-197.
Grice, Paul, 1975, „Logic and Conversation” în Donald Davidson, Gilbert Harman (coord.), The Logic
of Grammar, Encino, CA, Dickenson Publishing Company, p. 64-65.
Grupul µ, 1974, Retorica generală, București, Editura Univers.
Hay, ennifer, 2001, „The pragmatics of humor support”, Humor: International Journal of Humor
Research, 14, 1, p. 55-82.
Keeble, Richard, 2009, Presa scrisă. O introducere critică, Iași, Editura Polirom.
Kumon-Nakamura, Sachi, Sam Glucksberg & Mary Brown, 1995, „How about another piece of pie.
The allusional pretense theory of discourse irony”, Journal of Experimental Psychology: General,
125, p. 3-21 (retipărit în Raymond W. Gibbs, Herbert L. Colston (ed.), 2007, Irony in language
and thought, Mahwah N.J., US, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, p. 57-95).
Măncilă, Florentina, 2017, Ironia în discursul parlamentar românesc actual, teză de doctorat.
McClennen, Sophia A., Remy M. Maisel, 2014, Is satire saving our nation? Mockery and American
politics, New York, Palgrave Macmillan.
Mendez de Paredez, Elena, 2013, „Discursive mechanism of informative media in Spanish media”, în
Leonor Ruiz Gurillo, M. Belen Alvarado Ortega (ed.), Irony and Humor. From Pragmatics to
Discourse, John Benjamins Publishing Company, p. 85-107.
Nathan, Daniel, 1992, „Irony, metaphor and the problem of intention”, în Gary Iseminger (ed.),
Intention and Interpretation, Philadelphia, Temple University Press.
Negrea, Elena, 2010, Pragmatica ironiei. Studiu asupra ironiei în presa scrisă românească, București,
Editura Tritonic.
Newman, Michelle C., 2010, „The Daily Show and Meta-Coverage: How Mock News Covers the
Political Communications System”, The Elon Journal of Undergraduate Research in
Communications, vol. 1, nr. 2 (on-line).
Oring, Elliot, 2003, Engaging humor, Champaign, Illinois, University of Illinois Press Illustration.
Paul Ziff, 1972, „What is Said”, în Donald Davidson, Gilbert Harman (ed.), Semantics of Natural
Language, Dordrecht, Reidel, p. 709-721.
Raskin, Victor, 1985, Semantic Mechanisms of Humor, Dordrecht / Boston / Lancaster, D. Reidel.
Quintilian, Marcus Fabius, 1974, Arta oratorică, București, Editura Minerva.
Saltzman, oe, 2007, „Fostering Fake News Stories”, USA Today, New York, 135, 2740, 63.
Sperber, Dan, Deirdre Wilson, 1981, „Irony and the use-mention disctinction”, în Peter Cole (coord.),
Radical Pragmatics, New York, Academic Press, p. 295-318.
Stănciugelu, Irina, 2009, Măștile comunicării. De la etică la manipulare și înapoi, București, Editura
Tritonic.
Wilson, Deirdre, Dan Sperber, 1992, „On verbal irony”, Lingua, 87 (retipărit în Raymond W. Gibbs,
Herbert L. Colston (ed.), 2007, Irony in language and thought, Mahwah N.J., US, Lawrence
Erlbaum Associates Publishers, p. 35-55).

IRONY AND HUMOR IN HUMORISTIC NEWS

(Abstract)

Departing from the linguistic differences between irony and humor, I examine how humor and irony are
generated differently in three of the most popular humoristic news websites. My claims are that humor and irony
are different with respect to the following parameters: their construction, the interpretation phases, the necessary
background needed for the correct interpretation of the message, the level of retractability, intention revealing
and their relation with reality.

226
LEXIC, SEMANTICĂ,
TERMINOLOGII
 NUME PROPRII DE PERSONAJE MITOLOGICE ÎN
VOCABULARU ROMANO-FRANCESU, DE ION
COSTINESCU (BUCUREȘTI, 1870)

MARIA ALDEA
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

1. În studiul de față1, ne propunem să discutăm numele proprii de personaje mitologice2

înregistrate în nomenclatura unei opere lexicografice de referință pentru a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, și anume Vocabularu romano-francesu (VRF), elaborat de Ion Costinescu3
și apărut, în 1870, la tipografia C.N. Rădulescu din București, evidențiind modul în care acestea
sunt tratate din punct de vedere lexicografic.
Definind mitologia ca o „[...] istorie fabuloasă a zeilor și a eroilor antichității” (cf. VRF,
s.v. Mitologie), redactorul VRF alege ca termen generic, prototipic pentru domeniu doi termeni
aflați în concurență sinonimică, anume zeitate și divinitate, prin care desemnează orice „[z]eu,
zeiță sau zină mitologică” (VRF, s.v. Ḑeitate) sau „[d]umnezeire, zeitate” (cf. VRF, s.v.
Divinitate).4 Examenul definițiilor termenilor reprezentativi ca specie, și anume zină, zeu și
zeiță, aduce în prim-plan câteva aspecte.
În primul rând, se observă că numele comun zină (cf. VRF, s.v. Zină, Ḑinâ) este
consemnat în două articole distincte, fiind redat prin două dublete grafice, [z] / [ḑ], și definit prin
trimitere la „zină, zee, zeiță” (VRF, s.v. Zină), respectiv la „dzeițe, dzeae” (VRF, s.v. Ḑinâ).
În al doilea rând, perechea zeu – zeiță, tratată în intrări distincte, se remarcă prin tipologia
definiției. Dacă în cazul termenului zeiță explicația este redusă cantitativ, anume „[d]ivinitate
fabuloasă de sex feminin; personagiu mitologic” (VRF, s.v. Ḑeice), în schimb, în glosarea
termenului zeu (VRF, s.v. Ḑeŭ), pe lângă sensul de bază, „[f]iință supremă, divinitate falsă în
cultul religios la păgâni”, sunt consemnate atât o amplă informație culturală:

„Păgânismul sau idolatria număra 30,000 de zei. oe era crezut de cel mai putinte. Păgânii
adorau mai multe soiuri de zei: cerești, pământești, acvatici și ai infernului, și erau
clasificați în zei mari, zei mici și jumătăți de zei. Aceștia erau eroi născuți de un zeu cu o
muritoare, sau muritori care prin bele fapte au meritat după moarte a fi primiți între zei. –
Între anticele obiecte ale cultului idolatru erau soarele, luna și alte corpuri cerești; apoi
pământul, aerul, focul și apa; mai pe urmă vânturile, tunetul, cometele; în fine s-au pogorât
până la a adora peștii, șerpii, paserile și, între patrupede, boul, câinele, pisica, maimuța,
țapul etc., ba chiar arburii, plantele, metalele și pietrele. – Ideea unui singur zeu atotputinte

1
Lucrarea completează cercetările noastre anterioare (vezi Aldea 2018a: 9-15; Aldea 2019: 165-172)
consacrate prezenței informației de natură enciclopedică în VRF.
2
Prin personaje mitologice, înțelegem acele personaje legendare ilustrate de zei, zeițe și eroi.
3
Pentru informații de natură bio-bibliografică, vezi Cocora (1965: 167-173) și Aldea (2018b: 17-18).
4
În legătură cu numele proprii în general, respectiv cu numele de zei și zeițe în cultura românească veche,
vezi Tomescu (1998), respectiv Chivu (2017).
 și nevăzut s-a fost strecurat în cultul idolatric printr-un templu consacrat «Dumnezeului
necunoscut» de filosoful. Această idee plântată cu așa fineță în idolatrie făcu cu secolii
atâta progres că discipulii lui Is<us> găsi mulți adoratori ai religiunei fiului lui Dumnezeu
nu numai în populu, dar chiar în regiunile celor putinți și avuți ai națiunilor”,

cât și precizări legate de întrebuințare, „[r]omânul are de gagiu sacru al verității sau al parolei
sale zicerea zeu. Zeu nu cred. Ma parole, je nʼen crois. Zeu, nu sunt vinovat. Ma foi, je ne suis
<pas>coupable. A zice zeu despre ceva. Faire foi dʼune chose”, respectiv de natură
etimologică: „[d]in zeu limba română a făcut Dumne-zeu, ființa supremă”. Mai mult, notăm că
imediat după cuvântul-titlu zeu, precizat prin informațiile de natură lexico-gramaticală (s.m.) și
prin marca de domeniu (mitol.), sunt indicate și corespondentele feminine ale acestuia, „zee,
zeiță, zină”.
În al treilea rând, semnalăm prezența altor termeni care completează registrul tipologiei
zeităților, și anume: fee ‒ „[n]ume dat în povestiri fabuloase, în romane, unei femei sau ființe ce
posedă o putere supranaturală și care are încă darul d-a prezice venitorul și d-a face lucruri peste
natură” (VRF, s.v. Fee), nimfă ‒ „[z]ee, zeitate inferioară care locuia în râuri, în fântâni, păduri,
munți și livezi. – Poet. ună frumoasă și bine făcută” (VRF, s.v. Nimfă) și muză ‒„[z]eitate. Una
din cele nouă zeițe care prezidă frumoasele arte” (VRF, s.v. Musă).

2. În realizarea inventarului, ne-am raportat la două elemente: pe de o parte, prezența

mărcii de apartenență la domeniu, mitologie5, și, pe de altă parte, ocurența unuia dintre termenii
zeu, zeiță, divinitate, muză, nimfă etc. în interiorul corpului articolului.6 Materialul lexical
selectat, prin parcurgere manuală, aduce în prim-plan următoarele tipuri de nume proprii: nume
proprii de zeități (greco-romane, asiatice, africane, indiene), nume proprii ce ilustrează sfera
personificărilor mitologice și nume proprii ce configurează sfera supranumelor.7 Înainte de a
trece la analiza propriu-zisă a acestora, se cuvin câteva observații generale bazate pe ansamblul
corpusului.
Chiar dacă în majoritatea articolelor cuvântul-titlu este redat printr-o singură unitate
lexicală, totuși, am consemnat șase articole în care acesta este reprezentat prin dublete (fonetice
și lexicale): Astridă și Astrea (vezi infra Corpus, ex. 7), Imeneu și Imen (vezi infra Corpus, ex.
21), Eco și Eho (vezi infra Corpus, ex. 20), Clia și Clio (vezi infra Corpus, ex. 23), Envidie și
Invidie (vezi infra Corpus, ex. 29), Mnemonisina și Mnemona (vezi infra Corpus, ex. 11),
respectiv un articol în care avem o intrare secundară ce tratează forma feminină, Faună (vezi
infra Corpus, ex. 4).
Exceptând cuvântul-titlu Imeneu, încadrat în clasa substantivelor neutre (vezi infra Corpus,
ex. 21), respectiv cuvântul-titlu Iris (vezi infra Corpus, ex. 19), marcat greșit în clasa
substantivelor masculine, toate celelalte nume proprii consemnate în nomenclatură aparțin fie
clasei substantivelor feminine, fie a celor masculine. Pe lângă precizarea apartenenței lexico-
gramaticale și a categoriei genului, notăm în cazul unui singur articol, Grații (vezi infra Corpus,
ex. 18), marcarea pur normativă a indicației de întrebuințare a formei de plural.

5
Indicația de domeniu este redată fie într-o formă abreviată de tipul mit., mitol., t. de mit., t. de mitol., fie în
integralitate prin formula după mitologie.
6
În legătură cu tratamentul acordat numelor proprii în dicționarele de limbă, vezi Atkins și Rundell (2008:
186-189).
7
În documentarea noastră, ne-am raportat la următoarele lucrări de specialitate: Balaci (1992), Belmonte
Carmona și Burgueño Gallego (2013), Cassirer (1973), Dum zil (1997), Lurker (1999) și Sanfranco (1833).

230
 În ceea ce privește definiția, observăm că aceasta respectă în general criteriul logic8. Cu
puține excepții (vezi infra Corpus, ex. 5, 17, 19 ș.a.), cuvântul-titlu este însoțit de
corespondentul franțuzesc (plasat fie imediat după primul sens, fie la sfârșitul articolului), în
timp ce exemplele din corpul articolului, care contribuie la înțelegerea corectă a sensului, apar în
redare bilingvă, română și franceză.
2.1. Nume proprii de zeități greco-romane (vezi infra Corpus, ex. 1-28)
Analiza corpului articolelor ne-a permis să constatăm mai multe posibilități de definire a
acestora.
2.1.1. O primă clasă (vezi infra Corpus, ex. 1-12) este reprezentată de numele proprii de
divinități definite prin echivalență, prin sintagma formată din cuvântul ce trimite la specie ‒ zeu
/ zeiță / zeitate / nimfă ‒ și o referință directă la domeniul pe care-l patronează și protejează,
definiții precedate sau nu de marca de domeniu, dintre care cinci au referent în mitologia
romană (vezi infra Corpus, ex. 1-5), iar șapte în mitologia greacă (vezi infra Corpus, ex. 6-12).
Dacă pentru articolele ce aduc în prim-plan zeități din lumea greacă (vezi infra Corpus, ex.
de sub 6-12) definiția se limitează, cu o singură excepție (vezi infra Corpus, ex. 12), la simpla
identificare a acestora, în cazul articolelor ce trimit la lumea romană (vezi infra Corpus, ex. 1-5),
notăm în plus fie o precizare suplimentară ce delimitează și arată înrudirea, de exemplu, Bellona
„sora lui Marțiu” (vezi infra Corpus, ex. 1), fie o altă valență funcțională, de exemplu, Mercur
„messager curier al zeilor” (vezi infra Corpus, ex. 2), ori un comentariu explicativ amplu ce
contribuie la selecția și înțelegerea corectă a referentului (vezi infra Corpus, ex. 4 și 5). Mai
mult, în articolul Faun (vezi infra Corpus, ex. 4), observăm, pe de o parte, că redactorul alege să
precizeze aria de circulație („zeul câmpurilor sau câmpenesc la romani”) și, pe de altă parte, că
inserează în același articol o intrare secundară ce identifică și explică referentul feminin.
Remarcăm, de asemenea, că, în cazul articolelor Naiadă și Oreadă (vezi infra Corpus, ex. 9 și
10), avem o definiție ce debutează, pentru primul, prin termenul generic „zeitate”, urmat de
particularizarea sa, „nimfa fântânelor și a râurilor”, în timp ce pentru al doilea definiția începe
cu indicarea speciei, dublată de încadrarea generică „zeitate mitologică” și urmată de
specificarea apartenenței, „a munților”.
2.1.2. A doua clasă (vezi infra Corpus, ex. 13-19) este ilustrată de numele proprii de zeități
greco-romane definite prin indicarea genului (zeitate) sau a speciei (zeu / zee / zeea / zeiță /
semizeu), cu sau fără marcaj de domeniu, gen sau specie precizate printr-un enunț introdus de un
relativ (vezi infra Corpus, ex. 13, 14 și 16) sau printr-un comentariu amplu ce vine să
configureze prin saturare referentul (vezi infra Corpus, ex. 15, 17 și 18).
Exceptând din acest grupaj singurul articol cu referent în mitologia greacă (vezi infra
Corpus, ex. 19), observăm că pentru toate celelalte șase s-a preferat consemnarea lor prin nume
cu origine latină, deci, cu referenți în mitologia romană (vezi infra Corpus, ex. 13-18), sensul
specializat fiind precedat de indicația de domeniu. Mai notăm aici forma grafică, învechită
astăzi, a cuvântului-titlu Ercul, față de Hercule(s).
2.1.3. A treia clasă (vezi infra Corpus, ex. 20-23) grupează nume proprii de zeități greco-
romane definite prin formule de tipul nume al..., numele uneia..., respectiv una dintre...,
precizate sau nu prin apartenența la domeniu. Remarcăm că toate cele patru articole au referent
în lumea mitologică greacă. Semnalăm, de asemenea, faptul că, față de modul de scriere de la
1870, norma ortografică actuală impune limbii literare formele grafice Echo, Hymen(aeus),
Megaera, respectiv conservarea doar a formei Clio.

8
Definiția consemnează sensul fundamental și unul figurat sau specializat, ori doar sensul specializat.

231
 2.1.4. Ultima clasă (vezi infra Corpus, ex. 24-28) din categoria numelor proprii de zeități
greco-romane aduce în prim-plan cinci articole ai căror referenți se află în mitologia greacă.
Cele cinci nume proprii grupate aici sunt glosate fie prin sinonimie (vezi infra Corpus, ex. 25),
fie printr-un comentariu amplu saturat de numeroase informații culturale (vezi infra Corpus, ex.
24, 26-28), ceea ce evidențiază complexitatea definiției (de la distincțiile normative, la cele de
ordin semantic; vezi infra Corpus, ex. 28).
2.2. Nume proprii ce ilustrează sfera reprezentărilor figurate, a personificărilor din lumea
greco-romană (vezi infra Corpus, ex. 29-33)
Toate cele cinci articole înregistrate în această categorie trimit la arealul roman, latin.9
Valența „alegorică”, specializată este consemnată în partea finală a articolului, fiind delimitată,
cu o singură excepție (vezi infra Corpus, ex. 33), prin prezența mărcii de domeniu, redată sub
forma mitol. și t. de mitol., dublată de sintagma divinitate alegorică sau figură alegorică.
Încadrarea specializată poate fi urmată sau nu de conotații axiologice („foarte urâtă”, vezi infra
Corpus, ex. 29), după care, prin verbul metalingvistic cu valoare impersonală „se reprezintă”, se
introduce prin note specifice descrierea cât mai fidelă a personajului (vezi infra Corpus, ex. 29 și
31). Remarcăm, de asemenea, prezența informației referitoare la registrul de întrebuințare a
cuvântului, „cei vechi” și „astăzi” (vezi infra Corpus, ex. 33).
2.3. Nume proprii reprezentate de supranume mitologice greco-romane (vezi infra Corpus,
ex. 34-36)
Selecția articolelor din această categorie a fost realizată pe baza lexemului „supranume”10.
Exceptând articolul consacrat lui Vulturius (vezi infra Corpus, ex. 36) unde definiția tratează
doar această conotație, fiind, așadar, o definiție specializată, notăm că în cazul celorlalte articole
valența de supranume figurează în partea finală a corpului articolului, după redarea sensului de
bază, fiind introdusă (vezi infra Corpus, ex. 34) sau nu (vezi infra Corpus, ex. 3511) de marca de
domeniu. Spre deosebire de definițiile de tip sintagmatic prezente în ex. 34 și 35, remarcăm că
în ex. 36 definiția este dezvoltată, în sensul în care sintagma care definește cuvântul-titlu
Vulturius, și anume „supranumele lui Apolon”, este, la rândul ei, explicată prin sintagma
„Apolon al vulturilor” introdusă prin verbul metalingvistic „numit” urmat de adverbul de
întărire „și”, evidențiindu-se astfel circulația în paralel atât a formei literare, cât și a denumirii
populare.
2.4. Pe lângă numele proprii de personaje mitologice din lumea greco-romană, am
identificat și nume proprii ale unor divinități din Orientul Apropiat (vezi infra Corpus, ex. 37)
sau Îndepărtat (vezi infra Corpus, ex. 38-40), respectiv din Africa (vezi infra Corpus, ex. 41).
Toate cele cinci nume au referenți bărbătești, descriși prin specificări de tipul zeitate, zeu, sau
idol, însoțite (vezi infra Corpus, ex. 38 și 39) sau nu (vezi infra Corpus, ex. 37, 40 și 41) de
indicația de domeniu (mitol.). Așa cum se poate observa toate articolele conțin în descrierea lor
și indicații asupra zonei sau spațiului cultural de circulație a cuvântului, delimitate fie prin
etnonim, fie prin toponim. Astfel, aflăm că Ahriman este specific persanilor, Peirum este un zeu
al japonezilor, Parabrahma și Rama sunt reprezentativi pentru indieni, iar Panga este o zeitate
specifică spațiului congolez. În ceea ce privește forma grafică a cuvintelor-titlu din acest grupaj,
notăm că acestea sunt adaptate după corespondentele franceze12.

9
Un singur cuvânt-titlu din acest grupaj este redat printr-un dublet fonetic (vezi infra Corpus, ex. 29).
10
Se cuvine precizat că, datorită bogăției materialului lexical, nu analizăm în această lucrare numele proprii
de oameni fabuloși, de sărbători păgâne etc.
11
În cazul acestui exemplu, semnalăm că forma actuală, în circulație, este Pacea, față de forma consemnată în
VRF, Pacifer,-ă.
12
Astăzi, de exemplu, forma pentru Ariman este Ahriman; pentru Panga, se pare că ar fi Pamba.

232
 3. În loc de concluzii. În studiul nostru, ne-am propus să analizăm numele proprii de
personaje mitologice așa cum apar acestea consemnate în VRF, evidențiind modul în care sunt
tratate din punct de vedere lexicografic. Examenul articolelor inventariate în corpusul nostru pe
baza mărcii de domeniu (mitologie) și / sau a unui termen ce trimite la gen (zeitate, divinitate)
sau specie (zeu, zeiță, muză, nimfă etc.), redate prin caractere latinești, aduce în prim-plan atât
referenți zeități feminine, cât și referenți zeități masculine din mitologia greacă, din cea romană,
dar și din areale culturale mai îndepărtate geografic. Prezența numelor proprii de personaje
mitologice în VRF completează și configurează, în același timp, dimensiunea enciclopedică a
acestui „dicționar de limbă”, întrucât prin acestea se generează un adevărat discurs asupra
universului referențial la care trimite cuvântul.

Corpus13

(1) Bellona. s.f. Zea răzbelelor, sora lui Marți. Bellone. (Bellona)
(2) Mercur. s.m. Zeul elocvenței și al comerțului; mesager curier al zeilor. [...]. Mercure. (Mercurŭ)
(3) Ceresa. s.f. mitol. Zeița secerișului, agriculturii. [...]. Cérès. (Ceresa)
(4) Faun. s.m. mitol. Zeul câmpurilor sau câmpenesc la romani. – fem. Faună. Soția și sora lui Faun
imortalizată pentru credința ei către bărbat și după moartea lui. [...]. Faunus, Faune. (Faunŭ)
(5) Geniu. s.m. [...] sub. m. mitol. Zeul naturii, era adorat ca divinitate ce da ființă și mișcare la toate. Era
privit mai cu osebire ca autor al simțirilor plăcute și voluptuoase. Se credea că fiecare loc și fiecare
om își avea geniul său tutelar. Mulți încă pretindeau că omul are câte doi genii, unul bun care
îndeamnă la bine și altul rău care-i inspiră rele. (Geniŭ)
(6) Afrodită. s.f. Zeița amorului, a frumuseții. [...]. Aphrodite. (Afroditâ)
(7) Astridă. s.f. Și Astrea. Zea dreptății. [...]. Astrée, Astroide. (Astridâ)
(8) Pallas. s.f. Zeea răzbelului. [...]. Pallas. (Pallas)
(9) Naiadă. s.f. Zeitate, nimfa fântânelor și a râurilor. [...]. Naïade. (Naiadă)
(10) Oreadă. s.f. Nimfă, zeitate mitologică a munților. Oréade. (Oreadă)
(11) Mnemonisina, Mnemona. s.f. mitol. Zeița memoriei. Mnémonisyne. (Mnemonisina, Mnemona)
(12) Esculap. s.m. mit. Zeul medicinei. Este reprezentat cu o șopârlă pe mână sau împregiurul brațului și
cu un cocoș lângă dânsul. [...]. Esculape. (Esculapŭ)
(13) Ercul. s.m. mitol. Semizeu cărui i se atribuia puterea corpului. Este reprezintat sub figura unui om
viguros, acoperit cu o piele de leu și armat cu o măciucă. – [...]. Hercule. [...]. (Erculŭ)
(14) Lucina. s.f. t. de mit. Zeea care prezida la nașteri. – Lucine. (Lucina)
(15) Ianus. s.m. mitol. Zeu gratificat de Saturn cu o rară prudență, cu cunoștința trecutului și a
venitorului, pentru că-l primise în statele sale pe când era gonit de oe. Ținea în mâini o cheie și un
toiag sau baston, pentru că se credea a fi inventat încuietorile și că primea bine pe călători. La
Roma avea un templu ale cărui porți erau închise în timp de pace și deschise în timp de răzbel.
Janus. (Ianus)
(16) Panda. s.f. mit. Zee ce se invoca când cineva avea să plece la drum, mai ales când voiagiul era
periculos sau când locul unde mergea era dificil la intrare. Panda. (Panda)
(17) Parce. s.f. mit. Zeițe infernale, trei surori, dintre care una ținea furca, alta răsucia fusul și a treia tăia
cu foarfecele firul vieții omului. – Fig. poet. Parcea a tăiat firul zilelor sale. La Parque a tranché le
fil de ses jours. (Parce)

13
Toate exemplele au fost extrase din VRF și transliterate de către noi, MA. Indicăm la sfârșitul articolului,
între paranteze rotunde, forma grafică din original pentru o mai ușoară identificare.

233
(18) Grațiele. s.f. plr. t. de mit. Divinități ale antichității, fiice ale lui oe și Venus. Aceste erau trei:
Eufrosina, T<h>alia, Aglae ce făceau cortegiul lui Venus și sunt totdauna embleme a tot ce face
viața plăcută. Graces. (Graciele)
(19) Iris. s.m. Zeitate mitologică, ‒ curcubeul. [...]. (Irisŭ)
(20) Eco, Eho. s.m. [...]. ‒ fem. t. de mit. Numele unei nimfe fabuloase. Écho. (Eco, Eho)
(21) Imeneu și Imen. s.etr. [...]. Nume al zeității păgâne care prezida la nunți. Hymenée, Hymen.
(Imeneŭ și Imenŭ)
(22) Megera. s.f. Numele uneia din furiile mitologice. Mégère. (Megera)
(23) Clia, Clio. s.f. Una din muze, aceea care prezida istoria. Clio. (Clia, Clio)
(24) Mentor. s.m. [...]. Conductorul lui Telemac și amic al tatălui său Ulis care în realitate era Minerva,
zeea înțelepciunei. Mentor. (Mentorŭ)
(25) Febus. s.m. Soarele, după mitologie; Apolon, după poeți, ca zeu al luminei. Phébus. (Febus)
(26) Faeton. s.m. mitol. Fiul Soarelui și al Climenii. Vrând a conduce carul tatălui său, fu trăznit de oe
și aruncat în Eridan. [...]. Phaeton. (Faetonŭ)
(27) Haron. s.m. t. de mit. Luntrașul Iadului, care trecea sufletele morților peste râul Stix sau Aheron pe
plată de o para. Caron, Charon. (Haronŭ)
(28) Zefir. s.m. mitol. Vântul de la Occident, unul dintre cele patru vânturi principali. Era fiul lui Eol și
al Aurorii. Este reprezintat subt figura unui june cu zimbetu pe față. – Zefirŭ, s. etr., și Zefirŭ, s.m.,
cel dintâi este un vânt dulce, cel d-al doile este vântul dulce personificat. Cel dintâi suflă, cel d-al
doile voltige și se joacă. ‒ Diferența între aceste duoă ziceri în română o face pluraliul. Vântul
Zefirŭ, Zefirurĭ. Zeul Zefirŭ, Zefirĭ. În franceză, o face terminațiunea: vântul Zephyr, zeul Zéphyre.
(Zefirŭ)
(29) Envidie, Invidie. s.f. [...]. mitol. Divinitate alegorică, foarte urâtă, ce se reprezintă cu ochii speriați
și afundați în cap, galbenă și zbârcită; cu trei vipere într-o mână, o Idră cu șapte capete într-alta și
un șarpe ce-i mănâncă sânul. Envie. (Envidie, Invidie)
(30) Înțelepciune. s.f. [...]. mitol. Figură alegorică închipuită în Minerva cu o ramură de maslin în mână,
emblemă a păcei interioră și exterioră. (Înțelepcĭune)
(31) Libertate. s.f. [...]. – t. de mitol. Divinitate alegorică. Se reprezintă sub figura unei femei îmbrăcată
în albe, ținând un sceptru într-o mână și o căciulă în cealaltă mână, alături un car cu un jug zdrobit.
(Libertate)
(32) Uzuriar, Uzurar-ă. subs. [...]. – Uzuriară. mitol. figură alegorică reprezintată subt trăsurile unei
femei bătrâne urâtă și îmbrăcată evreiește. Șade pe o casă de bani, în mână cu o pungă închisă și
numără bani. Lângă dânsa sunt mai multe vase de aur și de argint și diverse pietre scumpe puse
emanet. (Usuriarŭ, Usurarŭ-ă)
(33) Victorie. s.f. [...]. – Cei vechi făceau o divinitate din victorie și o reprezintau subt forma unei femei
cu aripi ținând într-o mână o cunună, în cealaltă o ramură de finic. Această zeitate se personifică și
astăzi în multe fraze: Victoria s-a declarat pentru noi. La victoire sʼest déclaré pour nous.
(Victoriă)
(34) Capriped,-ă. adi. [...]. mitol. Supranumele Satirilor. Capripède. (Capripedŭ-â)
(35) Pacifer,-ă. adi. [...]. – Supranumele Minervii. Pacifère. (Paciferŭ-ă)
(36) Vulturius. s.m. Supranumele lui Apollon numit și Apollon al vulturilor. Vulturius. (Vulturius)
(37) Ariman. s.m. Principiul răului la persani, unul din zeitățile lor. Arimane. (Arimanŭ)
(38) Peirum. s.m. mitol. Zeu pe care japonezii l-așteaptă la finele lumei. Peirum. (Peirumŭ)
(39) Parabrahma. s.m. mitol. Primul zeu al Indiei din care s-au născut Moïse, Vistnu și Brahma, carii
formau trinitatea indiană. Parabrahma. (Parabrahma)
(40) Rama.s.m. La indiani, zeu de primul rang care s-au încarnat. Rama. (Rama)
(41) Panga. s.m. Idol al negrilor din Congo, care este un baston în forma unei sulițe, cu un cap sculptat
și desenat în roșu. Panga. (Panga)

234
 Surse

Costinescu, I., 1870, Vocabularu romano-francesu, lucratu dupe Dicționarulu Academiei Francese,
dupe alu lui Napoleone Landais și alte Dicționare latine, italiane etc., Vol. I‒II, Bucuresci,
Tipographia Naționala Antreprenor C.N. Rădulescu.
VRF = vezi Costinescu, I.

Bibliografie

Aldea, Maria, 2018a, „Numele proprii și dicționarele de limbă”, în Gabriela Pană Dindelegan, Rodica
Zafiu și Isabela Nedelcu (ed.), Studii lingvistice. Omagiu Valeriei Guțu Romalo, București,
Editura Universității din București, p. 9-15.
Aldea, Maria, 2018b, „Alfabetul limbii române: o abordare lexicografică”, în Coman Lupu (ed.),
Alexandru Ciolan și Alessandro Zuliani (coed.), Studii romanice. I. Omagiu profesorilor Florica
Dimitrescu și Alexandru Niculescu la 90 de ani, București, Editura Universității din București,
p. 17-27.
Aldea, Maria, 2019, „Informație enciclopedică în Vocabularu romano-francesu, de Ion Costinescu
(București, 1870)”, Limba română, București, LXVIII, nr. 2, p. 165-172.
Atkins, B.T. Sue și M. Rundell, 2008, The Oxford Guide to Practical Lexicography, Oxford / New
York, Oxford University Press.
Balaci, Anca, 1992, Mic dicționar de mitologie greacă și romană, Ediția a II-a, București, Editura
Mondero.
Belmonte Carmona, Marisa, Margarita Burgueño Gallego, 2013, Dicționar de mitologie. Zei, eroi,
mituri și legende, Traducere din limba spaniolă de Daniela Ducu, București, All Educational.
Cassirer, Ernst, 1973, Langage et mythe, à propos des noms de dieux, traduit de lʼallemand par Ole
Hansen-Love, Paris, Les Éditions de Minuit.
Chivu, Gheorghe, 2017, „Nume de zei și zeițe în cultura românească veche”, în O. Felecan (ed.), Actele
Conferinței Internaționale de Onomastică „Numele și Numirea”, ediția a IV-a, Cluj-Napoca,
Editura Mega / Editura Argonaut, p. 1170-1179.
Cocora, Gabriel, 1965, „Știri despre viața și opera lexicografului Ion Costinescu”, Limba română, nr. 1,
p. 167-173.
Dumézil, Georges, 1997, Zeii suverani ai indo-europenilor, a treia ediție, revăzută și corectată, în
românește de Petru Creția, București, Univers Enciclopedic.
Lurker, Manfred, 1999, Lexicon de zei și demoni. Nume. Funcții. Simboluri / Atribute, traducere în
limba română de Adela Motoc, București, Editura Enciclopedică.
Sanfranco, Luigi Capello di, 1833, Dictionnaire de mythologie de tous les peuples avec les
rapprochements historiques, Turin, Imprimerie de Joseph Favale.
Tomescu, Domnița, 1998, Gramatica numelor proprii în limba română, București, Editura All.

PROPER NAMES OF MYTHOLOGICAL CHARACTERS IN VOCABULARU ROMANO-FRANCESU

[ROMANIAN-FRENCH VOCABULARY], BY ION COSTINESCU (BUCAREST, 1870)

(Abstract)

In the present paper I analyze some proper names of mythological characters recorded in a lexicographical
work representative for the 19th century, namely Vocabularu romano-francesu (VRF) [Romanian-French
Vocabulary] by Ion Costinescu, which was published in 1870 at C.N. Rădulescu Printing House in Bucharest.
The main purpose of the present analysis is to underline the manner the aforementioned characters are handled
from a lexicographical point of view.

235
 LEXICUL SPECIALIZAT ROMÂNESC ÎN CONTEXT
ROMANIC

ANGELA BIDU-VRĂNCEANU
Universitatea din Bucureşti

Observațiile de față își propun să precizeze câteva probleme:

1. redefinirea lexicului specializat (LS);
2. indicarea datelor pe care se bazează ideile susținute, respectiv cerecetarea anterioară a
unor terminologii românești: terminologia matematică (Toma 2006), informatică (Anghelina
2018), lingvistică, politică (Bidu-Vrănceanu 2010, 2012), economică (Museanu 2015),
marketingul economic (Ciolăneanu 2012), terminologia sociologică (Niculescu Ciocan 2015).
De asemenea, o problemă abordată curent în cercetarea teoretică este cea a clasificării
terminologiilor descrise. Cele mai acceptate clasificări disting terminologiile tari, respectiv
științele exacte, închise, codificate, precum matematica, de cele slabe, sociale și umaniste.
În numeroase dintre aceste studii se remarcă preocuparea pentru originea sau etimologia
termenilor. Caracterizarea se bazează de cele mai multe ori pe argumente extralingvistice,
cum ar fi dezvoltarea anumitor domenii de activitate sau de cunoaştere, acestea fiind reflectate
lingvistic numai uneori. Un asemenea aspect este cel al stabilirii etimologiilor, cum ar fi și
distincția romanic / neromanic.
În condițiile mondializării cunoașterii și a circulației termenilor pe plan mai larg pentru a
facilita comunicarea (ceea ce a dus la plurilingvism), ne putem întreba dacă distincția romanic
/ neromanic ar fi operativă. Adaugăm ca un contraargument suplimentar faptul că în adoptarea
împrumuturilor, limba româna are tendinţa de „a româniza” prin asimilare fonetică și
gramaticală.

Rezulă astfel două direcții opuse:

1. respectarea unor forme străine, decodabile internațional;
2. adaptarea la româna actuală.

Lexicul specializat fiind predominant neologic, interesează pentru tema tratată care e
ponderea romanic - neromanic în terminologiile românești descrise. Sursa romanică este
preponderentă în terminologia politică, matematică, lingvistică, sporind masiv masa largă a
neologismelor de această origine din română. În unele terminologii mai noi – marketing,
informatică – și parțial în terminologia economică sunt preluate elemente din surse neromanice.
Trebuie precizat însă că lexicul în general și cel specializat în particular se caracterizează prin
mobilitate și dinamism, ceea ce face ca, în condițiile multilingvismului caracteristic epocii actuale
să fie dificilă și poate mai puțin relevantă distincția romanic -neromanic. Acest fapt rezultă și din
indicațiile etimologice diferite – specializate sau generale. Pot apărea unele diferențieri din
informațiile extralingvistice date de definițiile lexicografice.
 În același timp, în mai multe terminologii se constată existența mai multor surse. De
exemplu, sursa engleză în gramatica transformațională față de restul terminologiei lingvistice, cu
precădere romanică. De asemenea şi în terminologia economică se remarcă mai multe surse.
În aceste condiţii distincţia romanic-neromanic nu este relevantă şi în mod general operativă
şi discriminatorie ca un criteriu de clasificare terminologică din perspectivă europeană.

Bibliografie

Anghelina, Alexandru Dan, 2018, Terminologia IT între sistem și uz. O abordare descriptiv-lingvistică,
București, Editura Universității din București.
Bidu-Vrănceanu Angela, 2010, Terminologie şi terminologii, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti.
Bidu-Vrănceanu Angela (coord.), 2012, Terminologie şi terminologii II, Bucureşti, Editura Universităţii
din Bucureşti.
Ciolăneanu, Roxana, 2012, „Termenii din marketingul economic”, în Angela Bidu-Vrănceanu (ed.),
Terminologie şi terminologii II, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 95-112.
Museanu, Elena, 2015, „Neologisme romanice și neromanice în presa actuală”, în Rodica Zafiu, Isabela
Nedelcu (ed.), Variația lingvistică: probleme actuale. Actele celui de-al 14-lea Colocviu
Internațional al Departamentului de Lingvistică, București, Editura Universității din București,
p. 269-274.
Niculescu-Ciocan, Cristina, 2015, Caracterul difuzabil al terminologiei sociologice. Cauze şi
consecinţe (http://www.rebe.rau.ro/RePEc/rau/cbccsr/2015-1/6.1._2015_Niculescu-Ciocan_C.pdf)
Toma, Alice, 2006, Lingvistică și matematică. De la terminologia lexicală la terminologia discursivă.
Termen, limbaj, discurs, interdisciplinaritate, București, Editura Universității din București.

SPECIALISED LANGUAGE IN A ROMANCE CONTEXT

(Abstract)

When discussing terminology and its origins, different types of terms have to be distinguished. The
paper aims at offering an overview of the basic guidelines of terminology analysis, taking a closer look at the
origin of terms used in different fields of knowledge.

238
 LIMBAJUL CORPORATIST ACTUAL.
STUDIU DE CAZ: DOMENIUL INFORMATIC

DANIELA MARIANA CONSTANTIN

Universitatea din București

1. Jargonul corporatist. Aspecte teoretice

Limba română este, prin specificul ei originar și cultural, o limbă ospitalieră, deschisă și
dinamică, cu o permeabilitate a structurilor lexicale și gramaticale care i-a permis, în toate
etapele evoluției sale istorice, preluarea și adaptarea a numeroase împrumuturi din la fel de
numeroasele limbi cu care a intrat, simultan sau succesiv, pe cale populară sau culturală, în
contact. În prezent, se remarcă pătrunderea masivă a împrumuturilor din engleză în toate
registrele stilistice ale limbii (limbaje specializate, limba literară standard, limbaj colocvial-
familiar, limbajul adolescenților etc.), fapt care a contribuit, pe lângă procesul de îmbogățire,
diversificare și modernizare, în mod particular la internaționalizarea acestora. Extinderea
domeniului privat în România prin apariția corporațiilor, impunerea de către angajatori a unor
abilități de comunicare specifice, care să eficientizeze activitățile dintre diversele
compartimente, divizarea domeniului economic în numeroase ramuri de activitate motivează
existența în limba română a unui nou limbaj, respectiv a limbajului corporatist. Acesta
reprezintă modalitatea specifică de comunicare la nivelul marilor companii, explicabilă prin
specificul activității derulate în interiorul acestora (marcat de caracterul său internațional), cu
reflex lingvistic vizibil și în comunicarea exterioară acestei activități.
argonul corporatist actual îmbracă o diversitate de forme specifice fiecărui domeniu de
activitate. În primul rând, se constată o mare deschidere către influența lingvistică anglo-
americană, din motive care țin de dominația Statelor Unite în lumea actuală. Această influență
are însă un caracter particular prin aceea că propune o soluție de comunicare paralelă cu limba
țării / țărilor-gazdă: ea nu îmbogățește limba în care se exercită, ci construiește în interiorul ei o
„enclavă” lingvistică cu care aceasta din urmă „conviețuiește”. Particularitatea principală a
jargonului corporatist o reprezintă schimbarea „raportului de forțe” în favoarea limbii-sursă și
obținerea, ca urmare, a unei modalități de comunicare amestecate, mai degrabă anglo-românești
decât româno-englezești. Inclusiv de această dată, limba română își dovedește deschiderea către
împrumuturi, chiar dacă acestea provin dintr-o limbă cu ortografie etimologică, cu relativ mari
dificultăți de adaptare.
Pornind de la corpusul excerptat din mediu specific corporatiștilor, limbajul corporatist ar
putea fi definit astfel: un ansamblu complex de resurse, care apelează la mai multe stiluri și mai
multe registre, având atât trăsături specifice care îl individualizează, cât și aspecte care se
regăsesc în limba comună, încălcând astfel barierele de comunicare între lexicul comun și cel
specializat.
 2. Analiza corpusului

În cele ce urmează vor fi analizate unități lingvistice lexicale și frazeologice aparținând

unor corpusuri excerptate din mediul corporatist, dar care provin din terminologia informaticii.
Am optat pentru acest subdomeniu al jargonului corporatist pentru că reprezintă unul dintre cele
mai importante terminologii conexe și necesare activităților marilor companii, absolut necesare
pentru desfășurarea lor la standardele actuale. Informatica a devenit astăzi o componentă
prezentă în aproape toate domeniile economiei și, ca atare, ea este un factor important în lumea
afacerilor naționale și multinaționale, bazată pe viteza, simultaneitatea și siguranța transmiterii
informațiilor. Datorită tehnologiei avansate a calculatoarelor, limbajul informatic se îmbogățește
extrem de rapid, fiind considerat „limbajul tehnic cu cea mai spectaculoasă ascensiune și cu cel
mai puternic impact asupra limbii comune” (Zafiu 2001: 38). În acest sens, corpusul nostru este
alcătuit din fapte de limbă pe care le-am excerptat din corespondențele inter-instituționale de tip
„corporatist” și din presa on-line. Vor fi urmărite următoarele aspecte: etimologia unităților
lingvistice, atestarea în dicționarele de specialitate atât românești, cât și englezești, dinamica
sensurilor precum și utilitatea lor.

1. bug s.n., pl. buguri (inform.) „eroare la un program sau sistem de calculator”: utilizat în
contextul:

„Multe tipuri diferite de bug-uri de programare care creează erori cu implementarea

sistemului pot necesita rezolvări specifice de erori rezolvate cu succes de o dezvoltare sau
de o altă echipă.” (https://www.techopedia.com/definition/18105/bug-fix), atestat doar în
DCR3, absent din DEX 2012 și din DAN 2013. Din engl. bug (vezi infra).

2. bug fix(ing) s.n. (inform.) „corectare a unei erori într-un program sau sistem de
calculator”, utilizat în contextul:

„Fie că sunt de GUI fie că sunt alte probleme care nu țin de GUI. O să le rezolve în cota
alocată de timp de 40 de ore (de suport/bugfixing) dacă le dăm GO-ul și lista. De asemenea,
când se termină, putem să alocăm alte 40 de ore pentru GUI – funcție de ce ar mai fi nevoie.”
(Lasting System), absent din DCR3, DAN 2013 și DEX 2012. Din engl. bug fix.

3. bootcamp1 s.n., pl. bootcampuri „spațiu special de lucru dedicat formării unei/unor
echipe de studenți sau tineri ce își doresc să învețe sau să aprofundeze, sub supravegherea unui
mentor, o tehnologie anume”, utilizat în contextul:

„Conform acestor ultime discuții s-a facut și invitația aprobată inclusiv de cei care au
managementul pe bootcamp-uri.”(Lasting System), absent atât din dicționarele DCR3, DAN
2013 și DEX 2012, cât și din cele englezești. Din engl. bootcamp (vezi infra).

1
Cei din corporații au definit astfel termenul bootcamp = „un eveniment de 1-3 zile, de obicei pentru oameni
tehnici, mai puțin pentru oamenii de vânzări, în care se fac cursuri dedicate pentru anumite soluții tehnice. În
general, acestea se desfășoară în locații din afara orașelor, la munte / mare / deltă etc, de unde se închiriază un hotel
mic, o pensiune, astfel încât oamenii să socializeze”.

240
 4. bootcamp cloud computing u.f., pl. bootcampuri cloud computing (inform.) „practica
de a utiliza o rețea de servere la distanță găzduită pe internet pentru a stoca, gestiona și procesa
date”, utilizat în contextul:

„Prezenta MSFT la bootcamp-ul Cloud Computing urma să fie marcată prin Microsoft
Hyper V >> aici urma să fie cel mai probabil Vijeu”(Lasting System), absent din DEX
2012, DAN și DCR3. Din engl. bootcamp cloud computing.

5. bootcamp de storage u.f., pl. bootcampuri de storage „acțiunea sau metoda de stocare a
ceva pentru utilizare ulterioară”, utilizat în contextul:

„Nu era clar cum anume introducem în bootcamp de storage – însă a ramas valabil să
punem MSFT ca brand în invitație”(Lasting System), absent din DEX 2012, DAN și
DCR3. Din engl. (bootcamp de) storage.

6. (sales) bootcamp u.f., pl. sales bootcampuri „program de mentorat prin care
managerii și antreprenorii sunt sprijiniți și ghidați să-și atingă potențialul maxim în vânzări
în afacerea în care activează”, utilizat în următoarele contexte:

a. „În cadrul Sales Boot Camp participanții vor afla care sunt competențele necesare
unui om de vânzări, vor avea ocazia să pună în practică noțiuni teoretice, să descopere
care sunt strategiile de negociere și care sunt oportunitățile de carieră oferite de
companiile participante.” (http://www.business24.ro/articole/sales+boot+camp+2018)
b. „Prezența la Sales Boot Camp este gratuită, iar cei care vor să participe se pot înscrie
la secțiunea evenimentului” (https://www.mobzine.ro/2018/04/cateva-detalii-despre-
sales-boot-camp), absent din DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. sales boot camp.

7. data center s. sing. tantum „grup mare de servere computerizate în rețea, utilizate în
mod obișnuit de către organizații pentru stocarea, prelucrarea sau distribuirea la distanță a
unor cantități mari de date”, utilizat în contextul:

„Voi aveți așa ceva? În altă ordine de idei pentru o soluție de aer condiționat într-un
datacenter cu 10 rack-uri ai? Bani nu avem foarte mulți, dar sper să găsim o soluție
funcțională.” (Lasting System), absent din DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. data
center.

8. data center builder u.f. „constructor de centre de date”, utilizat în contextul:

„Vrei să personalizăm x plicuri cu polycom? Cam 0,6 euro + TVA pe plic... și, dacă e
necesar, mai facem și cu data center builders...H.” (Lasting System), absent din DEX
2012, DAN și DCR3. Din engl. data center builder.

9. data room u.f. „bază de date”, flux de date”, utilizat în contextul:

„Deși voi aveți asigurat prezentul cu data room-ul făcut in Clucerului, m-am gândit să-ți
mai trimit informații din domeniu, pentru viitoare extinderi.” (Lasting System), absent în
DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. data room.

241
 10. developer s.m. pl. developeri „(inform.) programator”, utilizat în contextul:

„Vă anunț că cei din Timișoara au anagajat deja doi developeri.”(Lasting System), atestat
în DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. developer.

11. hardware s. sing. tantum „mașinile, cablurile și alte componente fizice ale unui
computer sau ale unui alt sistem electronic”, utilizat în următoarele contexte:

a. „M-am uitat peste partea de hardware la această licitație. Este complet deschisă. Se
potrivește orice brand. Problema cea mare o va reprezenta aici Soluția software”
(Lasting System)
b. „Echipamentele hardware pe care le oferim includ soluții testate atât pentru mediul
casnic, cât și pentru aplicații de business.” (https://www.senetic.ro/
site/oferta/echipamente-hardware), atestat în DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl.
hardware.

12. (in) cloud s.n., pl. clouduri „rețea de servere la distanță găzduită pe Internet și utilizată
pentru stocarea, gestionarea și procesarea datelor în locul serverelor locale sau a computerelor
personale”, utilizat în contextul:

„Să permită accesarea și vizualizarea înregistrărilor stocate in cloud, oferind faciltăți de

slow play, derulare rapidă etc. și afișarea time-line-ului cu marcarea corespunzătoare a
perioadelor în care s-a înregistrat la fiecare cameră” (Lasting System), absent din DEX
2012, DAN și DCR3. Din engl. in cloud.

13. pipeline s.n., pl. pipeline-uri (inform.) „secvență liniară de module specializate utilizate
pentru conducte”, utilizat în contextul:

„Salut, dorim să facem o campanie pe baza promoției atașate. Aș vrea un calling de

followup la firmele din pipelineul de Sam atașat, iar la restul companiilor de peste 100
useri un mailing” (Lasting System), atestat în DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl.
pipeline.

14. rack s.n., pl. rackuri „cadru metalic pe care se pot fixa aparate componente ale unui
sistem”, utilizat în contextul:

„Am o solicitare de la un client pentru un shelter de 4-6 rackuri în funcție de dimensiuni,

preț etc.” (Lasting System), atestat în DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. rack.

15. screen s.n., pl. screenuri „suprafață plană pe care este proiectată sau reflectată o
imagine sau o serie de imagini; suprafața pe care apare imaginea într-un afișaj electronic, de
asemenea: informațiile afișate simultan pe ecranul unui computer”, utilizat în contextul:

„Trebuie introduse câteva wellcome screen-uri.” (Lasting System), absent din DEX 2012,
DAN și DCR3. Din din engl. screen.

242
 16. site s.n., pl. site-uri „una sau mai multe adrese de internet la care un individ sau o
organizație furnizează informații altor persoane”, utilizat în contextul:

„Momentan nu merge, apare alb, site-ul nu merge.” (Lasting System), atestat în DEX 2012,
DAN și DCR3. Din engl. site.

17. software s. sing. tantum (inform.) „ansamblu de programe și alte informații de operare
utilizate de un computer”, utilizat în contextul:

„Am vorbit cu domnul M., nu este dispus să ne vedem, zice că el vinde soluții software și
appliance-uri pe partea de security.” (Lasting System), atestat în DEX 2012, DAN și
DCR3. Din din engl. software.

18. switch s.n., pl. switch-uri „dispozitiv care transmite pachetele de date către o parte
corespunzătoare a rețelei”, utilizat în următoarele contexte:

a. „Inginerii români vor lucra împreună cu experţii Mellanox pentru a realiza urmă-
toarea generaţie de procesoare şi switch-uri de reţea” (https://www.zf.ro/business-hi-
tech/romanii-de-la-tremend-recruteaza-50-de-ingineri-intr-o-noua-divizie-de-
microcipuri-dezvoltata-dupa-un-parteneriat-cu-gigantul-american-mellanox-
technologies-17870405)
b. „Laboratorul din România este al doilea ca mărime la nivel global pe segmentul de
networking şi dezvoltă aplicaţii pentru switch-uri, rack-uri, servere”
(https://www.zf.ro/business -hi-tech/lenovo-preia-in-bucuresti-un-laborator-de-
cercetare-de-la-ibm-13534838), atestat în DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. switch.

19. networking s. sing. tantum „serie de computere, mașini sau operațiuni interconectate”,
utilizat în următoarele contexte:

a. „Firmele îşi trimit angajaţii la evenimente de networking şi îi lasă să stea pe

Facebook ca să atragă noi clienţi” (https://legislatiamuncii.manager.ro/stiri/n2/3370
/firmele-isi-trimit-angajatii-la-evenimente-de-networking-si-ii-lasa-sa-stea-pe-
facebook-ca-sa-atraga-noi-clienti.html)
b. „Networkingul, principalul atu adus de un program de MBA. Recrutarea este
facilitată prin reţeaua de absolvenţi, iar networkingul devine esenţial în dezvoltarea
carierei” (https://www.zf.ro/mba/networkingul-principalul-atu-adus-de-un-program-de-
mba-recrutarea-este-facilitata-prin-reteaua-de-absolventi-iar-networkingul-devine-esen
tial-in-dezvoltarea-carierei-18151859, absent din DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl.
networking (vezi și infra).

20. network freeze u.f. „înghețarea rețelei”, utilizat în contextul:

„Se lucrează intens pentru finalizarea proiectelor în curs până la început de decembrie când
se intră în „network freeze.” (Lasting System), absent din DEX 2012, DAN și DCR3. Din
engl. network freeze.

21. onliner s.m., pl. onlineri „utilizator de internet”, utilizat în contextul:

243
 „Se pare că au cumpărat o tonă de Dell-uri de la un onliner… Se pare că a cam ieșit din
schemă, nu știu dacă total și definitiv.” (Lasting System), absent din DEX 2012, DAN și
DCR3. Din engl. onliner.

22. soft s.n., pl. softuri, (inform.; fam.) „software; ansamblu de activități (codificare,
organizare, analiză, programare) pentru calculatoarele electronice” utilizat în următoarele contexte:

a. „Dă-mi, te rog, câteva rânduri despre modul în care te-am putea ajuta cu dezvoltare
de soft pentru soluția voastră de cloud based video surveillance pe care o găsim definită
aici.” (Lasting System), atestat în DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. soft[ware], fr.
soft.
b. „Cât câştigă un absolvent care se angajează ca softist la eMag” (https://www.zf.ro/zf-
live/video-zf-live-cat-castiga-un-absolvent-care-se-angajeaza-ca-softist-la-emag-12902
195) (din soft + -ist).

23. software developer sint. s. „dezvoltator de software”, utilizat în contextul:

„Tu poți să faci ce vrei tu, dar “nu cred că T. vrea și poate să fie software
developer…”.(Lasting System), absent din DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. software
developer. Vezi software, developer.

24. software development u.f. „dezvoltare software”, utilizat în contextul:

„Salut, sunt W. și lucrez cam de 10 ani în software development, cel mai mult pe partea
de programare server side (în special C#) și baze de date. Sunt pasionat de tehnologie și
fascinat de modul în care ea îmbunătățește viața oamenilor.” (Lasting System), absent din
DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. software development. Vezi development.

25. streaming s. sing. tantum „metodă de transmitere sau recepționare a datelor (în special
a materialelor video și audio) pe o rețea de calculatoare ca un debit continuu, permițând redarea
în timp ce restul datelor sunt încă recepționate”, utilizat în contextul:

„Să conțină un motor de accesare și comunicare directă cu camerele, nu prin intermediul

storage-ului, permițând vizualizarea streaming-ului video în timp real.” (Lasting System),
atestat numai în DCR3, absent din DEX 2012, DAN. Din engl. streaming.

26. tile s.n., pl. tile-uri „aranjare (două sau mai multe ferestre) pe ecranul computerului,
astfel încât să nu se suprapună”, utilizat în contextul:

„Am vorbit cu el să facem upgrade la Magento 2.3 – ultima versiune de Magento

„proaspătă”. Sunt niște riscuri aici – că trebuie reluate testele – dar cred că s-ar mai putea
rezolva și din anumite probleme posibile despre cum putem să configurăm noi tile-urile”.
(Lasting System), absent din DEX 2012, DAN și DCR3. Din engl. tile.

Exceptând motivațiile subiective sau obiective ale utilizatorilor de limbă din cadrul marilor
companii, varietatea și bogăția faptelor de limbă excerptate din mediul corporatist atestă
existența masivă a împrumuturilor anglo-americane la nivelul limbajului corporatist. În acest

244
sens, modalitatea principală de îmbogățire a lexicului corporatist este cea externă, respectiv
împrumutul dominant de origine anglo-americană, la care se adaugă, rar și mai degrabă
discutabil, și alte surse (în primul rând, franceza, însă cel mult la împrumuturile cu o mai mare
„tradiție”). Categoria creațiilor exclusiv interne este mult mai slab reprezentată comparativ cu
împrumutul, care se dovedește a fi unul dintre procedeele productive de îmbogățire a limbajului
corporatist. Acest aspect poate fi explicat prin specificul limbajului discutat și al faptului că, de
regulă, odată cu realitățile nou apărute (domeniile: informatic, economic, financiar, bancar,
marketing ș.a.) sunt preluați și temenii respectivi. În corpusul analizat a fost identificată doar o
formațiune sufixală: softist.
În vederea identificării sensurilor termenilor/cuvintelor/sintagmelor/unităților frazeologice,
care alcătuiesc corpusul acestei lucrări, dicționarele au constituit punctul de referință util în
analiza noastră. Așadar, punctul de pornire a fost inventarierea materialului lingvistic în ordine
alfabetică, care poate permite gruparea acestuia pe familii lexico-frazeologice și stabilirea
gradului de atestare în lucrările lexicografice consultate. Astfel, pornind de la acest aspect, se
poate remarca faptul că majoritatea termenilor nu sunt atestați în dicționarele românești generale
și explicative, fie datorită caracterului lor recent, fie datorită caracterului lor specializat (vezi
bug, bug fix, bootcamp, bootcamp cloud computing, bootcamp de storage, (sales) bootcamp,
data center, data center builder, data room, in cloud, networking, network freeze, onliner,
screen, software developer, streaming, tile. Un număr redus de exemple este atestat în
dicționare, deoarece denumesc realități care s-au stabilizat în limbă de mai multă vreme, ceea ce
a contribuit inclusiv la determinologizarea lor (vezi, spre ex., developer, hardware, pipeline,
rack, site, soft, software, switch).
Sub aspect onomasiologic, elementele lexicale / frazeologice excerptate din mediul
corporatist pot fi grupate astfel:
a. Termeni din lexicul comun, dar împrumutați cu sensul terminologic activat în interiorul
unor domenii conexe: bug, bug fix, network freeze, pipeline, rack, tile etc.
b. Termeni care aparțin limbajului utilizat pe internet: data center, data center builder,
developer, networking, network freeze, software developer, software development,
streaming.
c. Termeni specializați care aparțin terminologiei computerelor: bug fix, bootcamp cloud
computing, hardware, rack, software, switch.
d. Termeni informatici specifici, preluați de firmele corporatiste datorită
interconexiunilor dintre cele două domenii de activitate: screen, software, streaming, data
center, data center builder, data room, developer, hardware, in cloud, networking, network
freeze, onliner, soft, software, software developer.
Prezentul corpus permite evidențierea unor procedee lingvistice, la care se apelează sub
aspect fonetic, lexical și morfologic. Din punct de vedere fonetic, se constată utilizarea
anglicismelor conform grafiei și pronunției din limba de origine Acest aspect poate fi
condiționat de mai mulți factori: „de tipul de împrumut (terminologic sau uz general), de
conștiința lingvistică a vorbitorului și de tipul de comunicare, de frecvența și circulația
termenului în comunicare” (Tălmăcian 2016: 89). Potrivit Adrianei Stoichițoiu-Ichim, păstrarea
grafiei originare își găsește o dublă motivație, atât de internaționalizare a lexicului specializat în
cazul anglicismelor denotative, cât și de prestigiu în cazul împrumuturilor „conotative” și de
„lux” (Stoichițoiu-Ichim 2006: 38). Raportându-ne la domeniul nostru de cercetare, este
evidentă o anumită tendință spre anglofilie cu aplecare spre anglomanie2, deoarece practic

2
Felix de Grand Combe consideră anglomania „o rătăcire deplorabilă și antipatriotică” (1954: 270).

245
întreaga comunicare instituțională de tip corporatist este dominată de folosirea limbii engleze,
asumată, pe de o parte, ca element component de strictă și firească necesitate și, pe de altă parte,
preluată ca marcă de apartenență, respectiv de diferențiere. Tendința angajaților de a utiliza
astfel de anglicisme se datorează fie activităților aferente, fie mimetismului, ultimul cu eludarea
comodă sau, mai degrabă, indiferentă a eventualelor corespondente din limba proprie, în ciuda
suprapunerii semantice perfecte.
În ceea ce privește gradul de adaptare la structura limbii noastre, anglicismele care
alcătuiesc corpusul prezentei cercetări sunt neadaptate la sistemul limbii române (xenisme): bug,
bug fix, bootcamp, bootcamp cloud computing, bootcamp de storage, (sales) boot camp, data
center, data center builder, data room, developer, hardware, in cloud, networking, network freeze,
onliner, pipeline, rack, screen, site, soft, software, software developer, switch, streaming, tile.
Un aspect important referitor la dinamica lexicului corporatist îl reprezintă, pe de o parte,
interferența cu celelalte domenii socio-profesionale, ceea ce ne permite să afirmăm că acest
limbaj se bazează pe un lexic interdisciplinar, iar pe de altă parte, se constată o migrare a
termenilor dinspre lexicul comun spre cel specializat. Ne aflăm în prezența unui fenomen de
determinologizare, în care termenii specifici lexicului corporatist își pierd caracterul monorefe-
rențial și monosemantic și capătă diverse modificări semantice, determinate de condițiile
contextuale și stilistice de utilizare. Determinologizarea nu afectează în primul rând structurile
ierarhice de decizie, în comunicarea cărora contează substanțial fiecare detaliu, ci mai degrabă
comunicarea între angajații unei companii în afara mediului profesional, unde intervine
subiectivitatea personală, la adăpost de presiunile unor raporturi instituționale.
Sub aspect morfologic, majoritatea termenilor / cuvintelor excerptate din lexicul corporatist
aparțin clasei substantivului. Atribuirea categoriilor de gen și număr cuvintelor împrumutate
creează dificultăți din cauza faptului că „genul nu se manifestă la nivel flexionar” (Athu 2011:
118). Încadrarea anglicismelor la diferite genuri se poate face numai pe baza criteriului
semantic, cel formal fiind inoperant, având în vedere faptul că finala cuvântului este, în marea
majoritate a cazurilor, consonantică (Athu 2011: 118). Genul acestora este neutru, iar
majoritatea formează pluralul în -uri (vezi bootcampuri, rackuri, screenuri, switch-uri etc.), în
timp ce substantivele masculine flexionează cu desinența –i (vezi developeri, onlineri etc.).
Referitor la articularea substantivelor, spre deosebire de engleză, articolul definit în limba
română este enclitic, de aici rezultând dificultatea de a atașa articolul românesc anglicismelor
articulate. Cu toate acestea, atunci când este vorba despre substantive simple, atașarea articolului
hotărât nu creează probleme (excepție făcând substantivele resimțite ca fiind străine și care se
scriu cu ajutorul cratimei), spre deosebire de cazul în care „se menține forma grafică
englezească, ceea ce împiedică aglutinarea articolului hotărât și, totodată, adaptarea
morfologică” (Liutakova 2006: 204). Formele articolului definit au rolul de a marca genul
substantivelor împrumutate.

3. Concluzii

Cercetarea de față a urmărit să sintetizeze principalele aspecte teoretice care caracterizează

limbajul corporatist, prezentând principalele surse care stau la baza îmbogățirii acestuia,
glosarea și comentarea unui tip particular de „termeni”, respectiv a celor proveniți din domeniul
informaticii.
În acest sens, se poate remarca migrarea termenilor dintr-un domeniu în altul, datorată
specificului corporației și nivelului de pregătire a angajaților. Elementul comun al lexicului
corporatist, indiferent de varietățile acestuia, îl reprezintă elementele lexicale de proveniență

246
anglo-americană. Utilizarea anglicismelor în mediul corporatist constituie, așadar, o realitate
obiectivă a desfășurării activității într-un domeniu integrat unei/unor rețele internaționale:
împrumuturile utilizate în interiorul lui au devenit, treptat, un oaspete intruziv care pare a se
naturaliza în spațiul în care a pătruns și care pare a-i fi cucerit pe utilizatori astfel încât aceștia să
și-l asume ca pe o a doua limbă, cu toate consecințele care decurg de aici.

Surse

a. Dicționare
DCR3 = Dimitrescu, Florica (coord.), 2013, Dicționar de cuvinte recente, ediția a-III-a, București,
Editura Logos.
DAN = Marcu, Florin, 2013, Dicționar actualizat de neologisme, București, Editura Saeculum.
DOOM = Academia Română - Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti”, 2005,
Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, 2005, Bucureşti, Univers
Enciclopedic.
DEX = Academia Română - Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti”, 2012,
Dicționarul explicativ al limbii române, București, Univers Enciclopedic Gold.

B. Surse web
http://dilemaveche.ro
http://www.business24.ro/articole/sales+boot+camp+2018
http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/
https://facemsoft.ro
https://www.mobzine.ro/2018/04/cateva-detalii-despre-sales-boot-camp
https://www.senetic.ro/site/oferta/echipamente-hardware
https://www.techopedia.com/definition/18105/bug-fix
https://www.zf.ro/business-hi-tech/lenovo-preia-in-bucuresti-un-laborator-de-cercetare-de-la-ibm-
13534838
https://www.zf.ro/business-hi-tech/romanii-de-la-tremend-recruteaza-50-de-ingineri-intr-o-noua-
divizie-de-microcipuri-dezvoltata-dupa-un-parteneriat-cu-gigantul-american-mellanox-
technologies-17870405
https://www.zf.ro/zf-live/video-zf-live-cat-castiga-un-absolvent-care-se-angajeaza-ca-softist-la-
emag-12902195
Lasting System
www.merriam-webster.com/dictionary

Bibliografie

Athu, Cristina, 2011, Influența limbii engleze asupra limbii române actuale, București, Editura
Universitară.
De Grand Combe, Felix, 1954, De l’anglomanie en français, Le Français Moderne, p. 267-276.
Deroy, Louis, 1956, L’emprunt linguistique, Paris, Soci t d’Editeurs Les Belles Lettres.
Liutakova, Rumiana, 2006, Genurile substantivelor de origine engleză din limbile română și
bulgară. Studii de gramatică și formarea cuvintelor, București, Editura Academiei Române.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, 2006, Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, București,
Editura Universității din București.
Tălmăcian, Elena, 2016, Anglicismele în limba română actuală: limbajul economic, București, ASE.

247
Zafiu, Rodica, 2013, „Corporatist”, Dilema veche, nr. 500, 12-18 septembrie 2013.
Zafiu, Rodica, 2008, „Limbaj corporatist”, România literară, nr. 32 / 15-22 august.
Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în limba română actuală, București, Editura Universității
din București.

THE CURRENT CORPORATE LANGUAGE.

A CASE STUDY: COMPUTER SCIENCE

(Abstract)

With the emergence of multinational organizations in Romania (corporations, large economic and
financial groups etc.), the realities characteristic of these activities have led to the emergence and development of
a new socio-professional language. This is called corporate language and it is characterized by the prevalence of
words, phraseology, and syntactic structures mainly of Anglo-American origin. The current corporate jargon
encompasses both terms specific of different fields of activity (computer, economic, administrative, business,
education, etc.) and terms in the current language, representing, in fact, a hybrid language between the
specialized and the common lexicon.
Our analysis is part of a broader research of this type of language, carried out within the Doctoral School
of the Faculty of Letters within the University of Bucharest. Its first part is a descriptive approach that includes
the main theoretical aspects characteristic of corporate language. The second one, which is more elaborate, has
an applicative character, consisting in presenting, glossing and commenting on a particular type of “terms”,
respectively those from the field of informatics.

248
 DESPRE INFLUENȚA ITALIANĂ ASUPRA FRAZEOLOGIEI
ROMÂNEȘTI

LIVIU GROZA
Universitatea din București

Afirmația făcută de Gheorghe Ivănescu potrivit căreia „Este, așadar, metodologic greșit să
se trateze întotdeauna separat influențele latină, franceză și italiană asupra limbii noastre”
(Ivănescu 1980: 672) este valabilă și în studiul frazeologiei, nu numai în stabilirea etimologiei
neologismelor pătrunse în lexicul românesc. Așa cum un neologism este totodată de origine
latină, italiană și franceză, și o unitate frazeologică poate avea, în același timp, originea în
franceză și în italiană, în asemenea cazuri putând fi invocată etimologia frazeologică multiplă
(Groza 2019: 253-257).
De obicei, termenul influență (lingvistică) este folosit pentru limbile slavă, turcă, maghiară,
greacă, neogreacă, germană, rusă, franceză sau engleză și mai puțin pentru limba italiană. Se
consideră că influența franceză a fost net superioară cantitativ și calitativ celei italiene, care a
avut parte de unele exagerări, precum curentul italienizant al lui Ion Heliade Rădulescu, din a
doua parte a activității sale. În frazeologie, Iorgu Iordan a pus în evidență o serie de paralelisme
între limba română și dialectele italiene din sud care arată modalități foarte asemănătoare de
formare a metaforelor cópii ale realității1.
Foarte multe dintre unitățile frazeologice neologice pătrunse în română în perioada
modernă au modele similare în franceză și în italiană. Stabilirea, cu oarecare certitudine, a
originii modelului frazeologic reprodus în română ține și de percepția lingvistului care
întreprinde cercetarea etimologică, deoarece prin tradiție, influența franceză este considerată
primordială, chiar dacă un tipar frazeologic similar există și în italiană.
Dacă luăm în considerare numeroasele etimologii multiple, influența franceză asupra
frazeologiei românești, și chiar asupra lexicului, nu este chiar atât de mare pe cât s-a estimat în
mod tradițional2. Influența italiană a fost anterioară celei franceze. Numărul cuvintelor de
proveniență italiană este mult mai mare în limba română veche (238), decât al celor din franceză
(41). Așa cum se precizează în DÎLRV, p. 20, influențele limbilor latină și italiană s-au
manifestat sporadic încă din secolul al XV-lea, dar au sporit după 1650 când numărul
împrumuturilor directe a crescut considerabil3. De o influență franceză se poate vorbi abia din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, însă indirect prin intermediul limbilor neogreacă,
maghiară, rusă polonă sau turcă. Potrivit lucrării amintite, p. 17, este puțin probabilă ipoteza

1
Autorul citează numeroase unități frazeologice din limba populară apărute independent în română și în
italiană, de felul: a-și face drum – sic. farsi camino; a se da (a se bate) cu capul de pereți – sic. darsi (sbattirsi) la
testa pri li mura; a-și pune în cap un lucru (a-și vârî, băga) – sic. mittirsi’n testa’na cosa; a-și pierde capul – sic.
partiricci (perdiri) la testa etc. Iordan XXXI (1924): 212-216, passim.
2
Pentru o părere similară, vezi Ivănescu (1980: 672): „În general, influența franceză în lexicul românesc este
mai mică decât a fost apreciată până acum.”
3
Vezi periodizarea împrumuturilor din italiană făcută de Mocanu (1978: 641-657).
unor împrumuturi directe din franceză în limba română veche, deoarece înainte de 1760 nu au
existat relații economice și culturale directe între români și francezi.
De exemplu, dicționarele franțuzești înregistrează până la 1700, forma baston de
Mareschal4„celuy que portent les Mareschaux de France”, care a pătruns și în italiană, iar după
1750 se răspândește forma actuală bâton de Maréchal, „la dignit de Mar chal de France”,
folosită și în fraza proverbială, atribuită lui Napoleon, emporter (avoir, porter) son bâton de
maréchal dans sa giberne „a avea șanse să ajungă în vârful ierarhiei militare” (DEL, 87). După
cât se pare, dacă ținem seama și de precizările făcute în DÎLRV referitoare la manifestarea
influenței franceze abia după 1760, forma bastonul de mareșal provine în română direct italiană
bastone di maresciallo di Francia, nu din franceză. În română baton este atestat abia în 1939, în
SDLR, s.v. cu mențiunea „fals baston, după fr. bâton” și s-a specializat semantic pentru unele
produse alimentare sub formă alungită de bastonaș.
Se poate remarca faptul că unii scriitori din sec. al XIX-lea, Kogălniceanu, Bolintineanu,
Bălcescu, s-au raportat la modele frazeologice italienești, pe care le-au și folosit în operele lor:

pasăre de paradis < fr. l’oiseau de paradis, variantă abandonată de uz, deşi de paradis este
înregistart de DEX2, faţă de pasărea paradisului < it. uccelo dell’paradiso; cornul de
abundenţă < fr. le corne de l’abondance, de asemenea neacceptată de uz, faţă de cornul
abundenţei < it. corno dell’abbondanza; a pune la index < fr. mettre à l’index, faţă de a
pune la indice < it. mettere all’indice, variantă neacceptată de uz probabil şi din cauză că
indice nu are în română sensul de „listă de cărţi interzise”; a regla contul < fr. regler le
compte, faţă de a regula contul < it. regolare il conto, variantă care nu s-a impus în
română; cale ferată < fr. voie ferée, faţă de stradă ferată < it. starda ferrata, variantă
neacceptată în română; a face falită < fr. faire faillite, construcţie respinsă de uz, faţă de a
cădea în faliment < it. cadere in fallimento, utilizată o perioadă, după care s-au format a
face faliment şi a da faliment; a fi la modă < fr. être à la mode, construcţie frazeologică
acceptată de uz, faţă de a fi de modă < it. essere di moda, variantă care a fost
abandonată; de întâiul ordin < fr. de premier ordre, cu varianta de prim ordin < it. di
prim’ordine impusă astăzi; ordine cronologică < fr. ordre chronologique, alături de
varianta abandonată de uz ordin cronologic < it. ordine cronologico; mjloace de
comunicaţie < fr. moyens de communications, alături de varianta, abandonată în cele din
urmă, mezii de comunicaţie < it. mezzi di comunicazione etc. (Groza 2011: passim 80-84)

Este posibil ca la un moment dat, modelele frazeologice din italiană să fi fost percepute de
vorbitorii români, din ce în ce mai francofoni, ca desuete sau chiar incorecte în comparație cu
cele din franceză. De exemplu, expresia a manca de la datoriile sale „a se sustrage obligațiilor,
sarcinilor pe care cineva le are” ([…] nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun
solamnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituțiune … CARAGIALE, 33) se poate
raporta mai de grabă la modelul frazeologic din italiană, mancare al proprio dovere, decât la cel
din franceză, manquer à son devoir. Confuzia cu verbul a mânca și apariția calcului total a lipsi
de la datoriile sale au scos din uz varianta amintită.
La fel s-a întâmplat și cu varianta a cădea în disuetudine, din it. cadere in disuetudine, „a
ieși din uz, a se învechi, a se perima” (În adevăr se ținu un șir de procese verbale […] dar peste
scurt timp ele căzură în disuetudine. NEGRUZZI, 52), care a fost asociată cu forma incultă

4
Este vorba de Nicot, Thresor de la langue française (1606) sau de Dictionnaire de L'Académie française, 1st
Edition (1694), pentru care vezi https://portail.atilf.fr/cgi-bin/dico1look.pl?strippedhw=baston.

250
disuet, vorbitorii acceptând definitiv varianta a cădea în desuetudine de proveniență
franțuzească, tomber en désuetude cu același sens.
Se pare că într-o primă fază, a existat un proces de selecție a variantelor frazeologice de
proveniență italiană și franceză, iar atunci când au ajuns să se manifeste aproape concomitent,
influențele franceză și italiană s-au dublat una pe cealaltă.
Dacă este luată în considerare forma substantivului, sub aspectul scrierii și al pronunțării,
din componența unor calcuri frazeologice parțiale, următoarele unități frazeologice par să fie
mai degrabă italienești, fără a putea totuși exclude și o influență a modelului din franceză:
A face o diversiune (fr. faire une diversion, it. fare una diversione) „a abate atenția de la
ceva.” (Am de gând să fac o diversiune, de aceea v-am adus aici. BRĂESCU, 225). La origine
este o expresie militară care denumește „o manevră prin care forțele inamice sunt atrase cât mai
departe de locul unde se dă atacul principal.”
A cădea în dizgrație (fr. tomber en disgrâce, it. cadere in disgrazia) „a pierde favorurile
sau stima cuiva” (Căzut în dizgrație fostul translator, peste câteva zile căzu din picioare trăsnit
de o apoplexie, pe când trecea podul de la Kara-Kioi. BART, 22).
Abuz de putere (fr. abus de pouvoir, cf. it. abuso di potere) „delict constând în depășirea
sarcinilor de serviciu, în folosirea puterii în mod excesiv” (Într-o asemenea tristă împrejurare,
Românii s-ar fi sinucis dacă n-ar fi ridicat glasul lor pentru a protesta în contra nepilduitului
abuz de putere. KOGĂLNICEANU, 150). Vezi și A face abuz de ceva (fr. faire abus de quelque
chose, cf. it. fare abuso da qualcosa) „a folosi ceva în exces”.
A zice adio cuiva, la ceva (fr. dire adio à quelqu’un, à quelque chose, cf. it. dire addio a
quqlcuno, a una cosa) „a se despărți definitiv de cineva, a renunța definitiv la ceva”.
Bază de operațiuni (fr. base d’opérations, it. base di operazione) „loc de adunare a
mijloacelor necesare unor operațiuni militare” ([...] Catargiu Iani [...] când i-a lipsit baza de
operațiuni ce avea în insula Samos, a fost silit să se predea singur. GHICA, 375).
A face cauză comună cu cineva (fr. faire cause commune avec quelqu’un, it. fare causa
comune con qualcuno) „a-și uni interesele, a se asocia cu cineva” (– Ei bine? Tu făceai cauză
comună cu inemici mei. Cu profanatorii nasului meu ... FILIMON, 21).
A fi în cauză (fr. être en cause, it. essere in causa) „a fi parte într-un proces și fig. a fi
subiectul unor discuții” ([...] cred necesar să fac câteva observații, unele de natură ... istorică
(fiind în cauză un istoric), altele de natură juridică. IORDAN, 48).
Diametral opus (it. diametrale opposto, cf. fr. opposition diametrale) „în opoziție, în
contradicție totală” (El n-ar avea motiv să mai stea o singură clipă în partid, după ce și-ar fi luat
răspunderea ideilor emise de Seara, diametral opuse ideilor conservatoare. ARGHEZI, 46).
Formele din italiană sunt mai apropiate de cele din latină, ceea ce a contribuit probabil la
acceptarea lor în exprimarea cultă în contextul curentului latinist care s-a manifestat în secolul al
XIX-lea. De aceea, ponderea și dimensiunile influenței italiene asupra frazeologiei românești
trebuie reevaluate, ținând cont și de influența latină asupra limbii române.

Surse

ARGHEZI = Tudor Arghezi, Scrieri, vol. 31, București, Editura Minerva, 1979.
BART = Jean Bart, Europolis, București, Editura Minerva, 1980.
BRĂESCU = Gheorghe Brăescu, Toasturi cazone, Timișoara, Editura Facla, 1985.
CARAGIALE = I. L.Caragiale, Teatru, București, Editura Eminescu, 1971.
FILIMON, O, I, 21 = Nicolae Filimon, Opere, vol. I, București, Editura Minerva, 1975.
GHICA = Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, București, 1947.

251
IORDAN = Iorgu Iordan Articole politice, București, Editura politică, 1979.
KOGĂLNICEANU = Mihail Kogălniceanu, Opere alese, București, Editura Cugetarea, 1946.
NEGRUZZI = Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, în Junimea, vol. I, București, Editura Minerva,
1971.

Abrevieri

DEL = Alain Rey și Sophie Chantreau, Dictionnaires des expressins et locutions, Poche, Paris, 1989.
DEX2 = Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
DÎLRV = Gheorghe Chivu, Emanuele Buză și Alexandra Roman Moraru, Dicționarul
împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421 – 1760), București, Editura
Științifică, 1992.
SDLR = August Scriban, Dicționaru limbii românești, Institutul de arte grafice „Presa bună”, Iași,
1939.

Bibliografie

Groza, Liviu, 2019, „Etimologia frazeologică multiplă. Câteva precizări necesare”, în Adina
Dragomirescu, Oana Niculescu, Camelia Ușurelu, Rodica Zafiu (ed.), Actele celui de-al XVIII-
lea Colocviu internațional al Departamentului de lingvistică (București 23–24 noiembrie
2018), București, Editura Universității din București, p. 253-257.
Groza, Liviu, 2011, Probleme de frazeologie. Studii. Articole. Note, București, Editura Universității
din București.
Iordan, Iorgu XXXI (1924), „Dialectele italiene din sud și limba română”, Arhiva (Iași), vol. XXX
(1923) ș.u.
Ivănescu, G., 1980, Istoria limbii române, Iași, Editura unimea.
Mocanu, Marin Z., 1978, „Periodizarea împrumuturilor italiene pătrunse în limba română”, Studii și
cercetări lingvistice, XXIX, nr. 6, p. 641-657.

ON THE ITALIAN INFLUENCE ON ROMANIAN PHRASEOLOGY

(Abstract)

The article highlights that in addition to the large number of phraseological units of French origin, in
contemporary Romanian there are also numerous phraseological units from Italian, with similar or even identical
forms and meaning, which makes it necessary to re-acknowledge the Italian influence on Romanian
phraseology.

252
 SEMANTICA TERMENULUI FAPT
ÎN PERSPECTIVĂ COMPARATĂ.
CAZUL LIMBII ROMÂNE

RUXANDRA IVAN
Universitatea din Bucureşti

1. Fapt în tradiţia filosofiei analitice şi în cea a lexicografiei

Termenul fapt (engl. fact) a fost privilegiat în analizele din filosofia modernă a limbajului,
revenind în scrierile mai multor filosofi care l-au folosit pentru a îi preciza desemnarea. De
exemplu, Wittgenstein (1922: 101) a folosit acest termen în Tractatus Logico-Philosophicus ca
să identifice ceea ce pentru el apărea a fi componenta esenţială a lumii: „Lumea este totalitatea
faptelor, nu a lucrurilor.”
Mai aproape de zilele noastre, Austin (1970a, 1970b) a avut în atenţie în mod repetat
termenul fapt, iar analiza sa l-a stimulat pe Strawson să scrie un studiu în care a luat distanţă de
Austin. Atracţia pe care a exercitat-o acest termen asupra filosofilor a fost remarcabilă şi ar
trebui să putem răspunde care a fost cauza. O ipoteză plauzibilă vine din observaţia că fapt este
constant conectat, în scrierile filosofilor menţionaţi, cu ideea de adevăr. Adevărul este înţeles ca
o corespondenţă între conţinutul unei propoziţii şi fapte. Este, aşadar, adevărată o propoziţie al
cărei conţinut se dovedeşte concordant cu faptele relevante, iar fapt este un termen important,
pentru că intervine ca termen prezumat a fi clarificator pentru alt termen analizat de filosofi:
adevărul. Faptele devin astfel acel ingredient al realității care ne permite să spunem că un
conţinut propoziţional este adevărat. Dacă, de exemplu, propoziţia Plouă este adevărată, ea este
adevărată în virtutea faptului relevant că plouă.
Dacă ar fi necesar să se dea o caracterizare mai exactă lui fapt, în lumina conexiunii sale cu
adevărul pe care o vedem în scrierile multor filosofi, s-ar putea spune că acest termen numeşte
un obiect informaţional care asigură adevărul unei propoziţii. Poate nu surprinzător, o definiţie
de acest fel a faptelor o vedem prezentă sub forme diferite şi în unele dintre cele mai importante
dicţionare ale limbii engleze; în Webster’s Dictionary of the English Language, MacMillan
English Dictionary, Oxford Dictionary of English, faptul reprezintă o afirmație despre ceva care
s-a întâmplat, un fragment de informație adevărată ori ceea ce știm sau a fost demonstrat că este
adevărat. După cât se pare, tradiţia analizei conceptuale a influenţat munca lexicografică.

1.2. O excepţie: observaţia lui Austin

În acest peisaj, există o excepţie, şi anume analiza consacrată de Austin termenului fapt.
Austin (1970a: 122, 1970b: 156) afirmă că fapt are şi un al doilea sens alături de sensul principal
de obiect informaţional. Este vorba despre sensul de eveniment. În acest caz, sensul lui fapt nu
are legătură cu un conţinut propoziţional. Totuşi, sensului de obiect informaţional îi este
acordată o atenţie mai mare decât sensului de eveniment, iar observația filosofului rămâne fără
ecou în filosofia modernă.
 1.3. Fapte, evenimente şi acţiuni ca entităţi abstracte
Când Austin a formulat observaţia asupra polisemiei termenului fapt în limba engleză, o
linie clară de demarcaţie între ce este un fapt şi ce este un eveniment nu fusese însă trasată.
Observaţia lui Austin este, prin urmare, pur intuitivă, şi aşa a şi rămas până la studiile lui
Vendler, Asher şi Van de Velde, prin scrierile cărora s-a conturat ideea că anumiţi termeni ai
limbilor naturale fac referire sistematică la entităţi abstracte. În acest sens, substantivele
abstracte fapt, eveniment, acţiune s-au specializat semantic diferit şi se referă la entităţi abstracte
care aparţin unor categorii ontologice contrastante (obiecte informaţionale, evenimente, acţiuni).
Ulterior, s-a putut demonstra că aceste entităţi abstracte pot fi distinse unele de altele şi că
tocmai individualitatea fiecăreia dintre ele ne permite să explicăm anumite fenomene de
anormalitate semantică, altfel inexplicabile. De exemplu, tocmai datorită proprietăţilor
semantice ale expresiei faptul că (Mircea a greşit) putem formula enunţul Faptul că Mircea a
greşit m-a surprins, dar nu şi enunţul Faptul că Mircea a greşit s-a petrecut ieri.

1.3.1. Fapt şi eveniment

Vendler (1967a, 1967b) şi Asher (1993) au arătat că, sub aspect ontologic, faptul şi
evenimentul sunt entităţi contrastante. Strawson (1950: 37-38) a intuit acest lucru când a
declarat în polemica sa cu Austin că, pe de o parte, ceea ce poate fi „știut”, „învățat”, „uitat”,
„afirmat”, „declarat” sau „comunicat” este un obiect informațional, nu un eveniment şi, pe de
altă parte, ceea ce „se întâmplă”, „are loc” sau „se produce” este un eveniment, nu un obiect
informaţional. Proprietăţile celor două categorii de entităţi au fost rafinate şi sistematizate de
Vendler după cum urmează: în timp ce evenimentele depind de componenta extralingvistică,
având desfăşurare spaţio-temporală, durată, viteză de desfăşurare, forţă cauzală şi caracter
perceptibil, faptele depind de componenta lingvistică, asigurând adevărul unui conţinut
propoziţional. Deducem astfel că evenimentele şi faptele sunt entități contrastante.
Într-adevăr, faptele şi evenimentele sunt contrastante, iar analizele semantice ulterioare
indică acest lucru. În conformitate cu Vendler (1967a: 257-258), proprietăţile entităţilor
abstracte se reflectă în limba engleză prin intermediul unor elemente diagnostice care identifică
cele două categorii de entităţi.
Pe de o parte, termenul fact prezintă o serie de particularități semantico-sintactice care
decurg din proprietăţile ontologice ale entităţii care îi corespunde: (a) fact poate fi realizat ca
obiect direct sau ca subiect al unor predicate exprimate prin verbe de activitate intelectuală (to
know – rom. a ști, to learn – rom. a învăţa, to forget – rom. a uita) şi prin verbe declarative (to
declare – rom. a declara, to communicate – rom. a comunica, to state – rom. a afirma), (b) fact
realizat ca obiect direct al predicatelor exprimate prin cele două clase de verbe are un
comportament asemănător cu termenul true (rom. adevărat), întrucât admite o propoziție
subordonată introdusă printr-o structură de tipul that-clause, (c) fact poate apărea într-o structură
de identitate alcătuită din copula to be şi adjective cu funcţie informativă (sure, probable).
Pe de altă parte, evenimentele sunt identificate de elemente diferite: (a) predicate realizate
prin verbe şi locuţiuni verbale care exprimă plasarea spaţio-temporală (to happen – rom. a se
întâmpla, to take place – rom. a avea loc), verbe durative (to last – rom. a dura), verbe care
exprimă punctul iniţial şi punctul final al desfăşurării (to begin – rom. a începe, to end – rom. a
se termina), verbe care exprimă forţa cauzală (to cause – rom. a cauza), verbe de percepţie (to
see – rom. a vedea, to hear – rom. a auzi), (b) adjuncţi realizaţi prin adverbe de mod care
exprimă viteza de desfăşurare (quickly – rom. repede, slowly – rom. încet).

254
 1.3.2. Evenimente şi acţiuni
Van de Velde (2006) introduce în scala entităţilor abstracte, alături de evenimente şi fapte,
acţiunile. Sub aspect ontologic, acţiunile şi evenimentele sunt entităţi între care se pot stabili
asemănări şi deosebiri. Acţiunile şi evenimentele au în comun plasarea spaţio-temporală, viteza
de desfăşurare şi caracterul perceptibil. Spre deosebire de evenimente, existenţa acţiunilor se
subordonează indivizilor. Această proprietate definitorie a acţiunilor se regăseşte, în literatura de
specialitate, sub numele de agentivitate (Van de Velde 2006: 12) şi se reflectă în grupurile
nominale al căror centru este substantivul abstract acţiune (fr. action) care admit următoarele
poziţii sintactice: (a) modificator posesiv (son action – rom. acţiunea sa) sau complement al
numelui (l’action de Pierre – rom. acţiunea lui Pierre), modificator realizat prin adjectiv cu
interpretare agentivă (l’action gouvernamentale – rom. acţiunea guvernamentală), modificator
realizat prin adjectiv calificativ care caracterizează agentul prin intermediul unei acţiuni, dacă
proprietatea acţiunii este şi proprietatea agentului (cette action courageuse – rom. această
acţiune curajoasă).

2. Concluzie intermediară

În lumina testelor de identificare a entităţilor abstracte descrise mai sus, reiese că analiza
conceptuală consacrată, în filosofia analitică, faptelor şi termenului însuşi fact a privilegiat o
anumită interpretare, aceea de obiect informaţional relevant pentru adevăr. Polisemia
termenului, cel puţin în limba engleză, aproape că nu a contat. În continuare, vom arăta că
semantica termenului fapt trebuie privită mai comprehensiv, iar nuanţelor de sens care se pot
observa din contexte relevante să li se acorde importanţa pe care o merită. Vom folosi, în acest
sens, cazul limbii române şi ne propunem să demonstrăm două lucruri:
(a) polisemia fapt-eveniment este, în realitate, o polisemie echilibrată în sensul că interpretarea
de eveniment nu este marginală în română;
(b) datorită unei evoluţii semantice, termenul fapt şi-a dezvoltat o a doua polisemie, prin
intermediul termenului faptă, care provine din acelaşi trunchi etimologic şi care şi-a câştigat
independenţă morofologică, dar nu neapărat şi semantică.

3. Polisemia lui fapt în română

În limba română actuală, fapt are două sensuri principale1: (a) eveniment (întâmplare), în
expresiile fapt divers, fapt consumat şi în contexte de tipul faptul zilei, faptul zorilor, (b) obiect
informaţional, în fraze de tipul E un fapt că Ion a furat mașina, Fapt e că Ion a furat mașina.
Primul sens face trimitere la entităţi perceptibile, mai puţin abstracte în raport cu al doilea.

3.1. „Fapt” ca eveniment

3.1.1. Expresiile „fapt divers”, „fapt consumat”
Fapt divers şi fapt consumat demonstrează chiar prin structura lor fixă că entitatea
desemnată de fapt nu poate fi un obiect informaţional. Modificarea adusă de adjectivele divers şi
consumat face expresia incompatibilă cu predicate de activităţi intelectuale specifice obiectelor
informaţionale.

1
Izolat, fapt are şi un al treilea sens. Este vorba despre sensul de acţiune din expresia prins asupra faptului.
Prinderea cuiva asupra faptului este echivalentă cu flagrantul, care reprezintă probarea unei acţiuni infracţionale.
Probele juridice nu sunt abstracte şi, tocmai de aceea, prinderea asupra faptului desemnează ceva relevant juridic.

255
 (8) *Am luat cunoştinţă de faptul divers / faptul consumat că Matei a furat maşina.

Dacă se elimină modificatorul, combinaţia este admisă, şi fapt denotă realmente un fapt,
adică o entitate abstractă:

(9) Am luat cunoştinţă de faptul că Matei a furat maşina.

În schimb, dacă modificarea este conformă cu natura de entitate abstractă, este posibilă
combinarea lui fapt cu un modificator realizat prin adjective care exprimă efecte emoţionale ale
faptelor, ca în expresiile fapt surprinzător, fapt impresionant.

(10) Cercetătorii au descoperit faptul surprinzător / impresionant că virusul a dispărut.

Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu celălalt adjectiv, consumat. Este cel puţin
neobişnuit să se spună Am luat cunoştinţă de faptul consumat că Matei a furat maşina.
Consumat este, aici, un adjectiv care indică o anumită parte din desfăşurarea unui eveniment, și
anume partea finală. Dacă există o parte finală, atunci, există şi o desfăşurare, deci o dinamică.
Dinamica este caracteristică evenimentelor, nu faptelor.

3.1.2. Contexte de tipul „faptul zilei”

Termenul fapt mai are și un sens vechi, nearhaic, atestat în DLR. Este vorba despre sensul
de eveniment, identificat în locuțiunile adverbiale în faptul zilei, în fapt de zori. În DLR, sensul
termenului fapt din aceste locuțiuni este explicat astfel: „Clipa când începe un fenomen. În unire
cu cuvintele «zori», «dimineață», «zi» și «noapte», înseamnă momentul când începe ziua, când
se crapă de zi, revărsatul zorilor, sau când se înnoptează.”

3.2. „Fapt” ca obiect informațional

În româna de azi, se actualizează un sens modern al termenului fapt, care nu este înregistrat
în dicționare. Pentru a ilustra sensul nou al lui fapt, vom aplica următoarele teste semantico-
sintactice: (a) fapt cu sens nou nu poate primi determinări spațiale sau temporale, (b) fapt cu
sens nou nu poate fi obiectul unor predicate de percepție, (c) fapt cu sens nou poate fi obiectul
unor predicate care denotă activități intelectuale, (d) fapt cu sens nou poate fi specificat printr-un
adjunct propozițional negativ, (e) fapt cu sens nou nu admite adjuncţi adverbiali care exprimă
viteza de desfășurare.

(11) *Faptul de ieri de la facultate că Ana a copiat la examenul de limba română m-a
surprins.
(12) *Am fost martorul ocular al faptului că Ana a copiat ieri la examen.
(13) Am aflat faptul că Ana a copiat ieri la examen.
(14) E un fapt că profesorul nu a dat note mici la examen.
(15) *Faptul că Ana a copiat la examen a fost brusc.

4. Termenul „faptă” în româna actuală

4.1. Câteva consideraţii istorice

Limba română dispune de termenul faptă – etimologic identic cu fapt –, a cărui semantică
este deosebită de fapt, dar nu într-un mod fundamental. Termenul fapt este moştenit din latină

256
(factum), dar faptă este creat în limba română pe baza lui fapt. În româna veche, fapt a fost
folosit cu sensul de acţiune, specific astăzi lui faptă:

(16) Ci ne-or judeca pe fapt (ȘEZ. I, 15).

În exemplul (16), sintagma pe fapt înseamnă „după fapta noastră” și numește o acţiune
care a fost săvârșită de cineva.

4.2. „Faptă” ca acţiune

Termenul faptă numeşte o acțiune, iar glosele lexicografice din DLR atestă acest lucru.
Principalele sensuri ale termenului faptă identificate în DLR sunt sensuri vechi, dar nearhaizate
(„acțiune”, „act”, „ispravă”, „operă”), şi au în comun ideea că faptele pot fi săvârșite de cineva,
ca în exemplul de mai jos:

(17) Suflete! […] te veri cutremura cumu-ți va plăti Dumnezeu pre(a) faptele(a) tale (CUV.
D. BĂTR. II, 451)

4.3. Contexte în româna de azi

În româna actuală, faptă care denotă acţiuni se aseamănă cu fapt care denotă evenimente.
Pentru a evidenţia această asemănare, vom aplica o serie de teste comparative care dovedesc că
entităţile asociate celor două substantive au proprietăţi comune (plasare spaţio-temporală,
caracter perceptibil, durată şi viteză de desfăşurare). În contrast cu obiectele informaţionale, nici
acţiunile, nici evenimentele nu au caracter cognitiv. Proprietăţile entităţilor abstracte se reflectă
în româna actuală la nivel semantico-sintactic: (a) faptă cu sensul de acţiune şi fapt cu sensul de
eveniment pot primi determinări spațiale sau temporale, ca în (18a)-(18b), (b) faptă cu sensul de
acţiune şi fapt cu sensul de eveniment pot fi obiectul unor predicate de percepție, ca în (19a)-
(19b), (c) faptă cu sensul de acţiune şi fapt cu sensul de eveniment nu pot fi obiectul unor
predicate care denotă activități intelectuale, ca în (20a)-(20b), (d) faptă cu sensul de acţiune şi
fapt cu sensul de eveniment nu se pot specifica printr-un adjunct propozițional negativ, ca în
(21a)-(21b), (e) faptă cu sensul de acţiune şi fapt cu sensul de eveniment admit adjuncţi
adverbiali care exprimă viteza de desfășurare, ca în (22a)-(22b).

(18) a. Fapta de ieri de la facultate a fost neaşteptată.

b. Faptul divers de ieri de la facultate a fost neaşteptat.
(19) a. Am fost martorul ocular al faptei din facultate.
b. Am fost martorul ocular al faptului divers din facultate.
(20) a. *Ion a contestat fapta lui Mircea în ședință.
b. *Ion a contestat un fapt divers.
(21) a. *În ședință, Ion a discutat despre fapta că Mircea nu a venit o zi la serviciu.
b. *În şedinţă, Ion a discutat despre faptul divers că Mircea nu a venit o zi la serviciu.
(22) a. Fapta a fost săvârșită repede.
b. Faptul divers a avut loc repede.

5. Retrospectivă şi concluzii
Analiza filosofică și lexicografică din engleză a privilegiat o semnificație a termenului fact,
atribuindu-i un caracter inerent. În realitate, acest termen este un nume al entității fapt (obiect

257
informational relevant pentru adevăr) numai în anumite sisteme semantice ale unor limbi. Dacă
schimbăm sistemul, se modifică și semnificația. Ceea ce rămâne însă este tipologia entităților
abstracte. În schimb, numele entităților abstracte înregistrează variații interesante. Este și cazul
termenilor fapt și faptă din limba română. De cel mai mare interes este că un trunchi etimologic
comun a dus la specializări semantice diferite în română de linia semantică din engleză și
franceză, care a fost considerată, pentru mult timp, principală.

Bibliografie
Asher, Nicholas, 1993, Reference to Abstract Objects in Discourse, London, Kluwer Academic
Publishers, p.1-57.
Austin, John Langshaw, 1970a, „Truth”, în ames Opie Urmson, Geoffrey ames Warnock (ed.),
Philosophical Papers, ediţia a II-a, Oxford, Clarendon Press, p. 117-125.
Austin, ohn Langshaw, 1970b, „Unfair to Facts”, în ames Opie Urmson, Geoffrey James Warnock
(ed.), Philosophical Papers, ediţia a II-a, Oxford, Clarendon Press, p. 154-174.
DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, 2016, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan –
Alexandru Rosetti”, București, Editura Univers Enciclopedic.
DLR –Dicționarul limbii române, 1965, ediția a II-a, Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi Ion Coteanu
(ed.), București, Editura Academiei Române.
McMillan English Dictionary for Advanced Learners, 2007, ediția a II-a, Michael Rundell (ed.),
Oxford, MacMillan.
Oxford Dictionary of English, 2010, ediția a III-a, Agnus Stevenson (ed.), Oxford, Oxford University
Press.
Strawson, Peter Frederick, 1950, „Truth”, Proceedings of the Aristotelian Society, 24, p. 23-43.
The New Lexicon Webster’s Dictionary of the English Language, 1988, Encyclopedic Edition, New
York, LexiconPublications.
Van de Velde, Danièle, 2006, Grammaire des événements, Villeneuve d’Ascq, Presses
Universitaires du Septentrion.
Vendler, Zeno, 1967a, „Causal Relations”, Journal of Philosophy, 64, p. 255-261.
Vendler, Zeno, 1967b, „Facts and Events”, în Linguistics in Philosophy, Ithaca, Cornell University
Press, p. 122-146.
Wittgenstein, Ludwig, 2012 [1922], Tractatus Logico-Philosophicus, ediția a II-a, trad. Mircea
Dumitru, Mircea Flonta, București, EdituraHumanitas.

A COMPARATIVE PERSPECTIVE ON THE SEMANTICS OF THE NOUN FAPT.

THE CASE OF ROMANIAN

(Abstract)

This article aims to demonstrate that fapt is a polysemous word present in modern Romanian language and
it has two main meanings: the first one indicates an informational object and the second one refers to an event.
The two meanings of this noun are both related to the referent that they stand for. Whilst the first meaning of fapt
is associated with a purely abstract entity, the second one is related to an event. Due to the semantic evolution of
this term as registered in DLR, fapt gained secondary polysemy caused by the existence of another noun: faptă.
Although the pair fapt – faptă has the same etymological root (Lat. factum), the two nouns have different
meanings and references. In this paper, we will investigate, on the one hand, the ontological properties of the
entities correlated to fapt and faptă, and, on the other hand, the linguistic particularities of these two nouns in the
context of contemporary Romanian language.

258
 SEMANTICA TERMENULUI „VERDE” ÎN LIMBILE
ROMÂNĂ ȘI SPANIOLĂ

CARMEN LOZINSKI
Liceul „Miguel de Cervantes” București

1. Prin articolul de față ne propunem să aducem noi date cu privire la asemănările și

diferențele de organizare lexico-semantică dintre limbile română și spaniolă1, analizând
semnificațiile unui cuvânt uzual, moștenit din latină în ambele limbi2.
Pentru aceasta vom urmări: (1) polisemia termenului verde, (2) mobilitatea denotativă și
conotativă a acestuia în ultimele decenii și (3) frazeologia creată în jurul acestui nucleu
semantic în cele două limbi puse în relație.
Corpusul analizat a fost stabilit pe baza a numeroase dicționare generale, frazeologice, de
argou și dicționare bilingve, fiecare dintre acestea constituind lucrări de referință pentru
lexicografiile română și spaniolă3. Acesta nu este exhaustiv, dar oferă informații relevante și
poate constitui o bază obiectivă pentru viitoare studii de semantică contrastivă.
Rezultatele analizei noastre pot interesa filologii, traducătorii, dar și publicul larg (din
perspectiva cultivării limbii și a învățării lexicale într-o limbă străină) și pot contribui la actualizarea
lucrărilor lexicografice monolingve sau bilingve, în acord cu dinamica lexicului actual.

2. Verde este înregistrat de dicționarele românești și spaniole atât ca adjectiv, cât și ca

substantiv cu o polisemie bogată. Pe baza informațiilor lexicografice am delimitat următoarele
situații privind semantica acestui termen în cele două limbi puse în relație:
a) sensuri comune celor două limbi: I. (adj.) 1 care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în
general, a vegetației proaspete de vară. 2 (despre plante sau părți ale lor, în opoziție cu uscat)
plin de sevă, viu, care are frunze verzi; care este cules, rupt, recoltat de curând; viu. 3 (despre
legume și fructe) necopt, crud; care nu este încă bun de mâncat. 4 prin extensie (înv., reg.)
(despre oameni) care este foarte tânăr, care este lipsit de experiență (într-un domeniu de
activitate). 5 (fig.) (despre persoane, de obicei cu determinarea „la față”) a. palid, învinețit,
livid, vânăt, b. invidios, c. furios. 6 (despre lemne de foc) plin de sevă, umed, care este tăiat din
pădure de curând. 7 (loc) cu multă vegetație. 8 ecologist. II. (subst.) 1 una dintre culorile
fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a
ierbii fragede etc. 2 (pol., folosit mai ales la plural): verzii, partidul verzilor, „aparținător
mișcării ecologiste”. 3 (chim.) numele unor substanțe naturale sau sintetice folosite în pictură, ca
insecticide sau coloranți.

1
Vezi diversele lecturi tematice ale dicţionarelor bilingve româno-spaniole şi observaţiile privind
terminologia cromatică româno-spaniolă din articolele noastre citate în Bibliografie.
2
Pentru analiza paradigmatică şi sintagmatică a termenului cromatic verde, vezi Angela Bidu-Vrănceanu
(1976), (1992) şi (2008) şi Maria Grossman (1988). Discuţii privind productivitatea lexico-semantică a termenului
verde în limba română se regăsesc la Mariana Vârlan (2010) şi la Adriana Stoichiţoiu-Ichim (2005) şi (2011).
3
Vezi Sursele indicate la finalul articolului.
 b) sensuri specifice limbii române: I. (adj.) 1 (despre alimente sau produse alimentare)
proaspăt; (mai ales despre caș) care nu este (încă) zvântat. 2 (fig.) (despre oameni) a. care este
bine făcut; voinic; viguros; puternic; robust; b. curajos, îndrăzneț. 3 (despre manifestări,
atitudini etc. ale oamenilor) care exprimă, trădează sinceritate, franchețe; care este frust (cuvinte
verzi, purtare verde). 4 (despre pământ) care este arat de curând; care este jilav, umed. 5 (adv.)
tare, cu strășnicie, cu violență (a se mânia verde). II. (subst.) sensurile argotice: ca termen (înv.)
desemnează o băutură spirtoasă ieftină, folosit la plural (verzi) înseamnă „dolari”, iar în limbajul
toxicomanilor, prin calc semantic, desemnează canabisul, marijuana.
c) sensuri specifice limbii spaniole: I. (adj.) 1 (despre un vin produs dintr-un amestec de
struguri copți și acri) gust aspru. 2 (fig.) incipient, fraged, imatur; în fașă, în fază incipientă: en
mis años verdes „în frageda mea tinerețe”; un proyecto verde „un proiect în fază incipientă”. 3
(fig.) se spune despre primii ani de viață, sau ai tinereții. 4 (fig.) obscen, nerușinat. 5 (fig.)
deocheat, fără perdea, indecent.
Prin urmare, viejo verde este o sintagmă uzuală depreciativă cu sensul de „moș deșucheat;
crai bătrân”, și o falsă echivalență pentru sintagma bătrân verde4 (deși sensul de „viguros, în
putere” al lui verde a existat și în spaniolă, până la sfârșitul secolului al XVII-lea), viuda verde
înseamnă „văduvă care caută aventuri galante; văduvă veselă”, iar sintagmele chiste verde,
cuento verde, libro verde, película verde, comedia verde au sensul de
„glumă/poveste/carte/film/piesă obscene”.
II. (subst.) 1 iarbă. 2 vegetație, verdeață. 3 nutreț verde. 4 frunziș. 5 (Argent.) pășune. 6 (P.
Rico) câmp. 7 (Col. și Ec.) banană verde, care se folosește în dieta tradițonală. 8 (Ar., Ur.) mate;
infuzie de mate. 9 (folosit la plural) vârsta animalelor tinere: un potro de tres verdes („un mânz
de trei ani”). 10 (Bolivia, colocvial) agent de poliție. 11 (Spania, colocvial) jandarm. 12 (arg.)
bancnotă de o mie de pesete; (Cuba) bancnotă de un dolar.

3. Examinarea comportamentului combinatoriu al termenului verde evidențiază, pentru

ambele limbi puse în relație, o polisemie complexă și dinamică și productivitatea lexico-
semantică remarcabilă a acestuia în ultimele decenii.
Sintagmele cromatice în care verde este urmat de un determinant care precizează nuanța,
sunt rare în limba română: verde brotac, verde praz, verde smarald.
În spaniolă clasa sintagmelor cromatice referențiale create după acest tipar este cu mult
mai amplă și se actualizează frecvent: verde botella, verde césped/pasto, verde esmeralda, verde
guisante, verde hierba, verde hoja, verde jade, verde lago, verde malaquita, verde manzana,
verde mar, verde militar, verde monte, verde musgo, verde oliva, verde pino, verde pistacho,
verde prado, verde rana, verde savia, verde seda, verde semáforo, verde petróleo, verde pizarra
(„verde ca tabla”, sens opac vorbitorului de limbă română în lipsa raportării la realitatea
extralingvistică specifică, fiindcă în Spania majoritatea tablelor din săile de curs sunt verzi),
verde mate („verde ca băutura mate”), verde Nilo („verde ca apa Nilului”, calc după franțuzescul
vert Nil, care l-a dat în română pe vernil).
În limba română mai regăsim termenul verde în locuțiunea adjectivală de verde „1 (despre
cărțile de joc) care are figuri sau desene în formă de frunză, de culoarea numită „pică”; 2 (în
limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru” și în locuțiunea
adverbială în verde, „în legătură cu verbul «a se îmbrăca», având sensul „în haine de culoare
verde”.

4
Sintagma bătrân verde are drept corespondent în spaniolă pe viejo fornido.

260
 În ambele limbi verde apare într-o multitudine de sintagme denotative sau cu sens
figurat care desemnează:
a) specii de plante și animale: ardei verde, frasin verde, poamă verde „varietate de
struguri cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară”,
pepene verde, mere verzi „un soi de mere”, alge verzi „alge în care predomină clorofila”, lăcustă
verde „căluț, cosaș”, (reg.) fluture verde „libelulă”, gândac verde „1 ileană; 2 cantaridă”,
broască verde, ciocănitoare verde, fazan verde, omidă verde, algas verdes „alge verzi”, chile
verde „(Mexic) ardei iute verde”, mate verde „mate amar”, oronja verde „omidă verde”, pico
verde „ciocănitoare verde”.
b) plante și legume care se consumă proaspete sau înainte de a ajunge la maturitate:
usturoi verde, ceapă verde, fasole verde, mazăre verde, pătlăgele verzi, măsline verzi și
corespondentele lor spaniole judía verde, guisante verde, arvejas verdes, habas verdes,
aceitunas verdes, tomates verdes.
c) alimente și băuturi: icre verzi „s. 1 (pop.) salată de pătlăgele verzi tocate, preparată cu
ceapă, ulei și oțet.”, ceai verde „ceai pregătit din frunze tinere, verzi”, zâna verde „(înv.) absint”,
salsa/mojo verde „sos pe bază de pătrunjel, folosit în special la pește”, carnero verde „rețetă de
carne de berbec”.
d) sărbători și credințe religioase: joia verde „a doua joi după Paște în care, la catolici, se
face o procesiune euharistică într-un loc înverzit”, joița verde „a patra zi din prima săptămână
din Postul Mare (Paști).
e) pietre prețioase: verde antic „matostat”, cobre verde „malachit”, malaquita verde
„malachit”.
f) culori folosite în pictură, coloranți și produși chimici: verde (subst.) materie colorantă
de culoare verde, care are diverse utilizări în industrie: verde de Paris „compus de arsenit de
cupru și acetat de cupru, foarte toxice, folosit ca insecticid; soluție preparată cu acest compus”,
verde chinezesc „colorant textil, extras din coaja, de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante
care cresc în China”, verde malachit „materie colorantă bazică, ce dă coloranți verzi, cu nuanțe
albastre (…)”, verde malaquita „verde malachit”, verde veronés.
g) realități istorice: cămăși verzi „(ist.) legionari”, La Marcha Verde „Marșul Verde”,
sintagmă consacrată prin uz pentru a desemna „Invazia marocană a Saharei spaniole, din 6
noiembrie 1975”.
h) altele: masă verde2 „furaj”, nutreț verde „nutreț proaspăt cosit”, conveier verde „sistem
de organizare a producerii nutrețurilor verzi pentru a se asigura hrănirea continuă a animalelor”,
aur verde „pădurea ca bogăție vegetală, naturală; vegetație; (restr.) pădure”, piață verde „piață
de legume proaspete”, gard verde „gard viu”, zonă verde „porțiune de teren cultivată cu iarbă,
pomi, flori etc.”, piei verzi „piei brute, neargăsite, neprelucrate, netăbăcite”, masă verde1 „1
masă acoperită cu postav verde la care se joacă jocuri de noroc. 2 masă în jurul căreia stau
diplomații când duc tratative, negocieri”, bilet verde „(fam.) dolar”, omuleți verzi „extratereștri”,
icre verzi (pop.) „s. 2 (fig.) lucru imposibil”; tapete verde „(fig. și fam.) masă de jocuri de
noroc”, habas verdes „(fig.) cântec și dans popular din Castilla la Vieja”, Cartea Verde
„Coranul”, seto verde „gard viu”, pasto verde „nutreț verde”, abono verde „îngrășământ
organic”, zona verde „zonă verde”, seda verde „mătase care se obține din coconi neopăriți/vii”,
vía verde „1 drum în natură; 2 autostradă cu plată/peaj în Portugalia”, oro verde „aur verde”
(sintagmă care trimite la o multitudine de referenți ‒ la avocado în Mexic, la smaralde în
Columbia, la planta de coca în Peru, la canabis și la soia în diverse țări din America de Sud).

261
 4. În ultimele decenii termenul verde și-a îmbogățit semantismul cu noi valori denotative și
conotative în ambele limbi, drept care îl regăsim în numeroase sintagme din diverse registre
stilistice.
O serie de sintagme cromatice, create după tiparul lingvistic verde+nume de obiect, și-au
extins sfera de întrebuințare dincolo de terminologia comercială și au pătruns în limbajul curent.
Fenomenul ține de preluarea mimetică, de caracterul prețios al exprimării și de tendința de
internaționalizare a lexicului și se manifestă în ambele limbi puse în relație: verde lime, verde
mentă, verde pin, verde jad, verde crud greenery, verde kale, verde (de lichior) Chartreuse,
verde măslină, respectiv verde menta, verde lima, verde bosque, verde musgo, verde quetzal.
Alte sintagme recente trimit la ideea de aprobare, acord, permisiune, liberă trecere:
linie verde, lumină verde, semafor verde, semnal verde s. 2, undă verde s. 2, luz verde, semáforo
verde.
În argoul toxicomanilor regăsim sintagmele broască verde, care desemnează un drog de
sinteză, și proiectul verde „marijuana”.
Cele mai numeroase sintagme recente aparțin domeniilor supuse unui proces de înnoire
terminologică accentuată, sau trimit la politicile legate de mediu și de protecția acestuia, la
folosirea energiilor neconvenționale și a acțiunilor nepoluante.
Ilustrăm aceste inovații lexico-semantice recente din cele două limbi, grupându-le în
funcție de domeniile referențiale:
a) economie: economie verde „economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon”,
întreprinderi verzi, companie verde „companii care își derulează activitatea astfel încât să
reducă impactul asupra mediului” și, respectiv, economía verde, compañía verde.
b) fiscalitate: timbru verde „taxă pentru anumite produse electrice și electronice,
evidențiată separat pe etichete și facturi la vânzarea acestora”, taxă verde, fiscalitate verde,
respectiv fiscalidad verde, medidas fiscales verdes, impuestos verdes, toate având sensul de
„taxe/impozite care contribuie la descurajarea anumitor activități care ar aduce prejudicii
mediului înconjurător”.
c) protecția mediului: clădire/locuință verde „clădire/locuință construită și folosită în
mod responsabil față de mediul înconjurător”, energie verde „energie electrică din surse
regenerabile și nepoluante”, certificate verzi „documente care atestă tranzacționarea cantității de
energie electrică produsă din surse regenerabile”, „sistem de promovare a producerii energiei
din surse regenerabile”, piața certificatelor verzi „piață pe care se tranzacționează aceste
documente”, achiziții publice verzi5, formular verde „model de formular folosit în cazul
achiziției de produse și servicii ecologice”, coridor/culoar verde „parc public cu zone de
relaxare și petrecere a timpului liber”, care tinde să substituie sintagma mai veche zonă verde,
Coridor verde al Dunării „habitat/ecosistem riveran”.
În spaniolă găsim sintagme similare precum: edificio/vivienda verde, energía verde,
kilovatios verdes, certificados verdes, el mercado de los certificados verdes, tecnología verde
„tehnologii alternative pentru înlocuirea substanțelor chimice etc., care produc schimbări
climatice”, Garantías de origen verde (GdO) „certificate pentru electricitatea din surse
regenerabile”, iar în presă se actualizează sintagma el desierto verde „deșertul verde”, care
trimite la peisajele sărace în vegetație și faună sălbatice, provocate de agricultura industrială sau
de monoculturi precum cea de soia, ori cea de arbori pentru producerea celulozei.

5
După cum reiese din titlul unui document oficial de pe site-ul Ministerului Mediului: Criteriile UE pentru
achiziţiile publice verzi, mmediu.ro, 25.08.2016.

262
 d) transport: semnal verde „s.1 (circulație) permisiune de trecere”, undă verde „s. 1
(circulație) sistem de circulație care permite autovehiculelor care circulă cu o anumită viteză,
constantă, să întâlnească numai lumina verde a semafoarelor”, carte verde „s. 1 asigurare de
răspundere civilă auto, valabilă numai în afara teritoriului României”; carta verde „carte verde s. 1”.
e) legislație europeană: carte verde „s. 2 permis de rezidență. s. 3 (în legislația UE) tip de
document din legislația europeană”, carta verde „carte verde s. 2”.
f) politică: linia verde „linie telefonică care aparține Secretariatului General al Guvernului,
înființată cu scopul creșterii gradului de transparență a actului de guvernare”, masă verde1 „s. 2
masă în jurul căreia stau diplomații când duc tratative, negocieri, masă la care se tranșează
litigiile”, coridor verde „s. 2 culoar terestru prin care este permisă retragerea armatei ruse și a
muniției din Transnistria.”, mesa verde „masă verde1 s.2”, La Izquierda Verde, el socialismo
sostenible del siglo XXI „Stânga Verde, socialismul sustenabil al secolului XXI”.
g) armată: beretele verzi, las boinas verdes „forțele speciale ale armatei Statelor Unite sau
ale Marii Britanii”, alertă verde „risc scăzut de atac terorist”.
h) telecomunicații: număr verde „linie telefonică specială, număr la care se poate apela
gratuit”, telefon verde „linie telefonică gratuită dedicată informării și educării publicului în
domeniul protecției mediului”, devenit, prin trunchiere, telverde „număr de telefon la care apelul
este gratuit”.
i) sport: centură verde, tricou verde, respectiv, cinturón verde „(la judo, karate) centură a
cărei culoare exprimă poziția unui sportiv în ierarhia luptătorilor”, maillot verde „tricou de
culoare verde purtat de liderul clasamentului sprinterilor în Turul Franței”.

5. Frazeologia creată în jurul nucleului semantic verde este mai bogată și mai expresivă în
limba română față de limba spaniolă.
Astfel, pentru limba română am inventariat locuțiuni și expresii din diverse registre
stilistice precum: verde ca bradul „sănătos tun, viguros, robust”, la moșii cei verzi „niciodată, la
Paștele cailor”, de când cu moșii verzi „de foarte multă vreme”, adio și-un praz verde!, expresie
folosită pentru a exprima indiferența totală față de cineva, pentru a spune „nu-mi pasă”, din
pământ, din iarbă verde „cu orice preț, prin orice mijloc”, de verde și-a mâncat rodul „de tânăr
și-a irosit averea”, de când era cu buricul verde „de când era copil mic”, Paște, murgule, iarbă
verde „poți aștepta mult și bine”, ai să scapi la iarbă verde! „ai răbdare, vei izbuti!”, cât va
călca iarba verde „cât va trăi”, a avea inima verde „1 a fi vesel; 2 a fi viteaz”, a munci verde „a
munci din greu”, a merge/a ieși la iarbă verde „a ieși la picnic, a ieși în mijlocul naturii”, a
spune verde sau a spune verde în ochi/în față sau a spune verde, românește „a spune adevărul
fără menajamente; fără ascunzișuri; sincer”, a-l vedea cu ochii verzi „a-l vedea așa cum este în
realitate”, a i se face (cuiva) verde înaintea ochilor/a vedea verde „a i se face (cuiva) rău, a-i
veni amețeală (de frică, de mânie, de supărare)”, a visa/a vedea/a spune cai verzi (pe pereți) sau
a visa icre verzi (reg.) „a visa, a spera lucruri irealizabile/fanteziste”, a umbla după cai verzi pe
pereți (pop.) „a-și face planuri irealizabile, a fi nerealist”, a visa codri verzi (reg.) „a fi foarte
flămând”, a spune/a îndruga/a înșira (la) verzi și uscate/ verzi și mărunte „1 a vorbi mult și fără
rost, a flecări. 2 a spune minciuni.”, a tăia frunză verde și lafuri și talafuri (reg.) „a spune
nimicuri, a pălăvrăgi”, a vedea stele verzi/a-i sări cuiva stele verzi din ochi „a simți o durere
insuportabilă în urma unei lovituri puternice”, a nu mai călca iarba verde „a fi mort”, a călca în
străchini verzi/a umbla după străchini verzi (pop. și fam.) „1 a face gafe; a umbla neatent, cu
stângăcie; 2 a avea aventuri amoroase”, a trage verde pe albastru (pop.) „a trăi rău, în lipsuri, în
sărăcie”, a ajunge la creangă verde „a avea noroc, a reuși”, pe lângă lemnul uscat arde și cel
verde „pe lângă cei vinovați plătesc și cei nevinovați”, a se închina ca la un codru verde „a se

263
închina cu venerație”, a câștiga/a pierde la masa verde „(sport) a câștiga/a pierde prin decizia
arbitrilor”, a deschide pe verde, a închide pe verde, locuțiuni din limbajul economic curent,
care au sensul de „a înregistra creșteri la bursă” și locuțiunile și expresiile argotice de-al lui
frunză verde „boschetar”, a avea umoarea verde „a avea chef de scandal”, a da (cuiva) verde „a
alunga pe cineva”, a pune (pe cineva) pe verde „a concedia (pe cineva)”, a fi pe verde „a fi
șomer”, pus pe verde „concediat, dat afară din serviciu”, a merge la iarbă verde „a căuta
marihuana”.
Inventarul expresiilor spaniole este ceva mai redus: en sus años verdes „în tinerețea lui”,
están verdes „Verzi sunt strugurii!; să așteptăm, să nu ne grăbim!; aș vrea, dar nu se poate”,
verde y con asas (colocvial) „a fi evident”, darse/pegarse un verde „(colocvial) 1 a se amuza, a
se înveseli; 2 a se încurca cu o femeie ușoară; 3 a se îmbuiba, a se îndopa cu; 4 (arg.) a pipăi”,
poner verde a alguien sau poner de verde y amarillo (colocvial) „a face cu ou și cu oțet”, no
dejar ni verde ni seco „a da iama; a distruge complet”, ponerle los ojos verdes a alguien „a-i
învineți ochii cuiva”, abrir/cerrar en verde (econ.) „a înregistra creșteri la bursă”, meter en
verde „a da la iarbă, la păscut”, estar verde (arg.) „a avea antecedente penale”, estar metido en
verde (d. vânătoare) „a te descurca cu ce găsești în natură, a te descurca cu ce ai la dispoziție”,
verde y sin segar „copt, pregătit”, entre verde y seco (Chile) „mai mult sau mai puțin”, arder
verde por seco „a plăti păcatele altuia”, dejar secar en verde „a grăbi evenimentele, a începe
mai devreme”, a buenas horas mangas verdes, proverb folosit când cineva sare târziu în ajutor
pentru a remedia ceva ireparabil.

6. Analiza semanticii termenului verde în limbile română și spaniolă a pus în evidență

polisemia amplă a acestuia, o serie de inovații semantice recente și tendința de
internaționalizare a lexicului celor două limbi puse în relație.
Termenul are o polisemie mai amplă în spaniolă, și constituie nucleul semantic al unei
frazeologii deosebit de bogate în română, ceea ce creează, implicit, multe „casete goale” sub
aspectul lexicalizării și face dificilă stabilirea corespondențelor exacte între cele două limbi, în
dicționarele bilingve și în traduceri.
Din punct de vedere referențial majoritatea noilor semnificații ale lui verde aparțin
domeniilor economico-financiar, protecția mediului, politic, administrativ, modă și design,
domenii supuse unui proces de înnoire terminologică accentuată. Noile lexicalizări și sintagme
reprezintă, cel mai adesea, calcuri semantice sau frazeologice, după un model comun mai
multor limbi (englez, francez, italian).
Actualizarea frecventă a semnificațiilor recente ale lui verde și noile situații de decalaj
semantic dintre cele două limbi puse în relație ar justifica includerea noilor sensuri și sintagme
în viitoarele dicționare bilingve româno-spaniole.
Nu în ultimul rând, analiza oferă date interesante atât despre specificul semantic al
limbilor, cât și despre fenomenul globalizării lingvistice.

Surse

Clave, 2000: Diccionario de uso del español actual, Madrid, Ediciones SM.
Cumbre, 2001: Aquilino, Sánchez (coord.), Gran diccionario de uso del español actual (basado en el
Corpus lingüístico Cumbre), Madrid, SGEL.
DARG, 2006: Volceanov, George, Dicționar de argou al limbii române, București, Editura
Niculescu.

264
DCF, 2015: Bucă, Marin, Cernicova Mariana, Dicționar de câmpuri frazeologice, București, Editura
Pescăruș.
DCR2, 1997: Dimitrescu, Florica, Dicționar de cuvinte recente, ediția a II-a, București, Editura
Logos.
DEXI, 2007: Dima Elena (coord.), Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Chișinău, Editura
Arc & Gunivas.
DLR, 2002: Dicționarul limbii române, tomul XIII, partea a II-a, Litera V, București, Editura
Academiei Române.
DRS1, 1979: Calciu, Alexandru, Duhăneanu Constantin, Munteanu Dan, Dicționar român-spaniol,
București, Editura Științifică și Enciclopedică.
DRS2, 2009: Calciu, Alexandru, Zaira Samharadze, Dicționar român-spaniol, București, Editura
Univers Enciclopedic Gold.
DUE, 1998: María, Moliner, Diccionario de uso del español, segunda edición, Madrid, Editorial
Gredos.
MDA, 2003: Micul dicționar academic București, Editura Univers Enciclopedic.

Bibliografie

Bidu-Vrănceanu, Angela, 1976, Analiza structurală a vocabularului limbii române contemporane.

Numele de culori, București, CMUB.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 1992, „Numele de culori – semantică, lingvistică, semiotică (I)”, Studii și
cercetări lingvistice, nr. 3, p. 279-290.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2008, Câmpuri lexicale din limba română. Probleme teoretice și aplicații
practice, București, Editura Universității din București.
Grossman, Maria, 1988, Colori e lessico. Studi sulla struttura degli aggettivi di colore in catalano,
castigliano, italiano, romeno, latino ed ungherese, Tübingen, Gunter Narr Verlag.
Lozinski, Carmen, 2014, „Structuri semantice în dicționarele bilingve româno-spaniole”, în Rodica
Zafiu, Ariadna Ștefănescu (ed.), Limba română: Diacronie și sincronie în studiul limbii române.
Actele celui de al 13-lea Colocviu al Departamentului de limba română (București, 13-14
decembrie 2013), vol. II, București, Editura Universității din București, p. 335-343.
Lozinski, Carmen, 2016, „Sinonimia din perspectiva lexicografiei bilingve”, în Gabriela Stoica,
Mihaela Constantinescu (ed.), Perspective comparative și diacronice asupra limbii române.
Actele celui de al 15-lea Colocviu Internațional al Departamentului de limba română (București,
26-27 noiembrie 2015), vol. II, București, Editura Universității din București, p. 297-310.
Lozinski, Carmen, 2017, „Termenii cromatici în limbile română și spaniolă: echivalare și traducere”, în
Helga Bogdan Oprea, Andreea-Victoria Grigore, Rodica Zafiu (ed.), Lingvistică românească,
lingvistică romanică. Actele celui de al XVI-lea Colocviu al Departamentului de Lingvistică
(București, 25-26 noiembrie 2016), București, Editura Universității din București, p. 313-322.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2005, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate,
București, Editura All.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2011, „Un aspect al neologiei semantice: cromatica politică”, în Rodica
Zafiu, Camelia Ușurelu, Helga Bogdan Oprea (ed.), Limba română: Ipostaze ale variației
lingvistice. Actele celui de al 10-lea Colocviu al Catedrei de limba română (București, 3-4
decembrie 2010), vol. I, București, Editura Universității din București, p. 357-377.
Vârlan, Mariana, 2010, „Productivitatea lexico-semantică a termenului cromatic „verde” în limba
română”, în Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (ed.), Limba română.
Controverse, delimitări, noi ipoteze. Actele celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba

265
 română (București, 4-5 decembrie 2009), vol. I, București, Editura Universității din București,
p. 325-330.

THE SEMANTIC OF THE TERM VERDE ‘GREEN’ IN ROMANIAN

AND SPANISH LANGUAGES

(Abstract)

Using a large corpus and modern research methods, we analyze the semantics of the lexeme verde ‘green’
in Romanian and Spanish.
In both languages the inventory includes polysemous meanings, as well as phrases, collocations and
lexical combinations, some of which express a chromatic characteristic. We also register recent meanings and
constructions created with the term verde ‘green’, most of which are lexical loan translations, indicating an
obvious tendency of both languages towards the internationalization of the chromatic terminology field. Cultural
specificity of each language is emphasized by offering examples of idiomatic expressions which contain this
name of colour.
Our analysis shows the structural similarities and differences between the two languages and the main
difficulties regarding translations and the entries in bilingual dictionaries.

266
 SUFIXUL -EALĂ (-IALĂ / -ALĂ) ÎN LIMBA ROMÂNĂ ȘI
SUFIXUL -DELA ÎN LIMBA PORTUGHEZĂ.
UN CAZ DE ECHIVALENȚĂ?

IRINA LUPU
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti
CLAUDIA VLAD
Universitatea din București

În acest articol ne propunem analiza procedeelor de formare a substantivelor deverbale cu

sufixul -eală în limba română și cu sufixul -dela în limba portugheză. Alegerea nu este
întâmplătoare. Sufixul -eală (cu variantele -ială, -ală), de origine slavă, formează în limba română
substantive deverbale ce prezintă valori semantice specifice acestei categorii și se utilizează mai
ales în registrul familiar. Multe dintre cuvintele formate cu sufixul -eală au ca echivalente în limba
portugheză substantive deverbale formate cu sufixul -dela, de origine latină.

1. Structura morfologică a cuvintelor derivate

Pentru a descrie structura morfologică a cuvintelor analizate în acest articol am folosit mai
mulți termeni explicați mai jos.
Radicalul1 / rădăcina este unitatea morfologică simplă care constituie nucleul cuvântului
și se întâlnește într-o serie de derivate. În bibliografia de specialitate, uneori termenii se
suprapun. Rădăcina este „the ultimate element from which words are derived” (Aronoff 1994:
5) sau „partea care rămâne după ce am eliminat afixele și elementele de flexiune, care are sens
lexical” (Reinheimer-Rîpeanu 1974: 13). În GALR, termenul radical corespunde morfologiei
cuvintelor simple, iar termenul rădăcină este folosit în descrierea structurii cuvintelor derivate.

„Radicalul se poate reduce la o unică unitate morfematică (reprezentand un morfem

independent), cf. pădur-e, cas-ă, sau poate fi reprezentat printr-o grupare de morfeme
lexicale cuprinzând unul (căs + u + ă) sau mai multe (re + îm-pădur -i) morfeme

1
În limbile romanice, radicalul nu corespunde întotdeauna unui cuvânt. Apare legat în mod direct (sau nu) de
temă și de elementele de flexiune. În portugheză, un radical de tipul [martel]RN are nevoie de un indice tematic
pentru a se realiza ca un cuvânt (pt. martelo), în timp ce un radical precum [açúcar]RN, corespunde unui cuvânt (cf.
Villalva 2003, 2008). În acest sens, Almeida Coelho (2003: 38) observă că, în portugheză radicalele care coincid cu
forma cuvântului bază sunt radicale care se termină de obicei în elemente consonantice.
Reinheimer-Rîpeanu (1974: 13) vorbește despre rădacini legate (racines liées/bound roots) care se combină
cu elementele de flexiune prin intermediul unui afix (ro. incălţa, descălţa; pt. inflacionar, deflacionar; unde ro.
călţ, *flac sunt radicale care nu pot aparea în mod independent, ci doar în combinație cu elemente derivaționale, ro.
încălţa, descălţa, încălţător, încălţăminte).
Radicalul poate cunoaște modificări de ordin fonetic în combinație cu elemente de flexiune sau de derivare
(ro. floare, florăreasă, florar, înflori, pt. lápis, lapizinho).
 lexicale dependente. Din punctul de vedere al descrierii (dar i al clasificărilor)
flexionare, structura mono- sau plurimorfematică a radicalului este lipsită de relevan ă:
indiferent de structura sa internă, el reprezintă totdeauna axul organizator al paradigmei
flexionare a unui cuvânt. Cu această accep ie, termenul nu se suprapune celui de
rădăcină (bază a derivării, identificabil cu morfemul independent, deci i cu radicalul
neanalizabil)” GALR (2008:16).

Vom folosi termenul radical atât în descrierea cuvintelor simple, cât și în descrierea
cuvintelor derivate, într-o viziune asemătoare cu cea a modelului morfologic propus de
Villalva (2007).
Tema este unitatea ierarhică superioară radicalului care specifică clasa tematică din care
verbul face parte (Villalva 2007: 77).
Sufixul infinitivului în funcție de care, potrivit tradiției gramaticii, s-a realizat
clasificarea în conjugări, este evidențiat mai jos conform modelulul Villalva (2007). Trebuie
menționat că, în portugheză, acest sufix este format din vocala tematică și morfemul -r (pt.
cantar, secar, beber, escurecer, partir), în timp ce în română, apare doar vocala tematică (ro.
cânta, lucra, vedea, plânge, dormi, acri, urî2).
Modelul propus folosește aceleași mijloace în analiza cuvintelor simple și a cuvintelor
derivate și marchează atât elementele de flexiune, cât și cele de derivare.

[[secRV aVT]TV rflex]V („a seca”)

[[secRV aVT]TV mflex]V („seacă”, pers. a III-a pl)
[[[escurRV ecsuf]RV eVT]TV rflex]V („a întuneca”)3
[[[escurRV ecsuf]RV eVT]TV mflex]V („întunecă”, pers. a III-a pl)

[[curățRV aVT]TV Øflex]V

[[acrRV iVT]TV Øflex]V
[[acrRV eVT]TV scflex]V (persoana a III-a pl)

2. Derivatele cu -eală / -ială / -ală în română

2.1. Originea sufixului

Originea este sufixul slav -dlo cu două variante, -a(d)lo și -i(d)lo4, ambele reprezentate
în limba română prin sufixele (care formează nume feminine) -ală și -ilă5. Forma -eală ar fi
rezultat din alipirea lui -ală la teme cu consoană palatală (Avram 1960: 176). În limbile slave
-a(d)lo formează nume de instrumente. Printre împrumuturile cu valoare de nume de

2
Româna și portugheza au moștenit infinitivul latinesc. În română (și în dialectele din Italia de sud și de nord)
există o formă de infiniv abreviată care nu prezintă silaba -re. În română forma completă (lungă) e folosită ca
substantiv feminin (cîntáre), în timp ce forma scurtă se folosește ca infinitiv verbal (împreună cu a < ad: a cîntá)
(Lausberg 1981: 377).
3
Verbul escurecer, un verb derivat de la adj. escuro („închis, întunecat”), prezintă un radical complex,
escurec-, format din escur- și sufixul ec-.
4
Mioara Avram combate teoria lui Philippide (din Principii de istoria limbii) conform căreia prefixul vine
parte din lat. -ella, parte prin analogie, diferențiindu-se astfel -eală, -ială pentru substantive deverbale ca amețeală,
boială și -ilă, din -eală, pentru a arăta persoana căreia îi aparține o calitate în gradul cel mai puternic posibil (Avram
1960: 171).
5
Pentru o discuție privind originea comună a acestor sufixe, alături de -ală și -ilă care formează nume
masculine pentru tipuri comice legendare (tândală, păcală; zorilă, surdilă) vezi Avram (1960: 171-176).

268
instrument din limbile slave menționăm: sucală cf. bg., scr. sukalo (DEX), v. sl. суkaлo
(DLR), care poate fi analizat prin verbul (a) suci6.

2.2. Structura morfologică a derivatelor cu -eală / -ială / -ală

2.2.1. Variante
Sufixul -eală are variantele fonetice -ială și -ală.
 -eală: se atașează radicalului consonantic; agonisi > agoniseală, frunzări >
frunzăreală, îndrăzni > îndrăzneală, tocmi > tocmeală; îngăima „a vorbi confuz” >
îngăimeală „vorbă încurcată”, bura „a ploua mărunt și des” > bureală „ploaie
măruntă și deasă”; negură > negureală „negură, beznă”; fierbinte > fierbințeală
„căldură dogoritoare, arșiță”, uituc > uituceală etc.
 -ială: variantă fonetică literară a lui -eală, se atașează radicalului vocalic7; altoi >
altoială, bâjbâi > bâjbâială, fleșcăi > fleșcăială, îndoi > îndoială, polei > poleială,
vâjâi > vâjâială, zbârnâi > zbârnâială, încuia > încuială etc.
 -ală: apare regional, după radical în [ʒ], [r], [ʃ], [ts], [z]: îngriji > îngrijală, mânji >
mânjală, mohorî > mohorală, posomorî > posomorală, buși > bușală, căptuși >
căptușală, ameți > amețală, umezi > umezală etc.
De asemenea, menționăm sufixul -ală8, forma originară din care a evoluat -eală. Se
combină cu baze verbale cu înfinitivul în -a sau -e neaccentuat, cu radical consonantic în [k]
sau [g]: încurcală „(Mold.) încurcătură (= amestecătură de fire, de ațe)” (DA) și „(înv.)
uneltire” (MDA) < (a se) încurca „a se încâlci (cu noduri care nu se pot descurca ușor); (înv.)
a unelti”, tocală „(înv., Munt.) vorbărie, pălăvrăgeală; (pop., fam.) om care pălăvrăgește,
flecar” < toca „a vorbi întruna”; diregală „(reg.) preparat pentru acrirea ciorbelor și pregătirea
laptelui acru” < direge (drege) „a îmbunătăți (mâcăruri, băuturi) în privința gustului, a
calității, adăugând ingrediente, aplicând diverse metode de preparare”.

2.2.2. Baze
Sufixul -eală formează în limba română substantive deverbale (nume de acțiune).
Formațiile cu -eală sunt analizabile în raport cu:
 verbe cu infinitivul în -a sau -i (cele mai numeroase fiind cele cu infinitivul în -i):
ameți > amețeală, cheltui > cheltuial9; căpia > căpială, scărmăna > scărmăneală10;
 verbe cu infinitivul în -e (foarte rar, înv. și reg.): băteală „bătătură” > bate, coseală
„cusătură” > coase;

6
Alte formații împrumuturi neanalizabile: nicovală cf. sl. nakovalo (DLR), țesală cf. sl. цecaлo (DLR), bg.
esalo (DEX), vatală (vătală) „instrument mobil al războiului de țesut care susține spata și permite dirijarea suveicii
prin rost…” cf. bg. vatala (DLR, DEX).
7
La care am putea adauga formele cu tema în consoane semioclusive (africate) prepalatale [tʃ] [dʒ] din amăgi
> amăgeală, ciomăgi > ciomăgeală, cotcodăci > cotcodăceală sau oclusive palatale [c] [ɟ] din ochi > ocheală,
urechea > urecheală, zbughi > zbugheală. În cazul unor cuvinte precum capia > capială, unde derivatul se
formează tot de la radical vocalic, punem spune că este vorba despre varianta -ală.
8
Pentru etimologie vezi infra 3.
9
În majoritatea cazurilor, verbele de conjugarea a IV-a care formează derivate cu -eală formează prezentul în
-esc (Ciobanu 1960: 130).
10
Unele verbe de conjugarea I care formează derivate cu -eală, cele cu tema în -ia, au oscilat între conjugarea
I și conjugarea a IV-a: încleia - înclei, învăpăia - învăpăi, scâlâmbăia - scălâmbăi (posibil derivatele cu -eală să fie
de fapt tot de la forma de conjugarea a IV-a) (Ciobanu 1960: 130).

269
  substantive sau adjective (rar)11: negură > negureală, boltă/bolti > bolteală „arcuire,
boltitură”, fierbinte > fierbințeală, uituc > uituceală, albastru/albăstri > albăstreală,
aspru/aspri > aspreală etc.
Originea bazelor este foarte diferită. Sufixul se alătură bazelor moștenite din latină
(asudeală, asupreală, cruceală, fierbințeală), slave vechi (clăteală, dubeală, oboseală),
grecești (chiverniseală, pricopseală), turcești (boială), romanice (murmureală, tutuială) etc.
Bazele sunt cuvinte vechi, mai rar neologice (mitingeală, smuticeală).

2.3. Valorile semantice ale derivatelor cu -eală / -ială / -ală

Valorile semantice ale derivatelor cu -eală sunt următoarele:

 Acțiunea. Cu bază verbală, exprimă conținutul semantic al verbului bază și sunt
sinonime cu infinitivele în -re: amăgeală „acțiunea de a amăgi”, boscorodeală
„acțiunea de a boscorodi”, îmbrânceală „acțiunea de a îmbrânci”, războială
„acțiunea de a se război”, slugăreală „acțiunea de a slugări”, smuceală „acțiunea de
a smuci”;
 Acțiunea și rezultatul ei: agoniseală „economii, câștig” cf. agonisi, bănuială cf.
bănui, cheltuială cf. cheltui, croială cf. croi, fandoseală cf. fandosi, flecăreală cf.
flecări, gângureală cf. gânguri, învoială cf. învoi, oboseală cf. obosi, orânduială cf.
orândui, păcăleală cf. păcăli, pălăvrăgeală cf. pălăvrăgi, smiorcăială cf. smiorcăi,
sforăială cf. sforăi etc. (deverbale)12;
 Concretizat - rezultatul acțiunii: îndoială „îndoitură a corpului; nesiguranță,
neîncredere, bănuială”, mucegăială „strat de mucegai, igrasie”, bumbăceală „bătaie”
cf. bumbăci „a bate zdravăn pe cineva”, zicală „proverb” cf zice etc.13 ; obiectul /
materia rezultat(ă) din acțiunea verbului: bătuceală „loc bătătorit” cf. bătuci (DA),
râncezeală „slănină sau untură râncedă” cf. Râncezi etc. (deverbale);
 Concretizat - obiectul (materia) cu ajutorul căruia se face acțiunea: albăstreală,
vinețeală „preparat care servește la albăstrirea rufelor și a varului” cf. albăstri,
vineți, bârnuială „lemnele cu care se bârnuiesc pereții casei” cf. bârnui, căptușeală
„pânză cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte” cf. căptuși,
oblojeală „cataplasmă” cf. obloji etc. (deverbale); instrumentul: răsuceală „unealtă
de tors; drugă” cf. răsuci (deverbale);
 Concretizat - locul acțiunii: pândeală „loc de pândă, ascunziș” cf. pândă (DLR)
domoleală „(înv.) porțiune din cursul unui râu unde apa curge mai încet” cf. domoli,
prăbușeală „(reg.) peșteră”, zăhăială „(reg.) adăpost pentru oi și capre”, tăuială
„(reg.) loc mocirlos” (deverbale);
 Conținutul semantic al bazei nominale / adjectivale („starea de a fi X”, unde X=
sensul bazei): negureală cf. negură (MDA), mahmureală „starea de a fi mahmur”,
boșorogeală „stare a omului bătrân și ramolit” cf. boșorog (denominale,
deadjectivale);

11
Uneori este greu de stabilit dacă este vorba despre o bază nominală sau despre o bază verbală (pentru
derivatele de la baze nominale și etimologia lor vezi Ciobanu (1960: 131-132)).
12
Alături de derivate de la baze de natură onomatopeică: bolboroseală, bufneală, chicoteală, cotcodăceală,
fâsâială, pârâială, șâșâială etc.
13
Putem adăuga denumiri populare ale unor boli: boșorogeală „hernie”, damblageală „paralizie a ambelor
membre inferioare” cf. damblagi, fierbințeală „temperatură mare a corpului” cf. fierbinte, răceală „boală
contagioasă la oameni și animale...” cf. răci.

270
  Calitatea: acreală „însușirea de a fi acru” cf. acri / acru, istețeală cf. isteți „(înv.) a
deveni isteț” etc. (deverbale, deadjectivale);
 Concretizat - nume de acțiuni concretizate ca nume de ființe (purtătorul calității) - cu
uz ocazional și valoare depreciativă: boșorogeală „bâtrân ramolit”, încurcală
„persoană care încurcă lucrurile”, rânjeală „(reg.) persoană care rânjește”, sâsâială /
șâșâială „persoană care sâsâie”, scălâmbăială „ființă strâmbă, deformată”, tocală
„pisălog”, cârneală „om cu nasul strâmb”14.
 Colectivul (Sădeanu 1962: 48-49, Vârlan 2009: 61). Dintre derivatele mai vechi care
prezintă această valoare menționăm: bobeală „resturi de boabe în vin sau oțet”?,
fleșcăială „fleșcăraie, noroi mult amestecat cu apă și cu zăpadă”, fojgăială „(d.
vietăți în număr mare pe un spațiu mic) a se mișca cu zgomot)”, mișuneală,
scămoșeală „mulțime de scame rezultate prin scămoșare”, știolfăială „apăraie”,
urzeală „ansamblul firelor”15. Dintre derivatele mai noi, unele prezintă și sensul de
„colectiv”: chioșcăreală „mulțime de chioșcuri”, bulgăreală „jocurile cu bulgări”.
Altele au valoare colectivă numai la plural: abureli (Vârlan 2009: 61).

2.4. Alte construcții cu sufixe deverbale în limba română

2.4.1. Infinitivul lung substantivizat

Derivatele în -eală au o altă sferă decât infinitivele lungi. Infinitivele lungi exprimă acțiunea
verbului, rareori rezultatul, în timp ce derivatele în -eală denumesc și rezultatul, uneori chiar
obiecte concrete: căptușire „acțiunea de a căptuși” vs căptușeală „pânza cu care se căptușește”,
pardosire „acțiunea de a pardosi” vs pardoseală „dușumea” (Ciobanu 1960: 135).
Există și derivate formate de la aceeași bază: filosofeală „(iron.) argumentare într-o
manieră pedantă sau complicată” (Vârlan 2009: 62) vs filozofare „formulare de raționamente
filozofice” (MDA) (< filozofa), googăleală (Vârlan 2009: 58) vs googălire (Vârlan 2009:
130) „căutare cu ajutorului motorului Google” (< gugăli), ieșeală „(fam., iron.) ieșire”
(Zafiu, R. Lit., 2010: 19; DCR3) vs ieșire. În aceste cazuri derivatele cu -eală sunt conotate
peiorativ și ironic.

2.4.2. Supinul
Sferele semantice se suprapun (Ciobanu 1960: 136): huruială - huruit, râcâială - râcâit,
ronțăială - ronțăit.

2.4.3. Sufixul -ea

De menționat că în câteva cazuri derivatele în -eală (-ială, -ală) au pierdut teren în
favoarea celor în -ea, provenit, la rândul lui, din -eală. Astfel, în dicționarele contemporane,
DLR, DEX, derivate ca podeală, proteală, vopseală sunt trecute ca variante la podea,
proptea, vopsea.

14
Exemplele sunt reluate de (Avram 1960: 151, 178) care le consideră „derivate excepționale în -eală
masculine care denumesc persoane purtătoare ale unei calități.
15
După Sădeanu (1962: 43-44, 48-49, 68) -eală are și valoare colectivă (propiu-zisă sau potențială), cu
exemple ca: agoniseală „totalitatea celor agonisite”, fuituială „câlți, cârpe, hârtie cu care se fuituiește pușca”,
gălbeneală „masă de obiecte de culoare galbenă”, urzeală „ansamblul firelor urzite prin care se trece bătătura”.
Autoarea lărgește sensul de „colectiv”: „grup de obiecte identice, considerate ca un întreg”, redate printr-un
substantiv cu formă de singular cu cea de „rezultat al unei acțiuni repetate” sau cu cea de „nume de substanță care se
găsește în cantitate mare”.

271
 2.4.4. Sufixul -itură
Unele abstracte verbale se formează cu -itură și nu cu -eală: iscălitură, întăritură,
lovitură. Există și derivate de la aceeași bază precum: bușeală - bușitură, îmbrânceală -
îmbrâncitură, bufneală - bufnitură, izbeală - izbitură, pocneală - pocnitură, pârâială -
pârâitură16.

2.4.5. Sufixul -ință

Există un număr mic de derivate de la aceeași bază verbală: iscuseală - iscusință,
îngăduială - îngăduință, chibzuială - chibzuință.

2.5. Repartiția stilistică a derivatelor și productivitatea

Sufixul -eală a fost și este productiv în limba română, cu valoarea de acțiune sau de
rezultat al acțiunii și, mai rar, de instrument sau epitet. Pentru un anumit grup de cuvinte din
limbă, verbele în -i, sufixul -eală reprezintă o categorie deschisă.
Foarte multe derivate în -eală (-ială, -ală) sunt literare (acreală, amorțeală, cheltuială,
făgăduială, fierbințeală, greșeală, iuțeală, îndrăzneală, îngăduială, înghesuială, învoială,
limpezeală, oboseală, pardoseală, răceală, plămădeală, plictiseală, poleială, repezeală,
rânduială, sfială, socoteală, tocmeală, umezeală, zăpușeală etc.).
În româna actuală există numeroase formații cu sufixul -eală, multe fiind simțite ca
învechite de vorbitori (bătuceală, istețeală, oblojeală etc.) sau regionalisme (acomodeală,
cărbuneală etc.). Alte formații au fost repartizate în limbajul familiar, cu nuanțe ironice,
depreciative (unele cu sens figurat): bișnițăreală, bolboroseală, boscorodeală, ciordeală,
îmbrobodeală, miștocăreală, nasoleală, orbecăială, poceală, țigăneală17.
Uneori substantivele în -eală sunt formații personale, familiare (anosteală, fușereală
„rasoleală” DEX 1992, zbuciumeală, Russo în DLR) sau se folosesc în argou cu sens special
(abureală, bărbiereală „minciună”, ciupeală „profit mărunt” (DALR), opăreală „ancheta
desfășurată de poliție și procuratură cu inculpatul în stare de libertate” (DALR), primeneală
„sfârșitul perioadei de detenție” (Stoichițoiu-Ichim, 2001: 131); bălăcăreală „vorbă
injurioasă; admonestare verbală violentă” (DALR), gagicăreală „flirt” (DALR), șucăreală
„supărare” (DALR).
Am observat formații recente de la baze neologice (de diverse origini, adaptate sau nu):
chilăreală, cropuială, smuticeală etc.18

3. Cuvintele derivate cu sufixul -dela în portugheză

Cuvintele derivate cu sufixul -dela în portugheză prezintă o structură morfologică și

valori semantice similare cu cele ale cuvintelor derivate cu -eală / -ială / -ală din limba
română.

16
Pentru denumiri de zgomote, Ciobanu (1960: 137) semnalează o preferință a vorbitorilor pentru derivatele
cu -itură.
17
Valoarea depreciativă poate fi pusă în legătură și cu semantismul bazelor.
18
După cum semnalează Vârlan: „Puţine derivate (din sec. al XXI-lea) exprimă valori denotative, celelalte
fiind conotate peiorativ şi ironic. Această depreciere a sensului se datorează, pe de o parte, alipirii sufixului vechi la
teme neologice (blogăreală, branduială, mitingeală, gugăleală, filozofeală), iar, pe de altă parte, combinării sale cu
denumiri ale partidelor politice aflate la conducere şi nu numai (vezi feseneală, pedesereală, ââială, hăbăuceală).
Prin nota familiară şi colocvială pe care o prezintă, creaţiile aparţin, cu precădere, stilului publicistic actual, dornic
de a-şi împrospăta mereu limbajul şi de a-i surprinde pe interlocutori.” (Vârlan 2009: 62).

272
 3.1. Structura morfologică a derivatelor cu -dela
Spre deosebire de sufixul -eală (-ială / -ală), atestat ca sufix de origine slavă, -dela este
de proveniență latină19. La fel ca afixul din limba română, și cel din portugheză ajută la
formarea unor substantive deverbale, ce se referă la o acțiune.
Sufixul se atașează temei verbale de prezent, selectând în special baze cu caracter
popular. Spre deosebire de sufixul din limba română, sufixul -dela nu prezintă variante, nici
nu se modifică în funcție de tema verbală. Bazele la care se poate atașa sufixul -dela sunt
teme verbale și pot fi simple – indiferent de conjugarea verbală20 –, simple derivate și
complexe derivate prin prefixare (Rio-Torto 2016: 198):
 baze simple, cu temele în -a-, -e-, -i- (vocale tematice ce corespund celor trei
conjugări din limba portugheză – a I-a, a II-a și a III-a): -a- – amolgar > amolgadela
(ro. moleșeală), apalpar > apalpadela (ro. pipăială), apertar > apertadela (ro.
îngusteală), balbuciar > balbuciadela (ro. bâlbâială), beliscar > beliscadela (ro.
ciupeală), borrar > borradela (ro. spoială), escaldar > escaldadela (ro. opăreală),
esticar > esticadela (ro. lungeală), fungar > fungadela (ro. sfornăială), pintar >
pintadela (ro. vopseală, spoială); -e- – aquecer > aquecedela (ro. încălzeală), bater
> batedela (ro. bătaie, bătătură), correr > corredela (ro. fugăreală); -i- – cuspir >
cuspidela (ro. scuipătură);
 baze simple derivate – bazele verbale la care se atașează sufixul -dela sunt derivate
desubstantivale sau deadjectivale: estrumar > estrumadela (ro. fertilizare), fartar >
fartadela (ro. ghiftuială, îmbuibare), ferroar > ferroadela (ro. înțepătură);21
 baze complexe derivate prin prefixare – sufixul -dela folosește și în acest caz drept
baze derivate desubstantivale sau deadjectivale, dar, spre deosebire de bazele simple
derivate, acestea conțin și um prefix (a-, en-, es-) în alcătuirea lor: abafar >
abafadela (ro. înăbușeală), amansar > amansadela (ro. îmblânzeală), engraxar >
engraxadela (ro. lustruială), esmocar > esmocadela (ro. ciomăgeală)22.
Nici sufixul -dela, nici bazele nu își schimbă structura morfologică ori fonologică în urma
procesului de derivare în limba portugheză.

3.2. Valori semantice ale derivatelor cu -dela

La fel ca sufixul -eală (-ială / -ală) din limba română, sufixul -dela formează nomina
actionis. Substantivele derivate cu -dela se referă în general la acțiuni cu caracter rapid și/sau
rezultat ușor obținut; un astfel de exemplu este uma telefonadela, ce corespunde în limba
franceză construcției un coup de téléphone (Vilela 1994: 66), iar în română ar putea avea ca
echivalent un derivat de tipul *telefoneală.

19
Din lat. ĕlla. Nu putem să nu observăm similaritatea formală dintre latinescul -dela și slavul -dlo, precum și
valorile semantice similare ale derivatelor din cele două limbi. Deși am putea fi tentați să ne gândim la o posibilă
legătură în ceea ce privește etimologia sufixului (latină?), nu avem suficiente argumente care să poată susține acest
lucru.
20
Limba portugheză prezintă trei conjugări verbale: conjugarea I, cu tema în -a- (cantar – ro. a cânta),
conjugarea a II-a, cu tema în -e- (beber – ro. a bea) și conjugara a III-a, cu tema în -i- (partir – ro. a pleca).
21
Estrumar – derivat denominal de la estrume (ro. îngrășământ, bălegar); fartar – derivat deadjectival de la
farto (ro. plin); ferroar – derivat denominal de la ferrão (ro. înțepătură, ac).
22
Abafar – derivat denominal cu prefixul a-, de la bafo (ro. suflu); amansar – derivat deadjectival cu prefixul
a-, de la manso (ro. blând); engraxar – derivat denominal cu prefixul en-, de la graxa (ro. grăsime, vaselină);
esmocar – derivat denominal cu prefixul es-, de la moca (ro. ciomag, măciucă).

273
 Ca și în română, derivatele din limba portugheză pot fi parafrazate prin raport la
conținutul semantic al verbelor de bază, „acțiunea de a X”: apalpadela „acțiunea de a palpa
(pt. apalpar)”, aquecedela „acțiunea de a încălzi (pt. aquecer)”, espetadela „acțiunea de a
înfige (pt. espetar)”. De asemenea, derivatele adesea se referă nu doar la acțiune, ci și la
rezultatul ei: bulidela „acțiunea sau rezultatul de a agita / mișca (pt. bulir)”, enrascadela
„acțiunea sau rezultatul de a prinde / captura (pt. enrascar)”, esticadela „acțiunea sau
rezultatul de a (se) întinde (pt. esticar)”.
Rio-Torto (2016: 199) evidențiază și alte câteva valori semantice specifice cuvintelor
construite cu sufixul -dela, după cum urmează:
 acțiune cu caracter rapid și/sau neglijent efectuată: miadela (ro. mieunat), olhadela
(ro. ocheală)23;
 concretizat – porțiune: corredela („acțiunea de a fugi doar o dată”), lambedela („ceea
ce se linge dintr-o dată”), vessadela („porțiune de pământ care se lucrează într-o zi”);
în română am semnalat valoarea semantică „locul acțiunii”, iar vessadela ar putea fi
încadrat în această categorie (vezi 2.3.);
 concretizat – rezultatul acțiunii: amassadela („aluat frământat”), escaldadela (ro.
opăreală „ceea ce s-a opărit”), queimadela (ro. friptură „ceea ce s-a fript”);
 concretizat – resturi, reziduri: lambuzadela („resturi de mâncare sau băutură”).
Exemple asemănătoare apar în română în categoria colectivelor (vezi 2.3.).

3.3. Alte sufixe deverbale în portugheză

De la aceeași bază verbală se pot construi substantive derivate ce intră în relație de
sinonimie. Astfel, de la un verb precum lavar (ro. a spăla) se pot obține substantive deverbale
precum lavagem (ro. spălare), lavadura (ro. spălătură), lavaç o (ro. spălare), lava (ro.
spălare), lavadela (ro. *spăleală / clăteală). De regulă sinonimia dintre astfel de substantive
deverbale nu e perfectă (Rio-Torto 2016: 94), dar ele se pot substitui în funcție de context.

3.3.1. Sufixul -ção

Sufixul -ção corespunde în general infinitivului lung din limba română (pt.
comemoração – ro. comemorare, pt. humidificação – ro. umidificare, pt. realização – ro.
realizare) sau cuvintelor derivate cu sufixele -ție / -țiune (pt. indicação – ro. indicație, pt.
invesigação – ro. investigație, pt. administração – ro. administrație).
Câteva exemple de substantive derivate de la aceleași baze atât cu -dela, cât și cu -ção
sunt: abafar > abafadela / abafação (ro. înăbușeală / înăbușire), atarantar > atarantadela /
atarantação (ro. zăpăceală / zăpăcire), balbuciar > balbuciadela / balbuciação (ro. bâlbâială
/ bâlbâire), fustigar > fustigadela / fustigação (ro. biciuială / biciuire), gabar > gabadela /
gabação (ro. lăudăroșenie / lăudare).24

3.3.2. Sufixul -dura

Sufixul -dura corespunde în limba română sufixului -itură (afumadura – afumare /
afumătură, amançadura – îmblânzire). Câteva substantive derivate cu -dela și -dura, pornind

23
Această valoare, deși nu este semnalată în literatura de specialitate de la noi, se poate observa și în română
în derivate precum: clăteală, aeriseală, bolboroseală, buleală, căleală. Valoarea poate fi pusă în legătură și cu
semantismul bazelor.
24
În general dicționarele indică o relație de sinonimie între cuvintele derivate cu -dela și -ção, dar există cazuri
în care sufiul -dela adaugă anumite trăsături semantice specifice: arrumadela - „arrumaç o feita à pressa e por
alto” (ro. „curățenie făcută în grabă și superficial”) (Priberam).

274
de la aceleași baze verbale sunt: amolar > amoladela / amoladura (ro. *ascuțeală /
ascuțitură), benzer > benzedela / benzedura (ro. binecuvântare), ensaboar > ensaboadela /
ensaboadura (ro. săpuneală), queimar > queimadela / queimadura (ro. arsură).

3.3.3. Sufixul -mento25

Câteva substantive derivate cu -mento și -dela pornind de la aceleași baze sunt: achatar
> achatadela / achatamento (ro. aplatizare), arrombar > arrombadela / arrombamento (ro.
spargere), escolher > escolhedela / escolhemento (ro. alegere).

3.3.4. Sufixul -ão26

Substantive derivate cu -dela și -ão de la aceleași baze pot fi considerate: arrepelar >
arrepeladela / arrepelão (ro. smulgere a părului), estortegar > estortegadela / estortegão (ro.
răsuceală / răsucitură), rasgar > rasgadela / rasgão (ro. rupere).

3.3.5. Sufixul -da

Câteva exemple de substantive derivate cu -dela și -da pornind de la aceeași bază sunt:
arrochar > arrochadela / arrochada (ro. strânsoare), assobiar > assobiadela / assobiada (ro.
fluierătură), ferroar > ferroadela / ferroada (ro. înțepătură).

3.4. Repartiția stilistică a derivatelor cu -dela și productivitatea

În ciuda relațiilor de sinonimie parțială posibile, prezentate în secțiunea anterioară,
cuvintele formate cu sufixul -dela prezintă de regulă particularități de registru și stilistice
specifice. La fel ca sufixul din limba română, sufixul portughez selectează mai cu seamă baze
populare, ceea ce face ca folosirea unor astfel de derivate să aparțină limbajului familiar (1),
(2), ce poate căpăta nuanțe ironice (3) și / sau chiar de argou (4).

(1) pt. De três em três meses manda dar uma caiadela no teto e nas paredes.
ro. Din trei în trei luni, comandă o văruială a tavanului și a pereților.
(2) pt. Estes parasitas penetram no organismo através da picadela de um pequeno
mosquito.
ro. Acești paraziți intră în organism în urma ciupiturii unui țânțar mic.
(3) pt. E não há quem dê uma ensinadela a este canalha.
ro. Și n-are cine să-i dea o muștruluială acestei canalii. (ensinar = ro. a învăța, a
preda)
(4) pt. Vim encontrá-la cá a namorar outro, um trampolineirito a quem eu queria dar
uma escovadela.
ro. Am găsit-o cu altul, un neisprăvit căruia voiam să ii dau o pieptăneală /
chelfăneală.

Concluzii

Analiza în paralel a sufixelor -eală și -dela confirmă posibilitatea folosirii substantivelor

deverbale din cele două limbi în contexte similare. Deși structura morfologică a cuvintelor

25
Corespunde sufixului ro. -ământ, ca în acoperământ. De la același verb avem derivatul acopereală, însă
astfel de dublete nu sunt foarte comune în limba română.
26
Se referă la o acțiune subită și intensă (pt. empurrão – ro. împingere [+violent], pt. puxão – ro. tragere
[+violent]) sau la un rezultat al acțiunii (pt. escaldão – ro. opăreală).

275
derivate nu e identică (româna contruiește cuvintele pornind de la radical + sufix, iar
portugheza de la temă + sufix), valorile semantice sunt asemănătoare. Printre valorile comune
se pot observa acțiunea verbului, rezultatul acțiunii (care poate fi abstract sau concret),
valorile concretizate de „loc al acțiunii” și „colectiv”. În română se observă valori
concretizate de tipul „instrument / obiect cu ajutorul căruia se face acțiunea”. În portugheză se
remarcă valoarea de acțiune cu caracter rapid și efectuată superficial, valoare care în română
nu apare în literatura de specialitate. Derivatele construite cu ambele sufixe se folosesc în
registrul familiar, în argou sau cu nuanțe depreciative, ironice.

Dicționare

DA Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1913-1948, Dicționarul

limbii române, București, Editura Academiei.
DALR Volceanov, George, 2007, Dicționar de argou al limbii române, Editura Niculescu.
DCR Dimitrescu, Florica, 2013 Dicționar de cuvinte recente, București, Editura Logos.
DER Ciorănescu, Alexandru, 2002 (ediție îngrijită și traducere din limba spaniolă de Tudora
Șandru- Mehedinți și Magdalena Popescu Marin), Dicționarul etimologic al limbii
române București, Editura Saeculum I. O.
DLR Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul limbii române.
Serie nouă. București, Editura Academiei.
DI Dicționar invers, 1957, București, Editura Academiei.
DȘL Bidu-Vrânceanu, Angela, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, 2001, Dicționar de științe ale limbii, București,
Editura Nemira.
MDA Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 2010, Micul dicționar
academic, ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic.
DELP Machado, José Pedro, 1956-1959, Dicionário etimológico da língua portuguesa, Lisboa,
Editorial Confluência.
DLPC Academia das Ciências de Lisboa, 2001, Dicionário da língua portuguesa
contemporânea, Lisboa, Verba.
DPLP Dicionário Priberam da língua portuguesa, 2010, Porto Editora, https://bit.ly/2OuLFe5
ICSO Barbu Ana-Maria, Blanca Croitor, Anabella-Gloria Niculescu-Gorpin, 2020, Inventar de
cuvinte și sensuri noi atestate în mediul online, București, Editura Academiei Române.

Corpus

CRPC (Corpus de Referência do Português Contemporâneo).<URL:http://alfclul.clul.ul

.pt/CQPweb/portugal/index.php>.

Bibliografie

Aronoff, Mark, 1994, „Stems in Latin Verbal Morphology”, în Morphology by itself. Stems and
Inflectional Classes, Cambridge-MA, MIT Press, p. 31-59.
Aronoff, Mark, Kirsten Fudeman, 2005, What is Morphology, Oxford, Blackwell Publishing.
Avram, Mioara, 1960, „Sufixele românești -ilă masculin și -ilă/’-ilă feminin”, în
Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor, II, p. 149-179.

276
Carabulea, Elena, Magdalena Popescu Marin, 1967, „Exprimarea numelui de acțiune prin
substantive cu formă de infinitiv lung și de supin”, în Studii și materiale privitoare la
formarea cuvintelor, IV, p. 276-320.
Ciobanu, Elena, 1960, „Sufixul -eală”, în Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor, II,
p. 129-138.
Lausberg, Henirich, 1981, Linguística Românica (tradução de Marion Ehrbardt e Maria Luísa
Schemann), 2ª ed. Lisboa, Fundação Calouste Gulbenkian.
Manea, Dana, Gabriela Pană Dindelegan, Rodica, Zafiu, 2008, „Verbul”, în Valeria Guțu Romalo
(coord.), Gramatica limbii române, Bucure ti, Editura Academiei Romane, vol. I, p. 323-585.
Rio-Torto, Graça Maria de Oliveira e Silva et al., 2016, Gramática Derivacional do Português,
Coimbra, Imprensa da Universidade de Coimbra.
Reinheimer-Ripeanu, Sanda, 1974, Les dérivés parasynthétiques dans les langues romanes:
roumain, italien, français, espagnol, Haga – Paris, Mouton.
Sădeanu, Florenţa, 1962, „Sufixele colective din limba română cu specială privire asupra
repartiţiei lor”, în Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor, III, p. 41-87.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, 2001, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică. Influenţe.
Creativitate, Bucureşti, ALL Educaţional.
Vârlan, Mariana, 2009, Derivarea sufixală nominală în româna actuală, București, Editura
Academiei Române.
Vilela, Mário, 1994, Estudos de Lexicologia do Português, Coimbra, Almedina.
Villalva, Alina, 2003, „Estrutura morfológica básica”, „Formação de palavras: afixação”, în Maria
Helena Mira Mateus, Ana Maria Brito, Inês Duarte, Isabel Hub Faria (ed.), Gramática da
Língua Portuguesa, 5ª edição, revista e aumentada. Colec. Universitária, série Linguística,
Lisboa, Editorial Caminho, p. 917-967.
Villalva, Alina, 2007, Morfologia do Português, Lisboa, Universidade Aberta.

THE ROMANIAN SUFFIX -EALĂ AND THE PORTUGUESE SUFFIX -DELA.

A CASE OF EQUIVALENCE?

(Abstract)

This paper aims to analyze word formation mechanisms that result in deverbal nouns in Romanian and
Portuguese, focusing on the -eală suffix (with its phonetic variants -ială, -ală) and its corresponding
Portuguese suffix -dela. The purpose of this analysis is to highlight some equivalences that are useful to the
translation from (and to) the mentioned languages. The two suffixes share a similar morphological structure
and semantic values. They both construct deverbal nouns, but while -eală is attached to a verb root, -dela is
attached to a stem. While -eală prefers 4th conjugation verbs, ameți ‘become dizzy’ > amețeală ‘diziness’,
cheltui ‘spend’ > cheltuială ‘spending’ or verbs of the 1st conjugation, îngusta ‘narrow’ > îngusteală
‘narowness’, învăpăia ‘blaze’ > învăpăială ‘blaze’ and only in rare cases 3rd conjugation verbs – bate ‘beat’
> bateală ‘weft’ , coase ‘sew’ > coseală ‘sewing’ –, or nouns and adjectives, negură ‘fog’ > negureală ‘fog;
darkness’, fierbinte ‘hot’ > fierbânțeală ‘hotness’, sprinten ‘agile’ > sprinteneală ‘agility’), -dela doesn’t
manifest any such preference, entering combinations with simple or derived verbs of all three Portuguese
conjugations: -a- apertar > apertadela, balbuciar > balbuciadela; -e- – aquecer > aquecedela, bater >
batedela; -i- – cuspir > cuspidela. In terms of semantic values, the Romanian suffix -eală creates nomina
actionis, with focus on the action of the verb boci ‘mourn’ > boceală ‘mourning’ and its result bumbăci
‘wad’ > bumbăceală ‘wad’. Sometimes the result is a concrete noun, căptuși ‘line’ > căptușeală ‘lining’.
Like -eală, -dela can refer to the action of the verb, apalpar > apalpadela, aquecer > aquecedela, and its
result, bulir > bulidela, esticar > esticadela or certain concretized objects amassar > amassadela, quimar >
queimadela. Also, depending on the context, the words derived with the suffixes -eală and -dela can gain
stylistic effects, which are similar in the mentioned languages.

277
 TERMINOLOGIA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ
ÎN CADRUL CELEI EUROPENE

ELENA MUSEANU
Universitatea Româno-Americană
Bucureşti

Cercetarea de față se înscrie în seria studiilor terminologice românești întreprinse în ultimii

ani, care dorește să indice particularitățile lingvistice ale termenilor din economie. Progresul
extralingvistic în societățile actuale în diverse domenii de activitate se observă în necesitatea
folosirii a numeroși termeni în comunicarea obișnuită. Această situație diferă de la un domeniu
la altul, de la o terminologie la alta. De asemnenea și capacitatea vorbitorilor obișnuiți de a
decoda acești termeni este foarte importantă. Așadar, admitem dinamica terminologiei
economice, ținând cont de diferite nivele de utilizare și de aspectele extralingvistice.
Globalizarea, dezvoltarea rapidă a științei și a tehnicii, prezența digitalizării în viața de zi
cu zi au condus la apariția și dezvoltarea terminologiei în general, și, a celei economice, în mod
particular. Analiza de față încearcă să evidențieze dinamica vocabularului românesc în perioada
actuală care prezintă o înmagazinare de termeni care desemnează realități noi, fie ele financiare,
economice, tehnice sau sociale.
Competența terminologică, cunoașterea și utilizarea corectă a termenilor este o condiție
esențială pentru comunicare, în general, și pentru limbajul specializat în mod special.
Specialistul sau vorbitorul comun trebuie să folosească o terminologie precisă, clară, adaptată
situației de comunicare.
În terminologia economică se pot identifica tot mai mulți termeni de origine engleză care
sunt însuşiți ca atare, deoarece trebuie utilizați de oamenii de afaceri şi nu numai, în
comunicarea comercială. Mijloacele de comunicare răspândesc termenii economici pe scară
largă, influența engleză fiind privită astăzi ca un fenomen internațional datorat progresului
diferitelor domenii de activitate. Textul limbajului economic se caracterizează prin concizie,
claritate şi precizie conform obiectivelor acestui domeniu de activitate profesională.
Popularizarea termenilor se realizează prin intermediul presei scrise şi vorbite, care informează
publicul asupra diferitelor aspecte din viața socio-politică şi cultural-ştiințifică națională şi
internațională. Rolul englezismelor este important atâta timp cât întrebuinţarea lor va fi
justificată printr-o necesitate de comunicare. Suntem de acord cu opinia Mioarei Avram (1997)
și, anume, acceptarea sau respingerea unui englezism trebuie să rezulte din utilitatea acestuia în
limba română.
Domeniul economic prezintă cea mai mare deschidere către public prin modificările
economice continue din societatea actuală, care facilitează introducerea unor termeni noi şi
schimbarea de sens sau atribuirea de noi sensuri ale unor termeni mai uzuali. Prin urmare, mulți
termeni contribuie la o mai bună înțelegere a tuturor fenomenelor economice care ne
influențează realitatea cotidiană, iar terminologia economică poate fi caracterizată printr-o
deschidere către toate tipurile de texte și toate tipurile de vorbitori.
 În studiul de față, am analizat actualizarea unor termeni economici în texte din presă de
diferite tipuri pentru a descrie câteva caracteristici ale terminologiei economice și am constatat
că unii pot fi caracterizați prin consecvență, stabilitate și precizie creată de context, iar alții prin
modificări semantice. Textele și contextele furnizează date despre evoluția terminologiei
economice.
Prima categorie analizată o reprezintă termenii economici englezești, cu apariții multiple în
presă, utilizați în paralel cu termenii românești echivalenți: developer / dezvoltator, dealer /
distribuitor, business / afacere, cash / numerar, brand / marcă, provider / furnizor, off-shore /
paradisuri fiscale, discount / reducere etc. Prezentăm și termeni economici englezești frecvent
utilizați în limba de proveniență: board, boom, broker, buy-back, banking, cash flow, deadline,
dumping, free-lancer, leasing, listing, manager, management, office, off-shore, planning,
packaging, retail, start-up etc. Caracterul internațional al acestora motivează utilizarea lor în
formă originală.
Iată și câteva contexte ilustrative:

(1) „Au urmat o serie de pariuri pe care le-a câștigat în imobiliare, iar acum vizează
pe un nou segment: cash & carry-ul.” (ZF, octombrie 2019)
(2) „... prin dezvoltatorul Impact Developer & Contractor, care a ajuns la venituri
de 106,8 milioane de lei în 2018” (ZF, octombrie 2019)
(3) „În opinia șefului Deutsche Bank, ohn Cryan, într-un interval de aproximativ
un deceniu banii cash vor dispărea, fiindcă este "îngrozitor de scump și de
ineficient".” (ziare.com, ianuarie 2018)
(4) „Primul oraș în care apartamentele sunt mai scumpe decât în perioada de boom.
Nu este Bucureștiul.” (ziare.com, aprilie 2018)
(5) „Evenimentul a beneficiat de prezența unor speakeri de renume, personalități
implicate în industriile de banking și asigurări.” (ziare.com, februarie 2017)
(6) „Banii pentru investițiile în producerea de gaz natural în deep on-shore și off-shore
sunt bugetați de mult pentru operațiuni în România.” (Capital, iunie 2018)

O altă categorie o reprezintă termeni englezești de specialitate care apar în texte, ca

împrumut direct și care sunt utilizați fără explicații: blue-chip, hedging, goodwill, joint venture,
outsourcing, stockholder, equity, real estate etc.
Prezentăm și câteva contexte din presa studiată:

(7) „Dacă vorbim de cele mai mari subpiețe, zona contează mai puțin cât clădirea
este calitativă (de exemplu, are o certificare verde care atestă faptul că este foarte
eficientă și bine construită) este conectată la linia de metrou și este ancorată de
chiriași blue-chip prin contracte pe termen lung.” (ZF, august2019)
(8) „Astfel, în raportul anual al Auchan, la capitolul fond comercial, goodwill se
menționează că un impact pozitiv de 552 milioane euro este datorat în principal
achizițiilor magazinelor Real din Rusia, pentru 506 milioane euro, și a celor din
România, pentru 41 milioane euro.” (ZF, martie 2015)
(9) „Înființarea societății româno-olandeze de tip joint venture care să permită statului
și grupului Damen să administreze, în comun, Șantierul Naval Mangalia a întârziat
deja exgerat de mult.” (ziare.com, iunie 2018)
(10) „Atractivitatea centrelor de afaceri din România ca destinație pentru serviciile
de outsourcing”. (ziare.com, martie 2015)

280
 (11) „ efferies LLC, unul dintre liderii domeniului de private equity, dedicat
investițiilor globale în industria serviciilor financiare, a acționat în calitate de
consultant financiar exclusiv al Bank Leumi pentru această tranzacție, precizează
sursa citată.” (ziare.com, aprilie 2019)
(12) „Vineri, la Timișoara, se inaugurează cel mai important proiect de real estate al
anului.” (Capital, august 2019)

Textele economice din presa largă de popularizare abundă în cuvinte de provenienţă

engleză, care circulă uneori cu varianta tradusă din engleză:

(13) „Compania a primit numeroase recunoaşteri internaţionale, precum premiul

CODiE pentru cea mai bună soluţie de comerţ electronic şi facturare „Best
eCommerce and Billing Solution“ şi nominalizarea din partea revistei Red Herring
în Top 100 cele mai inovative companii europene.” (Capital, februarie 2014)
(14) „Ţiriac Imobiliare, divizia de real estate a omului de afaceri Ion Ţiriac, a anunțat
că investiția se va ridica la aproximativ 30 milioane euro.” (Capital, decembrie 2018)
(15) „Fond de hedging (în traducere fond cu capital de risc) este încă o
denumire exotică în România.” (ZF, august 2013)

O altă categorie o reprezintă exprimarea sintagmatică a sensului specializat economic. Se

regăsesc în materialul cercetat sintagme total englezești (private banking, corporate finance,
custumer service, customer support, sold-out, shopper marketing, head office, product
management, after sales, etc.) și sintagme mixte care corespund unor concepte şi realităţi foarte
actuale din societatea românească (piață de retail, piața futures, cotație futures, contracte futures,
servicii de outsourcing, costuri de start-up, obligații de offset, vânzări B2B etc.). Iată și câteva
contexte din presa cercetată:

(16) „Amazon pune la dispoziție toată infrastructura de comercializare a produsului, prin

recepția produselor venite din China, depozitare, afișarea pe site, livrarea către clienți,
customer support și birocrație (contabilitate, facturare, garanții).” (Capital, iunie 2017)
(17) „În ultimele 18 luni, Violeta a ocupat poziția de vicepreşedinte al eMAG, unde
a condus departamentele de product management, vânzări B2B, Online,
Customer Support și After Sales, precum și operatiunile aferente.” (Capital, iunie
2015)
(18) „Cotaţiile futures pentru ţiţeiul Brent, indicatorul de referinţă pe plan
internaţional, au crescut ieri dramatic, cu 14%, ascensiune văzută de obicei doar în
vremuri de război sau de criză economică.” (Capital, septembrie 2019)
(19) „Acest lucru ar putea marca și închiderea procesului de liberalizare a yuanului
ce a dus la includerea, în 2016, a valutei în SDR al FMI, cât și la primele
tranzacții denominate în yuan pe piața de contracte futures pentru petrol la
începutul acestui an.” (Capital, august 2018)

Analiza sintagmatică din cercetarea de faţă bazată pe studiul contextelor, condiţionat de

integrarea lor în anumite tipuri de texte reflectă conexiunea dintre sistemul lingvistic şi cel
conceptual (Contente 2006: 457). Remarcăm în terminologia economică actuală preferința
pentru termenii sintagmatici în dauna celor simpli.

281
 Utilizarea termenilor englezești în presa scrisă și audio-vizuală dezvoltă numeroase
probleme de folosire și adaptare datorate diferențelor fonetice, ortografice și morfologice dintre
limba română și limba engleză. Se păstrează forma grafică din engleză și apectul fonetic
englezesc: factoring, dumping, overbought, dealer etc. Adaptarea anglicismelor la sistemul
limbii române se realizează cu dificultate, iar cercetarea acestora poate fi utilă pentru a observa
perspectivele influenței engleze chiar dacă „cu siguranţă multe dintre aceste cuvinte nu vor
rămâne în limbă pentru că nu satisfac condiţiile de asimilare la limba română” (Stoichiţoiu-
Ichim 2006: 19). Limba română preferă elementele englezeşti neadaptate, luate ca atare, și unele
adaptate în grade diferite (vezi în acest sens articularea hotărâtă complet legată sau numai cu
cratimă). Limba engleză reprezintă cea mai puternică dintre toate influenţele moderne
manifestate în momentul de faţă asupra lexicului românesc și influențează în același timp și alte
limbi europene.
Circulaţia termenilor englezești și integrarea lor în limbajul obișnuit constituie un proces
continuu în plan lingvistic şi cultural. Admitem că tendinţa de internaţionalizare a lexicului
englezesc va permite menţinerea unora dintre acești termeni, mai ales datorită faptului că
valoarea lor este denotativă, fiind asociată cu realitatea extralingvistică pe care o reprezintă.
Marea avalanșă de cuvinte din limba engleză în cadrul terminologiei economice și în presa de
largă circulație este justificată, în principal, de nevoia de a folosi termeni specializați care sunt
internaționali sau nu au un echivalent în limba română. Rolul anglicismelor este important atâta
timp cât întrebuinţarea lor va fi justificată printr-o necesitate de comunicare. Prin urmare,
cercetarea terminologiei economice românești oferă posibilități multiple de analiză a textelor și
contextelor, aflate într-o dinamică continuă.

Surse

ZF – „ Ziarul financiar” – https://www.zf.ro/

Capital – https://www.capital.ro/
http://www.ziare.com/

Bibliografie

Avram, Mioara, 1997, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2007, Lexicul specializat în mişcare, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti.
Bidu-Vrănceanu, Angela, (coord.), 2010, Terminologii I, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
Contente, Madalena, 2006, „Termes et textes: la construction du sens dans la terminologie m dicale”, în
D.Blampain, Ph.Thoiron, Marc Van Campenhoudt, Mots, termes et contextes, Paris, Editions des
archives contemporaines et Agence Universitaire de la Francophonie, p. 453-467.
Gaudin, F., 2003, Socioterminologie-approche sociolinguistique de la terminologie, Boeck et Larcier,
Bruxelles, Editions Duculot.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2006, Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2007, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate,
Bucureşti, Editura ALL.

282
 ROMANIAN ECONOMIC TERMINOLOGY WITHIN THE EUROPEAN ONE

(Abstract)

The research taken hereby shows the general linguistic aspects of the economic terminology and focuses
on the characteristics of this terminology. Our analysis of the economic terms has set its selection based on the
English terms’ frequency in the texts from the specialized press and based on their representativeness in the
conceptual hierarchy of economics. The strict extra-linguistic determination entails a more rigorous use of the
economic terms, with definitions and inter-conceptual relations manifested at the level of the terminological
density, which are rather high in texts of wider circulation.

283
 TENDINŢE ȘI ASPECTE EVIDENȚIATE ÎN DINAMICA
TERMINOLOGIEI MEDICALE ACTUALE
DIN LIMBA ROMÂNĂ (I)

RALUCA-MIHAELA NEDEA
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Introducere

Prin această cercetare ne propunem să analizăm, inclusiv din perspectivă lexicografică,

câteva dintre tendinţele și aspectele evidențiate în dinamica vocabularului medical actual,
domeniu terminologic complex, heterogen și de mare interes pentru societatea contemporană,
din ce în ce mai vulnerabilă și receptivă, din punct de vedere psiholingvistic, la realitatea
diferitelor maladii.
Pentru lărgirea și, deopotrivă, nuanțarea analizei noastre, se impune, pe de o parte, a revela
mecanismele lexico-semantice și etimologice care stau la baza constituirii acestui tip de
terminologie științifică și a îmbogățirii ei permanente, corespunzând necesității de exprimare a
unor noțiuni noi. De aceea, vom întreprinde o cercetare atât la nivel extensiv (în cadrul mai larg
al terminologiei medicale generale, care include, în mod firesc, un număr considerabil de
vocabule de strictă specialitate), cât și la nivel restrâns (în cadrul limitat al terminologiei
medicale intrate deja în lexicul comun sau având mari șanse de integrare în acesta). La ambele
niveluri, poate fi observată uneori existența unor oscilații și contradicții în măsură să probeze
caracterul vag, inconstant, adesea arbitrar, al preluării unor creații lingvistice „internaționale”
recente sau chiar foarte recente, mai ales din limbile engleză și/sau franceză, aspecte explicabile
prin automatismul și mimetismul împrumutului lingvistic.
În cercetarea de față, ne propunem, totodată, a evidenția, la nivelul restrâns al dinamicii
terminologiei medicale din limba română, resorturile complexe ale migrării (respectiv, șansele
reale de migrare ale) unora dintre aceste vocabule specializate sau sensuri specializate ale unor
cuvinte „generale” către fondul lexical comun. O astfel de tendință este, adeseori, motivată atât
socio-istoric, funcțional, cât și psiholingvistic, prin analiza lexico-etimologică empirică, pusă în
practică de utilizatorul mediu instruit, în decodarea termenilor specializați, demers ce are ca
rezultat adaptarea și, în final, adoptarea lor în vocabularul comun.
După cum s-a arătat, pentru a urmări pătrunderea în lexicul general a cuvintelor aparţinând
terminologiei biomedicale (ca, de altfel, a tuturor celorlalte terminologii științifice), integrate,
aşadar, iniţial, unui tip de lexic (supra)specializat, este necesar a utiliza ca sursă de prim ordin
presa, inclusiv cea digitală, alături de diversele tipuri de dicţionare şi de studiile consacrate de
către lingviști analizei tendinţelor şi a inovaţiilor din domeniul vocabularului limbii române.1

1
V. Dimitrescu (1995: 175), unde este subliniat rolul fundamental al presei, considerată „cel mai mobil sector
al limbii”, v. ibid., p. 60, în difuzarea schimbărilor lexico-semantice, autoarea dând ca exemple și două lucrări de
 În plus, lucrările de specialitate (îndeosebi dicţionarele medicale), în care este vehiculat un
limbaj savant, accesibil uneori doar specialiştilor din domeniul biomedicinei, trebuie consultate
cu acurateţe de către lingviști, în general, și de către lingviștii lexicografi, în special, pentru
stabilirea semnificaţiei ştiinţifice exacte a noţiunilor denumite prin termenii care fac obiectul
cercetării lingvistice teoretice (terminologice, etimologice), respectiv inventarierii și glosării
lexicografice.
Confirmarea migrării unor termeni aparținând terminologiei medicale în vocabularul
comun lărgit (validarea lor prin „ecoul” lexicografic) are loc, adeseori, prin consemnarea lor în
dicționarele generale, explicative, enciclopedice și/sau etimologice ale limbii române, de obicei
cu indicarea mărcii diastratice specifice.
(Re)sursele lingvistice pe care se întemeiază demersul nostru ar fi, așadar, la un prim nivel,
pe de o parte, cele lexicografice, și anume, dicţionarele medicale, ca lucrări de strictă specialitate
și, pe de altă parte, dicționarele generale, explicative, enciclopedice și etimologice ale limbii
române; la un al doilea nivel, în contextul digitalizării presei, corpusul on-line actual extrem de
variat, care cuprinde bloguri personale/ site-uri ale unor medici de diverse specialități, site-uri de
informare medicală; site-uri ale unor instituții sau firme/rețele de clinici medicale, care postează
articole de popularizare științifică, dar și articole din diverse publicații, precum cărți, reviste,
ziare etc. (unele disponibile și on-line), prospecte ale unor medicamente (de asemenea, și în
variantă on-line).

2. Tendințe și aspecte ale dinamicii terminologiei medicale actuale

2.1. Un aspect important al dinamicii terminologiei medicale actuale din limba română,
care contravine imperativului univocității noționale, la dublu nivel extensiv și „restrictiv”, se
referă la modalitățile de actualizare ale variației lexicale libere (sinonimiei) științifice2 prin:

2.1.1. formații de tip paronimic provenite din trunchieri sau omisiuni ale unor elemente,
segmente lexicale etc., echivalate uneori în mod imprecis, inadecvat sau chiar eronat din punct
de vedere enciclopedic, referențial.
Caracterul în mod accidental impropriu al unor astfel de echivalări ar putea fi explicat prin
lipsa de preocupare pentru „subtilitățile lingvistice” a specialiștilor în medicină cu privire la
adecvarea sau la proprietatea, din perspectivă absolută, dar și relativă, a termenilor folosiți.
Spre exemplu, în limba română, ca și în limba franceză3, numele deficienței
patologice/maladiei hematologice constând în diminuarea numărului trombocitelor este redat, în
mod inadecvat, am putea spune chiar eronat din punct de vedere științific, prin termenii,
considerați sinonimi, trombocitopenie și trombopenie, v. DN3, DEX2, D. Medical (2007), 1114
etc. În opinia noastră, echivalarea lexicală a acestor două lexeme din limba română, explicabilă

lingvistică elaborate, în urmă cu mai mult de o jumătate de secol, aproape exclusiv pe baza excerptării presei: „Presa
poate surprinde, cu multă rapiditate uneori, meandrele limbii vorbite și ... face să circule cuvinte din cele mai variate
domenii.”; v. ibid., p. 189-190, 201, 260 etc.; cf. și Dimitrescu, Florica, 2005 a, în Dimitrescu (2014: 102).
2
V. Dimitrescu (2005 b: 271-281).
3
Cf. fr. thrombopénie (ou thrombocytopénie, ou hypoplaquettose), „une diminution du nombre de plaquettes
sanguines”, echivalare care pledează, desigur, pentru etimologia franceză a acestor lexeme din limba română. Dacă
în franceză constatăm, astfel, existența aceluiași tip de sinonimie nemotivată (științific), în limba engleză este
utilizat, în schimb, în mod adecvat, exclusiv termenul thrombocytopenia, formație savantă, neadaptată limbii
engleze. Cf., de asemenea, denotarea adecvată a aceleiași noțiuni în limba italiană prin lexemele piastrinopenia,
trombocitopenia sau ipopiastrinemia, având ca bază lexicală it. piastrina „plachetă sangvină, trombocit”.

286
tocmai prin presupusa lor origine franceză, este improprie, dată fiind diferența noțională dintre
elementele de compunere tematică trombocit „element figurat al sângelui, de formă discoidală,
cu rol în hemostază, așadar în formarea trombilor”, v. D. Medical (2007), 1114, și, respectiv,
trombus, cu var. tromb, „masă sangvină coagulată, formată în inimă sau într-un vas, in situ,
cheag (de sânge)”, v. D. Medical (2007), 1115.4
În schimb, sinonimia dintre termenii medicali eritrocitopenie și eritropenie, v. D.
Medical (2007), 459, considerați, de asemenea, echivalenți în limbile română și franceză (fr.
érythrocytopénie/érythropénie), dar și în engleză (engl. erythrocytopenia/erythropenia), limbi
la care aceste două cuvinte din română se pot raporta, în egală măsură, prin etimologie dublă, ca
împrumuturi, ar putea fi justificată de suprapunerea dintre lexemul eritrocit și elementul de
compunere eritro- (provenit din gr. erythro- „roșu”), desemnând eliptic, prin condensare
semantică și conversiune morfologică (de la adjectiv la substantiv), acest tip de „celulă roșie”.
Cu toate acestea, noțiunea medicală de „diminuare a numărului celulelor albe (leucocite)
din sânge sub un anumit prag” este desemnată, în limba română, ca și în limbile franceză și
engleză (evident, nu în mod întâmplător, însă inconsecvent, neunitar, în raport cu termenii de
mai sus, cu care formează o serie), exclusiv prin termenul leucopenie, v. fr. leucopénie, engl.
leucopenia, leukopenia, chiar dacă ar putea fi delimitat același tip de evoluție morfo-semantică
(leucocit „celulă albă” vs leuco-, din gr. leuko(s)- „alb”) 5.

2.1.2. În limbajul medical actual, constatăm prezența variației lexico-etimologice și la

nivelul siglelor6, în exemplele deja cunoscute: SIDA/AIDS (alternanță motivată etimologic prin
preluarea siglei din franceză vs engleză, în favoarea împrumutului din franceză)7, SARS/SRAS
(același tip de alternanță determinată de forma diferită a etimonului din franceză vs engleză, dar
în favoarea împrumutului din engleză)8, sau, ca interesant trinom lexico-etimologic de dată mai
recentă, RMN/IRM/MRI, format din sigla denumirii inițiale, provenind din franceză, a unui tip
de investigație imagistică9, și sigla denumirii actuale a acesteia, de asemenea, împrumutate din
franceză, respectiv din engleză, cf. fr. Imagerie par Résonance Magnétique (IRM), engl.
Magnetic Resonance Imaging (MRI). Astfel de fluctuații sunt explicabile, așadar, prin forma
diferită a etimoanelor din limba-sursă a împrumutului respectiv, dar și, mult mai rar, precum în
ultimele ilustrări, prin schimbarea, din anumite motive, a denumirii medicale siglate:
Terminologia RMN - Rezonanță Magnetică Nucleară - a fost înlocuită cu IRM -
Imagistică prin Rezonanță Magnetică - pentru a elimina confuzia și a nu lăsa să se creadă că
acest tip de investigatie ar fi periculos datorită [sic! din cauza n. n.] unor radiații nucleare., v.
https://www.cdt-babes.ro/articole/rezonanta-magnetica-nucleara-rmn.php.

4
Cf. cazul altor echivalențe sinonimice provenind din trunchieri inadecvate din punct de vedere științific,
considerate, dimpotrivă, pe bună dreptate, nerecomandate, v. D. Medical (2007), 486: fibrinogenopenie
„diminuarea concentraţiei fibrinogenului sangvin sub 2,5 g/l” vs fibrinopenie, dată fiind diferența referențială dintre
noțiunile de fibrinogen și, respectiv, fibrină, v. DN3; granulocitopenie vs granulopenie, v. D. Medical (2007),
531; limfocitopenie vs limfopenie, v. D. Medical (2007), 643, 645.
5
În limbajul medical „neoficial”, colocvial (cel al discuțiilor dintre medici sau dintre medici și pacienți), pot fi
întâlnite, spre exemplu, exprimări de tipul „Albele (adică celulele albe, leucocitele) sunt în regulă ca număr”.
6
Sinonimia dintre două sigle având același referent este considerată o inovație recentă în evoluția limbii
române actuale, v. Dimitrescu (2005), în Dimitrescu (2014: 124).
7
Cf. fr. Syndrome Immuno-Déficitaire Acquis, engl. Acquired Immune Deficiency Syndrome, v.
Dimitrescu (2005), în Dimitrescu (2014: 118), Stoichițoiu Ichim (2006: 132, 146-147).
8
Cf. engl. Severe Acute Respiratory Syndrome, fr. Syndrome Réspiratoire Aigu Sévère, v. Dimitrescu
(2005), în Dimitrescu (2014: 118), Stoichițoiu Ichim (2006: 147).
9
Cf. fr. Résonance Magnétique Nucléaire, engl. Nuclear Magnetic Resonance.

287
 Obiectivul examenului IRM cerebral constă în evidenţierea unei cauze morfologice a
crizelor epileptice., v. http://www.scumc.ro/vocea-medicului-specialist-examenul-irm-in-epilepsie.
MRI osteo-articular, v. https://rmnbaiamare.ro/prezentare#.
Din perspectiva tendinței de asimilare în vocabularul general al limbii române, nu de
puține ori, siglele (precum cele de mai sus, cărora le pot fi adăugate numeroase altele, precum
TSH, LDL, HDL, BPOC etc.) sunt adoptate, după cum s-a arătat, printr-un proces de
lexicalizare condiționat sociolingvistic (funcțional), în detrimentul denumirilor medicale astfel
siglate datorită „corpului fonetic redus și preciziei” lor10.

2.1.3. Uneori, pot fi stabilite echivalențe contextuale etimologice între diverse afixoide
grecești sau latine din componența unor termeni medicali, precum aceea dintre prefixoidul
endo- (din gr. endo(n) „înăuntru”) și prefixoidul trans- (din lat. trans „de-a lungul; dincolo
de”), ilustrată, spre exemplu, de dubletul sinonimic endovaginal vs transvaginal, cf. engl.
transvaginal (v. sintagma ecografie endovaginală/transvaginală). Dintre aceste două lexeme,
transvaginal (îndeosebi în sintagma ecografie transvaginală) este mult mai frecvent, putând fi
încadrat în categoria termenilor medicali deja adoptați în vocabularul general al limbii române.
Ecografia endovaginală (transvaginală) utilizează ultrasunete de înaltă frecvență pentru
a transpune imaginea organelor interne pelvine (uterul și anexele acestuia) pe un monitor., v.
https://medicina-interventionala.ro/proceduri/ginecologie/ecografia-transvaginala-endovaginala.
Ecografia endovaginală este o investigație nedureroasă folosită în obstetrică și
ginecologie., v. https://www.ginecologie-ecografie.ro/en/proceduri-cpt/ecografie-endovaginala.
Un alt exemplu relevant pentru acest tip de corespondențe etimologice este cel al
sufixoidului -penie, de origine greacă, însemnând „lipsă (de)”11, echivalat semantic cu
prefixoidul hipo-, tot de origine greacă, însemnând „prea puțin, în deficit”, în cadrul unor
formații lexicale sinonimice: cloropenie „diminuarea cantităţii de cloruri conţinute în lichidele
organismului, îndeosebi în sânge şi în LCR” vs hipocloremie, v. D. Medical (2007), 346; DEX2
– 2009 etc.; glicopenie, considerat sinonim (însă nerecomandat!) pentru hipoglicemie, v. D.
Medical (2007), 522; DN3; sideropenie „deficit de fier în organism”, ca variație lexicală pentru
hiposideremie, v. D. Medical (2007), 956 etc.
Sufixoidul -penie se află, totodată, din punct de vedere semantic, în opoziție cu sufixul de
origine greacă -oză, însemnând „în cantitate mai mare/prea mare; în exces”12, v., spre exemplu,
în antonimia dintre termenii leucopenie și leucocitoză. Din punct de vedere teoretic, sufixul -
oză ar corespunde, la rândul său, prefixoidului grecesc hiper- „prea mult, în exces”, contrapus
grecescului hipo- „prea puțin, în deficit”; cu toate acestea, nu am constatat, cel puțin până acum,
existența unor formații sinonimice de acest tip.

10
Stoichițoiu Ichim (2006: 148).
11
Acest sufixoid se regăsește, de altfel, în numeroși termeni medicali specializați precum ductopenie
„diminuare a numărului de canalicule biliare intrahepatice”, v. D. Medical (2007), 425; hidropenie „diminuare a
cantităţii de apă conţinută în organism”, v. D. Medical (2007), 557; osteopenie „reducere a masei osoase”, v. D.
Medical (2007), 772 etc., ca exemple de formații lexicale simple, dar și în unele formații lexicale tematice
complexe, spre exemplu, eritroblastopenie, v. D. Medical (2007), 189, sau neutrotrombopenie, v. D. Medical
(2007), 266 etc.
12
Elementul de compunere -oză poate fi, dimpotrivă, fals delimitat în sufixoidul -ptoză, de origine greacă,
„coborâre, cădere”, sufixoid prezent în termeni medicali precum ptoză, apoptoză, „moarte celulară izolată şi
programată, care încheie ciclul celular normal al unei celule şi creează condiţii fiziologice pentru înlocuirea sa”,
opus termenului necroză, „moartea celulară patologică”, blefaroptoză; cardioptoză, „anomalie de poziţie a
cordului, care este situat inferior poziţiei anatomice normale”; coloptoză „ptoză a colonului transvers” etc. ; de
asemenea, în cadrul altui sufixoid de origine greacă, -poroză, cf. osteoporoză.

288
 Semantismul sufixului -oză, prezent în numeroase cuvinte din terminologia medicală a
limbii române împrumutate din franceză sau din engleză, este unul polivalent. Astfel, el poate fi
delimitat atât în numele unor substanțe chimice (hexoză, pentoză), cât și în denumirile unor
tipologii diverse de afecțiuni medicale, presupunând creșterea excesivă a numărului unor celule
sau a altor componente sangvine (leucocitoză, hemocromatoză, alcaloză), proliferarea unor
țesuturi (ciroză, endometrioză), manifestarea unor fenomene inflamatorii (artroză) sau non-
inflamatorii (nevroză), dar și a unor procese infecțioase (viroză, candidoză, micoză,
aspergiloză, tuberculoză), v. și D. Medical (2007), 68.
Pe de altă parte, putem remarca opoziția funcțională dintre sufixele -oză și -ită, acesta din
urmă indicând inflamarea unei structuri anatomice, cel mai adesea însoțită de o infecție (artroză
vs artrită, nevroză vs nevrită, endometrioză vs endometrită).

2.1.4. O situație aparte este variația lexico-etimologică contextuală, constând în echivalarea

semantică, aparent nejustificată, a unor afixoide, ca în cazul dubletului sinonimic
hemocitopenie „diminuarea parţială sau globală a numărului de celule (hematii, leucocite,
plachete) circulante din sânge”, v. D. Medical (2007), 543, vs pancitopenie, v. D. Medical
(2007), 781 (lexem rezultat prin adăugarea prefixoidului pan-, de origine greacă, însemnând „cu
totul, în întregime”, termenului citopenie „diminuare cantitativă sau dispariţia efectivă a unei
linii celulare”, v. D. Medical (2007), 342), la rândul său un compus.

2.1.5. Caracteristică dinamicii terminologiei medicale actuale din limba română este nu
doar variația lexico-semantică provenind din delimitarea unor afixoide de origine greacă vs
latină, ci și aceea generată de utilizarea unor lexeme echivalente, sau, dimpotrivă, specializate,
de origine greacă vs latină.
O ilustrare a acestui aspect constă în alternanța lexico-etimologică dintre termenii medicali
gerontism, v. DN6 (cf. fr. gerontisme), și senilism, v. D. Medical (2007), 956, ambii decodabili
de către vorbitorul nespecialist prin raportarea, în cazul primului termen, la numele domeniului
medicinei corespunzătoare, precum și la numele profesionistului din acest domeniu (geriatrie,
gerontologie, gerontolog)13, respectiv, în cel de-al doilea caz, prin asocierea cu lexemul senil,
aparținând deja vocabularului comun, în accepția sa tehnică, specializată, referitoare la
îmbătrânirea mai degrabă patologică decât fiziologică14.
Un alt exemplu de același tip este dubletul lexico-etimologic mastologie (gr. mastos
„sân”)/senologie (lat. sinus „sân”), cel de-al doilea termen fiind, în mod surprinzător, considerat
„incorect” în D. Medical (2007), 665 și 956, ca nume ale domeniului medical având drept obiect
patologia sânului, specializare apărută în Franța după anul 1960 (recent delimitată și în
România), cf. fr. sénologie15, it. senologia, vs engl. breast pathology. Termenul senologie, în

13
În DEXI sunt înseriați numeroși termeni medicali grupați în jurul prefixoidului de origine greacă gero-, cu
varianta sa lexico-etimologică lărgită geronto- („caracteristic bătrâneții/de bătrânețe”): gerodermie, geroigienă,
geromorfism, gerontism, gerontofil, gerontofilie, gerontofob, gerontofobie, gerontolog, gerontologic,
gerontologie, gerontomorfoză, gerontoprofilaxie, gerontopsihiatrie, gerontopsihologie, geropsihiatrie,
decodabili de către vorbitorul nespecialist și, deci, integrabili lexicului comun. La acest nivel, observăm însă
caracterul arbitrar al compunerii unor astfel de termeni medicali cu una sau cu cealaltă dintre formele prefixoidului,
gero-, respectiv geronto-, în absența unei specializări de domeniu terminologic, prin opoziție, a unuia dintre aceste
două afixoide (aceeași oscilație, având ca efect dublarea lexicală prin variație liberă, o regăsim în seria termenilor
din domeniul istoriei/politicii (spre exemplu, gerocrație, dar și gerontocrație).
14
Pentru validarea lexicografică a acestui fapt lingvistic, v. DEXI, DEX2 (2016) etc. Spre deosebire de DEXI,
DLR (1990), DEX2 (2016) nu includ lexemele senilism și senilitate.
15
Înregistrat s.v. sein, v. http://stella.atilf.fr.

289
pofida „votului de blam” din partea acestui dicționar de specialitate actual, a fost însă adoptat cu
mare succes în vocabularul general al limbii române din ultima decadă, în detrimentul
termenului mastologie, alături de lexemele corelate semantico-etimologic senolog s. m. și
senologic adj., după cum se poate constata din ocurențe on-line precum:
consultație de senologie
mamografie (senologie imagistică), v. https://www.medsana.ro/servicii-medicale/sp
ecialitati-medicale-1/mamografie-senologie-imagistica-33.html
Dr. M. I. este medic primar specialist în obstetrică-ginecologie, onco-ginecologie și
senologie., v. https://www.medlife.ro/articole-medicale/dr-marian-iliescu-medic-primar-
specialist-in-obstetrica-ginecologie-a-discutat-online-despre-mamectomii.html
În timpul consultației, medicul ginecolog sau chirurg senolog ar trebui să efectueze un
examen al sânilor., v. https://www.reginamaria.ro/clinica-sanului/consult-senologic
Consultația senologică presupune inspecția și palparea sânilor pentru a depista eventuale
afecțiuni mamare., v. https://www.donna-medicalcenter.ro/servicii-medicale/ginecologie/control-
senologic.html.
Opțiunea terminologică, exprimată lexicografic de către autorul acestui dicționar medical
recent, pentru utilizarea cuvântului mastologie, v. DN6, cf. fr. mastologie, afixoidele mast(o), -
mastie „mamelă” (< fr. mast/o/-, -mastie, cf. gr. mastos), în locul lexemului senologie, ar putea
fi explicată prin încadrarea analogică a acestui termen în seria lexicală din limba română care
desemnează diverse patologii ale sânului (mastopatie, mastoză, îndeosebi în sintagmele
mastopatie/mastoză fibrochistică, mastită etc.), metode de examinare (mastografie) sau
manevre chirurgicale (mastectomie, mastoplastie etc.), v. D. Medical (2007), 665, vocabule
deja încetățenite în vocabularul general al limbii române.16
O altă posibilă justificare a acestei opțiuni ferme a lexicografului ar consta în intenția
evitării posibilei confuzii, din cauza omonimiei cu prefixoidul sen-, de asemenea de origine
latină, „propriu bătrâneții/de bătrânețe”, în jurul căruia se grupează termeni medicali precum
senil, senilism, senilitate.

2.1.6. Constatăm uneori, în mod paradoxal, în pofida transparenței semantice a unor

termeni medicali din limba română, constituiți sub efectul legii economiei lingvistice în sens
larg, rezistența lor la transferul din lexicul specializat către lexicul comun, explicabilă prin
existența alternativei lexicale (și anume, utilizarea unor sintagme echivalente, constituite din
elementele analizabile care compun acești termeni mai sintetici, pe care vorbitorul mediu
instruit în domeniul medicinei îi percepe însă ca superflui, livrești). Este cazul unor cuvinte
precum primoinfecție „invadarea organismului de către un microorganism patogen pentru
prima oară”, formație internă cu prefixoidul de origine latină primo-17 sau provenit din fr.
primo-infection (vs engl. primary phase), termen consacrat prin utilizare îndeosebi pentru
primoinfecția tuberculoasă, v. D. Medical (2007), 966, ușor de echivalat cu sintagmele (o)
primă infecție sau infecție inițială. De asemenea, mai putem cita exemplul similar al
termenului primovaccinare „prima administrare a unui vaccin”, formație internă sau împrumut
din fr. primovaccination (vs engl. first vaccination), v. D. Medical (2007), 967, posibil de
echivalat cu sintagma (o) primă vaccinare, vaccinare inițială.

16
V., spre exemplu, DEX2 (2016), în care sunt înregistrați termenii mastită, mastografie și mastopatie etc.
Dimpotrivă, cuvintele senologie, senolog și senologic lipsesc din dicționarele recente ale limbii române: DEXI,
DEX2 (2016) etc.
17
Cf. prefixoidul primi- din structura unor cuvinte din limbajul medical precum primigestă, primipară.

290
 2.1.7. În numeroase cazuri, variația lexico-etimologică este nu doar contextuală, ci și
aparent arbitrară, ca în cazul dubletului sinonimic esențial18/idiopatic19, „de cauză
necunoscută”, utilizat în denumirile diverselor maladii. Astfel, utilizarea selectivă, exclusivă, a
unuia dintre acești doi termeni cu referire la o anumită patologie ar putea fi explicată doar prin
raportarea, nemotivată semantic, a sintagmelor respective la etimoanele (limba-sursă a
împrumutului lor) din franceză și/sau din engleză: hipersomnie idiopatică, v. D. Medical (2007),
565 (nu însă și esențială!)20; hipertensiune arterială esențială, v. D. Medical (2007), 566 (nu
însă și idiopatică!)21; trombocitemie esențială, v. D. Medical (2007), 1114 (nu însă și
idiopatică!), denumire provenind, cel mai probabil, din limba engleză22; purpură
trombocitopenică idiopatică, v. D. Medical (2007), 87323 (nu însă și esențială)!
În pofida acestei suprapuneri de sens a acestor două adjective, constatăm existența unui
sem specific cuvântului idiopatic, ilustrat, de altfel, de valența semantică originară a afixoidului
de proveniență greacă idio- („propriu, particular, individual”) din componența lexemului, și
anume, ideea caracterului spontan al unei boli, independența acesteia față de orice altă stare
patologică (așadar, calificarea unei cauze drept necunoscute în raport cu alte cauze cunoscute).
Un sinonim al acestor doi termeni este cuvântul criptogenetic24, definit în mod asemănător
(„cu o cauză sau origine obscură, necunoscută, nedeterminată”, v. D. Medical (2007), 379),
lexem aparținând, mai degrabă, vocabularului medical ultraspecializat, dar înregistrat, cu toate
acestea, în mod surprinzător, în DER (1962), DEXI (alături de varianta sa criptogenic, ca intrare
autonomă25), DEX2 (2016) etc., prezent în sintagme precum anemie criptogenetică, v. D.
Medical (2007), 190; epilepsie criptogenetică, v. D. Medical (2007), 454 etc.
Aceste trei cuvinte aflate în variație lexicală liberă sunt echivalente cu un prim sens al
termenului primitiv, v. D. Medical (2007), 841, sens care poate fi identificat în sintagme
precum ciroză biliară primitivă, v. D. Medical (2007), 33826.
Tuturor acestor termeni sinonimi li se opune lexemul secundar, adjectiv care califică o
patologie consecutivă altei patologii, având, așadar, o cauză determinată, cunoscută:
hipertensiune arterială secundară, v. D. Medical (2007), 566; ciroză biliară secundară, v. D.
Medical (2007), 33827 etc., accepție consemnată de dicționarele de specialitate28, dar absentă în
DEX2 (2016) și parțial explicitată în DEXI, în mod generalizant, fără referire însă la domeniul

18
Cf. fr. essentiel, engl. essential.
19
Cf. fr. idiopathique, engl. idiopathic.
20
Cf. fr. hypersomnie idiopathique, engl. idiopathic hypersomnia.
21
Cf. fr. hypertension arterielle essentielle, engl. essential hypertension.
22
Cf. fr. thrombocytemie essentielle, engl. idiopathic thrombocyt(a)emia.
23
Cf. fr. purpura trombopénique idiopathique, engl. idiopathic thrombopenic purpura/primary
thrombocitopenic purpura.
24
Cf. fr. cryptogénétique, cryptogénique, engl. cryptogenetic, cryptogenic.
25
Această variație liberă lexico-etimologică privind sufixoidul de origine greacă -genet/ -gen se extinde prin
evidențierea concomitentă a sufixoidului -genic, delimitabil în alternanțe de tipul iatrogen/iatrogenic „care a
rezultat din activitatea medicului; caracteristic tulburărilor apărute la un bolnav ca urmare a tratamentului medical
sau chirurgical” (cf. fr. iatrogène, iatrogénique, engl. iatrogenic), cel de-al doilea fiind considerat o variantă „mai
adecvată”, v. D. Medical (2007), 581; oncogen/oncogenic (cf. fr. oncogène, engl. oncogenic) etc.
26
Cf. fr. cirrhose biliaire primitive, engl. primary biliary cirrhosis.
27
Cf. fr. cirrhose biliaire secondaire, engl. secondary biliary cirrhosis.
28
D. Medical (2007), 937.

291
medical29. Aceluiași adjectiv i se adaugă o valoare semantică suplimentară în terminologia
medicală, cea referitoare la o a doua etapă/o etapă ulterioară în evoluția unei boli.30
La rândul său, cuvântul primitiv are un al doilea sens, definit ușor redundant în D. Medical
(2007), 841, ca atribut calificant al unei leziuni, al unui fenomen clinic etc. „care apar primele,
fiind la originea altora, care le succede”, echivalat ibid. cu termenul primar („cu privire la
semne, simptome, leziuni sau chiar etape ale bolilor care apar primele”), aparținând, de altfel,
aceleiași familii lexico-etimologice având ca bază etimonul latin primus. Aceste două accepții
medicale ale cuvântului primitiv nu sunt înregistrate deocamdată în dicționarele explicative ale
limbii române precum DEXI, DEX2 (2016).
După cum putem constata, așadar, utilizarea contextuală (în sintagme care denumesc
diverse tipuri de maladii), aparent arbitrară, exclusiv a unui anumit termen medical dintr-o serie
sinonimică mai amplă, este explicabilă, cel mai adesea, prin originea (limba-sursă) a
împrumutului respectiv, franceză sau engleză, generând numeroase oscilații și inconsecvețe
terminologice.

2.2. Alături de actualizarea unui sistem complex de variație liberă autonomă sau
contextuală, în terminologia medicală poate fi delimitată o rețea heterogenă de antinomii
semantico-lexicale, corespunzând unor opoziții noționale.
Dintre acestea, opoziția noțională fundamentală fiziologic/patologic, proprie domeniului
medicinei, antrenează o serie de antonimii între vocabule fie aparținând aceleiași familii lexico-
etimologice, însă diferențiate lexico-semantic prin diverse sufixe, de tipul senescență („proces
fiziologic de îmbătrânire”), v. D. Medical (2007), 95631 vs senilitate („alternativa patologică a
senescenţei, în care domină aspectele negative deficitare”, termen echivalent cu senilism, v. D.
Medical (2007), 956; DEXI), fie între vocabule clar antonimice precum benign vs malign.
Chiar și la nivelul unor antinomii categorice de tipul benign/malign putem nota adesea
existența unor nuanțe, subsecvente evoluțiilor semantice contradictorii, dificil de asimilat, în
mare măsură, de către vorbitorul nespecialist. Astfel, termenul benign, cu sensul medical „lipsit
de gravitate”, atestat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cf. fr. bénin, bénigne, it. benigno, lat.
neol. benignus, v. DELR, aflat în opoziție indisolubilă cu termenul malign, a cărui accepție
medicală datează mai târziu cu un secol, cf. fr. malin, maligne, lat. neol. malignus, în raport cu
care se definește totodată contrastiv, negativ („non-malign, care nu prezintă caracteristici de
malignitate”), v. D. Medical (2007), 24532, poate califica, în mod paradoxal, și o condiție
medicală extrem de gravă, precum insuficiența cardiacă sau ciroza hepatică:
Deşi nivelurile serice crescute ale marker-ului [CA 125] sunt strâns corelate cu cancerul
ovarian epitelial (creşteri sunt înregistrate în 80% din cazuri), valori ridicate pot fi întâlnite
şi în condiţii benigne cum ar fi endometrioza, insuficienţa cardiacă congestivă, ciroza hepatică,
limitându-i astfel specificitatea, v. https://www.synevo.ro/profil-estimare-risc-cancer-ovarian-
he4-ca-125-scor-roma/.
Pe de altă parte, termenul malign („caracteristic unei boli determinate de un proces de
cancerogeneză”) califică și maladii non-oncologice cronice sau acute extrem de grave, printr-o

29
V. DEXI: „care se produce după un alt eveniment, în a doua fază, fiind legat (sau chiar determinat) de faza
anterioară (de obicei iniţială)”.
30
V. ibid.: „(med.) Fenomen secundar = fenomen patologic puţin important, care apare în cursul unei boli, ca
efect al fenomenelor ei caracteristice şi care nu influenţează cursul bolii. Sifilis secundar = sifilis aflat în a doua
fază, caracterizat prin apariţia unor erupţii cutanate”.
31
Cf. fr. senescence, engl. senescence.
32
Cf. DEX2 (2016), unde este consemnat, în mod incomplet, doar acest prim sens al adjectivului benign, spre
deosebire de definiția din DEXI, care alătură cele două accepții.

292
accepție consemnată în DEX2 (2016), însă considerată inadecvată într-un dicționar de
specialitate precum D. Medical (2007), 659 („termen folosit impropriu pentru bolile cu evoluţie
cronică deosebit de gravă şi cu prognostic foarte rezervat), deși este delimitabilă în numeroase
sintagme din terminologia medicală precum hipertensiune arterială malignă33; hipertermie
malignă de efort34; hipertermie malignă peranestezică35; miopie malignă36 etc., opunându-se, și
la acest nivel semantic, termenului benign („de o mai mică severitate, mai puțin grav”).

3. Concluzii

Analiza semantico-lexicală și etimologică a relațiilor de paronimie, sinonimie, antonimie

stabilite între diverși termeni din domeniul medicinei, la nivel terminologic atât extensiv, cât și
mai restrâns, probează, după cum am constatat punctual, într-o manieră ilustrativă, pe de o parte,
complexitatea procesului de preluare a acestora din lexicul de specialitate „internațional”, și, pe
de altă parte, a celui de adaptare și adoptare a unora dintre ei în vocabularul general al limbii
române.

Surse

DELR – Marius Sala, Andrei Avram (ed.), Dicţionarul etimologic al limbii române, Vol. I: A–B,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.
DER – Dicţionar enciclopedic român, vol. I–IV, Bucureşti, Editura Politică. I: (A–C), 1962; II: (D–J),
1964; III: (K–P), 1965; IV: (Q–Z), 1966.
DEX – Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche (ed.), Dicţionarul explicativ al limbii române,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1975.
DEX2 – Ion Coteanu, Lucreţia Mareş (ed.), Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
DEX2 – 2009 [Tiraj nou] – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
DEX2 – 2016 [Tiraj nou] – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2016.
DEXI – Eugenia Dima (ed.), Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Chişinău, Arc & Gunivas,
2007.
DN4
DLR – Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Ion Coteanu și (din anul 2000) Marius Sala, Gheorghe Mihăilă
(ed.), Dicţionarul limbii române, serie nouă, Bucureşti, Editura Academiei, 1965–2010.
D. Medical (2007) – Valeriu Rusu, Dicţionar medical. Ediţia a III-a revizuită şi adăugită. Bucureşti,
Editura Medicală, 2007.
DN3 – Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, ediţia a III-a, Bucureşti, Academiei
Republicii Socialiste România, 1978.
DN6 – Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme. [Ediția a VI-a]. Ediţie revizuită, augmentată şi
actualizată. Bucureşti, Editura Saeculum, 2002.

33
D. Medical (2007), 566.
34
D. Medical (2007), 566.
35
D. Medical (2007), 566.
36
D. Medical (2007), 697.

293
 Bibliografie

Dimitrescu, Florica, 1995, Dinamica lexicului românesc – ieri și azi, Cluj-Napoca, București –
Clusium, Editura Logos.
Dimitrescu, Florica, 2005 a, „Consideraţii etimologice referitoare la terminologia biomedicală”, în
Studii şi cercetări lingvistice, I, nr. 1-2, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 101-112.
Dimitrescu, Florica, 2005 b, „Aspecte ale sinonimiei în limbajul biomedical”, în Gabriela Pană
Dindelegan (ed.), Limba română. Structură şi funcţionare, Bucureşti, Editura Universității din
București, p. 271-281.
Dimitrescu, Florica, 2014, Teme lexicale actuale (începutul secolului al XXI-lea), Bucureşti, Editura
Academiei Române.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2006, Creativitate lexicală în româna actuală, Bucureşti, Editura
Universității din București.

TENDENCIES AND ASPECTS OF THE DYNAMICS OF THE PRESENT ROMANIAN MEDICAL

TERMINOLOGY (I)

(Abstract)

We examine, both from a general linguistic and a lexicographical perspective, some of the tendencies and
aspects of the dynamics of the present Romanian medical terminology such as the free lexical variation and the
arbitrary selection, illustrated by the use of different, simple or compound, lexical items (sometimes although
etymologically motivated) to name the same scientific notions. We also establish the most relevant criteria for
the transition of some of the medical terms from the specialized to the common vocabulary: their up to date
frequency in several functional styles of the language (also proved by their occurrence in on-line texts), their
lexicographical validation and the speaker’s empirical, associative, both semantic and etymological analysis,
through a complex system of analogies and oppositions.

294
 CÂMPUL LEXICO-SEMANTIC FEMEIE ÎN CREAȚIA LUI
GRIGORE VIERU: ASPECTE DE ANALIZĂ STRUCTURALĂ

ADELA NOVAC
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Pornind de la afirmația lui Eugeniu Coșeriu că „textul este produsul vorbirii individuale”,
vom putea, prin câmpul lexico-semantic femeie, să pătrundem în specificul vierian de percepere
a lumii, căci, după cum bine se știe, limbajul poetic transcende limitele uzului comun și rămâne
a fi o utilizare particulară, marcată în mare măsură de creativitate. Prin text, vom stabili care
sunt prioritățile lingvistice ale poetului Grigore Vieru, preferințele lui pentru un anume tip de
lexic, care este modul lui de creare a semnificațiilor etc.
În articolul dat, ne propunem să analizam structura semantică a câmpului femeie.
După cum se ştie câmpul semantic este o asociere a unui ansamblu de termeni ai lexicului,
care intră în relație de identitate, de opoziție, de implicare semantică cu o noțiune particulară
(câmp noțional). Din punctul de vedere al semnificației, fiecare cuvânt poate face obiectul
selectării unor trăsături semantice pertinente, adică a semelor. Semele generice caracterizează
întreaga clasă semantică, în cazul nostru semul „persoană de sex feminin”, iar semele specifice
fac diferența între cuvintele aceleiași clase semantice. Repartizarea unităților lexicale în
microcâmpuri se face în baza semelor comune cu nucleul câmpului, iar, în unele situaţii, în baza
contextului în care funcționează acestea.
Astfel, la nivel structural, câmpul lexico-semantic femeie este alcătuit din nucleu şi mai
multe microcâmpuri semantice. Nucleul câmpului semantic femeie este reprezentat prin
hipersemul „femeie”, care structurează în jurul său 16 denumiri, ce trimit prin sensul lor, la o
„persoană de sex feminin”: mamă, fiică, fată, bunică, soră, copilă, soție, noră, doamnă,
domnișoară, iubită, văduvă, mireasă, bătrână, orășeancă, burghezoaică:

(1) Dar din toate femeile / A venit una singură: / Mama (Mică baladă, p.55);
(2) Ți-am luat-o și pe mama / Și-ați rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Și
nici orășeancă ea. / Las-că vin eu cu bătrâna, / Și nepotul o să-l iau / Și vei râde cu
băiatul / Ca doi prunci prea mititei / Și vei plânge cu bătrâna / De dor, ca două femei
(Casa, 9);
(3) Tu mă întrebi, copile, / Ce-i graiul, al lui muma, / Cu care intri-n casă, / Ori vara
pleci la buna (Graiul, 132);
(4) Iubito, asta-i marea! (Iubito, asta-i marea, 158) etc.

Din cercetările efectuate asupra operei poetului, constatăm: câmpul lexico-semantic femeie
include câteva microcâmpuri semantice: a) vârstă: fată, femeie, bunică etc. (cel mai apropiat de
nucleul câmpului); b) grade de rudenie: mamă, fiică, soră, bunică, soție, noră, văduvă; c)
caracteristici calitative: frumoasă, mică, cuminte, tânără, bătrână, simplă, sfântă; pom, paznic,
geniu etc.; d) denumirea femeii: Ana, Maria, Ioana, Alexandra; structuri sintactice: cea dragă
(107); măicuța mea albită, măicuța mea iubită (44); femeie de pe urmă, femeia mea dintâi (95);
cea pe care demult o aştept (275); cea care ură-mi poartă (104) etc.; e) relații interpersonale:
soție, iubită, mireasă etc.; f) apartenență socială: orășeancă, burghezoaică etc. (ultimele două
microcâmpuri, fiind mai îndepărtate de nucleul câmpului).
În demersul nostru, vom insista asupra dimensiunii semantice vârstă, ca fiind cea mai
apropiată de nucleul câmpului, dar și pentru că își găsește expresie nuanțată în creația poetului.

Microcâmpul vârstă înglobează, la rândul său, câteva variante lexico-semantice:

1. varianta lexico-semantică „fată mică”, care include lexemele: copilă, copilă mică,
fetiță etc.:

(5) Lâng-un ciob și o cordică / Să te vezi copilă mică (Cântec de leagăn pentru mama,
44);
(6) Stea-stea, logostea, / Leagănă fetița mea (Stea-stea, logostea, 308) etc.

Definiţiile semantice a lexemului fată şi fetiţă includ semele: fată s.f. - 1. Persoană de sex
feminin; 2. Tânără, copilă, 3. Fecioară; 4. Fată nemăritată; fetiță s.f. - 1. diminutiv al lui fată;
fată mică; fată tânără; pop. Fătuică, fetică; 2. Fiică tânără [DEXI, 2007].
Analizând textul vierian, constatăm că lexemul fetiță, prin sufixul diminutival -iț-, exprimă
atitudinea de drăgălășenie a eroului liric față de ființa feminină şi că intră în relaţie de sinonimie
contextuală cu îmbinarea copilă mică. În acelaşi timp, sintagmei copilă mică i se opune
sintagma fată mare. Structura tautologică copilă mică e folosită de autor, din interese de
versificație, pentru a păstra rima şi piciorul de vers (o cordică - copilă mică).
Dimensiunea dată implică trăsătura semantică copilărie care este redată prin structuri
sintactice de tipul:

(7) Copiii se urcă în pat / Între noi / Ne scot de pe degete palidele inele /…/ O, golul
rotund al inelelor / Se umple atunci / De văzul copiilor luminos (60);
(8) Scriu ca în primul an de școală (166);
(9) Suflu în florile de gheață / Să văd cine-i (133);
(10) Caut umbra copilăriei, / Caut umbra măsuței / În iarba deacasă / Și scăunelul
pierdut (230);
(11) Mai caut și azi anii copilăriei / Într-un cântec frumos (289) etc.

2. varianta lexico-semantică „fată mare”, care înglobează lexemele: fată, copilă mare,
soră, domnișoară, iubită, fiică, mireasă etc.:

(12) S-o lăsați așa, deschisă, / Ca băiatul meu, ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a
dovedit nici tata (Legământ, 30);
(13) Dormi! Prin vis la Prut cu soare / Să te vezi copilă mare (Cântec de leagăn pentru
mama, 44);
(14) Frate mai mare / Numai Hristos / Ne poate fi / Și numai lacrima lui / Soră mai mare
(Numărarea cuielor, 341);
(15) Te miri că-s alb la tâmple / Cum să nu fiu, iubito? (Te miri că-s alb, 103);
(16) Rămâi, o nu pleca, / tu clipa mea târzie, / Târzia mea mireasă! (Rămâi, 317).

296
 Remarcăm opoziția semantică ce se stabilește între termenii femeie / fată, care, în calitate
de unităţi ale aceluiași câmp, se deosebesc prin semele specifice: Persoană adultă de sex
feminin; 2. Căsătorită și 1. Persoană tânără de sex feminin; 2. Necăsătorită.
Lexemul fată se caracterizează prin semele: 1. Fiică; 2. Fată tânără (după ce a trecut de
vârsta copilăriei). Structura pleonastică fată tânără înseamnă, de fapt, femeie tânără,
necăsătorită. Astfel, ia naștere opoziția femeie tânără / femeie adultă. La nivel de text,
interacţionând, structurile sintactice fată mare / fată mică generează opoziţia antonimică mare /
mică, conţinutul lingvistic al căreia poate fi descifrat, în primul rând, fiind pus în relaţie cu
extralingvisticul; îmbinarea fată mare atestată în Dicționarul explicativ al limbii române cu
sensul „de măritat” motivează, într-un anume fel, funcţionarea îmbinării fată mică. Autorul
apelează la calificativul mare din anumite interese prozodice (păstrarea piciorului de vers și a
rimei împerecheate): Dormi! Prin vis la Prut cu soare / Să te vezi copilă mare.
O trăsătura semantică ce se înscrie în varianta lexico-semantică fată mare este cea care ţine
de chip, imagine (plăcută): trup feciorelnic (148); ochi verzi (92); negre gene (92); păr lung,
vălurat (82); sâni miresmați (315); piele aurie (198); înnebunite glezne (38) etc.
Prin structuri gramaticale analogice, repetitive, poetul Grigore Vieru creează un portret
irepetabil al femeii:

(17) Femeie / Cu gura mai mare / Decât un luceafăr. / Cu părul tăiat scurt / Ca viața
poetului. / Cu ochii / Ca două idei înlăcrimate (Imn, 83).

Omițând structurile comparative, obținem construcția: Femeie / Cu gura mai mare.../ Cu

părul tăiat scurt... / Cu ochii ...
Încercând o interpretare a conținutului lingvistic dat, la o analiză de suprafață (orizontală),
se va obține, printr-un minim efort, o informație descriptivă, informativă. Pornind însă de la
ideea coșeriană că „limbajul se convertește în expresie pentru conținuturi de alt nivel” (Coșeriu
1977: 207), cititorul ar putea urmări cum „convertirea” semnificatelor în expresie (semnificante)
actualizează semnificatul textual, adică sensul. Altfel zis, cititorul avizat ar putea realiza o
analiză bazată pe regulile limbii și normele vorbirii, căpătând o „construcție de sens cu salt
maximal” (Tămâianu 2001: 96). Reflectând asupra textului, în mod special asupra structurilor
gramaticale ale acestuia, cititorul va remarca următoarele: coerența lingvistică semnalează
prezența, în text, a unor structuri sintactice deviante, care sfidează tiparul riguros al normelor:
structuri substantivale alcătuite din prepoziția cu + substantive în acuzativ (gura, părul, ochii)
care țin locul subordonatelor atributive (care ai gura mai mare..., care ai părul tăiat scurt...,
care ai ochii înlăcrimați). Autorul, prin repetiția prepoziției cu, cu sens cumulativ, extensiv (în
structurile: femeie cu gura.., cu părul..., cu ochii...), reușește un model irepetabil de plăzmuire a
chipului feminine, regentul nominal al construcțiilor comparative (gura, părul, ochii) fiind pus
în relație cu complemente comparative, regentul adjectival (gură) mai mare pus în relație cu
complementul comparativ de inegalitate decât un luceafăr, regentul adjectival (părul) scurt în
relație cu complementul comparativ de egalitate ca viața poetului și regentul substantival ochii
pus în relație cu un complement comparativ de egalitate ca două idei înlăcrimate. Rolul
complementelor comparative este de a încărca versurile cu noi sensuri: părul, fiind o sursă de
conectare la energia Universului, în sintagma părul tăiat scurt, semnifică, credem, curățare de
păcat, or, femeia, conform religiei, e o ființă păcătoasă; complementul comparativului ca viața
poetului amplifică emoția poetului cu referire la trecerea anilor, la ireversibilitatea timpului;
ochii, oglinda sufletului, exprimă neliniștea, durerea care se materializează în lacrimi („ca două
idei înlăcrimate”); gura (mai mare) semnifică începutul tuturor începuturilor, iar metaforizarea

297
textului, prin complementul comparativului decât un luceafăr, accentuează lumina, căldura și
sfințenia cuvântului matern.
Poetul aseamănă chipul femeii cu pasărea:

(18) Femeia / pasăre trebuia să fie, / să zboare / în preajma lui Dumnezeu. / Dar
Dumnezeu aripi nu-i dete. / Atunci bărbatul veni. / O sărutase mult, / mângâind-o pe
umeri / unde trebuia să răsară / cele două aripi, / astfel, / prefăcând el singur femeia
în pasăre. / Femeia / putea să zboare acum (Femeia, p. 58)

ar genera o construcție informativă: bărbatul o preface pe femeie în pasăre și îi oferă

posibilitatea de a zbura, eroul liric însă pledează pentru revenirea ei pe pământ, alături de bărbat,
or, menirea ei este să crească copii:

(19) Zburase însă mai sus chiar / de aburii trupului ei / fierbinte. / Dar coborâse repede /
pe umărul bărbatului, / o trăgeau la pământ / sărutările... / petele pământii de pe față
/ și pântecul ei / crescând auriu și rotund / ca pita (Femeia, p. 58).

Mesajul poeziei e încifrat însă în structura de adâncime (verticală) a textului. Printr-o

lectură controlată, raționalizată, interpretul va decoda noi modalități de producere a sensului:
inversiunea numelui predicativ pasăre din structura pasăre trebuia să fie pune în evidență
atitudinea poetului față de femeie, pe care o compară cu pasărea, simbol al libertății și al
prosperității, zborul exprimând năzuința acesteia spre valori absolute; aripile, un remediu de a
depăși limitele umanului, redau căutare, neliniște și zbucium și femeia, în zborul ei, încearcă să
mențină un echilibru între teluric și celest; subiectul pleonastic bărbatul... el singur (deviere de
la norma lingvistică) este o neîntrecută modalitate de a insista asupra agentului acțiunii, dar și de
a amplifica antiteza Dumnezeu aripi nu-i dete / ... prefăcând el (bărbatul) singur femeia în
pasăre; antepunerea complementului direct aripi înaintea verbului dete (forma corectă: dădu /
dăduse), din structura aripi nu-i dete intensifică conținutul semantic, construind efecte de
neliniște și zbucium sufletesc; calificativul pământii din petele pământii denotă o semnificație
majoră: mama, prin petele pământii, poartă pecetea lumii terestre, pământene: ea înflorește, dă
rod, asemeni unui pom. Construcția sintactică condensată pântecul ei crescând auriu și rotund
comportă semnificații duble: pântecul ei crește și este auriu și rotund, ceea ce impune analiza
calificativelor auriu și rotund: în general, auriu înseamnă de aur, în contextul dat auriu are
sensul de dezvoltat, format, maturizat (cu referire la prunc), rotund însemnând ,,în formă de
cerc’’, iar cercul e desăvârșire, perfecțiune, deci, atât pruncul, cât și pâinea sunt creații
pământești desăvârșite; structura comparativă pântecul auriu și rotund / ca pita semnifică o
stare plenară de bucurie, rodnicie, belșug și fertilitate. Mișcarea pulsatorie a versurilor e
susținută de antiteza a zbura / a coborî, care îl plasează pe cititor între limitele celor două spații,
teluricul și celestul, în care dorința femeii de a se desprinde de lumea pământeană și de a tinde
spre lumea celestă, spre ideal, e concurată de revenirea ei pe pământ; dinamismul versurilor
sporește și prin condensarea semantică a locuțiunii verbale a trage la pământ, și anume prin
deturnarea sensului tranzitiv al verbului a trage (a trage - tranz. 1. A face efortul de a mișca;
2.tranz. A duce, a târî după sine), structura menționată poate fi înțeleasă de locutor numai prin
raportare la contextul extralingvistic, cultural, (a trage la pământ având sensul de ,,a cădea’’ (v.
intranz.)), ea, locuțiunea, exprimă o vădită tensiune emoțională, reliefând ponderea femeii,
precum și atracția ei pentru tot ce e pământesc.

298
 Mirean, evlavios din fire, poetul iubește femeia și se roagă pentru ea. În ruga poetului către
Univers: Adă norocul de mamă / Acestei frumoase femei (Rugă, 88) identificăm un lanț de
verbe la imperativ plasate la începutul versului (bucură, adu, fă, varsă, umple, adă):

(20) Bucură-i sânii cu lapte, / Și adu-i copilul ce-l vrea. / Fă să-i răsară pe față /
Maternele pete frumos.../ Fă ca să guste și dânsa / Rozul bucetelor măr / Al micii
ființe / ...si-i varsă / Pre leagăn adâncul ei păr. / Umple cu floarea pelincii / Ramura
verdelui tei, / Adă norocul de mamă acestei frumoase femei (Rugă, 88)

care sporesc intensitatea rugii și dinamismul acțiunilor; calificativul maternele din îmbinarea
maternele pete accentuează trăsăturile ce o înfrumusețează pe femeie în perioada sarcinii;
calificativul adâncul (păr) din sintagma varsă / Pre leagăn adâncul ei păr cu sensul „ce
pătrunde până în adâncul sufletului” configurează noi sensuri pe care le dezvoltă poetul: părul
mamei este o sursă de energie vitală, o sursă tămăduitoare pentru mica ființă, o sursă prin care
se realizează legătura dintre copil și Univers; segmentul bucură-i sânii cu lapte denotă o
construcție amalgamată și confuză, încât, la o analiză de suprafață, lectorul ar pune în relație
verbul tranzitiv a bucura cu structura cu lapte considerând-o un circumstanțial instrumental
(ceea ce ar însemna o încălcare de normă); la o analiză pe verticală însă vom intui o metaforă
care generează sensuri noi: adă norocul de mamă echivalând cu structurile fă-o să devină
mamă, fă-o să fie fericită; metafora floarea pelincii din Umple cu floarea pelincii / Ramura
verdelui tei înglobează semnificații noi: teiul, arborele sfânt, cu ramuri verzi (pleonasm utilizat
de autor din interese de versificație), purtând ca floare scutecele (pelincă, reg.) copilului,
accentuează ideea de fertilitate, fragilitate și prosperitate; sintagma norocul de mamă trădează
dorința și bucuria femeii de a deveni mamă, bucurie care se materializează prin intemediul
Universului, dar, în același timp, e și emoția poetului: grija si bucuria de a vedea femeia fericită;
prin pronumele personal, cu valoare de politețe, dânsa, poetul își exprimă respectul și atitudinea
față de femeie.

3. varianta lexico-semantică „femeie matură”, care conține lexemele: mamă, noră,

bunica, doamnă, bătrâna, văduvă, burghezoaică, orășeancă etc.:

(21) Dormi-adormi, măicuță dragă, / Dorm nepoții tăi de fragă (Cântec de leagăn pentru
mama, 44);
(22) Mi-a dat inima ei / mama (Transplantare, 32);
(23) Ia mai bine norei, lasă, / Că ea-i tânără, frumoasă, / Iar eu, fiule-s bătrână (Cântecul
mamei, 43);
(24) Bunica / tot mai mică, tot mai mică: / Cât o floare, o furnică (Cântec pentru copii,
35);
(25) Ai aprinde lumina / Și-ai coase / Dar dorm / Doamna și Domnul (Nopțile mamei,
71);
(26) Am văzut văduve tinere / După război / Dormind.../ Cu obrazul lipit / De fața smolită
a pâinii (Și pâinea, 119)
(27) Eu nici măcar / să râd nu pot / cum poate să râdă / clovnul acel / care poartă-n
ureche, / ca o burghezoaică, / un cercel auriu (Circ, 57) etc.

299
 În dimensiunea dată, un loc aparte îl ocupă trăsătura semantică chip, imagine (plăcută)
care include următoarele sintagme: chip ostenit (74); gura uscată (70); păr de-argint (100); ochi
uzi (39); plete albe (81); buze arse (81) etc.
Pentru poet, chipul mamei e o sfântă icoană:

(28) Chipul tău, mamă, / Ca o mie de privighetori rănite, / Ochii tăi / În care s-au
întâmplat / Toate / Câte se pot întâmpla / Pe lume! (Chipul tău, mamă, 130).

Structura comparativă Chipul tău, mamă, / Ca o mie de privighetori ranite atribuie

versului efecte stilistice de mare concentrare: chipul mamei e asemuit cu privighetoarea, pasăre
singuratică, plăcută lui Dumnezeu, care cântă și noaptea; asemeni privighetorii, mama, de una
singură, veghează, și noaptea, la grijile Universului, generând și protejând valori. Calificativul
rănite din privighetori rănite amplifică singurătatea și suferința mamei. Repetiția s-au întâmplat
/ Toate / Câte se pot întâmpla / Pe lume! semnifică omniprezența mamei la toate evenimentele
vieții, ochii ei fiind arhivatorii celor întâmplate.
În dimensiunea analizată se înscrie şi trăsătura semantică bătrânețe exprimată prin structuri
sintactice de tipul:

(29) mamă nevăzătoare (226);

(30) sarea grea din oase (75);
(31) ce mult mădularele-o dor (132);
(32) în rănile palmelor ei ciocârlia / poate să-şi lase ouăle (40);
(33) ne supărăm pe ea că umblă încet (42);
(34) ne supărăm pe ea că nu vede bine (42);
(35) te chinuie nesomnul, / durerea în oase (71);
(36) ca sarea de bătrână (76) etc.

Menţionasem mai sus că unităţile lexicale se încadrează în microcâmpurile semantice în

baza semelor comune cu nucleul câmpului. E cazul însă să explicăm intenția de a include în
câmpul semantic femeie unele unități semantice de tipul: pom, geniu, paznic, erou etc. Se știe că
sensul este o funcție textuală, care depinde, în primul rând, de context, or, „contextul este atât de
important pentru orice text, deoarece prin intermediul lui, indiferent dacă este context verbal sau
extraverbal, textul își dobândește sensul” (Coșeriu 2013: 156). Analizând versurile:

(37) Tu n-ai asemănare / În cele pământeşti. / Născând, tu eşti un geniu, / Un geniu,

mamă, eşti. / Tu eşti zămislitoarea, / Eşti pomul numai vers, / Iar noi – de aur mere /
Vărsate-n Univers. / Noi – mere, iar tu – paznic / Veghind din moşi-strămoşi / Să nu
dea peste ele / Mistreţii lăcomoşi. / Învingătoare-n toate / Războaiele ce-au fost, / Tu
eşti eroul lumii / Şi-al izbândirii rost (Tu ești un geniu, 137),

menționăm că limbajul poetic se caracterizează prin metaforizarea realității, care contribuie la

subtilizarea enunțării, a înțelesurilor. Metaforizarea implică prezența unor trăsături posedate în
comun de termenul metaforizat și de termenul metaforic, pe care se grefează o deviere
semantică produsă în și prin context.
În acest sens, observăm că unele elemente ale câmpului analizat, care la o analiză de
suprafață, nu au seme comune cu unitatea semantică femeie, ci se deosebesc prin trăsături
opozitive, distinctive, capătă totuși trăsături comune cu acest lexem în contextul poeziei. Astfel,

300
lexemele geniu „cea mai înaltă treaptă spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate
creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate”, paznic „cel care păzește, păzitor, strajă,
guardian”, erou „persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în războaie sau în
muncă; personajul principal al unei opere literare”, pom „nume generic pentru arbori care
produc fructe comestibile, copac, arbore”, izbândă „succes obținut printr-un efort deosebit”, prin
semele lor specifice, se diferențiază de termenul femeie și, în același timp, se asociază cu acesta
pentru a trimite la o persoană de sex feminin, având rolul de a spori structura imagistică a
poeziei și de a caracteriza viziunea autorului asupra lumii: numele predicative-calificative (un
geniu, paznic, pom, izbândă) pun în valoare rolul femeii în societate, cultivând cititorului
sentimente de apreciere și respect.
Compoziția enunțurilor este complinită prin conținuturile suplimentare ale metaforelor,
conturând o nouă ideație pentru acest complex plurisemantic: metafora eşti pomul numai vers
atribuie textului sensuri noi: pomul, simbol al vieții, al armoniei dintre lumea pământeană și cea
cerească, se identifică cu mama poetului: mama e pomul, care crește, înflorește și dă rod (Eşti
pomul numai vers, / Iar noi – de aur mere / Vărsate-n Univers. / Noi – mere, iar tu – paznic). Și
tot ea, mama, e cea care veghează destinul generațiilor, având rolul de liant social. Inversiunea
din structura sintactică de aur mere, mai puțin tolerată de norma lingvistică, are menirea de a
releva un sens conotativ-apreciativ: de aur = „bune, de calitate, deosebite, coapte”, dar, cu
referire la ființe, și sensurile „verticalitate, stabilitate, fermitate, durabilitate”. Antiteza tu-noi
(Tu .../ Eşti pomul numai vers, / Iar noi – de aur mere / Noi – mere, iar tu – paznic), punând
față în față două generații (părinți și copii: părinții pomul, iar copiii fructul), accentuează rolul
primordial al mamei: grija maternă față de copii, iar prin ei, grija față de Univers, față de
perpetuarea vieții pe pământ, căci numai astfel mama poate fi fericită și împlinită.
Demersul analitic, pe orizontală și pe verticală, ne-a permis penetrarea străfundurilor
creativității vieriene, cu referire la câmpul semantic femeie, străfunduri unde-și au rădăcinile
miraculoasele ,,răsturnări’’ structurale, adevăratele sensuri ale versului vierian.

Bibliografie

Coseriu Eugenio, 1977, El nombre ysu lenguaje. Estudios e teoria y metodologia linguistica, Madrid,
Editura Gredos.
Coșeriu, Eugeniu, 2013, Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului, Iași, Editura
Universității „Al. Ioan Cuza”.
Dicționarul explicativ al limbii române, 2012, București, Editura Univers Encyclopedic Gold.
Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române, 2007, Chișinău, Editura Arc, Gunivas.
Tămâianu, Emma, 2001, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii
integrale, Cluj-Napoca, Editura Clusium.
Todorov, Tzvetan, 1975, Poetica. Gramatica Decameronului, București, Editura Univers.
Vieru, Grigore, 2008, Taina care mă apără. Opera poetică (ediție realizată de Grigore Vieru și
Daniel Corbu), Iași, Editura Princeps.

301
 STRUCTURAL SEMANTIC STRUCTURE OF WOMAN FIELD IN GRIGORE VIERU’S POEMS:
STRUCTURAL ANALYSIS ASPECTS

(Abstract)

The present article analyzes the organization of the structural semantic structure of the woman field in
Grigore Vieru’s poetry, specifying its core and edge as well as the semantic dimensions that distinguish it. We
analyze age size (with its lexical semantic variants “little girl”, “big girl” and “women”) which has a wide
expression in his literary creation. By analyzing the structural semantic structure of the women field in Grigore
Vieru’s poetry, we can develop a linguistic point of view upon the author’s world.

302
 PENTRU UN CORPUS DE CUVINTE
LIVREȘTI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

MIHAELA POPESCU
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Introducere. Delimitări

Alcătuirea de dicționare speciale, sectoriale, de dicționare de cuvinte cu statut determinat în

vocabularul limbii române, ce aparțin unor zone de variație diferite, nu este nouă. Stau mărturie
în acest sens multiplele lucrări lexicografice de cuvinte regionale, de termeni specializați din
diferite domenii, de neologisme, de jargon, argou etc.
În schimb, alcătuirea unui corpus de cuvinte livrești poate fi considerată o inițiativă nouă.
Motivele care au condus la aceasta sunt multiple și reprezintă tot atâtea argumente pentru
realizarea unui asemenea tip de lucrare. Înainte de a enumera argumentele care se constituie în
favoarea proiectului, vom spune că există câteva inițiative anterioare ce ating tema de cercetare
urmărită de noi, dar care se disting în esență de aceasta, prin microstructura și macrostructura
lor, așadar printr-o înțelegere diferită a conceptului livresc. Cele două accepțiuni ale termenului
livresc nu se exclud, fiecare fiind fundamentată pe o abordare teoretică diferită, una din
perspectivă istoric-etimologică, cealaltă din perspectiva uzului. Pentru delimitarea accepțiunilor,
vom prezenta patru contribuții esențiale anterioare, dintre care două sunt dicționare, iar alte două
sunt lucrări teoretice, care includ însă și glosare:

1.1. Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes

O lucrare lexicografică de referință pentru ilustrarea împrumuturilor din latină este
Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, coordonat de Reiheimer-Rîpeanu.
În această lucrare se pornește de la etimoanele latinești culte (care au statut de cuvânt-intrare),
urmărindu-se apoi cuvintele împrumutate corespunzătoare, din limbile romanice moderne, cu
menționarea primei atestări. De altfel, coordonatoarea volumului explică:

„Pentru ca un termen să fie selecționat ca intrare în Dicționar, este necesar ... ca acesta să fi
fost împrumutat (preluat) în cel puțin una dintre limbile romanice.” (Reiheimer-Rîpeanu
2004: 11) [t. n.]

1.2. Glosar de cuvinte rare și uitate

Un dicționar de interes este și cel al lui Dragoș Șesan, Glosar de cuvinte rare și uitate. În
ciuda prezenței cuvântului rar, din titlul lexiconului, cuvânt ce definește o trăsătură proprie și
cuvintelor livrești (care sunt și ele rare în raport cu limba comună și, implicit, în uz), lucrarea nu
are nimic în comun cu demersul inițiat de noi. Aceasta pentru că, în primul rând mulțimea
cuvintelor rare dintr-o limbă include cuvinte livrești, în schimb, în mulțimea elementelor livrești
nu se pot include cuvinte pe baza unicului criteriu că acelea sunt rare.
 În plus, demersul lexicografic al lui Șesan diferă substanțial de proiectul nostru încă de la
alegerea surselor pe baza cărora a alcătuit lista dicționarului său, autorul afirmând că acestea
sunt documente ecleziastice, administrative, juridice și comerciale medievale (de altminteri,
glosarul său este organizat tematic). Mai mult, corpusul conține elemente lexicale aparținând
unor terminologii, elemente ieșite din uz etc. În partea introductivă autorul își explică alegerea
corpusului în felul următor:

„Am întâlnit foarte multe cuvinte rare sau chiar dispărute, al căror sens l-am putut deduce
doar din context. Aşa s-a născut ideea elaborării acestui Glosar mai amplu de cuvinte
atestate în documente, dar neatestate în dicţionare. Toate aceste cuvinte le-am considerat
uitate (în număr de 1990 unităţi) şi de aceea le-am readus la viaţă, ca o modestă contribuţie
la viitorul Dicţionar tezaur al limbii române.” (Șesan 2012: 9, 10)

Contribuții notabile la studiul împrumuturilor livrești din latină din perspectivă istorică și
etimologică apar și în materiale lingvistice nelexicografice. Vom face referire la două volume
semnate de prof. Coman Lupu.

1.3. Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii

române moderne (1780-1860)
În volumul citat, Lupu arată care este componența, din punctul său de vedere, a mulțimii
elementelor lexicale livrești în limba română. Autorul consideră că sursele elementelor livrești
în română ar fi nu numai împrumuturile culte din latină, ci și cele intrate pe filieră franceză sau
italiană, chiar dacă în limbile respective acestea nu au statutul de cuvinte livrești:

„În limba română, modernizarea structucturilor lexicale are loc [...] prin integrarea în
sistem a unui mare număr de elemente latine prin filieră italiană și, mai ales, franceză.
Alături de împrumuturile culte din latină, luate direct de la sursă sau prin filieră, fac parte
din clasa elementelor livrești din română și cuvintele romanice care nu au statut de
cultisme în franceză sau italiană.” (Lupu 1999: 46)

Pe baza acestor criterii, Lupu (1999: 199-245) alcătuiește o listă de 2417 cuvinte
considerate livrești.

1.4. Estudios de lingüística románica

Dezvoltând discuția despre elementele livrești și despre felul în care acestea au pătruns în
limba română, în volumul său Estudios de lingüística románica Lupu operează o distincție clară,
necesară, între cele două categorii de împrumuturi, cel direct, popular, rezultat din contactul
direct dintre limbi și cel cult, realizat pe cale livrescă:

„Ținând seama de modul în care se realizează, împrumutul lingvistic poate fi direct (sau
popular) și indirect (adică asimilat pe cale livrescă). Împrumutul popular se produce în
condiții de bilingvism, de contact direct între două comunități lingvistice distincte.” (Lupu
2004: 51) [t. n.]

Autorul afirmă că obiectivul studiului său sunt împrumuturile pătrunse în limbile romanice
în secolul al XVIII-lea, insistând asupra faptului că faptul că: „Împrumuturile livrești din
idiomurile neolatine pot proveni nu numai din latină (sau din greaca veche), ci de asemenea,
dintr-o limbă de cultură modernă.” (idem.)

304
 Un aspect foarte important, o zonă sensibilă, generatoare de posibile confuzii este cea
terminologică, în care cerecetătorii vorbesc despre cuvinte livrești, cultisme, cuvinte savante etc.
Detalierea problematicii legate de definirea și dezambiguizarea terminologică a noțiunilor
cultism, împrumut și element livresc este prezentată în Lupu (2004: 51, 52), unde acesta atrage
atenția asupra faptului că lipsa unei delimitări clare între conceptele latinism și cultism reprezită
una dintre cele mai mari probleme în studierea împrumuturilor latine în limbile romanice.
În concluzie, din perspectiva lui Lupu, caracterul livresc al unui element lexical este
conferit de istoricul său etimologic, autorul nepropunându-și să evalueze statutul elementelor
lexicale livrești în aria variațiilor diafazică, diastratică și diafrecvențială pe care acesta nu le are
în vedere, așa cum îl utilizăm noi.
Observăm, deci, că utilizarea noțiunii livresc diferă între noi și alți autori, ceea ce impune
dezambiguizarea termenului. Genul de corpus propus de noi diferă fundamental de altele, (liste,
inventare, dicționare etc.) anterioare, prin aceea că noi evaluăm caracterul livresc prin prisma
sistemului de variabilitate în cadrul limbii române, a uzului, și nu prin prisma etimologiei
cuvintelor considerate livrești. Mai precis, nu ne vom ocupa de etimoanele și de istoria
împrumuturilor din latină (sau prin alte filiere), ci de statutul cuvintelor selectate în cadrul uzului
actual, așa cum este el reflectat în dicționarele contemporane. Prin urmare, livresc înseamnă, pe
de o parte împrumut pe cale cultă din latină (sau prin intermediul filerelor romanice). Dar nu în
acest sens vom utiliza această noțiune.
În cadrul preocupărilor noastre, termenul livresc desemnează o arie de variație specială, în
cadrul unei limbi romanice moderne, în cazul de față româna, un nivel de limbă care are atingere
deopotrivă cu variațiile diastratică (apartenența la o clasă socio-culturală), diafazică
(diastilistică) (utilizarea în circumstanțe determinate) și diafrecvențială (ocurența relativ rară a
cuvintelor) și în acest sens este utilizat de noi. De altfel, există cercetători (Gadet, 2003: ap.
Ledegen, Leglise: 2013) care consideră că decuparea strictă în diferite tipuri de variere ar
implica crearea unei discontinuități, lucru nedorit și inexact, deoarece diatopicul, diastraticul și
diafazicul interacționează în mod permanent. Prin urmare, se poate spune că, deși în mod
obișnuit sunt analizate separat, tipurile de variație nu pot fi izolate, deoarece ele funcționează
simultan în cadrul tuturor nivelurilor lingvistice. În cazul cuvintelor livrești, interacțiunea dintre
variabile include aspectul diafrecvențial, și nu pe acela diatopic (precum la Gadet):

« Le découpage en types de variation laisserait attendre une discontinuité, alors que

diatopique, diastratique et diaphasique interagissent en permanence : les locuteurs
emploient d’autant plus de formes r gionales que leur statut socioculturel est plus bas et
que la situation est plus familière, et le spectre diastratique est donc plus large au bas de
l’ chelle sociale. » (Gadet 2003, ap. Ledegen, Leglise 2013: 15)

2. Argumente pentru realizarea corpusului

Un prim argument pentru alcătuirea corpusului îl constituie însăși absența unei cercetări
asemănătoare sau a vreunui dicționar consacrat cuvintelor livrești, în sensul practicat de noi,
adică avându-se în vedere statutul lor în uzul limbii române.
În al doilea rând, orientarea spre acest gen de corpus a fost determinată de reprezentarea
incosecventă sau depășită a mărcilor de uzaj care ilustrează variabilitatea limbii române în
dicționarele explicative și normative contemporane. Menționarea acestora este uneori omisă,
uneori tratată superficial. Un inconvenient solid care conduce la menționarea inexactă a mărcilor
respective îl reprezintă lipsa unor instrumente lexicometrice și statistice. Pentru a remedia acest

305
aspect, am procedat la marcarea prin simboluri a situației mărcilor de uzaj ale lexemelor incluse,
în dicționarele excerptate. Astfel, am realizat o radiografie a uzului celor dintâi, în lucrările
lexicografice respective. În plus, am prezentat propriul nostru punct de vedere în legătură cu
situația în uz a lexemelor incluse în corpus, marcând simbolic îndoiala că unele dintre acestea ar
mai aparține registrului livresc printr-un simbol special.
Pentru exemplificare, reproducem schema unui articol din corpusul preconizat:

CUVÂNT-INTRARE, gen număr, categoria gramaticală, Definiție; sinonim ↑, sinonim

etc.
– Pronunție (unde este cazul)

Surse lexicografice:
DOOM 2005 +
NDU 2008 –
DCR 2013 Ø
DAN 2013 –
DEX 2016 +

Un al treilea argument este acela că mărcile de variabilitate prezente în corpusul nostru

subliniază raportul dintre lexemele selectate și restul vocabularului, și, în special, raportul dintre
acestea și sinonimele lor, livrești și nelivrești. Altfel spus, după definiția unui lexem, am
menționat, unde a fost cazul, sinonimele acestuia, făcând corelații marcate prin simbol specific,
cu ocurența acestora în corpus, la locul alfabetic respectiv.
Un alt argument, cu valoare preponderent motivațională l-a reprezentat lectura unor lucrări
științifice (v. Bibliografia) care au abordat tema variabilității lingvistice și a reprezentării sale în
lucrări teoretice sau lexicografice românești. Dintre acestea, studiul de sinteză, al lui Zafiu
(2009: 2330), reprezintă un îndemn clar către orientarea cercetărilor viitoare spre acest domeniu,
încă insuficient explorat. În acest studiu, autoarea conchide:

„Sunt încă enorm de multe lucruri de făcut pentru studiul diacronic și sincronic al
varietăților sociale ale limbii române. Chiar dacă prestigiul oralității și al culturii populare a
avut un rol important în conștientizarea și în cercetările lingvistice efectuate asupra
oralității literare sau asupra românei vorbite în secolul al XX-lea, lacunele sunt încă mari și
necesitatea de a le înlătura este imperioasă.”

Corpusul, în curs de realizare, are o structură binară, reprezentată de o componentă

lexicografică (cuvintele-intrare beneficiază de definiții, excerptate ca atare din dicționare
precum DEX, NDU, DAN sau reformulate și ajustate de noi, acolo unde a fost cazul) și de o altă
componentă, metalexicografică (mărcile de uzaj). Sursele lexicografice din care am preluat
materialul sunt dicționare explicative generale din perioada 2005-2016, numite de noi și
dicționare excerptate, respectiv DOOM, NDU, DCR3, DAN, DEX2.

3. Concluzii

Corpusul rezultat prin aplicarea procedeelor prezentate va aduce în atenția utilizatorilor

înțelesul unei părți substanțiale a lexemelor livrești, făcându-le cunoscute unui public larg. Prin
excerptarea dicționarelor selectate, corpusul va evidenția felul în care au fost tratate aceste

306
cuvinte, din punctul de vedere al uzului, al apartenenței la clasa cuvintelor livrești în
respectivele lexicoane, între care există, uneori, diferențe notabile.
Nu în ultimul rând, corpusul reprezintă un punct de plecare pentru o reflecție care să
includă reevaluarea conceptului de element livresc, și anume din perspectiva teoretică
variațională.

Dicționare

DAN = Florin Marcu, Dicţionar actualizat de neologisme, Bucureşti, Editura Saeculum, 2013.
DCR3 = Florica Dimitrescu, Alexandru Ciolan, Coman Lupu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti,
Logos, [2013].
DEX2 (2016) = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2016.
Dexonline. Dicționare ale limbii române, https://dexonline.ro/
DEXI = Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Chişinău, Arc & Gunivas, 2007.
DICR = Elena Dănilă, Andrei Dănilă, Dicţionar ilustrat de cuvinte şi sensuri recente în limba română,
Bucureşti, Litera Internaţional, [2011].
Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes. Sous la direction de Sanda Reinheimer
Rîpeanu. București, Editura Academiei Române, 2004.
DOOM2 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2005.
DȘL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,
Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira,
2001.
Gl. Cuv. Rare = Dragoş Şesan, Glosar de cuvinte rare şi uitate, Bucureşti, Editura Universităţii din
București, 2012.
NDU = Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal
al limbii române, Bucureşti – Chişinău, Litera Internaţional, 2008.

Bibliografie

Bidu-Vrănceanu, Angela, 1997, „Mărcile stilistice (diastratice) în DEX și importanța lor normativ-
didactică”, Limbă și literatură, XLII, nr. 1, 1997, p. 27-36.
Coşeriu, Eugeniu, 1994, Limba română în faţa Occidentului, Cluj, Editura Dacia.
Coşeriu, Eugeniu, 1996, Lingvistică integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae
Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române.
Coşeriu, Eugeniu, 1997, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Bucureşti,
Editura Enciclopedică.
Coşeriu, Eugeniu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura Arc.
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Bucureşti, Editura
Enciclopedică.
Corbin, Pierre, 1989, « Les marques stylistiques / dyastratique dans le dictionnaire monolingue »,
"Woterbucher/Diction aries/Dictionnaires: Ein Internationale Handbuch zur Lexikographie", hg.
von Franz Josef Hausmann et al. Bd. I, 673-680, Berlin, New York, Walter de Gruyter.
Flydal, Leiv, 1951, „Remarques sur certains rapports entre le style et l' tat de langue”, în Coșeriu 1996: 23.
Ledegen, Gudrun, Léglise, Isabelle, 2013, « Variations et changements linguistiques », în Wharton S.,
Simonin J., « Sociolinguistique des langues en contact », ENS Editions, p. 315-329, ffhalshs-
00880476f https://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-00880476/document, p. 1-17.

307
Lupu, Coman, 1999, Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romantică a limbii
române moderne (1780-1860), București, Logos.
Lupu, Coman, 2008, Estudios de linguüística romanánica. Románica, 23, București, Editura
Universității din București.
Rey, Alain, 1990, « Les marques d’usage et leur mise en place dans les dictionnaires du XVIIe siècle: le
cas Furetière », în « Lexique 9 / Les marques d'usage dans les dictionnaires (XVIIe, XVIIIe
siècles) », Lyon, P.U.L., 17-29. https://books.google.ro.
Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din
București.
Zafiu, Rodica, 2009, « Les variétés diastratiques et diaphasiques des langues romanes du point de vue
historique : roumain », "Romanische Sprachgeschictes" (HSK) 23, Teilband 3, p. 2319-2334.

FOR A LEARNÈD WORD CORPUS IN ROMANIAN

(Abstract)

By dealing with the structure of a learnèd word corpus, we aim to make a presentation of the situation of
the lexical elements identified as learnèd in the main current explanatory and normative Romanian dictionaries.
This approach will implicitly point to the meaning of the lexemes included in the corpus and, as a result, will
make them known to a wider public (their existence and meaning, as well as their belonging to a erudite,
cultivated way of expression). Last but not least, the corpus is a starting point for reflection, which invited to the
re-evaluation of the concept of bookish element, from the perspective of variational theory.

308
 VALORI SEMANTICE ALE UNITĂŢILOR
FRAZEOLOGICE ROMÂNEŞTI CU NUMERALUL NOUĂ

CAROLINA POPUŞOI
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Preliminarii

Îmbinările organizate cu elemente din clasa cantitativului numeric ocupă, în cadrul

frazeologiei, un loc aparte. În limba română, categoria construcțiilor în discuţie este destul de
amplă şi de uzitată. În astfel de unități lexicale, pe lângă rolul formal, numeralul are, adesea, și
funcții semasiologice, servind, așadar, la configurarea lor semantică. De asemenea, cantitativul
definit din structurile frazeologice comportă și reale valori stilistice: „Bogăţia şi diversitatea
expresiilor ... care includ şi forme ale numeralului conduce la concluzia că prezenţa numerică în
limbaj conferă acestuia plasticitate” (Măcriş 2002: 93).
Multitudinea expresiilor organizate cu element cantitativ numeric dovedește faptul că
„numărul e o pulsație”1, reprezentând „rădăcina lucrului”2 şi liantul dintre aspecte eterogene.
Varietatea îmbinărilor frazeologice în discuție se explică şi prin capacitatea numeralului de a
atribui, într-un mod inedit, simbolism şi oralitate3.
Un astfel de component frazeologic este și numeralul nouă. Deși, în comparație cu primele
cifre din sistemul zecimal, numeralul nouă este ceva mai modest prezent în îmbinările
examinate, locul lui în organizarea acestora nu este deloc de neglijat.
Ponderea puțin mai mică a numeralului nouă în constituirea unităților frazeologice, în
comparație cu alte cantitative definite, ar putea fi explicată prin faptul că, reprezentând o
multiplicare a lui trei (adică o „triadă a triadelor”4), este, oarecum, umbrit de acesta din urmă5.
De asemenea, o semantică cu o intensitate mai redusă, impune selectarea în interiorul aceleiași
îmbinări frazeologice a unui numeral cu o valoare mai mică.
Fiind ultimul element din ierarhia numerelor cu o singură cifră din sistemul zecimal,
numeralul nouă are, totuși, calitatea de formant activ al unităților frazeologice, întrucât
numeralele cu structură simplă sunt cele solicitate în acest scop6.
Pe de altă parte, varietatea de simboluri pe care le denotă numeralul nouă justifică locul şi
importanța lui în procesul de creare a unităţilor frazeologice româneşti. În știința numerelor,

1
Vezi Noica (1990: 147).
2
Vezi Evseev (2007: 412).
3
Vezi şi Măcriş (2002: 93).
4
Vezi Evseev (1994: 117).
5
Pentru diversitatea structurilor frazeologice organizate cu numeralul trei, vezi Popușoi (2019).
6
În clasa cealaltă, se află numeralele compuse, care sunt evitate în astfel de construcții, din cauza
complexității formării lor. Vezi şi Măcriş (2002: 77).
nouă reprezintă totalitatea, plenitudinea, măsura căutărilor, încununarea eforturilor, desăvârșirea
creații, fiind perceput, în esență, drept număr „magico-sacral”7.
Totodată, frecvenţa numeralului nouă în știință8, în mitologie9, în textele folclorice10 şi în
cele religioase11, credem, a influenţat considerabil prezenţa lui în construcţiile de faţă.
Tiparul frazeologic structurat cu numeralul nouă12 se caracterizează printr-o diversitate de
valori semantice, care se conturează din interacţiunea componentelor lexicale şi din recurgerea
la unele figuri de stil. Uneori, lexemele componente din asemenea îmbinări fac parte din
anumite categorii lexicale (numite universalii sau cuvinte realia13), care joacă un rol esențial în
configurarea semantică a unităților frazeologice în discuție.

2. Clase semantice de expresii cu numeralul nouă

Unul dintre sensurile exprimate de astfel de frazeologisme este „depărtarea” și apare, cu

precădere, în structurile specifice basmelor. Spre exemplu: a pleca (sau a se duce) peste nouă
mări şi (nouă) ţări ori a pleca (sau a se duce) peste nouă ţări şi (nouă) mări = „a pleca foarte
departe”. Ideea de „distanță foarte mare” este redată, aici, atât de numeralul nouă, care se află pe
ultima poziție în tabla numerelor zecimale cu o singură cifră, cât și de nominalele mări și țări,
care sugerează ideea de „întindere”. Aceste elemente, împreună cu verbele de mișcare din
structură (reprezentante elocvente ale verbelor dinamice), reliefează plastic conceptul de
„cutreierare”. Afectivitatea construcţiilor analizate reiese din alternarea elementului numeric cu
cel substantival.
Din aceeași clasă semantică și din același tipar formal (verb de mișcare + numeralul nouă
+ substantiv spațial), face parte și îmbinarea frazeologică a fugi nouă hotare = „a fugi foarte
departe”. Ca și mai sus, sensul expresiei decurge din interacțiunea numeralului cu valoare mare
(nouă) cu un nominal cu valoare „spațială” (hotar „țară”) și cu un verb de mișcare (a fugi).
Ideea de „depărtare” poate reieși nu doar din corelația numeralului cu elemente lexicale
spațiale, ci și din cea cu lexeme temporale (din structura verb de mișcare + numeralul nouă +
substantiv temporal). Acest aspect este reflectat în îmbinarea frazeologică mai puțin cunoscută a
se duce nouă ani (de duminici) = „a se duce departe, de unde să nu se mai întoarcă”.
Frazeologismul în discuție are un impact și un grad mai mare de afectivitate în forma imperativă
du-te (ori ducă-se) nouă ani14 (de duminici), „se zice când dorești să scapi de cineva sau de
ceva”. Nouă ani reprezintă o perioadă relativ mare din viața unui om, ceea ce sugerează că
distanța parcursă este, de asemenea, una mare. Cât despre substantivul duminică (ziua în care,

7
Vezi Evseev (1997: 309).
8
Cf. Nouă luni ale perioadei de gestație umană, nouă planete ale sistemului solar etc.
9
Cf. Nouă muze (create în nouă nopți), nouă zile în care zeița agriculturii, Demetra, parcurge lumea în
căutarea fiicei sale etc.
10
Cf. Nouă mări, nouă țări, nouă zile, nouă stânjeni, nouă cojoace și nouă zile ale Babei-Dochia; nouă vedre,
nouă ciute, nouă izvoare, nouă cărbuni, nouă plante din descântece etc.
11
Cf. Nouă porunci bisericești, nouă fericiri, nouă metanii, nouă cruci, parastas la nouă zile, nouă este ceasul
zilei (ora 15) în care a murit Isus, nouă sfere cerești, nouă coruri în care sunt ierarhizate entitățile spirituale, nouă
trepte pe care trebuie să le parcurgă sufletele spre mântuire, nouă sfere ale infernului, nouă îngeri ale unor grupuri
statuare din bazilici etc. Vezi alte aspecte și la Aga (2005: 260).
12
Frazeologismele examinate aici sunt excerptate din DLR (2010), DEX (2009), Tomici (2009). Vezi unele
frazeologisme cu numeralul nouă și la Colţun (1995) și Căpăţînă (2007).
13
Vezi Cojocaru (2004: 219).
14
O variantă mai cunoscută a acestei expresii este cea cu numeralul o mie. Ex.: du-te (ori ducă-se) o mie de
ani, „se zice când dorești să scapi de cineva sau de ceva”.

310
de obicei, se fac vizite mai lungi și mai îndepărtate), acesta reliefează intermitența acțiunii și
continuarea drumului din punctul de oprire, fără întoarcere.
După cum observăm, corelarea în structurile frazeologice a acestor universalii (spaţiul şi
timpul) cu numeralul și cu verbele de mișcare conferă expresiilor un plus de expresivitate și de
dinamism.
Sensul de „cutreierare” se întâlnește și în frazeologismul a mânca pită din nouă cuptoare,
„se spune despre cineva care a umblat mult și care a văzut și știe multe”. Expresia de față poate
primi o interpretare semantică generală, și anume: „a avea multă experiență de viață”.
Nominalul pită face trimitere la ideea de „viață”, iar numeralul nouă reprezintă noțiunea de
„mult”. De altfel, acest frazeologism circulă și în varianta cu numeral nedefinit: a mânca pită
din multe cuptoare, având același sens: „a avea multă experiență de viață”.
Cifra nouă, fiind utilizată pe scară largă în textele și în practicile religioase, era firesc să se
înrădăcineze și într-o serie de îmbinări frazeologice cu această tematică. De simbolurile creştine,
sunt legate expresiile a se crede (sau a fi) în al nouălea cer = 1) „a fi foarte fericit, a fi foarte
bucuros”; 2) „a fi foarte mândru (de ceva sau de cineva)”. Conform conceptelor creştine, cerul
este locul sălășluirii lui Dumnezeu, aici aflându-se și raiul. „De aceea, visul de milenii şi [de]
veacuri al oricui e de a nimeri în … cer” (Colţun 1995: 36). La fel, se susţine existenţa mai
multor trepte sau sfere cerești. În reprezentarea poporului despre Divinitate, cerul poate avea
până la nouă trepte. După cum vedem, cifra nouă se identifică cu apogeul Divinității și al
sacralității, fiind, prin urmare, cea mai în măsură să redea intensitatea sentimentelor de
„fericire”, „bucurie” și de „mândrie”.
De asemenea, de cultul creştin se leagă şi expresiile a se duce opt (și) cu a brânzei nouă =
„a se duce departe, cât vede cu ochii” sau ducă-se (ori du-te) opt (și) cu-a brânzei nouă, „se zice
când dorești să scapi de cineva sau de ceva”. La prima vedere, amalgamul de elemente lexicale
numerice și nonnumerice din îmbinările frazeologice în discuție nu prezintă niciun indiciu care
ar dezlega misterul „biografiei” acestora. Stelian Dumistrăcel15 constată însă că numeralul opt
din aceste expresii se referă la numărul de săptămâni din Postul Mare (printre care este inclusă şi
săptămâna de dinaintea postului, numită săptămâna brânzei). Cât priveşte numeralul nouă, se
pare că acesta este rezultatul unei confuzii, al unei deformări, aplicate pe structura
frazeologismelor a se duce opt (și) cu a brânzei sau ducă-se (ori du-te) opt (și) cu-a brânzei.
Astfel stând lucrurile, se poate observa că dorința creștinilor de a scăpa de post (care, pentru
unii, este chinuitor) s-a aplicat, în plan metaforic, pe „dorința de a scăpa de cineva sau de ceva”.
La polul opus al Divinității, se află obscuritatea. În cadrul frazeologiei, acest aspect este
redat prin intermediul lexemelor care numesc spirite demonice. Elocventă în acest sens este
expresia a face pe dracul în nouă = „a-şi da toată silinţa, a depune toate eforturile, a utiliza toate
posibilităţile pentru a reuşi într-o acţiune”. Crearea acestei variante frazeologice, ca și a
invariantei a face pe dracul în patru, se pare, are legătură cu credința existenței răului suprem,
întruchipat prin Mamona, care este invocat pentru a aduce succesul chiar și în situații imposibile
sau prin mijloace imorale. Multiplicarea demonului în nouă exemplare intensifică și mai mult
dorința de reușită a cuiva.
Unele expresii au în componenţa lor elemente lexicale legate de miturile din tradițiile
spirituale. În această categorie, se încadrează îmbinările frazeologice a avea nouă vieţi (sau
suflete) (ca pisica), 1) „se spune despre cineva care scapă cu viaţă din situaţii primejdioase”; 2)
„a fi foarte rezistent; a fi foarte viteaz”. Credem că unităţile frazeologice analizate fac trimitere
la conceptul mistic de reîncarnare (atât a oamenilor, cât și a animalelor). Conform acestuia, în

15
Vezi Dumistrăcel (2001: 53).

311
evoluţia sa, sufletul unei fiinţe parcurge mai multe existenţe (adică se reîncarnează de mai multe
ori), oferindu-i-se, de fiecare dată, încă o încercare în această lume. Cu cât o fiinţă a parcurs mai
multe experienţe de acest gen, cu atât este mai puternică, mai evoluată. Numeralul nouă din
această structură are funcția de a amplifica capacitatea cuiva de a-și salva viața în situații
periculoase sau de a-i spori calitățile de rezistență și de vitejie. Cât despre substantivul pisică, se
pare că are legătură cu Antichitatea, unde felinele din această familie de mamifere erau
considerate animale mistice. Credința că pisicile posedă puteri magice, supranaturale s-a
perpetuat până la strămoșii noștri, care au imortalizat acest fapt în frazeologismele examinate.
Expresiile organizate cu numeral redau și idea de „desconsiderare”. Acest aspect este redat în
variantele frazeologice de origine cultă a pune (sau a trece, a lăsa, a fi) pe planul al nouălea = „a
considera (ceva sau pe cineva) ca fiind neimportant, ca fiind lipsit de valoare”. În situația în
discuție, valoarea numeralului este invers proporțională cu „importanţa unui lucru, a unei fiinţe”.
Numeralul din structura frazeologismelor are, adesea, rolul de a accentua anumite calități
umane. În această categorie, se include expresia a avea patru ochi şi nouă minţi = „a avea multă
ştiinţă de carte; a fi capabil”. Numeralul patru (de pe lângă substantivul ochi) sugerează
„viziunea lărgită asupra lucrurilor”, iar numeralul nouă (ca determinant al substantivului minți),
face trimitere la „gradul înalt de inteligenţă”. Prin urmare, asocierea numeralelor patru și nouă
cu substantivele ochi și minți a dus la crearea unui frazeologism de o mare originalitate. De
asemenea, corelarea elementului numeric (patru și nouă), folosit hiperbolizat, conferă structurii
de față un plus de dinamism.
O altă însuşire umană, captată în aria semantică a unităţilor frazeologice cu numeral, este
„meticulozitatea”. Această trăsătură este redată în variantele frazeologice a despica (sau a tăia)
firul (de păr) (ori părul) în nouă = „a cerceta (ceva) sau a se ocupa (de ceva) cu minuţiozitate
exagerată”. Oricine ştie că, în condiţii normale, în afara laboratorului, este imposibil de despicat
firul (de păr), cu atât mai mult în nouă. Prin hiperbolizarea acestei acţiuni, s-a reuşit
surprinderea în profunzime a ideii de „minuțiozitate” în desfășurarea unui lucru.
Menționăm că îmbinările frazeologice cu numeral pot exprima și însușiri sau stări umane
negative, cum ar fi, spre exemplu, „beția”. Printre expresiile din categoria în discuţie, fac parte şi
variantele frazeologice a umbla (sau a merge) pe nouă cărări = „a fi beat”. La baza acestor
expresii, se află un fapt real, şi anume, modul de a merge al unei persoane aflate sub influența
alcoolului. Într-o astfel de stare, omul merge şerpuit, creând impresia că se deplasează „pe mai
multe cărări”. Aici, numeralul nouă, utilizat hiperbolic, are rolul de a amplifica gradul de
turmentare, sporind, astfel, direct proporțional și nivelul ironiei.
Printre caracteristicile umane negative, reflectate în unităţile frazeologice cu numeral, este
şi „avariţia”. Din această clasă semantică, fac parte îmbinările frazeologice a avea (sau a-şi
pune) nouă băieri la pungă = „a fi foarte zgârcit”. Baiera este o „sfoară cu care se strânge
punga, pentru a nu lăsa să cadă banii din ea”. Numeralul nouă este utilizat, aici, pentru a crește
gradul „zgârceniei”. Prin urmare, cel ce-şi leagă punga cu nouă sfori trădează o mare avariţie.
O altă expresie cu numeral, ce redă trăsături umane negative, este a avea nouă guri = (mai
ales despre femei) „a fi guraliv, limbut, pretențios”. Îmbinarea frazeologică în discuție are ca
punct de plecare construcția sinonimă a avea gura mare = „a vorbi mult”. Folosirea hiperbolică
a numeralului nouă, ca și în celelalte situații, are drept scop accentuarea acestor însușiri negative
și sporirea ridicolului. Pe lângă sensul defavorabil de mai sus, expresia analizată mai are și
semnificația „a avea familie mare de hrănit”, unde substantivul gură face trimitere, metonimic,
la o persoană.
Printre aspectele negative specifice ființei umane, reflectate prin intermediul îmbinărilor
frazeologice cu numeral, se număra și „constrângerea”. Această idee se regăseşte în expresia a

312
ţine (pe cineva) în nouă frâie = „a supraveghea (pe cineva) de aproape, fără a-i lăsa vreo
libertate”. După cum vedem, încărcătura semantică din frazeologismul în discuție este purtată de
lexemul frâu, care trimite la conceptul „legării”, folosit aici metaforic. Cât despre elementul
numeric nouă, acesta exprimă gradul de „constrângere”, de „privaţiune” şi de „sufocare”.
Unitățile frazeologice cu numeral exprimă, adesea, și „gradul de înrudire”. Printre
expresiile din această arie tematică, amintim îmbinările frazeologice a fi neam de (sau după) a
noua spiţă ori a fi rudă de la nouă neamuri = „a fi rudă foarte îndepărtată (cu cineva)”, adică a
fi rudă de al nouălea neam. În aceste îmbinări frazeologice, conceptul de „rudenie” este plastic
exprimat prin corelarea celor două substantive cu acelaşi sens din fiecare structură (neam − spiţă
și rudă − neamuri). Ca și în celelalte cazuri, numeralul nouă (cu valoare mare) amplifică sensul
expresiilor, redând „gradul foarte îndepărtat de rudenie”.
Din aceeași clasă semantică, face parte și unitatea frazeologică a fi a noua spiță la roată =
„a fi rudă foarte îndepărtată (cu cineva)”. Această îmbinare frazeologică are la bază comparația
dintre structura roților de car și gradul de rudenie. Cele mai mici roți de car sunt formate din opt
spițe de lemn, care leagă obezile de butucul roții. Așa cum, pentru stabilitatea a astfel de roți, a
noua spiță nu mai este necesară, tot așa, pentru relația de rudenie, neamul de gradul al nouălea
nu mai este așa de important.
Expresiile organizate cu element numeric reflectă, uneori, și ideea de „eterogenitate”. În
această sferă tematică, se încadrează expresia a fi de la nouă neamuri = „a fi de toate felurile; a
fi amestecat”. Încărcătura semantică din unitatea frazeologică în discuţie este purtată de lexemul
neam, care trimite la ideea de „grup”, de „categorie”. Cât despre numeralul nouă (cu valoare
mare), acesta are rolul de a spori caracterul divers al lucrurilor sau al obiectelor.
Îmbinările frazeologice din această categorie exprimă și noţiunile de „exploatare”, de
„jecmăneală”. Din clasa semantică în discuţie, amintim expresiile a lua (sau a scoate, a jupui)
(de pe cineva) nouă piei = „a sili (pe cineva) să muncească peste puterile sale, a exploata
crâncen pe cineva; a jecmăni (pe cineva)”. Este evident că aceste unități frazeologice au fost
create în perioada exploatării omului de către om, când, din cauza muncilor silnice sau a
birurilor nemiloase, cei asupriți rămâneau, la propriu, fără piei. Cifra nouă (cu valoare mare)
evidenţiază intensitatea acestor aspecte.
O altă arie semantică a structurilor frazeologice cu numeral este „lăcomia” și se întâlnește
în expresiile a lua (sau a scoate) nouă piei de pe o oaie = „a urmări un câştig exagerat”.
Utilizarea substantivului oaie în astfel de construcții dovedeşte că păstoritul a reprezentat una
dintre cele mai vechi şi mai importante îndeletniciri a strămoşilor noştri, servind nu doar ca
sursă de existenţă, ci şi ca sursă de înavuţire. „Oaia a fost întotdeauna pentru unii obiect de
îmbogăţire. Hapsânii şi nesăţioşii, însă, nemulţumiţi de ce le poate da oaia, vor şi pieile lor”
(Colţun 1995: 58). Hiperbolizarea în legătură cu jupuirea a nouă piei de pe o singură oaie
amplifică aceste trăsături negative.
Printre sensurile exprimate de îmbinările frazeologice organizate cu element cantitativ
definit, se numără și „instabilitatea” și apare în expresia a fi câine de nouă uși = (despre oameni)
„a nu avea un loc stabil în viață”. Selectarea substantivului câine în acest frazeologism, credem,
nu este întâmplătoare, deoarece acesta, deși animal domestic, este unul dintre cei mai hoinari
patrupezi. Substantivul ușă exprimă metonimic casa, iar gradul de instabilitate este redat
hiperbolic de numeralul nouă.

3. Concluzii

Aspectele analizate aici au avut drept scop dezvăluirea fascinaţiei frazeologismelor

organizate cu element cantitativ numeric.

313
 Luat separat, numeralul este monosemantic și, practic, lipsit de afectivitate. Doar plasat
într-un context, el dobândeşte valenţe stilistice și configurează semantica unei structuri
frazeologice: „Numeralul ... care ... este, în general, monosemantic, capătă totuşi valori
expresive datorită contextului în care este plasat” (Măcriş 2002: 89). Totodată, elementul
numeric este acela care, adesea, conferă îmbinării o încărcătură stilistică aparte (cf. a se duce
peste mări și țări vs a se duce peste nouă mări și nouă țări).
În limba română, numeralul nouă reprezintă un formant destul de activ în cadrul
îmbinărilor frazeologice. Acest aspect este dat atât de structura lui simplă, cât și de varietatea de
simboluri pe care le denotă (plenitudinea, totalitatea, desăvârșirea etc.). Nu în ultimul rând,
frecvenţa numeralului nouă în diverse domenii (știință, mitologie, folclor, religie), credem, a
influenţat considerabil prezenţa lui în construcţiile de faţă.
Numeralul nouă a intrat atât în îmbinări frazeologice culte, cât și în structuri de factură
populară, cea din urma clasă fiind numeric net reprezentativă. Alegerea numeralului nouă în
astfel de construcții nu este întâmplătoare, acesta circulând intens în creaţiile populare orale,
graţie simbolismului său magico-sacral16.
Analizând construcţiile de mai sus, putem afirma că valorile simbolice pe care le comportă
numeralul contribuie, adesea, mult mai profund la configurarea semantică a astfel de îmbinări
decât alte mijloace lingvistice17.
Prezenţa numeralului în componența frazeologismelor conferă acestora un plus de
expresivitate şi de vitalitate.
Frazeologismele cu elemente cantitative înşiruite (fie că au valori numerice identice: a se
duce peste nouă mări şi nouă ţări ori a se duce peste nouă ţări şi nouă mări = „a pleca foarte
departe”, fie eterogene: a avea patru ochi şi nouă minţi = „a avea multă ştiinţă de carte; a fi
capabil”) se caracterizează printr-o afectivitate și printr-un dinamism aparte.
După cum am observat, multe dintre îmbinările frazeologice examinate aici reprezintă
variante ale expresiilor organizate cu numerale cu valoare mai mică. Variaţia numeralului în una
şi aceeaşi expresie are rolul de a intensifica semantica structurii: „La valeur symbolique
d’intensit est confirm e par la variation du num ral, ph nomène assez fr quent parmi les
expressions fig es” (Brumme 2007: 54). Spre exemplu: a se crede (sau a fi) în al şaptelea (ori în
al nouălea) cer = 1) „a fi foarte fericit, a fi foarte bucuros”; 2) „a fi foarte mândru (de ceva sau
de cineva)”; a despica (sau a tăia) firul (de păr) (ori părul) în patru (sau în şapte, în nouă) = „a
cerceta (ceva) sau a se ocupa (de ceva) cu minuţiozitate exagerată”; a face pe dracul în patru
(sau în şapte, în nouă, în zece) = „a-şi da toată silinţa, a depune toate eforturile, a utiliza toate
posibilităţile pentru a reuşi într-o acţiune”; a umbla (sau a merge) pe două (sau pe trei, pe şapte,
pe nouă, pe zece) cărări = „a fi beat”.
Configurarea semantică a expresiilor din această categorie se realizează atât prin
interacţiunea componentelor lexicale, cât și cu ajutorul unor figuri de stil, cum ar fi: metafora,
hiperbola și ironia.
Îmbinările frazeologice organizate cu numeralul nouă se caracterizează printr-un
semantism variat, printre care amintim: distanța mare, bucuria enormă, rezistența sporită, vitejia
mare, efortul deosebit, însușirile intelectuale speciale, meticulozitatea excesivă, zgârcenia fără
de margini.

16
„Simbolismul acestui număr magico-sacral se regăseşte în toate formele folclorului românesc” (Evseev
2007: 405).
17
Vezi şi Brumme (2007: 54).

314
 Bibliografie

Aga, Victor, 2005, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic (cu istorie, tradiţii, legende,
folclor), ediţia a II-a, Timişoara, Arhiepiscopia Timişoarei, Editura Învierea.
Brumme, Jenny, 2007, „La valeur symbolique des expressions fig es avec num ral en roumain”, în
Marius Sala, Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Ioana Vintilă-Rădulescu (ed.), Limba română, limbă
romanică. Omagiu acad. Marius Sala la împlinirea a 75 de ani, Bucureşti, Editura Academiei
Române, p. 51-59.
Căpăţînă, Cecilia, 2007, Elemente de frazeologie, Craiova, Editura Universitaria.
Cojocaru, Dana, 2004, Frazeologia. Concepte de bază, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
Colţun, Gheorghe, 1995, Etimologii frazeologice (Curs special), Chişinău, Editura Universităţii de Stat
din Moldova.
Dicţionarul explicativ al limbii române [DEX], 2009, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold.
Dicţionarul limbii române [DLR], 2010, vol. I–XIX, ediţie anastatică, Bucureşti, Editura Academiei
Române.
Dumistrăcel, Stelian, 2001, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii, ediţia a II-a,
Iaşi, Editura Institutul European.
Evseev, Ivan, 1994, Dicţionar de simboluri și arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord.
Evseev, Ivan, 1997, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura
Amarcord.
Evseev, Ivan, 2007, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara,
Arhiepiscopia Timişoarei, Editura Învierea.
Măcriş, Camelia-Mariana, 2002, Numeralul. Valori logico-gramaticale şi stilistice, Târgovişte, Editura
Bibliotheca.
Noica, Constantin, 1990, Jurnal de idei, București, Editura Humanitas.
Popuşoi, Carolina, 2019, „Valori semantice ale unităților frazeologice românești cu numeralul trei”,
Philologica Jassyensia, XV, nr. 1, p. 105-118.
Tomici, Mile, 2009, Dicţionar frazeologic al limbii române, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual.

SEMANTIC VAUES OF PHRASEOLOGICAL UNITS

BUILT WITH THE NUMERAL NOUĂ ‘NINE’

(Abstract)

In Romanian, the numeral nouă ‘nine’ is a component in a lot of phraseological combinations. This is
granted by its simple structure, alongside a large variety of symbols that it involves (plenitude, totality,
accomplishment, etc.). Last but not least, the frequency of the numeral nouă ‘nine’ in various fields (science,
mythology, folklore, religion) presumably has influenced considerably its presence in the constructions
discussed hereunder.
Usually, the numeric element is the one that, through comparison and hyperbole, confers the combinations
a particular stylistic effect. The symbolic values brought in by the numeral often contributes more profoundly to
the semantic configuration of such constructions through other linguistic means. At the same time, the presence
of the numeral in the structure of phraseological units gives them extra expressivity and dynamism.
Phraseological units built with the numeral nouă ‘nine’ carry diverse semantic values, among which it is
worth mentioning: large distance, enormous joy, enhanced resilience, great bravery, large effort, unique
intellectual knowledge, excessive punctiliousness, extreme avarice, etc.

315
 CUVINTE-VALIZĂ ÎN PRESA ACTUALĂ: STRUCTURĂ,
CARACTERISTICI, FUNCŢII

MELANIA ROIBU
Universitatea din București

1. Precizări introductive

Cuvintele-valiză (< fr. mot-valise, engl. portmanteau-word1) se realizează prin îmbinarea a

două (sau mai multe) unităţi lexicale existente şi independent în limbă, iar rezultatul acestei
îmbinări „incapsulează” sensurile cuvintelor implicate2. În literatura franceză de specialitate se
mai utilizează, alături de termenul consacrat mot-valise, şi denumiri alternative de tipul
amalgame, croisement, contamination, emboîtement, télescopage, compusele mots-tiroirs, mots-
gigognes, mots-centaures, mots-sandwich sau sintagmele mot porte-manteau, mot télescopé sau
composé avec abrègement (Uvirova 2006: 225). Lingvistica românească apelează şi ea la mai
multe etichete (cuvinte telescopate, contaminație/contaminare, mixonime, „deraiere lexicală”,
cuvinte-sandviș), între care este greu de stabilit dacă există o suprapunere, o relaţie de
cuprindere sau dacă sunt independente unele de celelalte3.

2. Definiții ale conceptului

Probleme apar nu doar în legătură cu denumirea, ci şi cu definirea conceptului, pentru care

s-au propus mai multe interpretări. În sens restrâns, cuvintele-valiză sunt considerate unităţi
lexicale noi, obținute prin adjoncțiunea extremităților unităților combinate, cea inițială și cea
finală (Chaurand 1977: 12). O definiţie asemănătoare, dar mai detaliată şi mai restrictivă apare
în Petit Larousse illlustré, unde se vorbeşte despre amalgamarea începutului unui cuvânt şi a
sfârşitului altui cuvânt (apocopă urmată de afereză), cu specificarea că omofonia parțială
(partajarea unuia sau a mai multor foneme) reprezintă condiţia necesară, dar nu şi suficientă
pentru crearea noului cuvânt. Alte două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ: cele două părți
ale vocabulei inventate trebuie să rămână recognoscibile, iar între termenii care se combină
trebuie să existe o anumită legătură intelectuală. Mortureux (2008: 60-61) propune o definiţie
mai permisivă pentru cuvântul-valiză „clasic” sau „prototipic”, caracterizat prin telescoparea a
două baze trunchiate, astfel încât compusul să conserve un segment comun celor două baze şi să

1
Cu alternative precum blended words/blend(s), telescopic words sau frankenwords.
2
De obicei, se amalgamează două cuvinte şi, în mod exceptional, trei (pentru această din urmă situaţie se
foloseşte compusul cuvânt-pantalon (< fr. mot-pantalon). Un astfel de exemplu ar fi structura Jocuri Parlalimpice,
rezultată din împletirea formelor unui substantiv (Parlament) şi a unui adjectiv: olimpic(e). Forța atacului la adresa
parlamentarilor este sporită prin introducerea în discuţie a unui al treilea termen, paralimpic(e), utilizat ca
modificator al substantivului jocuri, a cărui referință o restrânge la „jocuri destinate persoanelor cu handicap” care
se întrec la „absenteism-viteză” (AC, 01/08/2016).
3
Pentru o delimitare a cuvintelor-valiză de fenomene asemănătoare, precum contaminaţia, analogia,
etimologia populară, deraierea lexicală, vezi Hristea (2006: 297 ş. urm.), Groza 2012: 117 ş. urm.).
reprezinte o co-predicaţie (X este în acelaşi timp A şi B). O părere convergentă găsim şi la
Uvirova (2006: 225), în opinia căreia cuvintele-valiză sunt cuvinte fanteziste obținute prin
combinarea telescopată a 2 cuvinte care suferă alterări ale semnificantului, antrenând și o
amalgamare a semnificaților. Fuchs insistă şi ea asupra caracterului de cuvinte inventate,
„construite pe baza unui tip de distorsiune asupra limbii, prin fuzionarea mai multor cuvinte
existente, diferite, în mod normal unele de altele, atât în planul formal, cât și în cel al
semnificațiilor” (1996: 21). Autoarea citată preferă să vorbească despre ambivalenţă în cazul
cuvintelor-valiză, câtă vreme ele presupun nu doar îmbinarea formelor, ci şi a sensurilor
cuvintelor care fuzionează (Idem). În sensul cel mai larg, cuvintele-valiză sunt definite drept
construcții hibride, rezultate din combinarea formală și semantică a două sau mai multe
elemente care fuzionează într-unul singur (fără alte detalii cu privire la componenţa formală a
unităţii lexicale nou-create, la natura morfologică a elementelor care se combină sau la
apartenenţa stilistică a acestora).

3. Semantismul cuvintelor-valiză

Majoritatea cercetătorilor consideră că existenţa unei legături semantice între cuvintele care
se combină este facultativă. Există însă şi autori (inclusiv români) pentru care înrudirea
semantică a cuvintelor este necesară. Suciu (2009: 209) vorbește despre un „raport de
contiguitate semantică sau chiar de sinonimie”. La rândul său, Theodor Hristea (2006: 297),
referindu-se însă la contaminație, susține „existența obligatorie a unor afinități de ordin semantic
între cei doi termeni care se încrucișează”. Există şi alți cercetători care favorizează nivelul
semantic, în detrimentul celui formal: conform lui Chaurand (1977: 10), „cuvântul-valiză este
un joc la nivelul sensului mai mult decât la nivelul formelor analizate”, cuvintele-valiză
combinând în primul rând semnificații, de unde reiese o anumită presiune a semnificatului
asupra semnificantului (Ibidem, p. 14).

4. Structura cuvintelor-valiză

În plan formal, cuvintele care se combină au adesea „o secvență comună care se menține,
facilitând fuzionarea [...]” (Suciu 2009: 74). Din această perspectivă, analiza cuvintelor-valiză
poate pune accent fie pe latura cantitativă (ce/cât se păstrează din structura cuvintelor care se
combină)4, fie pe latura calitativă a procedeului (natura morfologică, semantismul, registrul,
limba de provenienţă a elementelor care se combină, durabilitatea unităţii nou-create în limbă
etc.).

4.1. După cum cele două cuvinte apar integral sau parţial în unitatea lexicală nouă,
patru situaţii sunt de luat în calcul:

4.1.1. Cele două cuvinte apar integral în unitatea lexicală nouă, având în comun secvenţa
finală a primului și secvenţa iniţială a celui de-al doilea (relaţie de intersecţie). În cazul lui
covidiot, cu utilizare substantivală în exemplul următor, împletirea formelor este facilitată de
secvenţa id, situată la finala lui covid şi la iniţiala lui idiot:

4
Vezi şi Răuţu (2010: 287-295).

318
 (1) Un avion plin de aşa-numiţi „covidioţi” sau persoane care au refuzat să poarte mască
de protecţie în avion, a provocat critici şi dezbateri în Marea Britanie.
https://m.digi24.ro, postat 31/08/20.

Există şi situaţii în care cel de-al doilea cuvânt coincide cu finala primului şi este reprodus
în întregime (relaţie de incluziune). În acest ultim caz, Suciu (2009: 74) vorbește despre
scurtarea compuselor în cadrul cuvintelor-valiză, care „cumulează sensurile a două cuvinte
autonome cu înțelesuri diferite, iar noua formație este mai scurtă decât cele două cuvinte de bază
luate împreună”. Fragmentul de mai jos conţine două exemple de scurtări: cazacioc, care
include formal substantivul cioc, respectiv, hore, care îl include formal pe ore. Tot cuvânt-valiză
poate fi considerat şi verbul a valsifica, format prin împletirea formală şi semantică a
substantivului vals cu verbul a falsifica (derivat de la adjectivul fals). Mixarea formelor este
facilitată de asemănarea formală dintre vals şi fals, care diferă printr-un singur detaliu fonic, şi
are avantajul de a trimite implicit la metodele ilicite utilizate de Mitică Dragomir. De altfel,
cuvântul nou-creat intră într-o serie metaforică reunind şi alte elemente din sfera cântecului şi a
dansului (metaforă filată): dansuri (de societate), hore, cazacioc, a swingui. Mai mult, relaţia
formală dintre cioc şi cazacioc poate fi extinsă, prin atragerea în discuţie a unităţii frazeologice
ciocul mic şi joc de gleznă5, cu circulaţie în registrul argotic al limbii, la fel ca substantivul cioc,
care actualizează aici un sens metaforic (o metaforă din sfera zoosemiei):

(2) Mitică Dragomir (Oracolul din Bălcești): „Eu sunt de profesie țăran, așa că știu toate
dansurile”. Cel mai probabil, domnul Mitică Dragomir e familiarizat cu horele de
cooperativă și dansurile de societate de pe vremea când valsifica cu grație meciuri, îi
invita pe ziariști la cazaciocul mic și joc de glezne sau swinguia clasamente. „Oricum,
majoritatea meciurilor importante nu țin nici măcar două hore, ci doar 90 de minute”
(Cațavencii, 18/10/2019).

4.1.2. Primul component al telescopării este trunchiat (intersecție bazată pe apocopă), iar
celălalt rămâne întreg6. Cuvântul-valiză guwerner este format prin intersectarea formelor a
două substantive: unul comun, guvern, celălalt propriu, Werner, al doilea prenume al
preşedintelui Iohannis), cu trimitere la un tic verbal al acestuia: guvernul meu. Guwerner trebuie
decodat, aşadar ca „guvernul lui (Klaus) Werner (Iohannis)”. De remarcat că grafia cu w în locul
lui v justifică această segmentare care, la nivel oral, ar fi creat, probabil, probleme sau, în orice
caz, ambiguitate:

(3) Guvern da, guwerner ba (AC, 20/12/2016).

4.1.3. Primul component apare integral, iar al doilea este trunchiat (intersecție bazată pe
afereză)7. În exemplul următor, cuvântul-valiză anonimaj rezultă din mixarea formelor
adjectivului (cu o posibilă interpretare substantivală) anonim şi substantivului şomaj (din
compusul ajutor de şomaj). Creaţia are funcţie ludică, dar şi de agresare, făcând aluzie la faptul

5
S-ar putea vorbi aici despre o contaminaţie frazeologică.
6
Este un procedeu foarte productiv pe reţelele de socializare (Facebook), unde au apărut cuvinte-valiză de
tipul LUCOVID (al 19-lea) < Ludovic + Covid (este posibilă şi o explicaţie bazată pe metateză), carantihnă (s.f.,
izolare pe care o persoană o adoptă calm, folosind-o pentru a se ocupa de lucruri de care nu avea timp înainte).
7
O altă creaţie ludică interesantă care a circulat frecvent pe Facebook în perioada pandemiei de coronavirus
este Wuhannis < Wuhan (oraşul din China unde a izbucnit epidemia de covid) + Iohannis.

319
că designerul Cătălin Botezatu a intrat în anonimaj şi, în absenţa activităţii şi a vizibilităţii
mediatice, are nevoie de ajutor (de şomaj). Fragmentul conţine şi un al doilea cuvânt-valiză,
chiloţ, creat însă prin trunchierea ambelor cuvinte: chiloţi şi hoţ (vezi infra, 4.1.4.). Structura
trimite la un anumit segment din activitatea lui C. Botezatu, o linie de lenjerie intimă care l-ar
putea ajuta să fure (multe) inimi şi ar justifica astfel combinaţia cu hoţ (din acelaşi câmp
semantic cu verbul a fura):

(4) Gen Ajutor de anonimaj: Cătălin Botezatu, chiloț de inimi (Cațavencii, 27/09/2019).

4.1.4. Ambele componente sunt trunchiate (intersecție bazată pe apocopă şi afereză). În

exemplul de mai jos, reţine atenţia creaţia atipică Twiplomacy, rezultată din trunchierea a două
cuvinte englezeşti (Twitter şi diplomacy), inserate într-un enunţ românesc. Cheia de interpretare
ne este oferită chiar de autorul articolului, care propune o glosă în cascadă pentru inovaţia sa:
Twiplomacy ar fi, aşadar, diplomaţia pe Twitter, glosată, la rândul ei, prin structura „postări
agresive ale diplomaţilor”:

(5) Toată această „Twiplomacy” este un indicator că diplomaţia Beijingului a devenit

acum mult mai proactivă, inclusiv la nivel de social-media (diplomaţia pe Twitter,
„postări agresive ale diplomaţilor”), https://ne. hotnews.ro ‒ publ. 22/06/20.

4.2. După natura morfologică a cuvintelor care se combină, cazul standard este cel care
grupează cuvinte din aceeaşi clasă morfologică, fără a fi excluse, totuşi, combinaţii între cuvinte
din clase morfologice diferite. Asupra cuvântului-valiză Şparlament8 din exemplul următor
planează o anumită doză de ambiguitate, reflectată în două posibilități de segmentare: este vorba
fie despre verbul familiar a șparli + substantivul parlament, fie despre două substantive, șpagă
şi parlament, ambele fiind potrivite în context și susţinute uneori de elemente situate în plan
extralingvistic. În ciuda diferenţei de clasă morfologică, atât a şparli, cât şi şpagă circulă în
acelaşi registru (familiar) şi trimit la caracterul ilicit/fraudulos al unor acţiuni care se petrec în
Parlament. De altfel, efectul comic/satiric rezultă tocmai din contrastul stabilit între activităţile
asociate prin convenţie cu Parlamentul, organul legislativ al ţării, şi cele care au loc, în realitate.
Prima variantă de interpretare ni se pare de preferat, în virtutea asemănării formale mai mari
dintre a şparli şi parlament, care face ca şi sensul cuvântului-valiză să fie mai transparent:

(6) Peneliștii care se gândesc că vor în Șparlament de la toamnă, au a reflecta la care le

sunt șansele la câtă frustrare au acumulat vechii peneliști care au pierdut din cauza
alianței cu PDL. (AC, 06/07/2016)

4.3. După referentul unităţilor care se combină, majoritatea cuvintelor-valiză conţin un

substantiv comun alături de substantive proprii, toponime sau antroponime. În cazul combinaţiei
cu toponime, efectul este, de cele mai multe ori, comic. În contextul pandemiei de coronavirus,
în mediile online (Facebook) circulă numeroase creaţii glumeţe, reunite sub titlul Destinaţii
turistice 2020: Bangladuş (Bangladesh + duş), Balconstanţa (Balcon + Constanţa), BaiReuth

8
În aceeaşi publicaţie apar şi derivate adjectivale (Republică şparlamentară ‒ în titlu (AC, 07/03/2016) sau
substantivale, cu un sufix pentru denumirea agentului (şparlamentar: Dacă decide CCR că Parlamentul trebuie să
aplice rezultatul referendumurilor validate prin care poporul a decis reducerea numărului de șparlamentari la 300
și o singură Cameră în care aceștia să se manifesteze, atunci poporul e cam prost și n-a știut ce votează (AC,
06/05/2016).

320
(Baie + Bayreuth9), Prag (derivat regresiv de la Praga), Hol-ywood (Hol + Hollywood, Valea
cuLoarei (culoare + Loarei). Toate creaţiile amintite au în comun faptul că evocă indirect
perioada de carantină, în care nu se permitea părăsirea locuinţei decât în anumite condiţii, ceea
ce a condus la anularea a numeroase vacanţe şi la petrecerea timpului în diverse încăperi din
casă: duş, balcon. baie, prag, hol, culoar. Pentru segmentarea şi decodarea corectă a acestor
cuvinte-valiză, creatorii lor apelează uneori la anumite semnale grafice ‒ cratimă (Hol-ywood)
sau majusculă în interiorul cuvântului (Valea cuLoarei). Antroponimele se asociază, în schimb,
cu funcţia de agresare. O creaţie precum Trăistaria, de exemplu, se bazează pe combinaţia
dintre două substantive proprii: Trăistariu + Maria, ultimul reprezentând românizarea
prenumelui cântăreței Mariah Carey (forma completă fiind Maria din Carei) şi trimiţând la un
melanj de trăsături masculine și feminine. Sunt ironizate aspectul fizic al lui Mihai Trăistariu,
neconcordanța dintre voce și înfățișare („vocea lui de Mariah Carey captivă într-un corp de
Maria din Carei”), comportamentul ostentativ și altele:

(7) Chiar sub ochii noștri, sfidându-ne în prime time între teleshopping și știri despre
omoruri în bodegi, Mihai își făcea un implant. Nu de păr, ci unul mult mai important:
mii de antene i se instalau în terenul viran dintre urechi ca să îl ajute să comunice mai
bine cu liderul lui de pe Planeta Trăistaria (AC, 04/02/2016).

4.4. După registrul căruia îi aparţin cuvintele care se combină, situaţia cea mai frecventă
este cea care grupează cuvinte din acelaşi registru stilistic. Exemplul următor funcţionează însă
ca o excepţie de la această „regulă”10. Piţiping-pong apare aici ca o formă supracompusă,
rezultată din intersectarea unui apelativ cu circulaţie argotică (piţipoancă) şi un substantiv
compus, specific terminologiei sportului. Contextualizarea ne oferă şi aici o cheie de
interpretare, articolul făcând trimitere la iubita lui Ilie Năstase, suspectată de a fi fost, anterior,
iubita lui Ion Ţiriac, ambii foşti jucători de tenis (de câmp). Diferenţa specifică dintre tenisul de
masă (ping-pong) şi cel de câmp este ignorată cu bună ştiinţă, iar alăturarea ‒ uşor forţată ‒ este
mijlocită şi de utilizarea figurată a expresiei a juca ping-pong (cu cineva), cu sensul de „a
trimite de la unul la altul”, apropiat de sensul substantivului argotic amintit (cu observaţia că, în
cazul celui din urmă, deplasarea de la unul la celălalt se face de bunăvoie...):

(8) Gen Pițiping-pong (Cațavencii, 11/10/2019).

4.5. După limbile de provenienţă, cuvintele-valiză pot mixa unităţi lexicale din aceeaşi
limbă sau, mai rar, din limbi diferite.

4.5.1. Cuvintele care provin din aceeaşi limbă reprezintă cazul standard, ilustrat de
exemplele furnizate anterior, care antrenează cuvinte româneşti. Interesant şi atipic este ex. (5),
care evocă romgleza, ca urmare a inserării cuvântului-valiză Twiplomacy într-un enunţ
românesc. Unitatea lexicală nou-creată este, însă, omogenă, grupând două cuvinte provenite din
aceeaşi limbă, engleza, de data aceasta (Twitter şi diplomacy).

4.5.2. Cuvintele care provin din limbi diferite îngreunează procedeul mixării, ca urmare a
unor particularităţi grafice şi/sau fonetice care există doar într-una dintre cele două limbi,

9
Oraş în Bavaria, gazda festivalului eponim, înfiinţat de R. Wagner în 1876 şi desfăşurat fără întrerupere …
până anul acesta, când a fost anulat din cauza pandemiei de coronavirus.
10
Vezi şi supra, ex. (6).

321
necesitând, eventual, şi partajarea de către receptorii mesajului a unor cunoştinţe enciclopedice.
În exemplul de mai jos, cuvântul-valiză Trumpeta este format dintr-un nume propriu străin, cel
al președintelui actual al Statelor Unite ale Americii, și un substantiv comun (trompetă),
rezultatul părând să fie un substantiv propriu (dovadă, conservarea iniţialei majuscule).
Morfologic, construcția oscilează între feminin, indicat de utilizarea determinanţilor adjectivali
asta şi americană în combinaţie cu flectivele specifice acestui gen, şi masculin, trădat de un alt
adjectiv, (atât de) bătăios. La nivel formal, primul element se păstrează în totalitate, iar celălalt
prezintă o mică modificare bazată pe substituţie fonetică simplă. Unitatea lexicală nouă are o
funcţie evidentă de agresare: Donald Trump este desemnat de autorul articolului printr-un dublu
procedeu retoric: o antonomază (Vadimul lor) şi o metaforă din registrul familiar-argotic
(dilimanul de serviciu al Americii), ţintei fiindu-i asociate, prin analogie, caracteristicile
trompetei. Minimalizarea personajului se realizează și printr-o posibilă punere în relație a finalei
-etă cu un sufix diminutival destul de puțin productiv, ilustrat de exemple de tipul starletă.
Sensul este ironic, depreciativ, politicianul fiind văzut ca o persoană care vorbește mult și fără
noimă. Și nivelul fonetic este relevant de această dată, întrucât, în același cuvânt, avem un
amestec de fonetisme (englezeşti şi româneşti), care dublează amestecul de semantisme,
îngreunând, astfel, decodarea:

(9) Dar Trumpeta asta americană s-ar putea să nu mai fie atât de bătăios când o ajunge –
dacă o ajunge la Casa Albă (AC, 22/03/2016).

5. Caracteristicile cuvintelor-valiză. Cuvintele-valiză sunt puse frecvent în relaţie cu

jocurile de cuvinte, cu care împărtășesc următoarele caracteristici: ambiguizare (echivoc, creat și
menținut deliberat)/ambivalență (asocierea unei singure tranșe fonice cu două sensuri), concizie,
deformare (cuvintele presupun inovaţii la nivel formal şi/sau semantic), intenționalitate.

5.1. Ambiguizarea/ambivalenţa. Ambiguizarea nu trebuie confundată cu ambiguitatea, dat

fiind că ultima se produce involuntar şi îşi asociază, în general, conotaţii negative, pe când cea
dintâi se produce conştient şi urmăreşte obţinerea unor efecte. Mai mult, termenul ambiguitate
este el însuşi ambiguu, prezentând polisemie: 1. unui cuvânt sau unei înșiruiri de cuvinte îi este
asociat în sistemul lingvistic mai mult decât un sens; 2. un cuvânt/ o structură are un sens vag. În
cazul cuvintelor-valiză, se vorbește despre o îmbinare inteligibilă a două sensuri într-un singur
cuvânt și nu se pune neapărat problema ca elementul rezultat să aibă mai multe înțelesuri sau să
fie vag. Acesta însumează sensurile celor două cuvinte implicate. Fuchs (1996: 21) vorbește
despre ambivalență11, afirmând că sensurile formanților care se combină trebuie luate împreună,
și nu separat. Cu alte cuvinte, este vorba despre un fenomen de fuziune, care are ca rezultat
crearea unui element lexical purtător de dublă informație. Ambiguitatea nu ar trebui, deci, să
apară nici la nivelul formei și nici la nivelul sensului decât dacă acest lucru este căutat în mod
intenționat.

5.2. Concizia rezultă din faptul că două cuvinte se îmbină într-unul singur și, deși forma
rezultată poate fi mai scurtă, aceasta nu își pierde din putere și semnificații. Mai exact, dacă la
nivel formal vorbim despre un raport de intersecție sau incluziune, la nivel semantic, apare ca
relevantă reuniunea.

11
Vezi supra, 2.

322
 5.3. Deformarea stă la baza majorităţii cuvintelor-valiză, care exprimă sintetic două forme
şi două sensuri într-o unitate lexicală nouă. În acest proces, semnificatul şi semnificantul au un
aport inegal, în sensul că primul exercită o anumită presiune asupra celui de-al doilea. Cu alte
cuvinte, semnificantul se acomodează la semnificat, astfel încât unitatea nou-creată să transmită
simultan sensurile elementelor alcătuitoare.

5.4. Caracterul intenționat/conștient ține de dorința vorbitorilor de a-și personaliza

discursul și a-l face mai expresiv și mai atrăgător, dar și de a transmite anumite atitudini legate
de subiectul, persoanele, evenimentele descrise. Această caracteristică evocă simultan funcţia
ludică şi funcția persuasivă şi justifică relația cuvintelor-valiză cu jocurile de cuvinte, pe de o
parte, şi cu manipularea, pe de altă parte.

6. Funcțiile cuvintelor-valiză se manifestă, de regulă, solidar şi au ca punct de plecare

intenţia jurnalistului de a obţine efecte stilistice prin amalgamarea formelor şi a semantismelor a
două sau mai multe cuvinte.

6.1. Funcția ludică presupune conștientizare și intenționalitate din partea utilizatorului,

care caută să amuze prin diverse strategii de combinare şi/sau deformare a unor unităţi lexicale
care există şi independent în limbă. Ele se bazează pe asocieri inedite de cuvinte și exploatează
posibilitățile infinite de combinare la nivel morfologic (cuvinte care aparțin aceleiaşi clase
morfologice sau cuvinte care aparțin la clase morfologice diferite) și lexico-semantic (se pot
combina cuvinte din registre diferite: literar/nonliterar; cuvinte mai vechi sau populare cu
neologisme; creații interne cu neologisme etc.). Totuşi, unele jocuri de cuvinte nu sunt amuzante
prin natura lor, ci mai degrabă, prin contextul creat și prin efectul de supriză pe care îl au asupra
receptorilor.

6.2. Funcţia de agresare12 se realizează plenar în cazul unor combinaţii care conţin cel
puţin un substantiv propriu, de regulă, antroponim, combinat frecvent cu un substantiv comun,
conotat peiorativ-ironic. Rezultatul este o formaţiune nouă, cu valoare descriptivă (vezi cazul lui
Trumpetă). De multe ori, această funcție este marcată printr-un limbaj familiar care poate
degenera în vulgaritate, deformarea numelor, jocurile de cuvinte subversive etc.

6.3. Funcţia persuasivă. Majoritatea cuvintelor-valiză mizează pe strategiile impoliteții off

record, ceea ce nu exclude însă manipularea (exprimată aluziv, prin apelul la
implicit/subînţelegere) şi nici caracterul memorabil. De altfel, o inovaţie lexicală are un impact
cu atât mai mare şi este cu atât mai uşor de reţinut, cu cât este mai subtilă şi mai imaginativă,
invitându-l pe receptor la un joc cognitiv, de decriptare a sensului exprimat sintetic.

7. Concluzii

Cu puţine excepţii, cuvintele-valiză sunt considerate creații efemere, având şanse minime
să se generalizeze şi să fie glosate în dicționare. Creaţiile durabile sunt foarte puţin numeroase şi
provin, în general, din engleză, de unde au pătruns, ulterior, în majoritatea limbilor. Merită
amintite aici exemple precum: brunch (breakfast + lunch), motel (motorway + hotel),
workaholic (work + alcoholic). Unele dintre aceste tipare sunt mai productive decât altele,

12
Vezi şi Milică (2011: 133-143), Stoichiţoiu-Ichim (2014).

323
dovadă apariţia unor creaţii analogice de tipul: botel (boat + hotel, după motel), shopaholic
(shop + alcoholic, pe modelul lui workaholic). Creaţiile efemere (efemeridele lexicale)
reprezintă însă regula, dar caracterul lor trecător este compensat de gradul ridicat de
expresivitate şi de situaţionalitate (capacitatea sporită de a evoca o anumită realitate
extralingvistică). Anul 2020, de exemplu, s-a caracterizat printr-o creativitate lexicală maximă,
declanşată de epidemia de coronavirus. În consecinţă, au apărut numeroase inovaţii lexicale de
tipul LUCOVID, covidiot, carantihnă etc., a căror decodare este condiţionată de contextul
extralingvistic şi care vor dispărea, probabil, odată cu depăşirea acestei perioade. Frecvența
ridicată a procedeului în presa actuală se explică prin marea libertate în crearea de noi cuvinte,
care permite îmbinarea unor elemente lexicale fără nicio legătură semantică sau de clasă
morfologică, elemente care nu fac parte din același registru şi nici măcar din aceeaşi limbă, cu
condiţia partajării (măcar a) unui detaliu fonic.
Inovațiile de acest tip sunt caracterizate prin ambivalență, concentrând esența semantică și
structura a două cuvinte într-o singură componentă unitară, inteligibilă. Ele se referă la entități
de graniță, adesea ridiculizate (funcția de agresare) ca urmare a amestecului de trăsături,
intersectarea/incluziunea formală având drept corespondent la nivel de adâncime reuniunea
sensurilor cuvintelor care se combină. Ironia poate viza atât caracteristici fizice (ex. Trăistaria),
cât și morale/comportamentale (șparlamentar). La nivel formal, cele mai frecvente creații sunt
cele care corespund accepției restrânse a cuvintelor-valiză, cu ambii termeni trunchiați (apocopă
+ afereză). Au fost identificate și situații de incluziune formală (cazacioc, hore), dar și
combinații mijlocite de paronimie/paronomază (valsifica/falsifica) sau de forme de
intertextualitate (tot în ex. 2). În general, se combină câte două cuvinte, exceptând situațiile de
tipul Jocuri Parlalimpice (rezultat din împletirea formelor a trei cuvinte: Parlament, olimpice și
paralimpice) și cazaciocul mic și joc de glezne (care mizează pe o relație de
cuprindere/incluziune: cioc/cazacioc și pe intertextualitate, antrenând unitatea frazeologică
argotică ciocul mic și joc de glezne).

Surse

AC [Academia Caţavencu], 04/02/2016, 07/03/2016, 22/03/2016, 06/05/2016, 06/07/2016,

01/08/2016, 20/12/2016.
Cațavencii, 27/09/2019, 11/10/2019, 18/10/2019.
https://ne. hotnews.ro ‒ publ. 22/06/20.
https://m.digi24.ro, postat 31/08/20.

Bibliografie

Chaurand, Jacques, 1977, „Des croisements aux mots-valises”, Le français moderne, no. 1, p. 4-15.
Fuchs, Catherine, 1996, Les ambiguïtés du français, Paris, Collection l’Essentiel français, Ophrys.
Groza, Liviu, 2012, Elemente de lexicologie, [Bucureşti], Editura Universităţii din Bucureşti.
Hristea, Theodor, 2006, „Contaminaţia şi raporturile ei cu etimologia populară”, în Ana-Cristina
Halichias (coord., în colaborare cu Tudor Dinu), Antic și modern. In honorem Luciae Wald,
București, Humanitas.
Milică, Ioan, 2011, „Resurse ale agresării numelui în discursul public”, în Rodica Zafiu, Camelia
Ușurelu, Helga Bogdan Oprea (ed.), Limba română: ipostaze ale variaţiei lingvistice, II,
[Bucureşti], Editura Universităţii din Bucureşti, p. 133-143.

324
Mortureux, Marie-Françoise, 2008, La lexicologie entre langue et discours, 2e édition, Paris, Armand
Colin.
Răuţu, Daniela, 2010, „Despre cuvintele telescopate din presa actuală. Teorii, procedee şi valori”, în
Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (ed.), Limba română: controverse,
delimitări, noi ipoteze. Actele celui de-al 9-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română, II, p.
287-295.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2014, „Noms propres 'agress s' dans le journalisme politique [ dition
électronique http://llengua.gencat.cat/ca/serveis/informacio_i_difusio/publicacions_en_linia/
btpl_col/actes_icos].
Suciu, Emil, 2009, Condensarea lexico-semantică, Iași, Institutul European.
Uvirova, itka, 2006, „Mot-valise, mot promis pour le XXIe siècle”, în Montserrat López Diaz, Maria
Montes López (ed.), p. 225-228.

BLENDED WORDS IN NOWADAYS’ PRESS: STRUCTURE, FEATURES, FUNCTIONS

(Abstract)

The Romanian press of the last decade displays an impressive number of blended words, whose use tends
to turn into abuse. Irrespective of the pattern underlying them (based on preservation of both words or on
truncation), the new lexical units combine the forms as well as the meanings of the words involved. They are not
ambiguous, but ambivalent and convey the user’s attitude towards the recipient in a rather indirect way. The vast
majority of blends are context-bound, which makes them as expressive as they are transitory and allusive.

325
 ANGLICISME RECENTE ÎN TERMINOLOGIA
OCUPAȚIONALĂ DIN
ROMÂNĂ ȘI FRANCEZĂ

ADRIANA STOICHIȚOIU ICHIM

Universitatea din București

1. În cadrul vocabularului limbii române actuale, terminologia ocupațiilor (TO)1

reprezintă un ansamblu lexical relativ delimitat, cu o dinamică proprie, determinată de
interdependența dintre lingvistic și extralingvistic. Caracterul său eterogen (sub aspect
etimologic și pragmastilistic), mobilitatea (evidențiată atât în diacronie, cât și în sincronie),
precum și permanenta sa deschidere către nou se explică – dincolo de tendințele și „modele”
lingvistice ale perioadei postdecembriste – prin acțiunea conjugată a unor determinări care țin de
funcționalitatea socială a limbii2.
Contextul favorabil sub aspect economic, social și cultural creat în România după 1990 prin
dezvoltarea economiei de piață, a proprietății și inițiativei private și, nu în ultimul rând, prin
accesul la noile tehnologii de comunicare a determinat o îmbogățire și diversificare spectaculoasă
a TO, pe care dicționarele românei actuale (cu excepția DCR3) nu o reflectă în mod corespunzător.
Studiile românești recente referitoare la numele de profesiuni au fost realizate, de regulă,
dintr-o perspectivă strict lingvistică, urmărind în sincronie asimilarea împrumuturilor neologice,
îndeosebi a anglicismelor (Ușurelu 2005; Gruber 2005). O cercetare mai amplă (Călărașu 2005),
subintitulată „încercare de sociologie lingvistică” a evidențiat diversificarea denumirilor de
ocupații de-a lungul timpului, în relație directă cu schimbările din plan economic, politic și social.
Întrucât lucrările menționate, ca și Dicționarul de terminologie a profesiunilor actuale (Călărașu
2004), au utilizat un corpus de termeni extrași din dicționare generale ale limbii române, din
nomenclatoare de ocupații și din anunțuri publicitare, imaginea pe care o oferă – cea a termenilor
„recunoscuți” oficial – nu surprinde decât parțial dinamica și diversitatea uzului real.
De aceea, în continuarea preocupărilor noastre pentru investigarea din perspectivă
sociolingvistică a modalităților de exprimare a genului în TO (Stoichițoiu Ichim 2010 și 2012),
articolul de față își propune examinarea comparativă a utilizării împrumuturilor din
engleză formate cu sufixul -ER de la verbe și / sau substantive, prezente în TO din limbile
română și franceză. Abordarea de tip contrastiv are ca premisă o serie de similitudini privind
poziția privilegiată dobândită de anglicisme3 în cele două limbi romanice.

1
Termenul ocupație va fi utilizat în continuare ca hiperonim pentru profesie, meserie, funcție, activitate
permanentă (serviciu) sau ocazională (în timpul liber).
2
„Soarta unui anumit fapt lingvistic depinde de factori interni, lingvistici, de raportul dintre diferitele
elemente ale limbii la un moment dat și de factori externi, de istoria societății în toată complexitatea ei, de
dezvoltarea economică, politică, culturală” (Guțu Romalo 2005: 41). După Pruvost și Sablayrolles (2003: 29), «La
néologie reflète la progression d’une langue tout autant que l’ volution d’une soci t ».
3
În cuprinsul acestui articol, ca și în alte lucrări ale noastre (cf. Stoichițoiu Ichim 2006a, 2006b, 2008, 2018),
utilizăm termenul anglicism pentru împrumuturi recente din engleza britanică sau americană în curs de asimilare.
Pentru accepții similare în bibliografia franceză vezi, între alții, Goose (1975) și Maillet (2016).
 Avem în vedere un complex de cauze de ordin obiectiv: statutul englezei de lingua franca în
contextul globalizării economice și culturale4; procesul de internaționalizare a terminologiilor;
asigurarea preciziei și brevilocvenței favorizate de particularitățile structurale ale unei limbi de tip
sintetic precum engleza5, dar și motivații subiective, relevante pentru fenomenul socio-cultural
desemnat drept anglomanie (snobismul, spiritul mimetic, seducția exercitată de termenii străini „la
modă”6, purtători ai unor conotații de prestigiu legate de așa-numitul «mythe du mot étranger»7.
Comparația apare cu atât mai interesantă din perspectiva relației existente în fiecare dintre
cele două limbi între norma academică (prescriptivă, cu caracter coercitiv, impusă din exterior
prin intermediul lucrărilor normative) și norma uzului (în care un rol important revine opțiunilor
utilizatorilor8, generatoare de reguli implicite, care nu exclud variația lingvistică sau chiar
abateri generalizate). În mod paradoxal, afluența anglicismelor în TO s-a intensificat în ultimul
deceniu, deși franceza a beneficiat încă din anii ’50-’60 ai secolului trecut de politici lingvistice
protecționiste (frizând uneori chiar purismul lingvistic, în raport cu influența engleză9),
respectivele acțiuni și demersuri legislative (de exemplu, „Legea Tubon”) fiind sprijinite de
Academia Franceză, de organisme guvernamentale și comisii de specialiști, atât din Hexagon,
cât și din zona francofonă a Canadei.

2. Corpusul cercetării, selectat din presa online10, bloguri și site-uri de pe internet în

perioada 2019-2020 a inclus 96 de lexeme englezești conținând sufixul substantival de agent -
ER, prezente, în majoritate, în ambele limbi avute în vedere ori, mai rar, numai în una dintre ele
sub forma originară sau asimilate prin sufixare. Astfel, numai în română sunt atestate
anglicismele entertainer, goal-keeper, housekeeper, marketer, performer, playmaker, scouter,
skimmer, trender, în timp ce formele „hibride” catcheur, kidnappeur, instagrammeur, jet-
setteur, startupeur, tagueur, trekkeur apar numai în franceză.
2.1. Din perspectivă onomasiologică, anglicismele din corpus se utilizează atât în română,
cât și în franceză în următoarele domenii: economie și marketing (bookmaker, broker, dealer,
manager), servicii (baby-sitter, barber, housekeeper, trainer), publicitate (advertiser, influencer,
promoter), sport (biker, globe-trotter, snowboarder, skater, surfer), muzică (hip-hopper, rapper,

4
Vezi capitolul "Why English? The cultural legacy", în Crystal (2000: 78-112), capitolul „«Romgleza»:
opțiune personală sau efect al globalizării?”, în Stoichițoiu Ichim (2006a: 7-28), precum și articolele Globalization,
Cultural Globalization și Linguistic Imperialism în Wikipedia. Michael Picone (explica în anul 1996) extinderea
spectaculoasă a englezei prin statutul ei de „vehicul” al unei culturi de tip global (apud Stoichițoiu Ichim 2006a: 114).
5
Pentru concurența dintre o limbă cu caracter sintetic (engleza) și una de tip analitic (franceza), vezi Picone
(1992).
6
Moda lingvistică este definită după cum urmează de Guțu Romalo (2005: 293): (a) printr-o creștere evidentă
și rapidă a frecvenței; (b) determinată nu de o necesitate socială obiectivă, ci de preferințe subiective; (c) realizată
printr-o preluare mimetică și o utilizare necritică; (d) dăunătoare comunicării prin efectele de sărăcire și încifrare.
7
Cf. Étiemble (1964: 254). Un fapt relevant în acest sens este impunerea în uzul curent al francezei (începând
din anii 1950-1960, cf. Maillet 2016: 78) și al românei (după 1990), a anglicismului job (vezi, de exemplu, site-uri
românești cu oferte pentru locuri de muncă precum eJobs. Cele mai fresh joburi alese pentru tine, Romjob.ro,
Bestjobs.ro, My job.ro).
8
Pentru relevanța factorului subiectiv, înțeles ca acțiune deliberată a locutorului asupra limbii, vezi Guțu
Romalo (2005: 218-219).
9
Vezi, între altele, lucrări cu titluri sugestive: Ren Étiemble, Parlez-vous franglais? Paris, Gallimard, 1964;
Yves Laroche-Claire, Évitez le franglais, parlez français, Paris, Albin Michel, 2004; Jean Maillet, 100 anglicismes à
ne plus jamais utiliser, Paris, Le Figaro Littéraire, 2016.
10
Pentru română, principalele surse electronice au fost site-urile dcnews.ro, adevărul.ro, ziare.com, hotnews.ro,
libertatea.ro, evz.ro, click.ro, digi24.ro, cancan.ro, wowbiz.ro. Pentru franceză, au fost accesate, îndeosebi, lefigaro.fr,
lepoint.fr, nouvel.obs.com, closermag.fr, gala.fr, madame.lefigaro.ro, paris match.com, mcetv.fr.

328
rocker), comunicare (blogger, instagrammer, publisher, speaker, vlogger), infracțiuni (hacker,
killer, kidnapper).
2.2. Sub aspect funcțional-pragmatic, anglicismele din TO au apărut, atât în română, cât
și în franceză, ca elemente de jargon (în ambele accepții ale termenului): cea de limbaj tehnic /
profesional și cea de limbaj caracterizat prin folosirea abuzivă a unor împrumuturi neasimilate,
precum romgleza, respectiv, franglais.
2.2.1. Pentru categoria specialiștilor (teoreticieni și / sau practicieni ai unei profesii),
jargonul îndeplinește o funcție tehnică (utilitară) și o funcție identitară, menită să asigure
coeziunea grupului socio-profesional (cf. Wikipedia). Opțiunea conștientă pentru termenul străin
se explică printr-o serie de avantaje pe care acesta le prezintă în cadrul terminologiei „interne”
(a specialiștilor)11:
- realizarea funcției referențiale (denominative) prin desemnarea unor ocupații nou apărute:
profiler, recruiter, designer, influencer, surfer, blogger, vlogger;
- monosemantismul (în raport cu termenul autohton polisemantic): gamer (față de jucător),
follower (față de urmăritor), influencer (față de influențator sau lider de opinie);
- economia lingvistică: hacker (față de pirat informatic), freelancer (față de liber-
profesionist), bookmaker (față de agent de pariuri);
- prezența unei definiții terminografice, care delimitează sensuri apropiate, aparținând unor
termeni distincți (de exemplu, hacker vs. cracker):
Un hacker este un expert în informatică, care se ocupă cu studiul în profunzime al programelor
informatice (sisteme de operare, aplicații) adesea folosind tehnici de inginerie inversă (demontare), cu
scopul de a obține cunoștințe care nu sunt accesibile publicului larg. Cei ce folosesc aceste cunoștințe în
scopuri ilegale, pentru a compromite securitatea sistemelor informatice sau a aplicațiilor, sunt de fapt
crackeri (spărgători), însă în percepția publicului (formată de obicei de mass-media) noțiunile de hacker
și cracker adesea se confundă (Wikipedia).

2.2.2. În cadrul terminologiei „externe” (a nespecialiștilor), vehiculată prin mass-media,

site-uri și bloguri, termenii specializați, supuși unui proces de banalizare / determinologizare,
pot suferi modificări la nivel grafic și fonetic, având ca rezultat apariția variantelor conotate
familiar, ironic sau peiorativ: blogăr, bloger, blogher, blogăriță, blogeriță, bloggeriță
(înregistrate în DCR3), blogară, blogăreasă, blogistă; influensăr, influenser, influenseră,
influenseriță12. Pe lângă asemenea termeni cu caracter tehnic, mai apar: anglicisme cu rol de
eufemisme: hater, swinger, racket(eer), housekeeper; anglicisme „de lux” motivate prin funcția
de apel și funcția simbolică (valorizantă)13: clubber, barber, entertainer, trendsetter, (serial)
killer; anglicisme „lexicofage”14 (care înlocuiesc sinonime perfecte autohtone): babysitter (în
loc de bonă), developer (î.l.d. dezvoltator sau antreprenor), trainer (î.l.d. antrenor), dealer (î.l.d.
traficant), user (î.l.d. utilizator).

3. Din perspectiva conceptelor corelative de „ospitalitate” (desemnând capacitatea unei

limbi de a accepta elemente alogene) și „creativitate” (manifestată prin inovații apărute în

11
Pentru o prezentare a terminologiei „interne” (a specialiștilor), în contrast cu cea „externă” sau „banalizată”
(a nespecialiștilor), vezi Bidu-Vrănceanu (2007: 19-37 și 155-162).
12
Pentru discuții mai detaliate, vezi Tomescu (2009) și Zafiu (2007); (2009).
13
Cf. Pruvost și Sablayrolles (2003: 79-82). Pentru conotațiile de prestigiu asociate anglicismelor, vezi
Constantinescu, Popovici și Ștefănescu (2002: 172).
14
Vezi Maillet (2016: 13), care opune anglicismelor „legitime” pe cele „ilegitime” („lexicofage”): «Bien des
anglicismes sont à ce point ˈlexicofagesˈ que chacun d’eux ˈd voreˈ, à lui seul toute une s rie de mots français plus
nuanc s, plus pr cis, plus subtils». Un punct de vedere asemănător este exprimat de Goosse (1975: 50).

329
utilizarea respectivelor împrumuturi)15, româna și franceza prezintă atât similitudini, cât și
aspecte specifice la nivelul TO.
3.1. „Ospitalitatea” ambelor limbi este evidențiată de păstrarea formei originare a
derivatelor englezești sub aspectul grafiei (etimologice)16 și al pronunției. Atribuirea genului, cu
excepția lexemelor baby-sitter și housekeeper, considerate exclusiv feminine, se poate face în
română prin încadrarea într-un arhigen, respectiv masculinul cu valoare generică (nonmarcat)17.
Ca atare, anglicismul cu formă de masculin este utilizat în mod curent pentru desemnarea
referenților de ambele sexe18: „liderul USR de Iași, Cosette Chichirău”; „Adriana Nica,
managerul Spitalului Universitar”; „Sânziana Negru, blogger de beauty”. Blocarea (sau
„ocultarea”19) feminizării unor nume de profesii investite cu prestigiu social se explică în
română, ca și în franceză, din punct de vedere sociolingvistic prin conotațiile pozitive
(valorizante) asociate masculinului, în detrimentul femininului: «Kate [Middleton] s’est impos
comme un leader dans le secteur de la mode»; «Ilona [Smet] est un véritable globe-trotter». De
regulă, însă, franceza recurge la marcarea genului anglicismelor prin formele distincte ale
articolelor hotărât (le / la) și nehotărât (un / une), respectând astfel norma prescriptivă privitoare
la feminizare, impusă prin decizii legislative în spațiul francofon20: «le leader américain des
droits civiques»; «la leader du mouvement Femen».
3.2. „Creativitatea” vorbitorilor se manifestă în ambele limbi prin procedee de „hibridare
lexicală”21 specifice, a căror notă comună este prezența unor sufixe indigene care asigură
asimilarea anglicismelor. Utilizăm aici sintagma „hibrid lexical” cu accepția sa generică22, pe
care am exemplificat-o anterior pe baza unui corpus din DCR323.
3.2.1. În româna actuală, spre deosebire de franceză, formațiile „hibride” au caracter
asimetric (sub aspectul marcării genului), realizându-se prin atașarea la cuvintele împrumutate a
unor sufixe cu valori pragmastilistice distincte în diversele registre ale limbii24.
Asimetria de gen se manifestă sub două aspecte:
(a) absența formei de feminin, explicabilă prin exercitarea ocupației respectiv exclusiv (sau
preponderent) de bărbați (barber, biker, bookmaker, catcher, cracker, hater, playmaker, rider,
skimmer), fie prin concurența unui echivalent românesc, cu formă regulată de feminin (follower
vs. urmăritor / -oare, trainer vs. antrenor / -oare, user vs. utilizator / -oare), fie prin caracterul
recent sau rar al ocupației și termenului (marketer, recruiter, scouter, squatter, streamer,
trender, swinger);

15
Pentru definirea celor două concepte, considerate complementare, vezi Avram (1993: 26).
16
Pentru diverse aspecte privind grafia anglicismelor, vezi Constantinescu, Popovici și Ștefănescu (2002:
177-179); Stoichițoiu Ichim (2006a: 38-42) și (2006b).
17
Pentru problemele adaptării morfologice a anglicismelor, vezi Constantinescu, Popovici și Ștefănescu
(2002: 179-183); Stoichițoiu Ichim (2006a: 42-49).
18
Pentru o discuție mai detaliată, vezi Stoichițoiu Ichim (2012: 507-508).
19
Termenul este utilizat de Houdebine-Gravaud (1998: 28-30), care menționează «l’occultation des femmes
comme êtres sociaux à travers le masculin». Yaguello (2002: 173) observă că «Le f minin s’efface devant le
masculin dès qu’il s’agit de pouvoir ou de prestige».
20
Vezi Houdebine-Gravaud (1998: 11-39; 187-192).
21
Conceptul este teoretizat de Kortas (2009) și utilizat în mai multe articole consacrate împrumuturilor din
engleză pe site-ul bdl.oglf.gouv.qc.ca (Office québécois de la langue française. Banque de dépannage linguistique).
22
«L’hybride lexical est d fini comme un n ologisme issu principalement d’une hybridation, consid r e
comme un processus spécifique de créativit lexicale qui combine les m canismes de d rivation et de l’emprunt»
(Kortas 2009).
23
Cf. Stoichițoiu Ichim (2018).
24
Exemplele din această secțiune provin din surse online, din DCR3 și din articolele noastre (Stoichițoiu
Ichim 2010, 2012 și 2018).

330
 (b) prezența unor variante duble sau triple de feminin, derivate cu sufixe diferite de la
același termen masculin: designer / -ă, -iță; influencer / -ă, -iță; manager / -ă, -iță.
Diversitatea sufixelor moționale care realizează feminizarea se explică prin profilul
genealogic al românei (acela de limbă derivativă de tip sufixal) și prin permisivitatea uzului
actual (stilul „relaxat”), evidențiată de pătrunderea elementelor de oralitate colocvială și / sau
populară în varianta standard, în discursul publicistic și, mai ales, în comunicarea prin
intermediul rețelelor sociale. Abordarea discursiv-pragmatică (vizând funcțiile și valorile
stilistice) relevă prezența a două afixe productive în TO românească:
- sufixul lexico-gramatical -Ă, moștenit din latină, nemarcat din punct de vedere
sociolingvistic și stilistic, creează derivate „hibride” denominative, motivate prin funcția
referențială și economia lingvistică: bloggeră, designeră, influenceră, lideră, manageră;
- sufixul vechi și popular, de origine slavă -IȚĂ, având conotații familiare, peiorative,
ironice sau depreciative25, este atestat într-un număr important de derivate „hibride” expresive,
frecvent întâlnite în spațiul internetului, în argoul tinerilor și în discursul jurnalistic „relaxat”,
propriu tabloidelor și presei satirice, chiar dacă unele dintre ele sunt creații ocazionale, deci
efemere, glumețe sau ludice: bloggeriță, brockeriță, dealeriță, freelanceriță, goal-keeperiță,
influenceriță, hackeriță, killeriță, rangeriță, rapperiță, rockeriță, shopperiță, stafferiță,
surferiță, trendsetteriță, vloggeriță, youtuberiță.
3.2.2. Spre deosebire de româna actuală, unde absența unor reglementări legislative privind
feminizarea și permisivitatea normelor favorizează mobilitatea și creativitatea uzului, în spațiul
francofon majoritatea anglicismelor din TO sunt asimilate conform unui mecanism binar și
simetric prin care sufixul -ER din lexemele englezești este substituit prin sufixele -EUR (pentru
masculin) și -EUSE (pentru feminin), corespunzând afixelor latinești -or, respectiv -osa. Deși
circulă cu precădere în discursul media, al publicității și în limbajul tinerilor26, derivatele
„hibride” care rezultă au exclusiv sens denotativ. Absența expresivității se explică prin gradul
ridicat de regularitate și previzibilitate al procedeului și prin caracterul neutru din punct de
vedere stilistic al sufixelor respective: blogueur/euse, catcheur/euse, globetrotteur/euse,
hackeur/euse, influenceur/euse, kidnappeur/euse, manageur/euse, rappeur/euse, rockeur/euse,
squatteur/euse, strip-teaseur/euse, surfeur/euse, tagueur/euse, testeur/euse, youtubeur/euse.

4. Cercetarea comparativă – din perspectivă lingvistică și funcțional-pragmatică – a TO din

română și franceză a evidențiat pe de o parte „ospitalitatea” ambelor limbi față de anglicisme
(stimulată de procesele globalizării și tehnologizării), iar pe de altă parte, modalități specifice de
manifestare a „creativității” lexicale prin intermediul derivatelor sufixale „hibride”.

Bibliografie
Avram, Mioara, 1993, «La cr ativit et l’hospitalit du roumain», Revue Roumaine de Linguistique, nr.
1-3, p. 23-26.
Bidu Vrănceanu, Angela, 2007, Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte, București,
Editura Universității din București.
Călăraşu, Cristina, 2004, Dicţionar de terminologie a profesiunilor actuale, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Călăraşu, Cristina, 2005, Studii de terminologie a profesiunilor. Încercare de sociologie lingvistică,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

25
Cf. conceptul langue du mépris la Yaguello (2002: 187–189).
26
Cf. Houdebine-Gravaud (1998: 15); Kortas (2009).

331
Constantinescu, Ilinca, Victoria Popovici, Ariadna Ştefănescu, 2002, "Romanian" în Manfred Görlach
(ed.), English in Europe, Oxford, Oxford University Press, p. 170-194.
Crystal, David, 2000, English as a Global Language, Cambridge, Cambridge University Press.
DCR3 = Florica Dimitrescu (ed.), Al. Ciolan, Coman Lupu, 2013, Dicționar de cuvinte recente, ediția a
3-a, București, Logos.
Étiemble, René, 1964, Parlez–vous franglais?, Paris, Gallimard.
Goosse, André, 1975, La néologie française aujourd’hui. Observations et réflexions, Paris, Conseil
International de la Langue Française.
Gruber, Cristina Carmen, 2005, „ oburi pentru români – neologisme în denumirile de profesiuni din
site-urile care oferă locuri de muncă”, Studii şi cercetări lingvistice, LVI, nr. 1-2, p. 270-276.
Guţu Romalo, Valeria (2005), Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Humanitas Educațional.
Kortas, Jan, 2009, «Les hybrides lexicaux en français contemporain», Meta, 54, nr. 3, p. 533-550
(https://www.erudit.org – accesat la 7.03.2020).
Houdebine-Gravaud, Anne-Marie (éd.), 1998, La féminisation des noms de métiers en français et dans
d’autres langues, Paris, L’Harmattan.
Maillet, Jean, 2016, 100 anglicismes à ne plus jamais utiliser, Paris, Le Figaro Littéraire.
Picone, Michael D., 1992, «Le Français face à l’anglais: aspects linguistiques», Cahiers de
l’Association internationale des études françaises, 44, nr. 1, p. 9-23.
Pruvost, Jean; Jean-François Sablayrolles, 2003, Les néologismes, Paris, P.U.F.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2006a, Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, București, Editura
Universității din Bucureşti.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2006b, „Observații privind grafia anglicismelor în româna actuală”, în
Marius Sala (ed.), Studii de gramatică și de formare a cuvintelor, București, Editura Academiei
Române, p. 381-410.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2008, "Gli anglicismi nei mass-media attuali: moda o necessità?", Quaderni
di Romania Orientale, nr. 2, p. 273-288.
Stoichiţoiu Ichim, Adriana, 2010, «Un aspect sociolinguistique de la n ologie: la féminisation des noms
de professions en roumain contemporain», în Cabré M. Teresa, Ona Domènech, Rosa Estopà,
Judit Freixa, Merce Lorentec (éd.), Actes del 26e Congrés Internacional de Neología de les
Llengües Romàniques, Institut Universitari de Lingüistica Aplicada, Universitat Pompeu Fabra,
Barcelona, 2010, p. 1093-1105.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2012, „Aspecte sociolingvistice privind exprimarea genului la numele de
profesiuni”, în Mihaela Constantinescu, Oana Uță Bărbulescu (ed.), Modernitate și
interdisciplinaritate în cercetarea lingvistică. Omagiu doamnei profesor Liliana-Ionescu
Ruxăndoiu, București, Editura Universității din București, p. 493–510.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2018, „Formații sufixale «hibride» în DCR3”, în Coman Lupu, Alexandru
Ciolan, Alessandra Zuliani (ed.), Studii romanice. Omagiu profesorilor Florica Dimitrescu și
Alexandru Niculescu la 90 de ani, vol. II, București, Editura Universității din București, p. 865-871.
Tomescu, Domnița, 2009, „Productivitatea actuală a sufixelor moștenite”, în Rodica Zafiu, Gabriela
Stoica, Mihaela Constantinescu (ed.), Limba română: teme actuale, București, Editura
Universității din București, p. 623-629.
Uşurelu, Camelia, 2005, „Adaptarea gramaticală la limba română a numelor neologice de profesiuni”,
Studii şi cercetări lingvistice, LVI, nr. 1-2, p. 251-256.
Yaguello, Marina, 2002, Les mots et les femmes. Essai d’approche sociolinguistique de la condition
féminine, Paris, Payot.
Zafiu, Rodica, 2007, „Blog”, România literară, nr. 9.
Zafiu, Rodica, 2019, „Influenceri și influencerițe”, în Dilema veche, nr. 808 (https://dilemaveche.ro –
accesat la 15.09.2020).

332
 RECENT ANGLICISMS IN THE OCCUPATIONAL TERMINOLOGY OF ROMANIAN AND FRENCH

(Abstract)

Our analysis aimed at studying from a contrastive point of view the „hybrid” derivatives that have been
developed in contemporary Romanian and French from English names of occupations. Starting from the premise
that the „hospitality” and the dynamics of the occupational terminology in both languages are strongly
influenced by the process of globalization, we paid special attention to the creative (innovative) use of
Anglicisms in journalese, specialized and colloquial registers.

333
 LIMBAJUL TENISULUI
ÎNTRE LEXIC COMUN ȘI LEXIC SPECIALIZAT

ELENA ISABELLE TIȚA

Universitatea din București

1. Vocabularul specific tenisului

În țara noastră, potrivit estimărilor din presă, există 3.500 de sportivi afiliați la Federația
Română de Tenis, în realitate fiind mult mai mulți practicanți1.
În categoria factorilor extralingvistici care au un impact foarte mare asupra evoluţiei
limbajului specializat al tenisului includem şi media, atât audiovizuală, cât şi scrisă. Mass-media
a susţinut şi a contribuit la propagarea acestui sport şi la „laicizarea” lui în rândul publicului-
spectator, care s-a familiarizat cu denumirile tehnice şi cu regulamentul de desfăşurare a
competiţiilor, mai ales în ceea ce privește turneele de Mare Șlem. Aceste elemente au contribuit
la caracterul internaţional al lexicului specific tenisului. De asemenea, înființarea a cât mai
multe școli și asociații sportive, mediatizarea unor mari campioni care au marcat istoria acestui
sport, schimbarea suprafețelor de joc și a materialelor sportive sau a mecanismului de execuție a
unor procedee tehnico-tactice au condus, treptat, la dinamizarea acestui sport, devenind mai
interesant pentru publicul-spectator.
În ciuda eforturilor de a aduna toate elementele constitutive ale vocabularului specific
tenisului, este dificilă elaborarea unui corpus exhaustiv, având în vedere evoluția sportului și
capacitatea de a se îmbogăți cu noi termeni (preluați mai ales din alte sporturi), cu noi sensuri
(prin extindere semantică, de exemplu) sau cu noi cuvinte (prin relații de sinonimie, de
exemplu).
Spre analiză am propus termeni şi sintagme frazeologice, cu scopul de a contura
principalele trăsături ale acestui subdomeniu sportiv, având în vedere, pe de o parte,
originalitatea şi creativitatea acestui domeniu şi, pe de altă parte, rapiditatea cu care limba
română creează sau împrumută termeni noi.
Atât lexemele, cât și unitățile frazeologice pot fi grupate în mai multe categorii:
a) Termeni generali, comuni cu alte sporturi: alunecarea, antrenor, atac, aut, back court,
fandare, fault, linia mediană, lob, pasul adăugat, priză, rally, săritură, schimbarea de direcție,
scor, start;
b) Acțiuni tehnico-tactice de joc: ace, backhand, backspin, contre pied, cross, demivoleu,
drive, effect, forehand, kick, liftat, long-line, passing-shot, retur, serviciul, smash, spin, split-
step, stop, topspin, voleu;
c) Materiale sportive: fileu (plasă), minge, rachetă, racordaj;
d) Acțiuni de arbitraj: advantage, dublă greșeală, game, set, tie-break.

1
https://www.prosport.ro/alte-sporturi/tenis/cifra-zilei-stiai-cati-jucatori-de-tenis-sunt-legitimati-in-rom ania-
16791513
 Întrucât pentru limba română nu există lucrări lexicografice de specialitate în acest
domeniu, am extras termenii propuși spre analiză din lucrări de specialitate care se adresează
viitorilor antrenori sau sportivilor practicanţi. De ajutor au fost și sursele online, cu precădere
site-urile federației naționale și internaționale de tenis.

2. Analiza corpusului selectat

2.1. Originea termenilor
Din punctul de vedere al originii termenilor, se poate observa influența pe care a avut-o și
pe care continuă să o aibă limba engleză, fapt deloc surprinzător dacă ținem cont de originea
acestui sport și de caracterul său internațional.
În prima categorie, a împrumuturilor lexicale cu origine unică sau multiplă, vorbim
aproape exclusiv de termeni preluați din limba engleză, cei mai mulți respectând încă pronunția
și grafia limbii de origine, cu câteva excepții. Dintre aceștia, amintim: Ace, Backhand, Backspin,
Cross, Drive, fault, foot-fault, Forehand, Game, Long – Line, Smash, Tie-break etc. Dintre
excepții, putem aduce în discuție termeni precum Ace, Game sau Smash, pe care i-am întâlnit și
în variantele As, Ghem, Smeci (cu varianta smeș) atât în lucrările de specialitate, cât și în presa
sportivă.
Acest fapt denotă o tendință ușoară de adaptare la sistemul limbii române, probabil sub
influența popularizării recente a sportului, ceea ce poate genera un fenomen de adaptare similar
celui din fotbal, în care avem din ce în ce mai mulți termeni străini adaptați sistemului limbii
române, cunoscuți masei de vorbitori.
În ciuda intenției specialiștilor de a folosi termeni într-o manieră cât mai apropiată de cea a
limbii române, chiar dacă vorbim încă de o oscilație și la acest nivel, se pare că presa sportivă
continuă să prefere păstrarea termenilor din limba de origine. Acest lucru se poate observa în
exemplele extrase aleatoriu. Pentru exemplul smash, varianta preferată în glosarele online sau în
manualele de tenis este smeci (cu pronunțarea și uneori grafia smaș), probabil sub influența altor
cuvinte asemănătoare cum este meci2, însă, presa sportivă continuă să folosească cuvântul
englezesc neadaptat:

(1) a. „Halep a găsit un răspuns fabulos, inventând un smash de rever din săritură”
b. „Nemțoaica închide game-ul cu un smash”
c. „Returnează două smash-uri, ultimul cu un lob defensiv de efect, apoi câștigă
punctul cu un forehand în lung de linie. Svitolina câștigă totuși game-ul la 30”

În ultimul exemplu se observă termenul game, folosit mai des neadaptat grafic. Cu toate
acestea, așa cum putem vedea în exemplul următor:

(2) „Ghem dificil câștigat pe propriul serviciu de Halep”, jurnaliștii sportivi folosesc și
varianta adaptată grafic la limba română.

Situația este similară și în cazul variației ace / as, așa cum reiese din exemplul următor:

(3) „Cota 5.50 pentru o finală încheiată cu as”, cu mențiunea că în această situație pare să
aibă întâietate varianta asimilată.

2
Cuvânt înregistrat și în DCR2, sub forma smeci.

336
 Potrivit corpusului extras, limba engleză reprezintă prima sursă de împrumuturi, limba
franceză, de altfel o influență importantă și constantă asupra limbii române în ultimele decenii,
fiind mult mai puțin vizibilă în acest subdomeniu sportiv, influența acesteia remarcându-se în
cazul unităților lexicale ce pot fi încadrate în limbajul sportiv comun cu alte subdiscipline
sportive: a antrena (antrenor, antrenament), arbitru, atac, fandare, fileu, priză.
Există și o altă categorie de cuvinte provenite din limba franceză, de tipul: contre-pied,
voleu, demivoleu, rachetă, care, spre deosebire de cele anterioare, sunt specifice jocului de tenis,
primele trei reprezentând lovituri importante în economia unui meci, în timp ce ultimul
reprezintă parte din echipamentul specific, fără de care nu se poate iniția un joc de tenis.
Un alt aspect care merită menționat este o concurență între limba engleză și limba franceză
pentru câteva cuvinte importante. Există o oscilație vizibilă între backhand și rever, ambele
numind același tip de lovitură. În timp ce primul este de proveniență englezească, al doilea își
are originea în franțuzescul revers.
Din exemplele studiate (din lucrările de specialitate sau din comentariile sportive) nu reiese
o preferință specială pentru una dintre aceste două variante, ele fiind folosite uneori chiar în
același context.
Același lucru este valabil si pentru următoarele două perechi, cu mențiunea că, de data
aceasta, cuvântului englezesc forehand i se opune o unitate frazeologică, lovitură de dreapta,
calchiată după model francez coup droit3.
În același tip de variație se încadrează și termenul rally, care apare în alternanță cu raliu.
Atunci când este preferat anglicismul, el își păstrează grafia și pronunția, așa cum am observat și
în celelalte cazuri, în timpul ce cuvântul franțuzesc este adaptat sistemului limbii române. Nu în
ultimul rând, același tipar poate fi adus în discuție și în cazul perechii advantage/avantaj, unde
grafia ultimului cuvânt poate fi pusă pe seama influenței cuvântului franțuzesc avantage.
Oscilația aceasta este valabilă și pentru alte cuvinte, nu doar pentru cele cu etimologie
diferită. Acest fapt se poate observa în cazul anglicismului out, întâlnit și sub forma aut, nu doar
în cazul tenisului, ci și al altor sporturi. În ceea ce privește disciplina propusă spre analiză,
putem observa această situație în următoarele exemple:

(4) „Simona Halep cere primul challenge al partidei, însă mingea trimisă de ea e în aut și
jucătoarea din Cehia revine în avantaj”, față de
(5) „Simona profită de o eroare neforțată a adversarei, care a trimis în out cu lovitura de
dreapta”,
ambele situații întâlnite în presa sportivă online.
Revenind la categoriile prezentate, calcurile de structură morfematică și de structură
semantică sunt slab reprezentate, procedeul favorit fiind împrumutul. Cu toate acestea, pe lângă
exemplu deja discutat, putem menționa și lovitura de linie, unitate calchiată după structura
englezească long-line sau greșeala de picior după foot-fault, ceea ce subliniază, încă o dată,
preferința pentru limba engleză sub diverse forme.
Creațiile interne, ultima categorie, sunt încă și mai slab reprezentate, acest lucru fiind
specific terminologiilor subdomeniilor sportive, iar acest lucru poate fi explicat prin specificul

3
Având în vedere că am adus în discuție această unitate frazeologică, consider oportun să fac o precizare
legată de utilizarea ei în context. De regulă, în limbajul sportiv, fiecare mișcare sau procedeu este numit printr-o
unitate lexicală sau lexico-frazeologică descriptivă. Interesant este faptul că, în cazul de față, lovitură de dreapta
este folosit atât pentru lovitura executată de un dreptaci, evident cu mâna dreaptă, cât și de un stângaci, deși nu mai
este executată în același fel. Prin urmare, vorbitorul nu a simțit nevoia unei alte unități lexicale care să numească o
lovitură diferită, executată de doi sportivi în maniere diferite, fapt rar întâlnit.

337
acestor terminologii și al faptului că, de regulă, odată cu realitățile sportive în cauză (tehnici de
joc, mișcări specifice, elemente tactice ș.a.) sunt preluați și termenii, procedeul preferat fiind
împrumutul și apoi calcul, așa cum se poate observa în cazul fotbalului, de exemplu. Pe lângă
cuvinte precum alunecare sau săritură, despre care nu putem spune că sunt specifice tenisului,
am întâlnit o situație mai puțin obișnuită. De la termenul drive, care descrie un anume tip de
lovitură și care este folosit în acest fel, s-a creat lovitură draivată.
Despre influența altor limbi de circulație internațională nu putem vorbi, poate într-o foarte
mică măsură, însă impactul acestora este foarte mic în comparație cu celelalte două limbi
menționate anterior, fapt deloc surprinzător având în vedere istoria tenisului și spațiile europene
în care jocul a prins formă.
Lexicul specific tenisului cuprinde cu precădere termeni internaționali, care alcătuiesc un
necleu lexico-frazeologic specific, menit să individualizeze tenisul în rândul celorlalte sporturi,
numărul termenilor preluați din limbajul comun deja existent fiind mic (alunecare, pas adăugat,
priză, lovitură, rachetă, săritură, schimbare de direcție), având totodată un sens specializat
pentru contextele specifice tenisului.
Capacitatea combinatorie a termenilor selectați se poate observa în primul rând în cazul
cuvântului lovitură, care cel mai probabil prin împrumut sau prin calc și-a format o familie
lexico-frazeologică bogată, așa cum am arătat în inventarul extras la început: lovitură cu efect,
lovitura de pe fundul terenului, lovitură de începere, lovitură pregătitoare, lovitură decisivă,
lovitură lungă, lovitură scurtă etc.

2.2. Sinonimia lexico-frazeologică

În ceea ce privește relațiile semantice, se poate observa sinonimia lexicală între termeni sau
unități lexico-frazeologice. Spre exemplu, banda pentru fileu. În acest caz, termenul specific
sportului este înlocuit în anumite contexte cu un cuvânt provenit din limbajul comun:

(6) „Are noroc de data aceasta cu banda Azarenka”.

Un alt exemplu este perechea challenge/hawk-eye, făcând referire la posibilitatea

jucătorului de a constesta o decizie a arbitrului, ambele fiind preluate ca atare din limba de
origine.
Pentru termenul fault există o serie sinonimică formată din termenul out și unitatea
frazeologică dublă greșeală. Primul este folosit de către arbitrul de scaun, în timp ce al doilea
este utilizat de către arbitrii de linie, însă de fiecare dată numește o greșeală constând în plasarea
mingii în afara terenului. Pentru fault se poate folosi și dublă greșeală, însă de data aceasta nu
mai vorbim despre ieșirea mingii din suprafața de joc, ci despre o eroare a jucătorului, și anume
ratarea celor două mingi de serviciu. Prin urmare, vorbim despre o sinonimie imperfectă,
deoarece termenii pot fi substituiți doar în anumite contexte.

2.3. Dinamica sensurilor

Având în vedere că am readus în discuție unitatea lexicală out, consider oportun să
discutăm și despre extinderea semantică a acestuia, fapt ce atrage atenția asupra relației dintre
termen și cuvânt4.

4
În legătură cu relația cuvânt – termen, reamintim că termenul este un cuvânt monosemantic folosit într-o
comunicare specializată. Termenul are calitatea de a fi o unitate cognitivă, iar pentru asta trebuie să aibă un conținut
univoc, precis, monoreferențial într-o ierarhie conceptuală a unui domeniu dat. Utilizați în comunicarea reală,
termenii ajung în vecinătăți lingvistice mai libere care pot afecta respectarea condițiilor impuse teoretic. Caracterul

338
 Aceste situații se manifestă fie prin extinderi, fie prin restrângeri de sens, dar și prin
deprecieri semantice sau prin înnobilări ale sensurilor. Considerăm presa a fi un instrument util
de observare sincronică a acestor fenomene, întrucât reflectă creativitatea și libertatea cu care
comentatorii sportivi sau jurnaliștii se raportează la fenomenul sportiv, văzut atât ca modalitate
de atragere a publicului spectator prin identificarea simpatetică a comentatorului cu publicul în
rândul căruia dorește, prin limbaj, să se integreze.
De obicei, atunci când discutăm cazuri de extinderi sau restrângeri semantice, avem în
vedere un transfer între limba comună și limbajul specializat sau invers, însă interesant de această
dată este că termenul out se îmbogățește semantic, lărgindu-și sensul în interiorul limbajului
sportiv, ceea ce subliniază încă o dată creativitatea și disponibilitatea domeniului sportiv.
Fie că vorbim despre tenis, fie de fotbal, fie de baschet, fie de handbal, termenul out face
referire la părăsirea suprafeței regulamentare a obiectului de joc. În presă am întâlnit însă și
următoarele situații:

(7) a. „Simona, OUT de la Roma în turul 2”

b. „Ashleigh Barty, OUT de la Wimbledon!”

În exemplele extrase este limpede că nu discutăm despre sensul de bază, jurnalistul sportiv
făcând referire la părăsirea turneului de către un jucător. Intenția jurnalistului de a atrage atenția
asupra acestei utilizări inedite se poate observa și în grafia termenului.
Dacă discutăm despre termeni comuni cu alte sporturi, vom observa că în unele cazuri se
observă păstrarea aceluiași sens, în timp ce în alte situații putem observa specializarea
termenului în funcție de sport.
Pentru prima categorie, putem face referire la termenul lob (și la verbul înrudit a loba),
care atât în tenis, cât și în fotbal se referă la a trece mingea peste adversar. Termenul priză este
folosit în tenis pentru a face referire la modul în care este ținută racheta în mână, în timp ce în
sporturile de contact, cum este cazul luptelor greco-romane, priza este un procedeu tehnico-
tactic de imobilizare a adversarului. În aceeași situație este și cuvântul alunecare pe care îl
întâlnim atât în tenis, cât și în fotbal. În cazul celui de-al doilea sport, alunecarea este un
procedeu care are ca scop deposedarea adversarului, în timp ce în tenis este o mișcare în teren cu
scopul de a ajunge la o minge trimisă de către adversar.

2.4. Capacitatea de adaptare a împrumuturilor

Din punct de vedere morfologic, se remarcă preponderența substantivelor de genul neutru
(ace, antrenament, arbitraj, atac, avantaj, backhand, break, demivoleu, fault, game etc.),
respectând tendința limbii române de a încadra împrumuturile neologice în clasa substantivelor
neutre.
Substantivele de genul feminin sunt mult mai puține: fandare, minge, priză, rachetă,
săritură), iar cele masculine denumesc în general pe participanții direcți sau indirecți la un meci
de tenis (antrenor, arbitru, jucător, suporter etc.). Verbele sunt destul de slab reprezentate
(antrena, pasa, juca etc.).
Un alt aspect important în ceea ce privește adaptarea cuvintelor de origine engleză la
sistemul fonetic și ortografic5 al limbii române este tocmai inadaptarea unora dintre ele.

monoconceptual este condiția primordială pe care trebuie să o îndeplinească un termen, ceea ce conduce la
monoreferențialitatea și monosemantismul său, iar toate aceste condiții asigură precizia comunicării specializate.
5
Vezi și Stoichițoiu-Ichim (2006). După opinia autoarei, grafia etimologică și grafia fonetică „reprezintă
reflexul în scris al unei alte contradicții (...) ‒ cea dintre cultism și stilul relaxat (...)” (Stoichițoiu-Ichim 2006: 402).

339
 Pentru aceste cuvinte „neromânizate” încă, Mariana Gruiță oferă mai multe posibile
explicații: apariția recentă în uz, dificultățile pe care le întâlnesc vorbitorii privind grafia și
pronunția străină limbii noastre și greu de asimilat pentru o persoană necunoscătoare, circulația
restrânsă, fiind cunoscute doar în domenii specializate, la care adăugăm, nu în ultimul rând,
conștiința celor care, recunoscând originea cuvintelor, le citesc și le rostesc conform sistemului
limbii engleze, punând în acest fel o piedică în calea adaptării acestor unități lingivistice, în
ciuda faptului că multe dintre ele sunt pe cale de a fi „românizate”, invocând o anume modă
anglofilă. (Mariana Gruiță 1974: 51-57)
Un exemplu important ar fi chiar grafia tenis, care reprezintă o adaptare la specificul
scrierii limbii române cu grafie etimologică, cunoscută fiind „intoleranța” grafiei românești la
succesiunea de grafeme identice fără relevanță în pronunțare, așa cum este cazul pentru nn din
tennis.

2.5. Creativitatea în jurnalismul sportiv

Creativitatea și originalitatea limbii române nu se resimt la nivelul creațiilor interne de
termeni, așa cum am observant anterior, ci se reflectă la nivelul uzului general, acolo unde apar
multe utilizări metaforice și metonimice, cu rol calificativ-expresiv. Din acest motiv consider
oportun să aduc în discuție câteva exemple care să susțină această afirmație:

(8) a. „Simona Halep pierde un meci ANTOLOGIC împotriva legendarei Serena

Williams”
b. „Serena Williams e feroce în finalele de Mare Șlem”
c. „Un meci nemaipomenit, a jucat excepțional!”
d. „Serena a demolat-o pe Strycova”, „Punct fantastic reușit de belgian”
e. „I-a tăiat chirurgical elanul lui Gauff”
f. „Revenirea ULUITOARE reușită de Halep a tulburat-o pe bielorusă”

Caracterul inovator al limbajului din tenis se reflectă și în următoarele exemple, regăsite în

presa online, cu atât mai mult atunci când analizăm un sport de masă, popular, mediatizat.

(9) „Simona, OUT de la Roma în turul 2, după un thriller de peste 2 ore”

(10) „Golurile lui Press şi Morgan au semnat sentinţa, într-un thriller care a născut din nou
polemici din cauza campioanelor mondiale en-titre”.

Primul exemplu este extras dintr-un articol dedicat tenisului, în timp ce al doilea face
referire la un meci de fotbal, ambele conținând cuvântul thriller, anglicism care face trimitere la
un roman, o piesă de teatru sau un film de groază. Utilizarea sa în contextul sportiv este cel
puțin surprinzătoare, marcând intenția clară a jurnalistului de a epata.
Exemple precum:

(11) „Ripostă serioasă a elvețiencei, după primul set-blitz luat de Simona!” arată, de
asemenea, creativitatea stilului publicistic sportiv. Astfel, nu este surprinzător că pot apărea
inovații lingvistice, cum este cazul cuvântului-valiză din exemplul:
(12) „Fedal la Wimbledon, la 11 ani distanță de la meciul considerat cel mai bun din toate
timpurile”, în care jurnalistul a găsit o modalitate inedită de a se referi la doi dintre cei mai
buni jucători de tenis, Roger Federer și Rafael Nadal.

340
 Astfel de exprimări hiperbolice și metaforice îndepărtează acest subdomeniu de rigorile
terminologiei. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că exemplele au fost extrase din presa
sportivă online, prin urmare acestea susțin caracterul inovator și creativ al limbajului publicistic
sportiv și nu în mod particular al limbajului sportiv.

3. Concluzii

Atunci când vorbim despre domeniul sportiv, avem în vedere o varietate de subdomenii
constituente, însă lucrarea de față a urmărit să caracterizeze tenisul, considerat un sport de masă,
individual, practicat la nivel mondial de un număr considerabil de profesioniști și de amatori, în
speranța că înțelegerea acestui sport va contribui la analiza sportului în general.
Din punctul de vedere al etimologiei, lexicul tenisului este alcătuit preponderent din
elemente provenite din limba engleză, la care se adaugă, într-o mică măsură, contribuția limbii
franceze.
Principalele modalități de îmbogățire a vocabularului sunt împrumutul, calcul și, pe ultimul
plan, creațiile interne, foarte puțin vizibile, mai ales dacă ne referim la nucleul terminologic al
acestui limbaj.
În ce privește unitățile lexico-frazeologice împrumutate din limba engleză, se remarcă
tendința acestora de a-și păstra grafia și pronunția din limba de origine, la acest fapt contribuind
mult mijloacele moderne de popularizare a sportului, dar și originalitatea și creativitatea
cronicilor sportive.
Chiar dacă limbajul specific tenisului este constituit în mare parte din termeni
monosemantici și monoreferențiali, care individualizează această disciplină între celelalte
subdomenii sportive, se remarcă și influența stilului publicistic, care abundă în exprimări
hiperbolice și metaforice, care arată contactul dintre limba comună și limbajul specializat,
implicit și apariția extinderilor semantice.
Așadar, în ciuda limitelor impuse, exemplele selectate ilustrează specificul acestui sport,
considerând acest domeniu unul deosebit de interesant prin dinamica proprie și prin legătura
continuă dintre lexicul comun și lexicul specializat.

Bibliografie

A. Surse teoretice:
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2012, Terminologie și terminologii II, București, Editura Universității din
București.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2007, Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte, București,
Editura Universității din București.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2001, Lexic științific interdisciplinar, București, Editura Universității din
București (http://www.unibuc.ro/eBooks/filologie/lexic).
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), 2000, Lexic comun, lexic specializat, București, Editura
Universității din București.
Dimitrescu, Florica (coord.): Dicționar de cuvinte recente, ediția a-III-a, București, Editura Logos,
2013.
Gruiță, Mariana, 1974, Adaptarea cuvintelor de origine engleză în româna actuală, în „Limbă și
literatură”, vol. I, p. 51-57.
Moise, Dan George, Dorian Antonescu, 2002, Teoria tenisului modern (vol. I), București, Editura
Yes.

341
Moise, Dan George, 2002, Teoria tenisului modern (vol. 2), București, Editura Yes.
Moise, Gheorghe, Dan Moise, Ș. Doboș, 1995, Tenis pentru începători, Cluj-Napoca, Editura
Garamond.
Stănescu, Rareș Cristian, 2010, Sporturi cu racheta (tenis, tenis de masă, badminton), București,
Editura Discobolul.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2006, Observații privind grafia anglicismelor din presa actuală, în
Marius Sala (coord.), Studii de gramatică și de formare a cuvintelor (În memoria Mioarei
Avram), București, Editura Academiei Române, p. 398-410.
Teușdea, Claudiu, 2004, Tenis. Noțiuni de bază, București, Editura Fundației România de Mâine.
Voia, Radu, 1987, Tenis de la A la Z, București, Editura Sport-Turism.
B. Surse online:
www.itftennis.com, consultat în perioada iunie-iulie 2019.
https://britishtennis.com/newtotennis/glossary/, consultat în perioada iunie-iulie 2019.
https://www.larousse.fr/dictionnaires/anglais-francais/out/599420, consultat în perioada iunie-iulie
2019.
http://www.opentenis.ro/lectii/dictionar-de-tenis-1.html, consultat în data de 26 iulie 2018.
https://www.etymonline.com/search?q=tenis, consultat în perioada iunie-iulie 2019.
www.prosport.ro, consultat în perioada iunie-iulie 2019.
www.gsp.ro, consultat în perioada iunie-iulie 2019.

TENNIS LANGUAGE BETWEEN THE COMMON AND SPECIALIZED LEXICON

(Abstract)

Tennis language represents an important subcategory of sports, as it is one of the most practiced sporting
disciplines at a global level and can be played both as a performance sport or as a recreation activity by
amateurs.
Starting from the extralinguistic aspects such as the history of this sport, we will propose an analysis on a
body of specalized papers dedicated to tennis meant to underline the linguistic particularities of tennis while
pointing out the originality of the terms, the sinonimy of lexico-phraseology, dynamics of meaning, capacity to
adapt borrowed expressions and the creativity of the language in sporting journalism. The press is a useful
syncronistic observation tool of this phenomenon, as is reflects the originality and freedom with which sports
commentators and journalists refer to the sporting phenomenon.
We will also point out the continuous productive relationship between the specialized and common
language, from which we often take over words, in order to underline the specifics of this sport, which
contributes to the description of sporting terminology as a whole, as we consider this domain of particular
importance due to its own dynamic.

342
 DERIVAREA CU SUFIXE ÎMPRUMUTATE
DIN LIMBA ROMÂNĂ ÎN LIMBA RROMANI. STUDIU DE
CORPUS

RODICA-ELENA TUDOR
Universitatea din București

1. Introducere

Lucrarea se bazează pe un corpus de texte beletristice din perioada 1999-2017, care

reflectă variația diacronică și variația dialectală a limbii rromani. Corpusul a fost obținut prin
culegerea unor texte pe teme variate (snoave populare, poezii, articole etc.) din reviste, cărți și
broșuri, pentru a observa influența limbii române asupra limbii rromani. Corpusul ales reflectă
dialectele rromilor ursari, căldărari, spoitori și carpatici din România.
În această lucrare voi analiza comparativ sufixele românești şi sufixele rrome identificate
în corpus. De asemenea, voi realiza o clasificare a sufixelor din română și rromani și, pe baza
corpusului special alcătuit, voi identifica și analiza sufixele românești existente în limba
rromani.
În limba română, derivarea cu sufixe este foarte bogată. Foarte multe sufixe provin din
limba latină, dar sunt prezente și sufixe provenite din slavă, maghiară, turcă ș.a. Multe dintre
sufixe intră în concurență, un exemplu fiind sufixele diminutivale.
Ca și în cazul limbii române, care nu dispune de un număr la fel de mare de mijloace
derivaționale în domeniul prefixal, și în limba rromani derivarea este predomiant sufixală.
Majoritatea sufixelor sunt vechi, moștenite, dar există și sufixe împrumutate din limbi ca
persană, greacă, turcă, bulgară, română, maghiară, slovacă, cehă, polonă, limbi baltice,
finlandeză, germană, italiană ș.a. Şi în rromani sunt prezente mai multe sufixe cu aceeași
valoare, care intră în concurență (mai multe sufixe de agent, mai multe sufixe diminutivale etc.).
Influența limbii române asupra limbii rromani este foarte veche şi reprezintă un efect al
bilingvismului, manifestat încă din secolele al XIV-lea – al XVI-lea).

2. Studiu de corpus

Din analiza sufixelor românești extrase din corpusul folosit în această lucrare reies datele
care vor fi prezentate în continuare.

2.1. Sufixe de agent

2.1.1. Sufixul -tori provine din rom. -tor, sufix de agent moștenit din latină: -tor și -torius
(v. Popescu-Marin 2007: 183). În limba română este principalul sufix de agent, iar în limba
rromani corespunde sufixelor de agent -no, -àri.
În română formele mai vechi ale acestui sufix erau -toriu și -tori. Sufixul -tor/-tori a intrat
în rromani prin împrumuturi din română și a devenit productiv pentru derivarea de la cuvinte
vechi rrome. Este prezent în dialectul rromilor căldărari. Acest sufix este utilizat şi în rromani
pentru formarea substantivelor masculine nume de agent, care arată ocupația:

A) Sufixul apare în cuvinte împrumutate ca atare din română:

 aźutòri „ajutor”:

(1) Źanelas kä me sïm jek ćaworro ćorro ’haj na-i man nici jek aźutòri.
„Știa că eu sunt un copil sărac și n-am niciun ajutor.”
(Ʒivipnasqe rromane paramìćă 2016: 78)
 ïnväcätòri „învățător”, echivalent cu rr.c.1 siklărno „învățător”:

(2) Te mothos i tu sar mothow me kare raklorränqä, te kärdŏs ïnväcätòri.

„Să vorbești și tu ce le vorbesc eu elevilor, să te faci învățător.” (Ʒivipnasqe rromane
paramìćă 2016: 79)

 skriitòri „scriitor”, echivalent cu rr.c. xramosarno „scriitor”:

(3) Me sïm skriitòri, skriisardem but lila.

„Eu sunt scriitor, am scris multe cărți.” (Ʒivipnasqe rromane paramìćă 2016: 78)

 kolaboratòri „colaborator”:

(4) Amaro amal thaj kolaboratòri, jekh terno lekhavno demokràto.

„Prietenul și colaboratorul nostru, un june scriitor democrat.” (Jekh răt lisăme 2012:
42)

B) Sufixul a fost preluat din împrumuturi și folosit în derivarea în interiorul limbii rromani,
de la baze lexicale vechi:

 bikinitòri s.m. „bărbatul care vinde/vânzătorˮ < bikin-el vb. „a vinde” + suf.-(i)tòri (în
exemplu, în varianta dialectală bitinditori):

(5) Mai anes tukă godi/ na dăbut/ fal kă samas arati/ o bitinditori sas kaditi dă kalo.
„Îți mai aduci aminte/nu demult/parcă a fost ieri/ce negru era vânzătorul.” (Poemurea
dă arateara thai ades 2012: 128)

 phenitòri s.m. „povestitor” < phenel vb. „a spune, a povesti”+ suf. -(i)tori

(6) O phenitòri: Thaj sas jekh phuro/ Kaj sas les jekh baśno.
„Povestitorul: Și a fost un moș/ Care avea un cocoș.” (Limba și literatura rromani
pentru anul VI de studiu 2008: 78)

2.1.2. Sufixul -àri poate fi considerat un împrumut din rom -ar (Matras 2004: 5), dar și cu
origine multiplă, pentru că este un sufix de agent, întâlnit în mai multe limbi din Balcani (v.
Matras 2009: 210).

1
Folosim în continuare abrevierea rr.c., curentă pentru indicarea limbii rromani comune.

344
 Sufixul este utilizat pentru formarea numelor de agent, a cuvintelor care arată ocupația,
profesia:

 masàri s.m. „măcelarˮ < mas s.m. „carne” + suf. -àri

(7) Ʒal ka o masàri te bikinel les.

„Merge la măcelar să îl vândă.” (Culegere de texte în limba rromani 2005: 86)

 petalàri s.m. „potcovar” < petalo s.m. „potcoavă” + suf.-àri

(8) Mure manuśa aśunde-tu kana phendăn kä tu orkana, ke svaqo ćaso and-o dĕs or and-e
răt śaj keres petalo maj śukar thaj maj laćhe sar muro petalari.
„Oamenii mei te-au auzit când spuneai că tu oricând, la orice oră din zi sau din noapte,
poți să faci potcoavă mai frumoasă și mai trainică decât potcovarul meu.” (Povești și
basme romani 2001: 61)

 podemàri s.m. „pantofar” < podeme adj. „încălțat” + suf. -àri

(9) Raj!a, trubul te keras mandàto liipnasqo vaś o Take o podemàri katar o Sf.Eleftèrie.
„ upâne, trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf.
Elefterie.” (Jekh răt lisăme 2012: 28)

 amboldàri s.m. „traducător” < ambold -el vb. „a traduce” + suf. -àri

(10) Maj palal, anθ-o berś 1984, ӡal ka-o Bukurèśti, sar siklărno vaś i rusikani ćhib thaj
amboldàri vaś i bulgarikani, i hungarikani thaj i rusikani ćhib.
„Mai apoi, în anul 1984, merge la București, ca profesor de limba rusă și traducător
pentru limbile bulgară, maghiară și rusă.” (Limba și literatura rromani pentru anul VI
de studiu 2008: 69)

 teźgetàri s.m. „tejghetar” < teźget s.m. „tejghea” + suf. -àri. Cuvântul poate fi și împrumutat
ca atare din română.

(11) Va, amaro teźgetàri, thaj inkliste solduj, jekh opr-o majdànos thaj aver opr-o udar le
barăqo, kaśte astaren tut and-o drom.
„Da, tejghetarul nostru, și au ieșit amândoi, unul pe maidan, și altul pe la poartă ca să te
prinză în uliță.” (Jekh răt lisăme 2012: 111)

 ćasornikàri s.m. „ceasornicar” < ćasornik s.m. „ceasornic” + suf. -àri. Şi acest cuvânt poate
fi un împrumut din română.

(12) Atùnć o ćasornikàri phendăs: te beśav, polikàndrul!e, ta dikhës kawí ćhurí anθ-o muro
vast?
„Atunci, ceasornicarul a spus: Să șezi policandrule, dar vezi cuțitul ăsta din mâna
mea?” (Probe de limba și literatura rromilor din România 2000: 146).

345
 2.2. Sufixe diminutivale
2.2.1. Sufixul -íca |itsa| provine probabil din rom. -iță, sufix diminutival de origine slavă
(v. Popescu-Marin 2007: 148), și este prezent în cuvintele de gen feminin preluate ca atare din
limba română sau ca sufix productiv pentru cuvintele rrome sau provenite din alte limbi.
Exemplele de mai jos atestă productivitatea sufixului:
 lunkíca „luncuță” s.f. dim. < lunkä s.f. „luncă” + suf. -íca

(13) Àjdi, náne, pe lunkíca!

„Haide, neică, pe luncuță!” (Probe de limba și literatura rromilor din România 2000:
30)

 brumulìca s.f. dim. „ineluș” < brumul s.f. „inel” + suf. -íca

(14) Naśaldŏm mi brumulìca.

„Mi-am pierdut inelușul.” (Probe de limba și literatura rromilor din România 2000:
35)

Sufixul nu are doar valoare diminutivală, ci formează şi nume de agent feminine (cf. rom.
hangiță, doctoriță etc.)

 drabarica s.f. < drabar-el vb. „a ghici” + suf. -ica „femeie care ghicește”

(15) Savorre biś thaj śtar ӡene trebul te ӡan and-o gav, pe i mal, kaj arakhena ekha
drabarica thaj te pućhen laθar so te keren sar te vazden e khangeri.
„Toți 24 de indivizi trebuie să meargă în sat, pe mal, să o găsească pe ghicitoare și să o
întrebe cum să facă să construiască biserica.” (Culegere de texte în limba rromani
2005: 122).

În dialectul ursăresc, sufixul este unul productiv. Acest sufix este întâlnit și în alte limbi din
Balcani (v. Matras 2009: 210), deci este posibil ca în rromani să fi intrat (şi) din alte surse decât
limba română.

2.2.2. Sufixul -ùca |utsa| provine din rom. -uță, sufix diminutival, și este utilizat ca marcă
diminutivală a substantivelor feminine împrumutate din alte limbi. Apare, de exemplu, în:

 kolibùca, echivalent cu rr.c. luv s.f. „colibă”. Nu este foarte sigur dacă cuvântul s-a format în
limba rromani; mai probabil, a fost împrumutat cu tot cu sufix din limba română.

(16) Ande kată kolibùca śaj sovas miśto.

„În această colibuță putem să dormim bine.” (Culegere de texte în limba rromani 2005: 87)

2.2.3. Sufixul -ùco |utso| provine din rom. -uţ, sufix diminutival, și se comportă ca morfem
diminutival al substantivelor masculine provenite din alte limbi, printre care și limba română:
kïmpùco, echivalent cu rr.c. vàzi (dim.) „câmpulețˮ; podùco, echivalent cu rr.c. phurtŏrri (dim.)
„podulețˮ.

346
 2.3. Sufixe augmentative
Sufixul augmentativ românesc -oi, moștenit din latină, apare în corpus într-o poreclă:
murśoi „bărbățoiˮ < murś „bărbatˮ + suf. -oi:

(17) Sas man porèkla Murșoi, capul de rățoi.

„Am avut o poreclă, Murșoi, capul de rățoi.” (Ʒivipnasqe rromane paramìćă 2016:
58)

4. Concluzii

Sufixele de agent și cele diminutivale împrumutate din limba română au un grad mare de
productivitate în limba rromani. Sunt totuși situații în care nu este ușor de stabilit dacă un sufix a
pătruns în rromani doar din limba română sau dacă are mai multe surse. Multe dintre
împrumuturi au o vechime destul de mare, ceea ce explică răspândirea lor în diferite variante
dialectale ale limbii rromani.

Surse

Cărți și broșuri
Caragiale, Ion Luca, O noapte furtunoasă. Jekh răt lisăme, traducere și adaptare în limba rromani de
Sorin Aurel Sandu, 2012, București, Editura Vanemonde, 169 p.
Constantinescu, Barbu, Probe de limba și literatura țiganilor din România, 1878, București,
Typografia Societății Academice Române,112 p.
Cordovan, Ionel, Palfi-Tamaș, Noemi, Limba și literatura rromani pentru anul VI de studiu, 2008,
București, Vanemonde, 102 p.
Etveș, Francisca Ioana, Povești și basme romani, 2001, Cluj-Napoca, Editura TODESCO, 112 p.
Furtună, Adrian-Nicolae, Medeleanu Maria Luiza, Petrilă Daniel Samuel, Ʒivipnasqe rromane
paramìćă; Povești în graiurile rromilor; Life stories in different Romani dialects, 2016, Popești
Leordeni, Dykhta! Publishing House, 141 p.
Mihai-Cioabă, Luminița, Poemurea dă arateara thai ades. Poezii de ieri și de azi.Gedichte von
gestern und heute. Poems of yesterday and today, 2012, Sibiu, Fundația social-culturală „Ion
Cioabă”, 240 p.
Sarău, Gheorghe, Culegere de texte în limba rromani. Manual pentru anii II-IV de studiu, 2005,
București, Editura Didactică și Pedagogică, 187 p.
Sarău, Gheorghe, Limba și literatura rromani. Manual pentru clasa a IX-a, 2006, București, Sigma,
200 p.
Stănescu, Valerică, Legile șatrei. Le krisa le romenqe, 2004, București, Editura Vanemonde, 124 p.
Reviste și ziare
Romano lil, nr. 3, noiembrie 2002, 20 p.

Bibliografie

DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române. Serie nouă, D−E, −Z, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1965-2010.
Sarău, Gheorghe, 2006, Dicționar rrom-român, București, Editura Sigma.
Sarău, Gheorghe, 2012, Dicționar român-rrom, București, Editura Sigma.

347
Avram, Mioara, 1978, Formarea cuvintelor în limba română. Volumul al II-lea, București, Editura
Republicii Socialiste România.
Ciobanu, Fulvia, Finuța Hasan, 1970, Formarea cuvintelor în limba română. Volumul I, București,
Editura Academiei Republicii Socialiste România.
Cortiade, Marcel, 1986, Romani fonetika thaj lekhipa. Fonetika i pravopis romskog jezika,
Titograd/Podgorica, Pobjeda.
Coteanu, Ion, 1985, Limba română contemporană. Vocabularul, București, Editura Didactică și
Pedagogică.
Coteanu, Ion, 2007, Formarea cuvintelor în limba română: derivarea, compunerea, conversiunea,
București, Editura Universității din București.
Matras, Yaron, 2004, Romani: A Linguistic Introduction, Cambridge, Cambridge University Press.
Matras, Yaron, 2009, Language Contact, Cambridge, Cambridge University Press.
Popescu-Marin, Magdalena (ed.), 2007, Formarea cuvintelor în limba română din secolele al
XVI-lea – al XVIII-lea, București, Editura Academiei Române.
Sarău, Gheorghe, Struktùre rromane ćhibǎqe [Structuri ale limbii rromani], 2009, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Sarău, Gheorghe, 2004, Rromani leksikologìa [Lexicologie rromă], București, Editura Universităţii
din Bucureşti.

DERIVATION WITH SUFFIXES BORROWED FROM ROMANIAN LANGUAGE TO RROMANI

LANGUAGE. CORPUS STUDY

(Abstract)

The paper deals with the influence of Romanian on the formation of Rromani words in the Romanian
geographical area, namely the derivation with suffixes borrowed from Romanian to Rromani.
The main object of the paper is to examine the way in which the Romanian suffixes have influenced the
Rromani language, their degree of productivity, as well as their contribution to the development of internal
means of enriching the Roma vocabulary. The corpus used for the analysis consists of various fiction texts
(1999-2017), which reflect the diachronic and dialectal variation, as well as magazines, folk stories, poems,
articles, books, leaflets, illustrating the dialects of the Ursari, Căldărari, Spoitori and Carpathian Roma
communities in Romania.
The method used in the present study is that of comparative analysis (of the existing suffixes in Romanian
and Rromani, borrowed suffixes, suffixes with a counterpart in Rromani, as well as word-formation processes in
the two languages).

348
 ISTORIA LIMBII ROMÂNE,
FILOLOGIE, DIALECTOLOGIE,
ETIMOLOGIE
 CUM NE POATE AJUTA ETIMOLOGIA ÎN STABILIREA
LIMBII DIN CARE E FĂCUTĂ O TRADUCERE?
(Critil şi Andronius, Iaşi, 1794)

VICTOR CELAC
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Vom încerca să abordăm câteva dintre problemele pe care le pune o traducere în limba
română publicată la sfârşitul secolului al 18-lea:
Critil şi Andronius. Acum întâi tipărită... pre cât s-au putut tălmăci nouă capete până acum
de pre limba grecească pre limba noastră moldovenească... Întâia parte: Pentru tinereaţe şi cea
dintâi vârstă a omului. Iaşi, Sfânta Mitropolie, 1794, 112 p.
Originalul îndepărtat este El Criticón, roman alegoric al scriitorului spaniol Baltasar
Gracián y Morales (1601–1658), scris în intervalul 1651–1657.
Traducerea românească a fost editată recent de Stela Toma şi Coman Lupu (cf. Lupu 2018).

2. O prezentare detaliată a stadiului actual al cercetării cu privire la textul de care ne vom

ocupa se găseşte la Ursu [1998]/2002: 262-302, de unde preluăm o parte din datele şi
informaţiile ce vor reprezenta punctul de pornire al demersului nostru.
În problema limbii din care a fost făcută traducerea de care ne ocupăm, unii specialişti
(Dan Simonescu, Al. Duţu) au susţinut că e vorba de o traducere din neogreacă, pe baza
indicaţiei explicite de pe foaia de titlu („...de pre limba grecească”) şi pe baza faptului că textul
conţine numeroase cuvinte de origine greacă. Sunt cunoscute mai multe traduceri în neogreacă,
care au circulat, în manuscris, în Ţările Române în secolul al 18-lea, şi care ar fi putut fi folosite
de traducătorul român (ms. gr. 62, 63, 88, 1206 de la BAR Bucureşti). Două dintre aceste
traduceri în neogreacă (realizate după o versiune intermediară franceză, nu după originalul
spaniol) au fost editate fragmentar în 2001 (câte cinci file din fiecare manuscris):
– Ioan Rallis, Ο της απάτης απαλλαγείς, ή Το Κριτικόν, Βαλτασάρ Γρατιανού. Ο παρών
πρώτος τόμος περιέχει τα περί νεότητος, ήτοι της αης ηλικίας [Trad. din fr. în neogreacă], ms. gr.
62 din 1754, păstrat la BAR Bucureşti, editat fragmentar (filele 2r–5r), în: Georgios
Kechagioglou [Antologie de proză]. [Institutul de studii neoelene / Fundaţia Manolis
Trantaphyllides, Salonic], 2001, vol. 1, p. 585-588.
– Μέρος πρώτον. Περί νεότητος, ή Περί της πρώτης ηλικίας του ανθρώπου [Trad. anonimă
din fr. în neogreacă], ms. gr. 63 din 1791, păstrat la BAR Bucureşti, editat fragmentar (filele
10r-14r) în: Georgios Kechagioglou [Antologie de proză]. [Institutul de studii neoelene /
Fundaţia Manolis Trantaphyllides, Salonic], 2001, vol. 2, p. 808-810.

Alţi specialişti – V. A. Urechia, Pompiliu Eliade, apoi Coman Lupu, N. A. Ursu / Despina
Ursu, Eugenia Dima şi Gabriela E. Dima (2016: 258-262), au apreciat că, în pofida indicaţiei de
pe foaia de titlu, traducerea românească e realizată după o versiune franceză, anume după cea a
lui Guillaume de Maunory, care a cunoscut mai multe ediţii, dintre care cităm: L’homme
détrompé, ou le Criticon [roman; trad. din spaniolă]. La Haye, J. van Ellinckhuysen, 1708, vol.
I: De la jeunesse, 326 p. (acest prim volum e parte a unui set de trei volume, din care mai fac
parte: vol. II, De l’âge viril ; vol. III, De la vieillesse). Textul din volumul I al versiunii franceze
are treisprezece capitole, dintre care numai primele nouă au corespondent în traducerea
românească din 1794.

3. Identitatea traducătorului român nu este precizată în tipăritura din 1794, dar acesta ar fi
arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi, în conformitate cu opinia lui Dan Simonescu,
care afirmase că traducerea în română e făcută după o versiune grecească, şi cu rezultatele
cercetărilor efectuate de N. A. Ursu ([1998]/2002: 262-302) şi de Dima şi Dima (2016: 258-
262), care au argumentat că traducerea este făcută după versiunea franceză a lui Guillaume de
Maunory.

4. În încercarea de a aduce date în plus, în problema limbii din care a fost făcută traducerea
românească – neogreacă sau franceză –, am confruntat textul versiunii româneşti cu cel al
versiunii franceze şi cu fragmentele editate ale versiunilor greceşti, notând pasajele şi aspectele
relevante, detaliate mai jos (Dorim să-i mulţimim colegei Diana Cărburean care a parcurs cele
câteva pagini editate din manuscrisele cu versiunile în neogreacă şi ne-a comunicat preţioase
observaţii în legătură cu aspectele lingvistice relevante pentru cercetarea de faţă).
Una dintre chestiunile de ordin metodologic pe care dorim să le abordăm cu această ocazie
este: În ce măsură etimologia unor cuvinte prezente într-un text dat poate fi „instrumentalizată”
în sensul de a sprijini ipoteza că textul respectiv este tradus dintr-o limbă sau din alta? În cazul
de faţă, al traducerii Critil şi Andronius, tipărite la Iaşi în 1794, ne întrebăm: În ce măsură
cuvintele de origine greacă din acest text pot sprijini ipoteza că am avea a face cu o traducere
din neogreacă şi, corespunzător, în ce măsură cuvintele de origine latino-romanică pot sprijini
ipoteza că am avea de a face cu o traducere din franceză.
În conformitate cu concepţia despre etimologie dezvoltată în contextul reflecţiilor privind
proiectul DÉRom (Dictionnaire Étymologique Roman), se discută despre două „feluri” de
etimologie (a se vedea, de exemplu, Buchi et alii 2010 și Celac 2017).
1. Etimologie globală şi atemporală (anistorică) a unui cuvânt: rom. apă < lat. aqua; rom.
vreme < v.sl. vreme; rom. ananghie < ngr. anagke; rom. cabinet < fr. cabinet etc. Ca mod de
prezentare a soluţiei etimologice şi ca viziune subiacentă, ceea ce am numit aici „etimologie
globală şi atemporală (anistorică)” corespunde cu paradigma tradiţională şi depăşită a
etimologiei văzută ca demers ce se limitează la identificarea originii cuvintelor.
2. Etimologie a unui cuvânt văzut ca o unitate funcţională în limba unei epoci istorice date
şi într-un context cultural delimitat (adică într-o limbă funcţională – o limbă în care se realizează
actele concrete de comunicare, fiind exclusă sau măcar semnificativ limitată variaţia în funcţie
de axele de variaţie cunoscute: diacronică, diaspaţială, diastratică, diafazică ş.a.). În această
accepţiune, e vorba de etimologie văzută ca istorie sau biografie a cuvintelor – paradigma
modernă a cercetării etimologice, ilustrată în modul cel mai strălucit de FEW, marele dicţionar
etimologic al celor patru limbi din domeniul gallo-romanic (franceza, francoprovensala,
occitana şi gascona), conceput şi elaborat, în cea mai mare parte de lingvistul şi lexicograful
elveţian Walter von Wartburg (1888–1971).
Asumând fără rezerve paradigma modernă a etimologiei ca biografie sau istorie a
cuvintelor, putem spune, cu toată convingerea, că un cuvânt oarecare al limbii actuale îşi
datorează particularităţile sale semantice, funcţionale etc. nu doar etimonului (de care poate fi

352
separat, uneori, de câteva sute de ani sau chiar de două mii de ani), ci şi, într-o manieră
semnificativă, istoriei sale interne. Rezultă de aici că un cuvânt oarecare din limba secolului 21
provine din antecesorul său din limba secolului al 20-lea, care la rândul său, provine din limba
secolului al 19-lea ş.a.m.d. (În fond, luarea secolelor drept unităţi pentru a trasa biografia
cuvintelor este o opţiune arbitrară. Am putea, de asemenea, lua drept unităţi generaţiile şi am
spune, în acest caz, că un cuvânt dat din limba unei generaţii provine din limba generaţiei
precedente ş.a.m.d.). Acest model este util, între altele, în situaţiile de genul celei descrise mai
sus, când dorim să „instrumentalizăm” etimologia, în încercarea de a determina limba din care a
fost tradus un text cum este Critil şi Andronius. Un cuvânt dat poate fi de origine greacă, ca
etimologie globală şi atemporală (anistorică), dar, în acelaşi timp, ca unitate funcţională în
limba unei perioade istorice date şi într-un context cultural dat, el poate fi :
– fie un împrumut nemijlocit din greacă, transferat în română de cel sau cei care au folosit
cuvântul în acel context istoric – un împrumut „proaspăt”, un element recent, la începutul etapei
de implantare în limbă. Acest împrumut a ajuns în limba scriitorului (traducătorului) şi, implicit,
în textul luat în consideraţie, direct din cealaltă limbă (din greacă, în cazul de faţă). Prezenţa
într-un text dat a unor împrumuturi recente de acest fel poate avea o valoare probatorie
semnificativă în sensul că avem a face cu o traducere din greacă;
– fie un element lexical deja încetăţenit în limbă, deci având deja o oarecare vechime,
preluat din limba generaţiilor precedente – „din interiorul limbii române”. În acest caz,
împrumutul a ajuns în limba scriitorului (traducătorului) şi, implicit, în textul luat în
consideraţie, ca un element al limbii române. Prezenţa într-un text dat a unor asemenea cuvinte
de origine greacă nu are valoare probatorie în sensul că am avea de a face cu o traducere din
greacă.

5. Cum a fost deja remarcat, traducerea Critil şi Andronius conţine numeroasele cuvintele
de origine greacă. În următorul tabel am alăturat câteva pasaje conţinând grecisme din
traducerea românească cu pasajele corespunzătoare din versiunea franceză.

Critil şi Andronius... Iaşi, 1794 L’homme détrompé, ou le Criticon (trad. din

spaniolă)..., 1708, vol. I.
1. amfivolie s.f. „îndoială, ambiguitate”:
– p. 49: care a dezlega a noastre amfivolii. – p. 89: qui expliquera nôtre doute.
2. areti s.f. „virtute”:
– p. 82: socoteala ține locul de toate acestea aretí. – p. 154: le jugement tient lieu de toutes ces vertus.
3. dimigorie s.f. „discurs în public, cuvântare”:
– p. 78: după o lungă dimigorie. – p. 146: après une longue harangue.
4. epistimie s.f. „ştiinţă; artă”:
– p. 53: oamenii vrednici în meşteşugul armelor şi – p. 98: les hommes éminens dans les Armes et dans
străluciţi în ştiinţa epistimilor. les Lettres.
5. evghenie s.f. „nobleţe”:
– p. 67: mândriia îngânfată fiind de a sa înaltă şi – p. 125: l’Orgueil se glorifioit de sa noblesse.
slăvită evghenie.
6. filonichie s.f. „discuţie aprinsă, ceartă, dispută”:
– p. 66–67: s-au născut o mare filonichie între – p. 124: cette preference fut disputée...
dânsele.
7. filonichisi vb. „a disputa, a se înfrunta, a se certa”:
– p. 19: al mieu gust ş-au filonichisit plăcere cu ai – p. 34: mon goût disputa du plaisir avec mes yeux.
miei ochi.
8. heretisire s.f. „faptul de a saluta, de a felicita”:

353
– p. 69: făcându-le mai multe heretisiri şi cinsti de – 129: en leur faisant plus de civilitez et de révérences
cum un tânăr franţoz. qu’un jeune François
9. ipolipsis s.f. „trecere, vază, consideraţiune, reputaţie, renume”:
– p. 37: al său ipolipsis s-au adaos. – p. 67: sa renommée s’augmenta.
– p. 70: la adevărata lăcuinţă a ipolipsisului. – p. 131: au véritable sejour de la réputation.
10. metahirisi vb. „a întrebuinţa, a folosi”:
– p. 43: să metahirisim toate a noastre silinţe. – p. 77: d’emploier tous les efforts.
– p. 57: vezi femeile la ce metahirisesc a lor griji. – p. 106 : voiez les femmes à quoi elles emploient tous
leurs soins.
11. metaherisire s.f. „întrebuinţare, folosire”:
– p. 4: au adaos a mai socoti că nu-i lipsea decât – p. 6: il crut reconnoître qu’il ne lui manquoit que
metahirisirea cuvântului. l’usage de la parole [în ms. gr. 62 BAR: η
μεταχείρισις του προφορικού λόγου]
– p. 103: Una este o metahirisire proastă şi de obşte – p. 196: celui-là est un exercice bas, et commun aux
cu dobitoacele. brutes.
12. perierghie s.f. „curiozitate, interes”:
– p. 19: aş fi vrut să aibu o sută de ochi şi o sută de – p. 34: j’aurois voulu avoir cent yeux & cent mains,
mâni, pentru să mulţămăsc deodată perierghiia pour satisfaire tout à la fois les curiositez de mon ame.
sufletului mieu.
– p. 24: pentru a deştepta în sine-mi a mé perierghie. – p. 43: pour réveiller mon attention et ma curiosité.
13. protie s.f. „întâietate, prioritate”:
– p. 66: patimile care neîncetat războesc împotriva – p. 124: tous les vices ont entrepris de déclarer la
omului, cerşindu-ş fieştecare protiia a ceii dintâiu guerre à l’homme et chacun veut être le premier.
cinste.
– p. 67: iar pentru protiia acei dintâiu cinste, ea au – p. 125: à l’égard de la Preference, elle la regala, en
dăruit aceasta la minciună, fiiul său cel mai mare. donnant au Mensonge son fils ainé le premier rang.
14. sinidisis s.f. „conştiinţă”:
– p. 62: el n-are sinidisis mai puţin spintecat decât a – p. 116: il n’a pas la conscience moins déchirée que
sa haină. son habit.

Credem, împreună cu Coman Lupu şi N. A. Ursu, că, în contextul cultural-istoric respectiv

(sfârşitul secolului al 18-lea, în plină perioadă fanariotă), aceste elenisme nu au o valoare
probatorie semnificativă ca argumente în sprijinul ipotezei că traducerea de care ne ocupăm ar fi
realizată după o versiune greacă. Chiar dacă în limba română modernă şi contemporană ele nu mai
circulă, e vorba de elemente lexicale uzuale pentru cărturarii din perioada fanariotă. (Cf. Lupu
2018: 9: „Elementele de origine grecească folosite în traducerea de la Iaşi aparţin, potrivit
informaţiilor culese din lucrările consultate, epocii fanariote de la sfârşitul veacului al XVIII-lea”).
O mare parte dintre aceste grecisme pot fi semnalate în aceeaşi perioadă istorică şi mai
înainte, în texte care nu sunt întotdeauna traduceri din greacă. De exemplu, epistimie s.f.
„ştiinţă” e atestat anterior în 1682–1686, Dosoftei, Vieţile Sfinţilor, şi într-un document din
1770, în DLR : Din veniturile ţării să se facă Academii de epistimi, meşteşuguri şi limbi (a se
vedea DLR s.v. pentru alte atestări; v. o atestare din 1792 în tabelul următor).

6. Avem posibilitatea, în acest caz, să recurgem la un termen de comparaţie foarte util: o

altă traducere în română, realizată în 1792, de acelaşi traducător căruia îi este atribuit şi Critil şi
Andonius – arhimandritul Gherasim. E vorba de Istoria craiului Şveziei Carol 12 (manuscris
păstrat la BCU Iaşi, cota IV–5, f. 1–242), tradusă cu siguranţă din franceză, după Voltaire,
L’histoire de Charles XII, 1748. În această traducere din franceză putem remarca un număr la
fel de impresionant de elemente de origine greacă ca şi în traducerea publicată la Iaşi în 1794,
Critil şi Andonius. O listă cuprinzătoare de împrumuturi din greacă prezente în Istoria craiului
Şveziei..., figurează în Dima şi Dima (2016: 260). În tabelul care urmerază am alăturat câteva

354
grecisme din Istoria craiului Şveziei... (prima coloană) cu termenii corespunzători din textul
original francez, L’histoire de Charles XII (coloana a doua). Atragem atenţia asupra faptului că
o parte dintre grecismele incluse în acest tabel apar şi în Critil şi Andronius (epistimie, evghenie,
filonichie, heretisi, ipolipsis, metaherisi, metaherisire; v. tabelul precedent).

Istoria craiului Şveziei Carol 12, trad. din fr. de
arhimandritul Gherasim, 1792
1. adiaforie s.f. „indiferenţă, nepăsare”:
– 241r/6: adiaforia pentru luteranismu...
2. afanisi vb. „a distruge, a ruina”:
– 9r/14: afanisiţi...
– 234r/4: dar afanisesc cu încredinţare o monarhie.
– 239v/10: dărnicia sa, ajunsă la peste măsură, au
afanisit Sfezia.
3. englendisi vb. „a se distra, a se amuza”:
– 50v/13: ea să englendisé câteodată a face stihuri
franţuzeşti.
4. epistimie s.f. „ştiinţă; artă”:
– 6v/6: la chendronul epistimilor ce ea iubea.
5. evghenie s.f. „nobleţe”:
– 201r/5: a face mai multă luare aminte la evghenia
cailor decât a oamenilor.
6. filonichie s.f. „discuţie aprinsă, ceartă, dispută”:
– 17v/20: asupra aceştii pricini de filonichie.
– 60r/11: minutul aceştii filonichii.
– 155v/3: filonichii şi lacrimi.
7. heretisi vb. „a saluta”:
– 51r: craiul au heretisit-o...
– 208v/21: el au fost heretisit...
8. ipolipsis s.f. „trecere, vază, consideraţiune, reputaţie”:
– 11v/1: care căuta a-ş da ipolipsis...
Voltaire, L’histoire de Charles XII, 1748 (ediţie
electronică, Wikisource.fr)
– l’indifférence pour le luthéranisme...
– [une foule de citoyens] ruinés...
– mais elles ruinent presque sûrement une
monarchie.
– sa libéralité, dégénérant en profusion, a ruiné la
Suède.
– elle s’amusait même quelquefois à faire des vers
français.
– dans le centre des arts qu’elle aimait.
– faire beaucoup plus d’attention à la noblesse des
chevaux qu’à celle des hommes.
– au sujet de cette dispute.
– dans le moment que durait cette contestation.
– des contestations et des larmes.
– le roi la salua...
– il fut salué [d’une triple décharge de cent
cinquante canons]
– qui cherchait à se donner de la considération...

– 227r/13: un crai a căruia ipolipsis era atât de ciudată.
9. metaherisi vb. „a întrebuinţa, a folosi”:
– 4v/11: metaherisé tot aceaea ce are despotismul mai
tiranice.
– 29v/18: au metahirisit tot meşteşugul pentru a-l
împila.
10. meremetisi vb. „repara”:
– 43r/14: a meremetisi zidiuri vechi.
11. metaherisire s.f. „întrebuinţare, folosire”:
– 2v/15: ... metaherisire a băuturilor celor tari.
– 16v/21: ei nu ştiia nici însuş metaherisirea
hambacului.
12. peristasis s.f. / peristas s.n. „situaţie”:
– 112v/1: într-acea peristasis...
– 133r/20: pentru că peristasurile acestui crai biruit...
13. sinanastrofi vb. „a se întovărăşi, a avea relaţii, a conversa”:
– 6r/16: sinanastrofi cu filosofii.
– un roi qui avait une réputation si étonnante.
– exerçaient ce que le despotisme a de plus
tyrannique.
– il employa tout ce qu’il avait d’art pour
l’accabler.
– réparer de vieilles murailles.
– ils vivent longtemps, quand ils ne s’affaiblissent
pas par l’usage immodéré des liqueurs fortes et des
vins.
– ils ignoraient jusqu’à l’usage des chiffres.
– dans cette situation...
– parce que la situation de ce roi vaincu...
– converser avec des savants.

355
14. sinanastrofí / sinanastrofie s.f. „conversaţie”:
– 85r/10: sinanastrofí n-au căzut asupra altii materii
decât numai asupra straelor.
– 190r/14: mai îndrăzneţu la sinanastrofí...
– 238r/9: deci trebuie să arăt că toată sinanastrofia ce
atâţa scriitori...
– la conversation ne roula que sur ses grosses
bottes.
– il n’en fut que plus hardi dans la conversation...
– ainsi je dois avertir que toute la conversation que
tant d’écrivains ont rapportée...

Cum se pot explica aceste opţiuni ale traducătorului de la 1792? Întâi, prin faptul că
termenii de origine latino-romanică, perfect cunoscuţi în limba actuală, pe atunci nu existau
deloc (sau aproape deloc) în limba română, apoi, prin faptul că grecismele la care s-a facut apel
erau pe atunci uzuale în limba cărturarilor.

7. Elementele de origine latino-romanică sunt, de asemenea, numeroase în traducerea Critil

şi Andronius, dar statutul lor este foarte diferit de cel al grecismelor. Prin atestarea lor în scris, în
traducerea din 1794, uneori aceste elemente latino-romanice reprezintă primele atestări în
română ale cuvintelor date, deci erau, pe atunci, noutăţi absolute în limbă:

Critil şi Andronius... Iaşi, 1794 L’homme détrompé, ou le Criticon (trad. din

spaniolă)..., 1708, vol. I.
rom. acatic (= acvatic) (p. 24) fr. aquatique (p. 44)
rom. bagaté / bagateale (p. 29, 42) fr. bagatelle (p. 53, 77)
rom. cabinet (p. 103) fr. cabinet (p. 195)
rom. compliment (p. 69) fr. complimen [sic!] (p. 129)
rom. conversaţie (şi var. conversasie) (p. 4, 42) fr. conversation (p. 8, 75)
rom. corespondanţie (= corespondenţă) (p. 15) fr. correspondance (p. 27)
rom. curtezan (p. 79) fr. courtisan (p. 148)
rom. fezan (= fazan) (p. 55) fr. faisan (p. 101)
rom. jaluzie (= gelozie; p. 38) fr. jalousie (p. 69)
rom. magazină (p. 77) fr. magasin (p. 144)
rom. rival (p. 37, 38) fr. rival (p. 67, 69)

Fiind, în marea lor majoritate, elemente recente în limba română de la sfârşitul secolului al
18-lea, valoarea acestor împrumuturi latino-romanice ca indicii în sensul ipotezei că traducerea
e din franceză (şi nu din greacă) este foarte mare.
În câteva cazuri putem constata o „dinamică” în ceea ce priveşte opţiunile traducătorului,
arhimandritul Gherasim: dacă în 1792 traduce fr. conversation prin sinanastrofí / sinanastrofie,
în 1794 deja recurge la conversaţie / conversasie.
E adevărat şi faptul că în neogreacă, în general, şi în versiunile greceşti ale textului nostru,
în special, există de asemenea unele împrumuturi latino-romanice. Dar, în câteva cazuri,
confruntând contextele din versiunile în cele trei limbi (română, franceză, neogreacă), am
observat că termenii din versiunile română şi franceză corespund din punct de vedere formal şi
semantic, în timp ce în versiunile greceşti apar cuvinte cu acelaşi sens, dar cu forme foarte
diferite:

356
Critil şi Andronius... Iaşi,
1794.
rom. flote (pl.) (p. 1)
rom. element (p. 2)
rom. elementurile (p. 2)
rom. istrument (=
instrument) (p. 2)
L’homme détrompé, ou le
Criticon (trad. din
spaniolă)..., 1708, vol. I
fr. flottes (p. 2)
fr. elément (p. 3)
fr. les eléments (p. 3)
fr. instrument (p. 3)
[Trad. din fr. în [Trad. anonimă din
neogreacă de Ioan fr. în neogreacă, ms.
Rallis, ms. gr. 62, din gr. 63, din 1791]
1754]
ngr. των καραβιών ngr. των... στόλων
ngr. στοιχείον ngr. στοιχείον
ngr. τα στοιχεία ngr. τα στοιχεία
ngr. όργανον ngr. όργανον

8. Alte câteva fapte de limbă pot fi văzute ca argumente mult mai convingătoare, chiar
decisive, că traducătorul din 1794 a folosit versiunea franceză. E vorba de pasaje unde
traducătorul nu a înţeles sensul textului francez pe care îl avea în faţă, realizând decupări greşite
sau recurgând la echivalente româneşti care corespund formal cu termenii din versiunea
franceză, dar fără să existe şi o corespondenţă semantică, deci, denaturând, mai mult sau mai
puţin, sensul (paginile se referă la ediţia franceză din 1708, respectiv, la traducerea românească
din 1794):

Fr. Aprochons nous de cette Colomne, où doit être l’Oracle qui expliquera nôtre doute (p. 89).
Rom. Să ne apropiem dar de dânsul, unde poate să află vreo raclă care a dezlega a noastre amfivolii (p. 49).
(O decupare greşită de cuvinte: neînţelegând sau necunoscând cuvântul fr. oracle, traducătorul l-a
echivalat („după ureche”) prin rom. o raclă).

Fr. C’est l’objet de l’aiman, elle sert de compas pour mesurer les distances du Ciel et de la terre (p. 29).
Rom. Aceasta este chipul magnitului, ea slujaşte de pas pentru a măsura depărtările între ceriu şi între
pământ (p. 16).
(O decupare greşită a traducătorului: nu a înţeles cuvântul fr. [de] compas, a crezut că e vorba de două
cuvinte: [de] comme pas şi a tradus prin de pas. Sensul, în traducere, nu este ratat complet: pasul este o unitate
de măsură pentru distanţe).

Fr. Et se fait traiter de Monseigneur [...] (p. 101).

Rom. Făcând a să socoti demon sinior [...] (p. 55).
(O decupare greşită şi fără sens a traducătorului român).

Fr. Afin d’en tirer les perles, l’ambre & le corail, pour s’en faire des ornemens (p. 17).
Rom. Ca să scoată de acolo mărgăritari, ambre şi cureale, pentru ca să-ş facă nişte podoabe (p. 9).
(Traducătorul român a comis o confuzie: nu a înţeles fr. corail „coral”, crezând („după ureche”) că e vorba
de „curele” [confuzie scuzabilă poate prin eventuala paronimie dintre fr. corail „coral” şi courroie, înv. couroie
„curea”]. Aparatul critic al ediţiei româneşti ar putea explica de ce în traducerea românească găsim cureale...)

Fr. Il n’y a rien dans le monde de plus fragile ni de plus souhaité que toi (p. 2).
Rom. Nu iaste în lume mai fragidă, nici mai poftită decât tine (p. 1).
(Traducătorul român a echivalat, foarte aproximativ, fr. fragile prin rom. fraged, privilegiind asemănarea
pur formală, în detrimentul sensului).

Fr. C’est, dit Critile, l’image de la fragilité humaine (p. 38).

Rom. Aceasta este (au zis Critil) chipul frăgezimii omeneşti (p. 21).

Fr. Un autre begaioit si fort, qu’il faisoit grincer les dents à ceux qui l’écoutoient (p. 73).
Rom. Un altul begăia aşa de slut, cât făce a rânji dinţii la aceia carii îl asculta (p. 137).

357
 9. Am mai notat o serie de pasaje cu calcuri semantice, morfologice sau sintactice, care
constituie tot atâtea dovezi (sau cel puţin indicii) că traducătorul a avut în faţă versiunea
franceză:

Fr. N’as-tu pas remarqué, dit Critile, que presque tous ces gens-là ont pris le chemin des autres, et non le
leur? (p. 93).
Rom. N-ai însemnat tu (au zis Critil) că mai toţi aceşti oameni au luat drumul celoralalţi, şi nu a lor? (p. 51).
(Traducere improprie a fr. remarqué prin însemnat; o traducere mai corectă ar fi: Nu ţi-ai dat seama...? N-
ai văzut...? sau, în limba actuală: N-ai observat... ? N-ai remarcat...?).

Fr. L’on pretend, dit Critile, que les yeux sont composez des deux humeurs aquatiques et cristalines, et
que c’est la raison qui nous fait trouver tant de plaisir à considerer les eaux (p. 44).
Rom. Vor (au zis Critil) că ochii să fie alcătuiţi din acatic şi cristal, şi aceasta este pricina care ne face să
aflăm atâta bucurie a privi apele (p. 24).
(Fr. l’on pretend a fost tradus impropriu prin vor. În româna actuală, o traducere adecvată ar fi: Se crede
că...)

Fr. Soit dans le corps, soit dans l’esprit [...] (p. 77).
Rom. Să zicem în trup, să zicem în minte [...] (p. 43).
(În acest context, fr. soit a fost tradus impropriu prin să zicem. În alt tip de contexte, fr. soit poate însemna
„să zicem”, dar nu aici. O traducere adecvată ar fi: Fie în corp, fie în minte.)

Fr. Se briser contre quelque rocher (p. 5).

Rom. Prin sfărămare împotriva vreunii stânci (p. 3).
(Prepoziţia împotriva, ca echivalent al fr. contre, e neobişnuită în română cu acest sens; în cele două
versiuni greceşti întâlnim prepoziţiile eis „catre, spre” şi apo „de”).

Fr. Des Dieux qui habitent les forest... (p. 6).

Rom. Dumnezei care lăcuesc pădurile... (p. 3).
(Verbul a lăcui [= locui] cu complement direct şi fără prepoziţie pare să calchieze regimul sintactic al fr.
habiter).

Fr. Ils sont toujours presens, parce qu’ils nous parlent toujours (p. 7).
Rom. Ei sânt neîncetat de faţă, prin aceia ce ei ne grăesc totdeauna (p. 4).
(Probabil traducătorul român a citit două cuvinte: par ce [que], în loc de parce [que]. O traducere firească
ar fi: pentru că / deoarece ei ne grăiesc totdeauna... ; în ediţia cu versiunea franceză consultată, din 1708, „par”
e la sfârşitul unui rând, iar „ce” e la începutul rândului următor).

Fr. Il vint sur la Scene en pleurant (p. 148).

Rom. Au venit dar asupra senii plângând (p. 79).
(În traducerea românească, senii reproduce aproximativ rostirea cuvântului fr. scene).

Am mai remarcat faptul că, de zeci de ori, turnurile franceze de sorte que... / en sorte que..., au drept
corespondente, în traducerea românească de un chip cât... (p. 4, 17, 21, 23, 26, 33, 46, 48, 72, 74) / într-un chip
cât... (p. 16, 17, 25, 37, 39, 47, 55, 56, 73, 94), ce par tributare versiunii franceze. (În limba română actuală, o
traducere adecvată ar fi prin formulele astfel încât... / în aşa fel ca...).

10. În concluzie, putem aprecia că există indicii foarte temeinice în sprijinul ipotezei că
traducătorul Gherasim de la mitropolia din Iaşi a avut în faţă versiunea franceză, pe care a
folosit-o masiv, în traducerea romanului Critil şi Andronius. Am ajuns la această opinie prin
confruntarea, pe o scară întinsă, a textului românesc cu versiunea franceză, şi, pe o porţiune de
circa doar patru pagini, cu versiunile neogreceşti menţionate mai sus.

358
 Din punctul de vedere al limbii actuale, prezenţa într-un text cum e Critil şi Andronius a
numeroaselor cuvinte de origine greacă precum amfivolie, dimigorie, filonichie, ipolipsis şi
celelalte discutate este frapantă şi poate părea un argument că avem a face cu o traducere din
neogreacă. Această apreciere pare a se corobora cu precizarea de pe foaia de titlu („cât s-au
putut tălmăci... de pre limba grecească...”). Dar eventuala extrapolare dinspre percepţia noastră,
ca vorbitori ai limbi române actuale, spre situaţia de acum circa 230 de ani ar fi total
neîntemeiată. Ţinând cont de contextul cultural-istoric în care a fost realizată şi publicată
traducerea, conchidem că elementele lexicale de origine greacă prezente în text nu pot sprijini în
mod semnificativ ipoteza că am avea a face cu o traducere din neogreacă, pentru că ne aflăm în
plină perioadă fanariotă, când învăţământul, viaţa culturală şi ştiinţifică, în general, erau
dominate autoritar de modelul grecesc. În schimb, cuvintele de origine latino-romanică (ca şi
alte aspecte sau particularităţi descoperite în urma comparaţiei versiunilor în română, în franceză
şi în neogreacă) reprezintă indicii temeinice că avem a face cu o traducere din franceză.
O dovadă „palpabilă” în sensul acestei aprecieri e dată de constatarea că într-o altă
traducere, făcută cu siguranţă din franceză, în 1792 (Istoria craiului Şveziei Carol 12), acelaşi
traducător (arhimandritul Gherasim) a folosit numeroase grecisme, care erau încetăţenite şi
uzuale în limba cărturarilor din perioada fanariotă şi chiar mai înainte.
Cu alte cuvinte, întemeindu-ne pe date textuale interne, rezultate din comparaţia versiunilor
în cele trei limbi, apreciem că traducătorul lui Critil şi Andronius a folosit cu siguranţă versiunea
franceză, chiar dacă pe foaia de titlu a tipăriturii se spune că traducerea e făcută „de pre limba
grecească...”. Totodată, nu putem exclude complet faptul că traducătorul va fi folosit şi o
versiune grecească, pe lângă cea franceză. Noi date, obţinute dintr-o confruntare pe scară mai
largă a versiunilor în cele trei limbi, ar putea preciza acest aspect.

Bibliografie

Buchi, Éva, Jean-Paul Chauveau, Xavier Gouvert, Yan Greub, 2010, „Quand la linguistique
française ne saurait que se faire romane: du neuf dans le traitement étymologique du lexique
h r ditaire”, în F. Neveu et alii (ed.), Congrès Mondial de Linguistique Française – CMLF
2010, Paris, Institut de Linguistique Française, p. 111-123.
Celac, Victor, 2017, „M thodes et pratique de la recherche tymologique roumaine (avec une
attention particulière à l’« etimologie multiplă »)”, Zeitschrift für romanische philologie, 133/1,
p. 245-283.
DÉRom = Buchi, Éva & Schweickard, Wolfgang (dir.) (2008–): Dictionnaire Étymologique Roman
(DÉRom), Nancy , ATILF. <http://www.atilf.fr/DERom>.
Dima, Eugenia, Gabriela E. Dima, 2016, Traducătorii români şi traducerile laice din secolul al
XVIII-lea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Lupu, Coman, 2018, Studiu introductiv la: Critil şi Andronius. Ediţie ştiinţifică de Stela Toma şi
Coman Lupu, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2018, p. 7-12.
Ursu, N. A., [1998]/2002, „Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim de la
mitropolia din Iaşi”, în idem, Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice,
Iaşi, Editura Cronica, 2002, p. 262-302 [articol publicat iniţial în Anuarul Institutului de Istorie
«A.D. Xenopol», XXXV, 1998, p. 135-158].

359
 HOW ETYMOLOGY CAN HELP US TO ESTABLISH THE SOURCE LANGUAGE
OF A TRANSLATION (Critil şi Andronius, Iaşi, 1794)

(Abstract)

In this paper, we approach some problems concerning a translation into Romanian, published at the end of
the 18th century: Critil şi Andronius. Acum întâi tipărită... pre cât s-au putut tălmăci nouă capete până acum de
pre limba grecească pre limba noastră moldovenească... Întâia parte: Pentru tinereaţe şi cea dintâi vârstă a
omului. Iaşi, Sfânta Mitropolie, 1794, 112 p.
According to some specialists, this is a translation from Greek, whrereas others argue that French is the
source language.
We compare the Romanian translation with the Greek and French corresponding versions and we draw
some conclusions from his comparison and from the etymological status of different lexemes of the Romanian
version.

360
DIN TERMINOLOGIA PORTULUI POPULAR ROMÂNESC:
ʽÎNVELITOARE FEMEIASCĂ PENTRU CAPʼ, PE BAZA
ALR I ȘI A NALR

ROZALIA COLCIAR
Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române
Cluj-Napoca

1. Reprezentând „sinteza pe care poporul român a realizat-o de-a lungul secolelor între
funcțional și artistic” (Mihail 1978: 9), portul popular este o emblemă a identității naționale.
Oferind referințe directe asupra modului de viață și de gândire a purtătorilor lui, portul popular
constituie o componentă de bază a culturii materiale și spirituale. Deși are o valoare funcțională
predominantă, el este și un produs cultural, având și conotații simbolice, pe care colectivitatea i
le acordă (de exemplu, rolul de diferențiere a categoriilor sociale, el marcând apartenența la o
anumită categorie sau grup social). Studierea portului popular vizează, în interdependență, nu
numai aspectul etnografic și etnologic, ci și aspectul lingvistic. Apariția sau dispariția unor
termeni din sfera vestimentației se raportează la factori social-economici, la tradiția și norma
socială, dar și la interferențele culturale, respectiv la contactul cu alte populații.
Terminologia portului popular românesc a constituit obiectul studiului realizat de către
Zamfira Mihail (1978), cu raportare la termenii consemnați în ALR I și ALR II, materialul
pentru atlasele lingvistice regionale nefiind publicat la momentul întocmirii studiului respectiv,
cu excepția Olteniei și a Maramureșului. Demersul nostru vine ca o completare a studiului
Zamfirei Mihail, bazându-se pe un material dialectal publicat în ultimii ani în atlasele regionale.

2. Vom urmări deci, în lucrarea noastră, termenii referitori la o componentă a portului

popular femeiesc: ʽînvelitoare pentru capʼ, pe baza răspunsurilor obținute la chestiunea [1876]
Broboadă din Chestionarul ALR I (material nepublicat) și la chestiunile [1508] Broboadă
(„Cum îi spui la aceea pe care și-o pun femeile iarna pe cap...e de lână și are ciucuri?”) și [1509]
Basma („Dar la ceea mai mică, de obicei colorată, pe care o poartă femeile mai ales vara?”) din
Chestionarul NALR. Dacă pentru ALR I, nu se cunoaște cu exactitate cum a fost pusă
întrebarea, răspunsul fiind dublat pe parcursul anchetei1, în Chestionarul NALR au fost
programate două întrebări distincte referitoare la această noțiune, răspunsurile fiind consemnate
în următoarele atlase: ALRR–Banat, III, h. 507; ALRR– Maramureș, III, h. 640; ALRR–
Muntenia și Dobrogea, IV, h. 492, h. 493; ALRR–Transilvania, IV, h. 548; NALR–Crișana, IV,
h. 744; NALR–Moldova și Bucovina, IV, h. 479, h. 480; NALR –Oltenia, II, h. 301, h. 302.
Analizând răspunsurile obținute, se poate constata că datele oferite de NALR pentru
noțiunile ʽbroboadăʼ și ʽbasmaʼ confirmă răspunsurile obținute pentru ALR I și le îmbogățesc
totodată. Urmărind în ce măsură aceste răspunsuri corespund, constatăm că, în mare, ele se

1
Fapt constatat începând cu punctul de anchetă 645 (Aluatu, Cahul).
suprapun. De asemenea, varietatea răspunsurilor din NALR ne permite o mai bună grupare pe
criterii semantice, din punct de vedere onomasiologic și chiar semasiologic2.
Prin urmare, răspunsurile pot fi grupate în două categorii de termeni, corespunzători celor
două noțiuni: ʽbroboadăʼ și ʽbasmaʼ, programate în NALR.

2.1. Din categoria termenilor desemnând ʽînvelitoare femeiască pentru cap purtată iarnaʼ,
corespunzând noțiunii ʽbroboadăʼ din NALR, se remarcă:

BROBOADĂ. Termenul este definit ca ʽbasma (de lână) cu care se leagă (se
îmbrobodesc) femeile la capʼ (DA) și este explicat ca provenind, prin asimilare, din propoadă,
„care e un substantiv postverbal din probodi (cfr. îmbrobodi), metatezat din *pobrodi, iar
acesta din bulg. podbradja (podbraždam) «a lega o cârpă pe sub bărbie» (cf. bg. podbradka,
podbradnik, zabradka)”.
În ALR I, termenul (și cu varianta propoadă – de ex., pct. 118) este răspândit în Muntenia,
Moldova și sudul Transilvaniei, fapt confirmat și de atlasele regionale: cu o largă răspândire pe
întreg teritoriul Munteniei și Dobrogei (și cu varianta bruboadă, cu arie în estul Munteniei); în
estul și sudul Moldovei (pe o arie compactă); în sud-estul și în sudul Transilvaniei (cu aria
propoadă), unde apare și varianta proboadă (352); pe întreg teritoriul Olteniei, cu ambele
variante, broboadă și propoadă. Sunt întâlnite și variante diminutivale precum: brobodică
(ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 492/756, 8933), brobojică (idem, 697) sau brobodincă (NALR –
Mold. Bucov. IV, h. 479/621).
Determinanții și explicațiile care însoțesc uneori termenii confirmă sensul de ʽînvelitoare
pentru cap folosită iarnaʼ: „groasă tare” (ALR I/596) sau „de lână” (NALR-Mold. Bucov. IV, h.
479/665leg.). Alteori, acești determinanți precizează dimensiunile și materialul din care e
confecționat obiectul sau proveniența acestuia: „din lână sau mătase, mai mare, făcută sau
cumpărată” (NALR–Olt. II, h. 301/951leg.).
BERTĂ. Termenul e definit ca ʽ(reg.) broboadă croșetată din lână, cu ciucuri, purtată de
femei pe cap sau pe umeriʼ (NODEX 2002), definiție preluată și de MDA2 (2010).
Este considerat ca provenind din fr. berthe „pelerină”; cf. germ. Berthe „guler mic”, magh.
bérta (DER 2007).
Termenul este întâlnit pe întreg teritoriul Moldovei, în nord-estul Munteniei și în
Dobrogea, fapt atestat de ALR I și confirmat de atlasele regionale.
Acesta apare și cu precizarea, în legendă: „mai groasă”, „e lungă, mare” (NALR–Mold.
Bucov. IV, h. 479/608); „berta e mai mică și e de culoare neagră, maro sau albă” (ALRR–
Munt. Dobr. IV, h. 492/875).
CASÂNCĂ. Termenul e definit ca ʽun fel de testemel de lână, cu flori pe margini, basma
de mătase, cu care se îmbrobodesc fetele, mai ales când sunt de mijlocʼ (DA), ʽbroboadă
înflorată și împodobită pe la margini cu franjuriʼ (NODEX 2002, MDA2 2010), ʽbatic, șal
(Mold.)ʼ (DER 2007).
Provine din rus. kосынка „cârpă triunghiulară” (DA, DER 2007, MDA2 2010).
În ALR I, sunt consemnate, pentru Moldova și nordul Dobrogei, formele casâncă (684),
casuncă (600), cosâncă (674), gasincă (614). Aceeași răspândire o constatăm și în atlasele

2
În opinia lui Kurt Baldinger (1964: 250), semasiologia este o „știință a semnificațiilor”, spre deosebire de
semantică, „știință a conținutului limbajului”. Dacă demersul onomasiologic pleacă de la noțiune spre termeni, cel
semasiologic urmărește sensurile unor termeni pentru aceeași noțiune. Vezi și Mării (2002).
3
După sigla atlasului, urmează volumul și numărul hărții, despărțit prin bară oblică de numărul (numerele)
cartografic(e) al(e) localității (localităților) anchetate.

362
regionale: termenul casâncă, în ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 492/723 (în nordul Dobrogei, la
interferența cu Moldova), dar mai ales în NALR–Mold. Bucov. IV, h. 479, unde e consemnat
pentru estul și jumătatea sudică a Moldovei, și cu determinant: casâncă cu franjuri (600) sau cu
varianta casuncă (600)4. Tot aici, termenul are numeroase precizări în legenda hărții. Acestea se
referă la: forma obiectului: „are ciucuri” (533), „cu franjuri” (548); materialul din care e
confecționat: „din stofă neagră, mai subțire ca bertuța” (618); anotimpul în care se poartă:
„subțirică, mai de vară” (493). În ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 492/875, apare varianta castincă,
cu precizarea, în legendă: „e neagră și ornamentată cu ciucuri”.
Termenul a pătruns în limba română prin intermediul comerțului (Graur 1963: 35, Mihail
1978: 151).
În această categorie, se întâlnesc și o serie de termeni neologici, preluați din limba literară,
respectiv din limbajul citadin, tot prin intermediul comerțului. Este vorba despre termeni
precum:
CAȘMIR. Termenul e consemnat de MDA2 (2010) cu sensul ʽ(reg.) broboadă de capʼ,
sens care nu apare în DA. Provine din fr. cachemire (DER 2007) și a fost împrumutat în limba
română în sec. al XIX-lea. În ALR I, e întâlnit în estul Munteniei (595. 704. 708. 710), și cu
variantele cajmir (588), cașmil (610) și cazmir (730). În atlasele regionale, el se regăsește în
ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 492/761leg., cu precizarea care se raportează la termenul broboadă
și se referă la țesătura/materialul din care e confecționat obiectul respectiv: „cașmir gros, negru
și cu ciucuri; batiste”, dar și în harta 493/719, cu varianta cajmir și cu notația [B] (= Bătrânii).
ȘAL. Definit ca ʽțesătură sau împletitură, de obicei pătrată sau dreptunghiulară, special
confecționată, adesea împodobită cu desene, broderii sau franjuri, întrebuințată mai ales ca
broboadăʼ (DLR s.v. șal1), termenul provine din tc. șal. E consemnat în ALR I ca fiind răspândit în
Moldova, estul Munteniei și Dobrogea (540. 552. 588. 675. 700. 986), fapt confirmat și de atlasele
regionale (pentru nord-estul și sudul Moldovei și în Dobrogea), unde e însoțit și de unele precizări:
„broboadă mare pe cap și spate” (ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 492/881leg.), dar și „șalul se pune
peste broboadă” (idem/729leg.), „broboadă groasă din material de pătură; era înainte vreme”
(idem/892), „e mai lung decât broboada” (idem/897), „mai mare [decât berta]” (NALR–Mold.
Bucov. IV, h. 479/532leg.), „cu franjuri” (idem/625), „mai subțire [decât casânca]” (idem/667).
Termenul se regăsește și în NALR–Olt. II, h. 301/945, alături de termenul propoadă.
ȘALINCĂ. Termenul e definit ca ʽ(prin Mold.) broboadă groasă, purtată de femei în
timpul ierniiʼ (DLR), ca ʽacoperământ pentru cap, constând dintr-o țesătură sau dintr-o împletitură
(împodobită cu franjuri), purtat de femeiʼ (NODEX 2002) sau ca ʽ(Mol.) broboadă de lână, (groasă
și) mare, purtată de femei în timpul ierniiʼ (MDA2 2010). În ultimele două dicționare menționate, se
afirmă că originea cuvântului e necunoscută. DLR, prin trimiterea la șal1, consideră termenul un
diminutiv al lui șal. Credem că ar putea fi și o influență a limbii ucrainene, dat fiind faptul că
termenul e consemnat în ALR I, pe o arie compactă, mai ales în Basarabia.
Termenul se regăsește și în NALR–Mold. Bucov. IV, h. 479/510, 528.
Tot în această categorie, se întâlnesc și o serie de termeni de origine turcă, intrați în limba
română prin intermediul terminologiei vehiculate de negustori, deci tot de influență citadină și
livrescă. Aceștia au cunoscut o dezvoltare semantică de la sensul inițial de ʽțesăturăʼ, la cel de
ʽînvelitoare pentru capʼ (Mihail 1978: 146):
BOCCIA, și cu varianta buccia. Provenit din tc. bog a „legătură” (DA, DER 2007),
termenul e definit în DA ca ʽ(azi, pe alocuri) basma mare, în general de lână, cu flori de diferite

4
Pentru casânca întâlnită în unele zone din Moldova, desemnând o „basma de cașmir cu lătițare (= colane de
mărgele n.n.) și flori”, vezi și Stoica (1976: 30).

363
culori, cu care se împodobesc multe femei, care nu poartă maramăʼ. După cum se poate
constata, de la sensul de bază ʽlegătură înnodatăʼ s-a ajuns la sensul ʽînvelitoare pentru cap
colorată, folosită de sărbătoriʼ. Termenul este atestat în Muntenia și Dobrogea (ALR I/690, cu
precizarea: „de sărbători”, 746, 940). În ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 492/868 și leg., e înregistrat
termenul boșcea, cu precizarea: „din lână, neagră, cu chenar”. Acest termen apare și în NALR–
Olt. II, h. 301/939 și leg., cu precizarea: „mari, negre, cu ciucuri de material”; 951leg.: „mai
subțire, cu ciucuri din material, cumpărată” și 952.
GEAR. Provenit din tc. ğar, termenul e consemnat în DA cu sensul ʽ(azi, în Dobrogea)
maramă, broboadă de lânăʼ. E atestat în Dobrogea: ALR I/ 677, 679; ALRR–Munt. Dobr. IV, h.
492/878leg.: „se cumpără, e din pânză și are ciucuri” și 880leg.: „e negru și are ciucuri”.
TACLIT. Definit în DLR ca ʽ(regional) șal; broboadă (de lână)ʼ, termenul provine din tc.
taklit (DLR, DER 2007) „imitație”, în special „imitație de țesătură scumpă de alagea sau mătase
reiată de Alep” (Mihail 1978: 149). E prezent și în alte limbi din sud-estul Europei (cf. scr.
taklid, bg. taklit). Și în cazul acestui termen a avut loc o evoluție semantică: de la sensul de
ʽbucată de țesăturăʼ, la cel de ʽînvelitoare femeiască pentru capʼ, fiind atestat în Moldova (ALR
I/424, 526, 536, 540) și denumind, de obicei, învelitoarea de lână, de culoare închisă, uneori cu
franjuri, fiind un produs de manufactură.
În atlasele regionale, se mai întâlnesc următorii termeni aparținând sferei semantice
ʽînvelitoare femeiască pentru cap purtată în sezonul receʼ:
FAȘONETĂ. Variantă a lui fanșonetă, care e definit drept ʽbroboadă de dantelăʼ (Scriban
1939). Termenul nu e consemnat în alte dicționare. Provine din fr. fanchon „învelitoare pentru
cap purtată de femeile de la țară, alcătuită dintr-o pânză sau dintr-o batistă înnodată sub bărbie”
(PR 1995, trad. n.).
Termenul e răspândit în Moldova (NALR–Mold. Bucov. IV, h. 479/511, 513 leg., 643 leg.,
652), și cu variantele franjonetă (607), franșonetă (611), dar și în Muntenia (ALRR–Munt.
Dobr. IV, h. 492/726 leg.: „fașoneta-i mai mică ca șalu”).
TARTAN. Definit ca ʽșal sau pled făcut dintr-o stofă specială, de lână, cadrilatăʼ (DLRC
1955–1957; DLRM 1958), sens întâlnit și în DLR s.v. tartan1, termenul provine din fr. tartane
(cf. DLR s.v. tartan1).
Cu sensul ʽînvelitoare pentru capʼ, este întâlnit în NALR–Olt. II, h. 301/957 (cu notarea
[R] = Recent) și 989.
TERNIE. Termen neînregistrat în dicționare, e consemnat în NALR–Olt. II, h. 301/987
leg.: „bazma fără ciucuri, de iarnă”.
TIUBET. DLR îl consideră o variantă a lui tibet și îl definește ca ʽ(Munt.) basma neagră
de satinʼ.
Termenul provine din tc. tibet „țesătură de lână” (Mihail 1978: 150; DLR) și se regăsește
în ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 492/858 leg.: „șal negru din cașmir”.
După cum se poate constata, aria de răspândire a termenilor de origine turcă cuprinde, de
obicei, Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova (cf. Șăineanu 1900 I: CCXXXIII), zone în
care, datorită contextului politic și istoric, acestă influență s-a manifestat cu precădere.

2.2. Termeni desemnând ʽînvelitoare femeiască pentru cap purtată varaʼ, corespunzând
noțiunii ʽbasmaʼ din NALR:

BASMA. Definit drept ʽ(azi) bucată de pânză de târg, mai ales pătrată, de obicei colorată,
întrebuințată ca batistă, ca legătură (de cap sau la gât) sau spre a lega și duce în ea cevaʼ (DA),
termenul provine din tc. basma „imprimeu” (DER 2007), (literal) „tipăritură”; cfr. stambă,

364
„stofă colorată” (DLR) și este prezent și în alte limbi din sud-estul Europei (cf. scr. basma, bg.
basma, alb. basmë, toate având doar sensul de „stambă”).
Răspândit în limba română tot prin intermediul comerțului, asemenea celorlalți termeni de
origine turcă, termenul a înregistrat o dezvoltare semantică pe teren românesc, de la sensul
inițial de ʽțesătură coloratăʼ ajungându-se la cel de ʽînvelitoare (subțire) pentru cap
confecționată din această țesăturăʼ5. Cu acest sens, după cum atestă și atlasele regionale, basma
e răspândit pe întreg teritoriul Moldovei, Munteniei, Dobrogei și Olteniei. În NALR–Olt. II, h.
302, termenul e întâlnit și cu variantele bazmea, bezmea, uneori fiind însoțit și de precizări:
bazmea „poartă fetele, e colorată” (954leg.); bezmea „mai ieftină” (951leg.). De asemenea, în
ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493/783leg., se precizează: „(colorată) cârpă neagră sau albă, nu să
mai poartă bazma”. Termenul apare și în sudul și sud-estul Transilvaniei, respectiv în zonele de
interferență cu celelalte arii în care e răspândit termenul, după cum o atestă ALRR–Trans. IV, h.
548/339, 384, 439, 454, unde răspunsul din pct. 384 denotă o extindere de sens, termenul
basma, desemnând ʽînvelitoare groasă pentru capʼ, fiind însoțit de determinantul de lână.
În această sferă semantică se încadrează și câțiva termeni neologici, de influență citadină și
livrescă:
BARIZ. Variantă a lui bariș, care e definit ʽ(în Munt., Mold. și Bucov.; rar la românii din
Ungaria) stofă de lână foarte subțire, fină, ușoară; spec. (îmbrăc. fem.) bucată pătrată de stofă de
aceasta pentru îmbrobodit sau legat la capʼ (DA), ʽbroboadă de lână foarte subțire și ușoarăʼ
(DLRM 1958). Termenul bariz e definit ca ʽbroboadă de pânză subțire pe care o poartă femeile
din poporʼ (Scriban 1939) și e consemnat în ALR I cu răspândire în Moldova și Dobrogea, fapt
confirmat și de ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493/721leg.: „negru”. Aici apare și termenul bariș, în
pct. 839 leg.: „basma din lână neagră, mai mare decât fișiul”; termenul apare și în NALR–Mold.
Bucov. IV, h. 480/668leg.: „negru, cu țurțuri”.
Termenul provine din fr. barège „stofă de lână subțire” (Mihail 1978: 149; cf. și DER
2007) sau din tc. bariș (DER 2007).
BATIC. Neconsemnat în DA, termenul e definit în alte dicționare ca ʽbucată de țesătură
(uni sau pestrițată) având forma pătrată sau triunghiulară și folosită, mai ales de femei, pentru a-
și acoperi capul; basmaʼ (NODEX 2002) sau ca ʽbasma coloratăʼ (DLRC 1955–1957, DLRM
1958). Provine din fr. batik „pânză sau mătase colorată printr-un procedeu special” (Mihail
1978: 149) și a intrat mai târziu în limba română.
E neatestat în ALR I, dar e consemnat în atlasele regionale ca având o largă răspândire în
Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, dar și în Banat. Uneori, e însoțit de precizări: „de
mătase” (NALR–Olt. II, h. 302/977leg. și ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493/868leg.), „alea tinerile
pun baticuri” (NALR–Olt. II, h. 302/957leg.), „mai mic decât basmaua” (ALRR–Munt. Dobr.
IV, h. 493/859leg., 861leg.), „băticu-i în trei colțuri, îl poartă numa fetele” (ALRR–Ban. III, h.
507/22leg.).
Sunt înregistrate și variantele badic (NALR–Mold. Bucov. IV, h. 480/ 520, 632) și patic
(ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493/767, 881; NALR–Mold. Bucov. IV, h. 480/631, 653).
Termenul nu este atestat în Crișana, Maramureș și Transilvania.
BATISTĂ. Neînregistrat în DA, termenul e atestat în alte dicționare cu sensul: ʽbasma
[confecționată dintr-o] pânză de in foarte subțire și albăʼ (Șăineanu 1929, Scriban 1939).
Provine din fr. batiste (DER 2007). Având inițial sensul de ʽțesătură din fire foarte subțiri de
bumbac sau de inʼ, el a înregistrat aceeași evoluție semantică întâlnită și în cazul altor termeni,

5
Zamfira Mihail (1978: 147) explică această specializare a termenului ca datorându-se influenței conținutului
semantic al celorlalți termeni din serie, prin atracție sinonimică.

365
ajungând la sensul ʽbucată din acea țesăturăʼ, apoi ʽînvelitoare (subțire) pentru capʼ, fiind
sinonim cu basma (Mihail 1978).
E răspândit în Moldova, Muntenia, Dobrogea și Oltenia, după cum o atestă ALR I, dar și
atlasele regionale. Uneori, este însoțit de determinanți: de cap (NALR–Olt. II, h. 302/979;
NALR–Mold. Bucov. IV, h. 480/617leg.) sau de precizări: „se purta mai demult” (NALR–
Mold. Bucov. IV, h. 480/610 leg.). Deși denumea inițial bucata de pânză albă, termenul a ajuns
să denumească și pe cea de culoare neagră.
FIȘIU. Neatestat în DA, termenul e definit ca ʽ(franțuzism rar) broboadăʼ (DLRLC 1955–
1957), ʽbatic subțire de mătaseʼ (NODEX 2002) sau ʽbasma, baticʼ (DER 2007). Provine din fr.
fichu (DER 2007).
Pentru ALR I, e înregistrat în Moldova și Muntenia, iar pentru atlasele regionale, în
ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493/839leg.: „basma neagră din lână”, 847: „basma neagră, mai
lungă”6. În NALR–Olt. II, h. 302/996, e consemnată varianta fășiu.
TIROLEZĂ. Pentru acest termen, dicționarele nu consemnează sensul de ʽînvelitoare
pentru capʼ, doar pe acela de ʽansamblu vestimentar pentru femei, constând dintr-un sarafan, o
bluză albă și un șorțuleț albʼ (NODEX 2002). Provenit din it. tirolese (Mihail 1978: 150),
termenul e întâlnit în Muntenia (cf. ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493), cu diferite forme: tiroleză
(888), teroleză (892leg.: „e o basma ieftină, de opt lei”), teloreză (894leg.: „e o basma subțire și
mică”), tolereză (893leg.: „e mai subțire decât baticul”).
În această categorie semantică mai sunt întâlniți câțiva termeni de origine turcă, preluați tot
prin intermediul comerțului, precum:
BUIAMA. Termenul e considerat o variantă a lui boiama și e definit în DA drept
ʽ(învechit; azi prin Râmnicu Sărat) broboadă pătrată, de mătase, cu dungi largi de fir sau de
bumbacʼ. Scriban (1939) îl definește ca ʽ(Mun. Mold. rar azi) basma, testemelʼ, deci prin
sinonime, ca și DER 2007, ca ʽșal, fularʼ, care îl consideră ca provenind din tc. boyama, unde,
după Mihail (1978: 147), are sensul de „batistă de mătase de formă pătrată”.
E întâlnit în Muntenia și Moldova: ALR I/536 și NALR–Mold. Bucov. IV, h. 480/651 leg.:
[V] buiema.
CIMBER. Variantă a lui cimbir, termenul e definit ca: ʽ(regional) un fel de basma de
borangic, de lână sau de bumbac, purtată pe cap de femei; năframă, testemelʼ (DLRLC 1955–
1957), ʽ(reg.) năframă, basmaʼ (DLRM 1958) sau ʽtulpan, testemelʼ (DA s.v. cimbir). Provine
din tc. enber, ember (DA s.v. cimbir; cf. DER 2007 s.v. cimbir) „cerc, văl” și e întâlnit și în
alte limbi din sud-estul Europei (cf. cr. ĉember, alb. çember, bg. umber. Cf. Mihail 1978: 147).
E răspândit pe o arie mare în Muntenia și Dobrogea, după cum o atestă ALR I. În ALRR–
Munt. Dobr. IV, h. 493, e întâlnită varianta ciumber, care e definită în DA s.v. cimbir ca
ʽtulpane colorate cu care se leagă la cap nevestele tinere, testemel sau maramăʼ și care e
răspândită pe o arie ce cuprinde sud-vestul Munteniei și Dobrogea, cu precizări: „basma neagră”
(777leg.), „din pânză neagră subțire” (873leg.), „basma neagră, mare” (874leg.).
DIRMEA. Definit ca ʽ(învechit și regional) basma, broboadăʼ (DA), ʽbroboadă (albă)ʼ
(DLRM 1958), termenul provine din tc. dürme, devürme ( Mihail 1978: 147, DER 2007).
Pe o arie ce cuprinde Muntenia și Dobrogea, termenul apare cu variantele: dirme(a) (ALR
I/746, 940; ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493/793, 819, 835leg.: „neagră”), unde mai apar
variantele: dirimea (798, „neagră”), drimea (806, „neagră”), dermea (689, 702, 756, 776, 795),
delmea (771 „neagră”), dilimea (800 „bazma neagră”). În estul Moldovei, după cum

6
De exemplu, în zona Vrancea, dar și în Moldova extracarpatică, fișiul denumea marama de borangic, iar în
zona Iași, el era confecționat din lână (Pavel 1976: 27).

366
consemnează NALR–Mold. Bucov. IV, h. 480, sunt întâlniți termenii: gârmea (531, 534), grimé
(533leg.: „din pânză albă”, 537 „e albă și are horboțică”, 539 „batic alb”), ghirme [ǵirme] (618:
„e de pânză albă, se pune sub batic”)7.
PEȘCHIR. E definit ca ʽ2. (regional) năframăʼ (DLR), sau ʽ(Olt.) maramăʼ (DER 2007) și
provine din tc. peșkir (DLR, DER 2007). Termenul e întâlnit în Oltenia și vestul Munteniei
(ALR I/77, 808, 810, 842), dar nu se mai regăsește în atlasele regionale, cu excepția ALRR–
Ban. III, h. 507/778.
TESTEMEL. Definit ca ʽbasma mare de pânză (subțire), de obicei cu flori colorate pe
fond negru; (regional) pembriuʼ (DLR) sau ʽbucată de pânză pătrată, de obicei colorată și
înflorată, cu care își acoperă femeile capul; basma, tulpan, bariș, năframăʼ (DLRLC 1955–
1957), termenul provine din tc. destemal, destimal (DLR, DER 2007). Apare în ALR I/750, 790
și în ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493/673, 776, 822, cu forma tistimel (variantă înregistrată și în
DLR s.v. testemel).
TULPAN. Definiția termenului se referă la ʽbasma în trei colțuri, cu care femeile își acoperă
capul; năframăʼ ( DLRLC 1955–1957 s.v. tulpan2; cf. și DLR s.v. tulpan1). Provenit din tc.
tülbent, dülbent, cf. ngr. toulpáni, alb. düljben, bg. djulben, sb. dulbent (DER 2007), termenul a
avut inițial sensul de ʽțesătură fină de bumbacʼ, evoluând la sensul de ʽînvelitoare pentru capʼ.
În ALR I, e atestat cu răspândire în Moldova și Muntenia, fapt regăsit ca arie și în ALRR–
Munt. Dobr. IV, h. 493, unde termenul e însoțit de precizări precum: „alb, subțire” (786leg.),
„subțire” (811leg.), „alb” (813leg.), „alb, subțire, cu colțișori și cu mărgele” (814leg.), „basma
albă, triunghiulară, subțire” (816leg.). În NALR–Mold. Bucov. IV, h. 480 , apare consemnat în
nord-vestul și vestul regiunii și cu formele diminutivale tulpănel (478), tulpănaș (495), precum
și cu determinantul de vară (462, 483). În Moldova, el denumește atât învelitoarea de culoare
albă (476 „din pânză de in, albă”), cât și de culoare neagră (594 „din cârpă neagră”)9. Termenul
e atestat și în NALR–Olt. II, h. 302/947 „purtau fetele”, 998 tulpan dă gheață „bazma albă,
foarte subțire, de vară”. Forma tulpan se regăsește și în estul Transilvaniei, în zona de
interferență cu Moldova (ALRR–Trans. IV, h. 548/282, 302).
MARAMĂ. Termenul e definit ca ʽvăl de pânză foarte subțire, de bumbac sau de borangic
(brodat), cu care se îmbrobodesc femeile de la țară, lăsându-i capetele să atârne pe spate, până
aproape de pământʼ (DLRLC 1955–1957) sau ca ʽbroboadă din țesătură fină de borangic, fiind
parte componentă a costumului național femeiescʼ (NODEX 2002). Unele dicționare, precum
DLR și MDA2 2010, pentru definirea termenului, trimit la năframă.
Provenit din tc. (arab.) mahrama (DER 2007), termenul e înregistrat în Banat, Oltenia,
Muntenia și Moldova, după cum o atestă ALR I. În atlasele regionale, el e consemnat pentru
vestul Munteniei (ALRR–Munt. Dobr. IV, h. 493/758, 761)10, pentru jumătatea de nord a
Banatului (ALRR–Ban. III, h. 507), unde a primit sens generic, delimitarea între cele două tipuri
de învelitori pentru cap făcându-se prin determinanți (76 năramă subțire/groasă; 49 măramă de
lână), dar și pentru sudul Olteniei (NALR–Olt. II, h. 302/977, 978). Termenul apare și în sudul
Crișanei, la interferența cu Banatul (NALR–Crișana IV, h. 744/103, 104), cu sensul de ʽbasmaʼ,
în pct. 103 fiind chiar însoțit de determinantul mică.

7
În zona Iași, de exemplu, prin grimea se înțelege ʽbatista albăʼ confecționată din pânză, croită în triunghi și
cu dantelă pe margini, care se folosește pe sub fișiu. Cf. Pavel (1976: 27).
8
În zona Gorjului, peșchirul e denumit și cârpă lungă, fiind confecționat din fuior, in, bumbac sau chiar
borangic. Cf. Stoica și Vasilescu (1971: 42).
9
În Bucovina, respectiv în zona Rădăuți, femeile căsătorite foloseau „tulpan înflorat”. Cf. Pavel (1976: 19).
10
În zona Argeșului și a Muscelului, de pildă, marama e folosită în zile de sărbătoare, fiind prinsă cu fruntare
(= „benzi de catifea” cf. MDA2 2010) peste o mică băsmăluță triunghiulară. Cf. Stoica (1976: 30).

367
 NĂFRAMĂ. În Transilvania, Maramureș și Crișana, forma etimologică măramă nu a
pătruns, întâlnindu-se forma năframă, obținută prin disimilarea m-m ˃ n-m: maramă, cu var.
mahramă ˃ năhramă ˃ năframă (Pușcariu 1941: 377), termen preluat în grai din limba literară
(cf. Mihail 1978: 143). DLR îl definește ca ʽbucată de țesătură de in, cânepă, bumbac, borangic
etc., de obicei împodobită cu cusături sau alesături, întrebuințată mai ales de femei, pentru a-și
acoperi capul; spec. fâșie lungă de borangic cu care își acoperă capul femeile de la țară, lăsând
capetele să atârne (pe spate) până aproape de pământʼ. În concordanță cu transformarea fonetică
semnalată de Pușcariu, DER 2007 consideră termenul năframă o variantă a lui maramă, termen
provenit din tc. (arab.) mahrama.
În Transilvania, după cum consemnează ALRR–Trans. IV, h. 548, termenul năframă apare
pe întreg teritoriul și are un sens generic, fiind însoțit de determinanți: subțire/groasă (244), de
iarnă (246), de bercă (308), de lână (293)11, iar în nord-estul și estul Crișanei, el apare cu sensul
de ʽbasmaʼ, fiind însoțit și de determinantul mică (NALR–Crișana IV, h. 744/208). Termenul
apare cu acest sens și în jumătatea de est a Maramureșului (cf. ALRR–Mar. III, h. 640).
O serie de termeni au dezvoltat un sens generic, în cazul utilizării lor, diferența de sens
făcându-se prin intermediul determinanților:
CÂRPĂ. Este definit ca ʽspec. basma, de obicei colorată, întrebuințată (prin unele părți
numai de femei măritate) ca legătură de cap (sau la gât)ʼ (DA), ʽ(rar) basma, tulpanʼ (DLRLC
1955–1957), termenul provenind din sl. krŭpa (DA, DER 2007). Asemenea altor termeni, și
acesta a cunoscut o extindere de sens, de la cel de ʽbucată de pânzăʼ, la cel de ʽînvelitoare pentru
capʼ de iarnă sau de vară, în funcție de determinanții care îl însoțesc.
Aria de răspândire a termenului cârpă, după cum o atestă atlasele regionale, coincide în
linii mari cu cea conturată de răspunsurile la ALR I. Astfel, termenul e întâlnit pe întreg
teritoriul Banatului (cf. ALRR–Ban. III, h. 507), cu referire la noțiunile ʽbasmaʼ sau ʽbroboadăʼ,
de exemplu: cârpă mică/mare (85), cârpă subțire/groasă (30), cârpă de vară (64), cârpă de
lână (13). În jumătatea de sud a Crișanei (cf. NALR–Crișana IV, h. 744), el apare cu sensul de
ʽbasmaʼ, în legenda hărții precizându-se materialul din care obiectul e confecționat (cârpă de
dălin – 123 sau de delin – 162); sensul este specificat și prin determinanți: cârpă-n cap (147),
cârpă dă-mvălit (150), cârpă mică, cârpă subțire (153), cârpă cu jure (= flori 166). Cu referire
la ambele noțiuni, termenul, însoțit de obicei de determinanți, e întâlnit și în vestul, sudul și sud-
estul Transilvaniei (cf. ALRR–Trans. IV, h. 548): de ex. cârpă subțire/groasă (329, 405, 457),
cârpă/cârpă de lână (371)12; când nu e însoțit de determinanți, termenul se referă la noțiunea
ʽbasmaʼ13.
CHISCHINEU. Termenul are sensul de ʽ(Trans.) basma, năframă, tulpan, testemel alb de
îmbroboditʼ (Scriban 1939), ʽ(ungurism, în Transilv.) batistă, cârpă (albă), pânzătură. Cf.
tistimelʼ (DA) și provine din mag. keszkenő „batistă, ștergar” (DA, DER 2007). Și el a dezvoltat
sensul de ʽînvelitoare pentru capʼ de la cel inițial de ʽcârpă, pânzăturăʼ (cf. Mihail 1978: 144).
În atlasele regionale, termenul e întâlnit în jumătatea de nord a Crișanei (NALR– Crișana
IV, h. 744/213), și cu variantele căscănea (190), căscăneu (215), chischinea (192), chischinel

11
Ca piesă a portului tradițional, năframa neagră cu ciucuri, cu sensul de ʽbroboadăʼ, care se așeza peste o
cârpă albă, mai subțire, este întâlnită în Transilvania, de exemplu, în subzona Mocănimii Hășdatelor, una dintre
subzonele etnografice ale județului Cluj, în cadrul zonei etnografice a Mocănimii Munților Apuseni. Cf. Bodiu și
Golban (2012: 29-53).
12
De exemplu, în zona Pădurenilor (Hunedoara), cârpa e reprezentată de „un ștergar alb care se potrivește cu
un capăt mai scurt și cu unul mai lung”. Cf. Stoica (1976: 30).
13
În nordul Moldovei, zona Rădăuți, cârpa e reprezentată de un ansamblu alcătuit dintr-un batic legat în
vârful capului pe un suport, ca variantă a conciului, purtat de femeile căsătorite. Cf. Pavel (1976: 19-20).

368
(211), uneori însoțit și de determinanți: căscănea mică (190), chischinea în cap (193),
chischinea subțire (195), toate aceste forme referindu-se la noțiunea ʽbasmaʼ. În sud-vestul
Transilvaniei (cf. ALRR-Trans. IV, h. 548), sunt consemnate formele: câscâneu (449),
chischinău (459), chischineu (450), chișcaneu (370), chișchinău (398), chișchineu (347),
delimitarea sensurilor realizându-se, uneori, tot prin determinanți: chișchinău subțire/gros (406),
chișchineu subțire/ de lână (369).
COT. Neînregistrat în DA cu acest sens, termenul e definit în MDA2 2010 s.v. cot2 ca
ʽ(înv; pex) bucată de material măsurată cu cotul2ʼ și provine din lat. cubitus. Apare în atlasele
regionale atât cu sensul generic de ʽînvelitoare pentru capʼ (în sudul Crișanei, cf. NALR–
Crișana IV, h. 744/113, 114, 124, 125 și în sudul Transilvaniei, cf. ALRR–Trans. IV, h. 548/
426), cât și cu determinanți care delimitează cele două sensuri: cot dă iarnă/dă vară (NALR–
Crișana IV, h. 744/125leg.).
Aceeași evoluție semantică ʽțesăturăʼ >ʽînvelitoare pentru capʼ se întâlnește și în cazul
termenului păstură, definit ca ʽnăframă; broboadăʼ (DLR s.v. păstură2). E considerat în DLR și
DER 2007 ca având origine necunoscută. Dacă DLR trimite la pânzătură, o derivare din
pânzătură nu este posibilă, după Șăineanu (1929), unde termenul păstură denumește ʽ(Tr.)
catrință, fota din napoiʼ. Cf. și DER 2007 (ʽpartea din spate a catrințeiʼ). Cu sensul de ʽbasmaʼ, e
înregistrat în sudul Transilvaniei (ALRR–Trans. IV, h. 548/434, 437).
În Maramureș, pe o arie extinsă, pentru noțiunea ʽbasmaʼ e folosit termenul pânzătură,
termen derivat din subst. pânzet + suf. -ură și definit ca ʽ(regional) broboadă, basma, maramă cu
care se împodobesc femeile (măritate) la țarăʼ (DLRLC 1955–1956), ʽ(reg.) broboadăʼ (MDA2
2010). E consemnat, cu arie, atât în ALR I/348, 350, 351, 354, cât și în ALRR–Mar. III, h. 640,
cu extindere pe întreg teritoriul14.
Tot în Maramureș, respectiv în nordul acestuia, pentru noțiunea ʽbasmaʼ, apare termenul
șirincă, definit în DLR ca ʽ(învechit, astăzi în Maram.) basma; năframăʼ și provenit din ucr.
širinka. E întâlnit în ALR I, pct. 352, aici cu varianta șerincă (variantă înregistrată și în DLR),
dar și în ALRR-Mar., pct. 226. 227. 24015.
ZADIE. Definit și ca ʽ(Transilv.) năframăʼ (DLR s.v. zadie1), termenul provine din sl.
zadŭ „partea dinapoi”; cf. ucr. zad ʽspate, dosʼ (DLR, DER 2007). Cu sensul ʽbasmaʼ, el e
consemnat, cu arie, în nord-estul Crișanei (cf. NALR–Crișana IV, h. 744)16.

3. În urma studierii terminologiei acoperământului femeiesc pentru cap, se constată, ca

fenomen general, evoluția semantică ʽțesătură (bucată de țesătură) de un anumit felʼ > ʽobiect
confecționat din respectiva țesăturăʼ. De asemenea, denumirile generice se află în relație
semantică directă cu modul de utilizare a obiectului și cu destinația acestuia, în funcție de
anotimpul în care obiectul este folosit și de materialul din care acesta este confecționat.
Comparând răspunsurile obținute în ancheta ALR I cu cele din anchetele pentru NALR, se
poate afirma că, în cele mai multe cazuri, termenii sunt comuni, datorită unei continuități la
nivelul realiilor.

14
Despre pânzături, văzute ca minișterguri de îmbrobodit mireasa în ziua nunții, în zona Moldovei (Rădăuți),
vezi ibidem: 25.
15
Pentru subdialectul maramureșean, termenul șirincă ʽbasmaʼ, ca împrumut ucrainean, este consemnat și de
Farcaș (2009: 116).
16
Cu sensul ʽbasmaʼ, termenul zadie este înregistrat, de exemplu, și de Farcaș (2008: 108), în satul Vad, din
jud. Maramureș, al cărui grai, situat la interferența dintre graiul chiorean și cel lăpușean, aparține grupului de graiuri
de nord-est al subdialectului crișean.

369
 Urmărind etimologia termenilor discutați, se disting, ca o categorie aparte, termenii de
origine turcă, prezenți în tot spațiul sud-est european, intrați în aceste limbi, inclusiv în limba
română, între sec. al XVII-lea și al XIX-lea (în ariile supuse acestei influențe, precum Muntenia,
Dobrogea și Moldova), așa cum în sec. al XIX-lea și al XX-lea, s-a impus și terminologia de
origine franceză. Rolul hotărâtor în preluarea acestor termeni în limba vorbită dialectal l-a avut
limba literară, prin intermediul comerțului, al influenței costumului citadin și al relațiilor inter-
regionale.

Abrevieri

h. = hartă
leg. = legenda hărții
pct. = punct de anchetă

Surse

ALR I = ALR I/I: Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul Limbei Române din Cluj, sub
conducerea lui Sextil Pușcariu. Partea I, vol. I, de Sever Pop, Cluj, 1938.
ALRR–Ban.: Atlasul lingvistic român pe regiuni. Banat, vol. III, sub conducerea lui Petru Neiescu, de
Beltechi, Eugen, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, București, Editura Academiei Române, 1998.
ALRR–Mar.: Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureș, vol. III, de Neiescu, Petru, Grigore Rusu,
Ionel Stan, [București], Editura Academiei R. S. R./Române, 1973.
ALRR–Munt. Dobr.: Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia și Dobrogea, vol. IV, de Teaha,
Teofil (coord.), Ion Ionică, Bogdan Marinescu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, București,
Editura Academiei Române, 2004.
ALRR–Trans.: Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania, vol. IV, de Rusu, Grigore, Viorel
Bidian, Dumitru Loșonți, București, Editura Academiei Române, 2006.
NALR–Crișana: Noul Atlas lingvistic român. Crișana, vol. IV, de Urițescu, Dorin (coord.), Ionel Stan
și Veronica Ana Vlasin, Gabriela Violeta Adam, Lăcrămioara Oprea, București, Editura
Academiei Române, 2017.
NALR–Mold. Bucov.: Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina, vol. IV, de
Arvinte, Vasile, Stelian Dumistrăcel, Adrian Turculeț și Luminița Botoșineanu, Doina Hreapcă,
Florin-Teodor Olariu, Veronica Olariu, [Iași], Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași, 2014.
NALR–Olt.: Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, vol. II, sub conducerea lui Boris Cazacu,
de Teaha, Teofil, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, Editura Academiei R. S. R., 1970.

Bibliografie. Sigle

Baldinger, Kurt, 1964, „Sémasiologie et onomasiologie”, Revue de linguistique romane, tome 28, p.
249-272.
Bodiu, Aurel, Maria Golban, 2012, Portul popular românesc și maghiar din județul Cluj.
Interferențe culturale, Cluj-Napoca, Editura Eikon.
Chestionarul Noului Atlas lingvistic român, întocmit, sub conducerea lui Emil Petrovici și B. Cazacu,
de Teofil Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu, Petre Neiescu, Grigore Rusu și Ionel Stan, Fonetică
și dialectologie, V, București, 1963.

370
DA – Dicționarul limbii române [publicat de Academia Română, sub redacția lui Sextil Pușcariu],
București, 1913–1949.
DER 2007 – Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic al limbii române, Ediție îngrijită și
traducere din limba spaniolă, de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin,
București, Editura Saeculum I. O.
DLR – Dicționarul limbii române, serie nouă [publicat de Academia Română], tomul VI [M],
București, 1965 și urm.
DLRLC 1955–1957 – Dicționarul limbii române literare contemporane, vol. I–IV, București,
Editura Academiei.
DLRM 1958 – Dicționarul limbii române moderne, București, Editura Academiei Republicii
Populare Române.
Farcaș, Ioan-Mircea, 2008, Graiul și etnografia satului Vad, Baia Mare, Editura Universității de
Nord.
Farcaș, Ioan-Mircea, 2009, Lexicul subdialectului maramureșean, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
Graur, Alexandru, 1963, Etimologii românești, București, Editura Academiei.
Mării, Ion, 2002, Harta lexicală semantică, Cluj-Napoca, Editura Clusium.
MDA2 2010 – Mic dicționar academic, ediția a doua, București, Editura Univers Enciclopedic
GOLD.
Mihail, Zamfira, 1978, Terminologia portului popular românesc în perspectivă etnolingvistică
comparată sud-est europeană, București, Editura Academiei.
NODEX 2002 – Noul dicționar explicativ al limbii române, București, Editura Litera Internațional.
Pavel, Emilia, 1976, Portul popular moldovenesc, Iași, Editura unimea.
PR 1995 – Le Nouveau Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française,
nouvelle édition du Petit Robert de Paul Robert, texte remanié et amplifié sous la direction de
Josette Rey-Debove et Alain Rey, Paris, Dictionnaires Le Robert.
Pușcariu, Sextil, 1941, „Disimilarea, diferențierea, despicarea, disocierea și înmugurirea sonantelor”,
Dacoromania, vol. X, București, p. 374-403.
Scriban, August, 1939, Dicționaru limbii românești, Iași, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”.
Stoica, Georgeta, 1976, Podoabe populare românești, București, Editura Meridiane.
Stoica, Georgeta, Virgil Vasilescu, Portul popular din Gorj, Târgu iu, Comitetul udețean pentru
Cultură și Educație Socialistă Gorj.
Șăineanu, Lazăr, 1900, Influența orientală asupra limbei și culturei române, vol. I–III, București,
Editura Librăriei Socec & Co.

NOTES ON THE TERMINOLOGY OF THE ROMANIAN FOLK COSTUMES: ʻHEAD WRAPPER FOR
WOMENʼ IN ALR I AND NALR

(Abstract)

The work approaches, from an onomasiological point of view, the terms referring to ʻhead wrapper for
womenʼ based on the answers obtained for question [1876] from Atlasul lingvistic român I / Romanian linguistic
atlas (ALR I) ‒ unpublished material (the way the question was addressed is not exactly known and the answers
are doubled during the inquiry) and the questions [1508] Broboadă ʻhead wrapper for women, used during the
cold season (winter)ʼ and [1509] Basma ʻhead wrapper for women, used during the hot season (summer)ʼ from
Chestionarul Noului Atlas Lingvistic Român (NALR), for which the answers have been published into the
regional linguistic atlases.
After analysing the answers and also the areas of the terms, we identify two categories of terms,
corresponding to the two notions: 1) terms for ʻhead wrapper for women, used during the cold season (winter)ʼ:
broboadă (and its variant propoadă), casincă, șalincă, șirincă, and so on; 2) terms for ʻhead wrapper for women,
used during the hot season (summer)ʼ: basma, buiama, cimber, peșchir, and so on. The terms are registered in

371
ALR I and also in the regional atlases. Another category is represented by the generic terms, referring to both
notions aforementioned, the distinction being made by their modifiers (cârpă de lână, chișchineu subțire,
năframă groasă). There are also terms of Turkish and French origin (bariz, batistă, cașmir, șal), borrowed from
the literary language, through trade, and because of the influence of the city wear and inter-regional
relationships.
As a general phenomenon, we also notice the semantic evolution from ‘woven material’ to ʻan object
made from the specific fabricʼ.

372
 CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE ALE DELR
ÎN DOMENIUL NEOLOGISMELOR

ION GIURGEA*, CRISTIAN MOROIANU*,** şi MONICA VASILEANU*,**

* Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti
** Universitatea din Bucureşti

1. Introducere

Etimologia este una dintre disciplinele lexicologiei care necesită nu numai argumente
lingvistice pentru stabilirea originii şi evoluţiei formale şi semantice a unităţilor limbii, ci şi
argumente de ordin extralingvistic (cronologic, geografic, istoric, cultural). De aceea, exerciţiul
de stabilire a unei etimologii presupune luarea în considerare, complementară, a tuturor acestor
factori, a căror contribuţie, credem noi, trebuie evidenţiată ori de câte ori este nevoie, atât în
lucrările de specialitate, cât şi în dicţionarele explicative. Într-o variantă dezirabilă, la secţiunea
dedicată originii fiecărei intrări de dicţionar trebuie acordată o atenţie particulară soluţiei sau
soluţiilor propuse de către autori, din care cititorul, specialist sau nu, să înţeleagă raţiunea
relaţiei stabilite între cuvântul românesc şi corespondentul său etimologic: în cazul unei
propuneri de etimologie internă, dacă un anume afix se poate combina cu trăsăturile
morfosemantice ale bazei, dacă un eventual caracter insolit al asocierii derivative se explică prin
nivelul de limbă şi, implicit, prin intenţia autorului, dacă aparenţa formală a unei structuri
analizabile este argumentabilă şi din punct de vedere semantic etc.; în cazul unei propuneri de
etimologie externă, dacă ipoteza unei presupuse limbi-surse poate fi sprijinită cronologic,
geografic, socioistoric şi cultural sau dacă există posibilitatea – argumentabilă – a unei surse
multiple. În esenţă, din această introducere pot fi extrase, implicit, criteriile de stabilire a unei
etimologii ştiinţifice, discutate în detaliu de către lucrările de specialitate şi reluate de către noi
într-un recent material publicat în revista Diacronia (v. Giurgea, Moroianu şi Vasileanu, 2020).
În materialul de faţă, continuăm seria de exemple discutate în articolul menţionat supra,
propunând soluţii în măsură să clarifice unele dintre aspectele ameliorabile ale componentei
etimologice din dicţionarele noastre academice, în primul rând din DEX şi DLR. Ne-am
concentrat atenţia asupra literelor A şi D1, la care am adăugat diverse componente ale familiilor
lexico-etimologice grupate în jurul radicalelor care încep cu aceste litere şi discutate de noi în
volumele – aflate în lucru – ale DELR şi care urmează a fi publicate, într-un viitor apropiat, într-o
structură unitară, inclusiv online. Am menţinut în discuţie categoria neologismelor din două
motive principale: primul, sunt cuvinte care atrag atenţia publicului (chiar dacă printre ele am
inclus şi exemple rare, ieşite din uz sau tehnice); al doilea, permit o cercetare – absolut necesară
şi benefică – a surselor de informare online (dicţionare, articole, cărţi etc.).

1
Litera B apărută iniţial nu a fost încă revăzută, litera A a fost de curând revăzută, iar litera D este în curs de
redactare. Exemplele de la litera C au fost discutate în articolul din „Diacronia” citat mai sus.
 Am grupat materialul în funcţie de criteriile necesare stabilirii unei etimologii ştiinţifice
(formal, semantic, cronologic, cultural-istoric, al frecvenţei şi al circulaţiei în limba-sursă),
atrăgând atenţia inclusiv atunci când, în cazul unui singur exemplu, concură mai multe
asemenea criterii. La final, am dat câteva exemple de situaţii în care dicţionarele nu indică
niciun etimon şi cărora am încercat să le dăm soluţii proprii. Structural, analiza începe cu
indicarea etimologiilor discutabile din punctul de vedere al criteriilor menţionate, urmată de
soluţiile propuse în DELR şi de argumentarea lor.

2. Criteriul formal

În unele cazuri, etimonul propus anterior nu se află într-o corespondenţă formală adecvată
cu termenul românesc. Astfel, pentru amonificáre „proces de formare a amoniacului prin
descompunerea proteinelor şi a altor compuşi organici din sol sub acţiunea microorganismelor”,
s-a trimis la fr. ammonisation (DEX: „după fr. ammonisation”), însă forma aşteptată în cazul
acestui etimon, cu obişnuita substituţie a sufixului, ar fi fost amonizare. DELR a identificat ca
etimon engl. ammonification. Verbul anatemizá nu poate fi o adaptare a fr. anathématiser (cum
susţine CADE) sau a verbului german corespunzător (cum susţine DA), care este
anathematisieren. Nu este exclusă o derivare internă din anatemă (CDER, DEX), însă, dată
fiind şi atestarea timpurie a termenului (1845, Heliade-Rădulescu, O.2 III, 126), DELR a
adăugat etimoanele externe it. anathemizzare şi lat. anathemizare.
Uneori DLR interpretează drept variante cuvinte care, potrivit criteriului formal, trebuie
considerate unităţi lexicale diferite. Astfel, pentru dejun, care este un postverbal de la dejuna (<
fr. déjenuner), DLR notează ca variante formele dejené, dejoné, dejiné (accentuându-le, eronat,
dejéne, dejóne, dejíne), care au circulat la începutul secolului al XIX-lea. Este vorba, de fapt, de
un împrumut din fr. déjeuner (s.m.) „dejun”. Cum acest etimon conţine sufixul -er (de origine
infinitivală), formele provenite din el nu pot fi considerate variante etimologice ale lui dejun. La
fel, delibráţie „scăpare, eliberare, mântuire” (atestat doar în Costinescu, V.) nu poate fi variantă
a lui delivrenţă (cum susţine DLR), deoarece conţine alt sufix. DELR îl consideră derivat intern
de la varianta delibra a verbului delivra (< fr. délivrer; forma delibra reprezintă o adaptare după
etimonul latin al cuvântului francez, dēlīberāre < līberāre „a elibera (din sclavie)” < līber
„liber”). Uneori formele interpretate în mod greşit ca variante se deosebesc, parţial, şi prin sens.
Astfel, verbul învechit, folosit în Transilvania, dimíte „a trimite (lăsând liber), a elibera; a
demite”, nu poate fi considerat variantă a lui demite „a destitui”, cum face DLR: dimite este un
împrumut din lat. dimittere „a trimite (în părţi diferite), a lăsa să plece, a destitui” (< dis- +
mittere), pe când demite „a destitui” provine din fr. démettre, care este împrumutat din lat.
demittere „a lăsa în jos, a lăsa să cadă” (< de- + mittere), cu sensul după lat. dimittere.
În cazul substantivului, rar, decrepíre, DLR indică, vag, „după fr. décrépir”. Fără să fie
greşită (existenţa verbului în franceză putând influenţa, indirect, crearea substantivului discutat
pe teren românesc), trimiterea la verbul décrépir este cu totul insuficientă. În realitate, româna
împrumutase, de multă vreme, adjectivul participial decrepit care, deşi nu este atestat la noi cu
valoare verbală, a fost asimilat participiilor – fapt întărit de buna cunoaştere a limbii franceze în
pătura socială care știa şi folosea acest cuvânt – şi pe această bază s-a putut crea la noi un
abstract în -re.
Un alt motiv de respingere a etimologiilor propuse îl reprezintă caracterul neobişnuit al
derivării: astfel, pentru amhár, -ă adj., s.m., s.f. „(persoană) care face parte din populaţia
majoritară a Etiopiei; limba semitică vorbită de această populaţie”, DEX propune ca etimon
toponimul Amhara. Dar în română numele de locuitori şi de limbi şi adjectivele derivate de la

374
un toponim au întotdeauna un sufix. Aşadar, am considerat că amhar provine din fr. sau engl.
Amhara(s).
Pentru derivatele agentive în -tor (adjective şi nume), este mai firească derivarea directă de
la un verb, decât o derivare cu prefix de la alt derivat în -tor. Astfel, adjectivul învechit deviitór
„care provine din, descendent” (atestat în 1837, Săulescu, Hr.2) este explicat de DLR din de- +
viitor. Însă sensul „a proveni” este atestat, la începutul sec. XIX, şi pentru neologismul deveni
(posibil ca urmare a unui calc după germ. abkommen < ab- „de-” + kommen „a veni”, căci atât
etimonul direct francez, cât şi sursa sa latină deuenire nu au acest sens). De aceea, este de
preferat derivarea lui deviitor din deveni, ţinând seama de faptul că în acea perioadă viitor încă
mai funcţiona ca derivat agentiv regulat al lui veni. De altfel, forma mai nouă devenitor este
atestată şi ea, cu sensul „care provine din”, considerată în mod corect de DLR ca derivată din
deveni. DELR tratează pe deviitor şi devenitor ca variante, dat fiind că avem de-a face cu acelaşi
sufix şi acelaşi verb-bază, diferenţa venind de la folosirea unui alomorf al verbului-bază (vii- în
loc de ven-).

3. Criteriul semantic

Etimoanele propuse anterior au fost respinse din motive semantice în următoarele situaţii:
a) Nu se respectă semantica termenului în limba-sursă:
Pentru verbul recent anvelopá „a acoperi o clădire cu material termoizolant” (atestat,
potrivit DCR3, în 2010), dicţionarul citat propune fr. envelopper. Însă acest cuvânt nu are sensul
specializat din română, ci înseamnă „a înveli, a înfăşura, a înconjura”. Postverbalul său
enveloppe stă la originea românescului anvelopă, cu numeroasele sale sensuri tehnice. Printre
acestea se numără şi sensul „înveliş exterior al unei clădiri” (existent şi în franceză), dar nici
acesta nu explică suficient verbul românesc. Pasul hotărâtor a fost apariţia sintagmei anvelopă
termică pentru a desemna ansamblul materialului termoizolant, prin calc după engl. thermal
envelope, fr. enveloppe thermique. Prin urmare, DELR a considerat verbul ca fiind o formaţie
românească.
Verbul arondá „a repartiza cartiere, instituţii, locuitorii unui cartier unui anumit centru
administrativ sau de servicii publice (spitale, şcoli etc.); (înv.) a împărţi un teritoriu în unităţi
administrative; (înv., rar) a-şi rotunji, întregi teritoriul”, atestat în 1876 (forma arondáre,
Eminescu, O. IX, 264), nu se explică direct din francezul arrondir, cum propune DEX, fiindcă
acest verb, care înseamnă „a rotunji”, nu are sensurile specializate ale cuvântului românesc
(doar sensul rar „a-şi rotunji, întregi teritoriul” s-ar putea explica prin franceză). Un etimon mai
apropiat din punct de vedere semantic, chiar dacă nu întru totul sinonim, este germ. arrondieren
„a rotunji; a comasa terenuri; a redesena, a ajusta hotarele”. Cum cele mai vechi atestări ale
termenului sunt în general din Transilvania sau fac referire la Transilvania, considerăm că acest
verb a pătruns întâi din germană, cu sensul administrativ, iar apoi şi-a modificat sensul după
arondisment, ajungând la sensul, cel mai cunoscut, „a repartiza unui anumit centru administrativ
sau de servicii publice”.
Pentru decróş „retragerea sau ieşirea în afară a unui element arhitectural faţă de
aliniamentul ansamblului”, atestat în 1937 (Gr. Ionescu, Ist. arhit.), nu se poate admite fr.
décroche, cuvânt neînregistrat cu acest sens (un décroche a fost întâlnit numai ca termen din
argoul toxicomanilor, cf. https://www.larousse.fr/ dictionnaires/francais/décroche/22463). Am
propus, de aceea, o derivare regresivă din decroşa, întărită, poate, de fr. décroché, atestat cu
sensul cuvântului românesc.
2
Siglele citate pentru primele atestări ale cuvintelor sunt decodate în DELR II/II, Clac-Cyborg.

375
 Uneori etimonul eronat se datorează unei confuzii paronimice prezente în limba de origine.
Astfel, verbul depontá „a demonta podurile folosite în operaţii militare” nu provine din fr.
dépointer (cum susţin DEX şi DLR), care înseamnă „a schimba direcţia de tragere a unei arme;
a scoate punctele care ţin strânsă o ţesătură”, ci din fr. déponter, un derivat din pont „pod”.
În alte situaţii, neconcordanţa semantică apare doar pentru unul dintre sensuri. Astfel,
areologíe „(lingv.) studiu al distribuţiei ariilor dialectale pe un anumit teritoriu; (biol.) disciplină
care studiază arealul de răspândire a speciilor de plante” provine, într-adevăr, din fr. aréologie
cu sensul lingvistic, însă pentru sensul biologic nu am putut identifica nicio sursă străină; prin
urmare, înclinăm să credem că termenul biologic a fost format în română, de la arie „areal”.
Uneori, pe baza criteriului semantic, DELR a completat etimologia adăugând un model
extern la cele propuse anterior. Astfel, substantivul învechit despărţămấnt, derivat de la verbul
despărţi, este explicat în general ca format pe modelul fr. département (TDRG, CADE, SDLR,
DLR, DEX). Acest model este corect pentru sensul „departament”. Dar cuvântul este atestat cu
multe alte sensuri inexplicabile prin etimonul francez: „diviziune, secţiune; compartiment;
detaşament militar; diviziune a regnului vegetal sau animal; (Săcele) partea cartilaginoasă a
nasului care desparte nările”. Acestea au ca model germ. Abteilung (< ab- „de-” + teilen „a
împărţi” < Teil „parte”). Prima atestare în scrierea unui profesor din Blaj (anul 1842, Rus, I. I.,
197) susţine influenţa germană.
b) Se propune o derivare internă care nu satisface semantica afixului românesc:
Verbul învechit exarendá „a da în arendă”, atestat la Bariţiu, (Ist. Transilv. I, 659, anul
1889) nu poate proveni din arenda cu prefixul ex-, cum propune DLR, deoarece ne-am fi
aşteptat la un sens „a scoate din arendă”; este vorba, de fapt, de un împrumut din lat.
exarendare, atestat în latina din Transilvania. În aceeaşi situaţie sunt desudá (atestat exclusiv în
dicţionare din a doua jumătate a sec. XIX) „a asuda, depunând mari eforturi”, un împrumut din
lat. desudare, şi nu formaţie internă de la de- şi (a)suda (cum propune DLR), şi deperí (rar,
atestat în a doua jumătate a sec. XIX) „a dispărea, a se degrada (până la dispariţie)”, împrumut
din lat. deperire, şi nu derivat din de- şi pieri (cum susţine DLR). În acest din urmă caz, este şi o
nepotrivire formală, verbul având în radical -e- în loc de -ie-. DLR notează şi o variantă depieri,
dar o asemenea formă nu a fost găsită nicăieri (DLR nu specifică atestarea).
DLR atribuie verbului deşterne două sensuri: (1) „a strânge ceva aşternut” şi (2) „a (se)
întinde, a (se) desfăşura, a (se) înfăţişa (pe dinaintea ochilor)”, iar ca etimologie, propune des- +
[a]şterne. Această soluţie se poate admite doar pentru primul sens, pentru care, de altfel, există
şi atestări populare. Pentru al doilea, cele mai multe atestări au forma dişterne; verbul apare la
Eminescu şi este preluat de alţi autori, rămânând exclusiv literar, poetic. Absenţa sensului
privativ aşteptat pentru prefixul de(s)- ca şi predominanţa formelor cu -i- în radical ne fac să
vedem un cuvânt diferit, un împrumut literar din lat. disternere „a desfăşura, a întinde, a
aşterne” (< dis- + sternere „a aşterne”), românizat după termenul moştenit din familia lat.
sternere, verbul aşterne.
c) Se propune o derivare internă care nu satisface semantica bazei:
Termenul defensísm, folosit în epoca comunistă cu sensul „atitudine de sprijinire a
războiului ca război de apărare, în special cu referire la Primul Război Mondial”, nu se poate
explica ca derivat intern de la defensă, fiindcă acest termen, la data respectivă, nu mai era folosit
cu sensul „apărare” (cuvântul a rămas curent doar cu sensul zoologic „fiecare dintre cei doi colţi
ai unor mamifere – elefant, hipopotam, rinocer”). DELR propune un etimon extern, fr.
défensisme.
d) Explicaţia propusă se bazează pe neînţelegerea sensului cuvântului tratat:

376
 Pentru verbul desluşi (forma iniţială dosluşi < bg. dosluşam), s-a creat, în secolul XIX, o
formă deslucí ca urmare a unei etimologii populare, cuvântul fiind interpretat ca un termen de
origine latină, de la luci. DLR atribuie acestor forme un sens eronat „a străluci” şi le consideră
ca derivate din des- + luci.
Prezentăm acum câteva exemple în care etimonul propus de alte dicţionare nu satisface
nici criteriul formal, nici cel semantic: verbul învechit şi rar dedemná „a dispreţui, a considera
nedemn, a nesocoti” (atestat 1870, Costinescu, V.) este considerat de DLR variantă a lui
dezdăuna (sic!). De fapt, este vorba de un împrumut din fr. dédaigner, cu românizare după
etimonul latin al termenului francez (dédaigner < dé- + daigner < lat. dignare = dignari „a
socoti demn” < dignus), aplicându-se regula fonetică lat. -gn- > rom. -mn-, ca şi în împrumutul
demn (< lat. dignus, fr. digne). Termenul geologic delúviu „material sedimentar provenit din
alterarea şi dezagregarea rocilor, aflat în curs de scurgere pe pantele versanţilor” nu poate fi
împrumut din lat. diluuium, cum propune DEX (termenul latin înseamnă „potop, distrugere”).
Etimonul propus de DELR este engl. deluvium (< de- + -luvium extras din seria alluvium,
colluvium, diluvium, proluvium < lat. alluuium, colluuium, diluuium, proluuium, de la rădăcina
vb. lauere „a spăla”).

4. Criteriul cronologic

Informaţiile referitoare la primele atestări ale cuvintelor sunt necesare în stabilirea

etimologiei. În lipsa lor, lexicografii pot atribui origini greşite: fie subsumează un lexem unei
influenţe cultural-lingvistice care încetase la data împrumutului, fie, dimpotrivă, îl atribuie unui
contact lingvistic ulterior. Reevaluarea primelor atestări ale cuvintelor aduce şi reevaluări
etimologice.
Astfel, altán, s.n., „terasă, balcon”, este atestat în 1862 (Pontbriant, D.), când influenţa
neogrecească asupra limbii române încetase, de aceea etimonul ngr. ἀλτάνα (< it. altana),
propus de CDER 217, nu este acceptabil. DELR propune, atât în baza criteriului cronologic, cât
şi a celui formal, germ. Altan(e), cu aceeaşi origine îndepărtată (< it. altana < v.it. altano „înalt”
< alto „înalt” < lat. altus). Situaţia inversă se întâlneşte în cazul substantivului aristocraţíe,
atestat în 1678 (var. aristocráţie, Cheia în., 31r), care, la acea perioadă şi pentru sursa indicată,
trebuie raportat la slavonul de redacţie ucr. aristokracija (< pol. < lat.). Ulterior, în alte surse,
cuvântul a fost reîmprumutat din lat. neol. aristocratia şi din fr. aristocratie. Ngr. αριστοκρατία
este de luat în calcul pentru varianta aristocratíe. DEX şi MDA indică numai etimonul francez,
care este insuficient.
Periodizarea influenţelor cultural-lingvistice asupra limbii române a ajutat redactorii DELR
să completeze etimologiile propuse de alte dicţionare academice. Astfel, pentru defométru
„aparat pentru măsurarea indicilor de plasticitate ai cauciucului şi ai amestecurilor de cauciuc”,
atestarea în 1960 (LTR2) impune luarea în considerare a cuvântului rusesc defometr (< germ.),
pe lângă etimonul sugerat de DLR prin indicaţia destul de vagă „cf.”, germ. Defometer. La fel,
în cazul termenului dermatoscopíe „examen microscopic al suprafeţei pielii”, sursa cea mai
probabilă este engl. dermatoscopy (< gr. δέρμα, -ατος + -σκοπία < σκόπος „care priveşte,
observă” < σκέπτειν „a privi, a observa”), întrucât este atestat în 1978 (DN3), într-o perioadă în
care influenţa engleză deja se resimţea. În plus, termenul a fost creat de dermatologul american
Leon Goldman, care a folosit laserul pentru acest gen de analize, aşadar istoria referentului
susţine sursa engleză. Redactorii DELR nu au exclus complet posibilitatea să fi intrat în română
şi prin fr. dermatoscopie, susţinută de DEX, DLR, dar coroborarea criteriului cronologic cu cel
al istoriei conceptului susţine ipoteza împrumutului direct din engleză.

377
 Redactorii DELR s-au bazat şi pe criteriul cronologic atunci când au avut de ales între
etimologia internă şi cea externă. În cazul substantivului despotát „teritoriu guvernat de un
despot; demnitate de despot”, atestarea în Şincai, Hr. II, 337 (în 1812) indică drept etimon lat.
despotatus, întâlnit în scrieri neolatine, mult mai plauzibil decât o derivare internă de la despot,
cum propune DLR. Pentru atestările mai târzii, DELR acceptă ca posibil şi fr. despotat, indicat
ca etimon în DEX.

5. Criteriul cultural-istoric: istoria conceptului/referentului

În unele cazuri în care dicţionarele au propus o derivare internă, deşi criteriul semantic este
satisfăcut, caracterul tehnic, specializat al termenului ne-a făcut să adoptăm o sursă externă: ştiut
fiind că diferitele discipline tehnice sau ştiinţifice nu s-au dezvoltat separat în Ţările Române, ci
ca parte a unui spaţiu comun european (şi mai târziu global), este de presupus, atunci când
termenii specializaţi apar şi în limbile occidentale, că româna i-a împrumutat, atât timp cât nu
avem indicaţii asupra originii termenului în opera unui anumit savant român.
Astfel, redactorii DELR au optat pentru împrumut în cazul adj. anionactív „(despre
substanţe) care face schimbul de ioni”, propunând fr. anionactif şi acceptând totodată şi
propunerea MDN, germ. anionaktiv. Substantivul delaiór „cuvă circulară sau poligonală de
mari dimensiuni, în care se amestecă materiale solide cu apă” trebuie considerat un împrumut
din fr. délayeur şi nu derivat de la verbul delaia, după cum indică DLR. De asemenea,
developéza, un utilaj pentru developarea, fixarea şi spălarea filmelor, folosit în fotogrammetrie,
nu este un instrument inventat în România, de aceea fr. développeuse trebuie considerat
etimonul cuvântului, şi nu verbul românesc developa (DLR)3. Concepte medicale precum
epidermiál „epidermic” sau microbactérie trebuie raportate la etimoanele externe, fr.
épidermial, germ. epidermial,4 respectiv fr. microbactérie, nefiind formaţii româneşti de la
epidermă (DLR), respectiv bacterie (DEX). Termenul tehnic din logică subalternáre „raport
între judecăţile universale şi judecăţile particulare de aceeaşi calitate”, este un împrumut din fr.
subalternation şi germ. Subalternation (< lat. med. subalternatio, -onem), cu echivalarea
sufixului (etimonul german a mai fost propus de MDN), şi nu formaţie românească din sub2- +
alternare (DLR)5.
În cazul diminutivului masculin amoráş, derivarea internă nu poate explica sensul special
„reprezentare, în artele plastice, a zeului dragostei (Cupidon) ca un copil gol cu aripi”, al cărui
referent nu este specific culturii române. De aceea, DELR adaugă o sursă externă de calc,
anume it. amoretto.
Pentru alte cuvinte, informaţia enciclopedică a fost necesară pentru a distinge între
posibilele surse externe. Substantivul enarmóniu „instrument cu ancii libere asemănător cu
armoniul, care are şi clape albe”, atestat şi în forma enharmónium, este împrumutat din germ.
Enharmonium, numele unui instrument inventat şi înregistrat de muzicianul japonez Shohé
Tanaka în 1890, Berlin. Este de presupus că numele a intrat în limbă odată cu importarea
obiectului propriu-zis, din această cauză este de respins propunerea etimologică a DLR, anume
it. enarmonio (cuvânt pe care, de altfel, nu l-am putut atesta cu acest sens).

3
Criteriului relaţiei cu referentul este completat, în acest caz, de cel al productivităţii sufixului avut în vedere.
4
Pentru acest exemplu, criteriul cronologic este un argument suplimentar. Prima atestare a cuvântului este în
1859 (Polizu, P. anat. 133), la un autor germanofil, într-o perioadă în care sufixul -al nu era productiv în limba
română.
5
Și aici prima atestare indică un etimon străin: 1876 (Maiorescu, L. 59), așadar o lucrare de logică a unui
autor germanofil.

378
 Informaţia extralingvistică este necesară mai ales în cazul cuvintelor provenite de la
denumiri comerciale, specifice unui anumit spaţiu şi unui moment istoric destul de precis. În
această situaţie, produsele veneau însoţite de eticheta comercială, de aceea este de presupus un
împrumut direct din limba în care s-a format respectiva denumire. Astfel, pentru amiezítă „strat
de beton asfaltic, folosit la pavarea drumurilor”, etimonul propus în DELR este engl. amiesite, o
denumire comercială, creată pe baza numelui inventatorului, americanul oseph Hay Amies.
Similar, aristón „vechi aparat muzical care, acţionat cu o manivelă, execută mecanic ariile
înregistrate pe cilindri sau pe discuri” este o denumire comercială de origine germană, articolul
fiind produs la fabrica Leipziger Musikwerke între 1880 şi 1910. Ţinând cont de aceste date
extralingvistice, am propus aşadar ca surse directe limbile în care au fost create originar cele
două cuvinte, acceptând doar ca posibilitate provenienţa şi din fr. amiésite, respectiv din fr.
ariston. În aceeaşi situaţie se află dermatínă „înlocuitor sintetic al pielii animalelor folosit în
industria încălţămintei şi a marochinăriei, bazat pe măcinarea unor deşeuri de piele tăbăcită şi
folosind ca liant emulsii de latex de cauciuc natural sau adezivi pe bază de răşini sintetice”,
provenind din engl. dermatine, denumire comercială (formată pe baza gr. δέρμα, -ατος „piele”),
posibil intrată prin fr. dermatine (considerat etimon cert şi unic în DEX, DLR).
Tot contactul cultural cu limbile occidentale ne-a făcut să adăugăm, pentru unele cuvinte
formate în română, un model extern. Astfel, este greu de crezut că specializarea cu sensul „a
face să-şi piardă speranţele, încrederea” a unui derivat privativ de la un verb care înseamnă „a
amăgi, a crea o iluzie” s-a petrecut independent în română (dezamăgí), franceză
(desilussionner) şi germană (enttäuschen). Adăugând la aceasta faptul că dezamăgi aparţine, în
română, registrului cultivat şi are ca primă atestare o traducere din franceză (1786-1788,
Gherasim, Şt. stihii, 7v), am considerat acest cuvânt un calc după franceză şi germană (al doilea
model fiind valabil în primul rând pentru autorii din Transilvania, de pildă Petru Maior). Un caz
în care calcul este şi mai evident, datorită neproductivităţii prefixoidului în română, este
sinamăgí „a se înşela pe sine”, un verb învechit care a circulat în Transilvania (atestat la 1900,
Barcianu, D.) şi pe care DLR îl consideră creaţie românească din sine + amăgi. Este vorba de un
calc după germ. selbsttäuschen.

6. Criteriul circulaţiei/frecvenţei în limba-sursă

Pentru stabilirea etimologiei unui cuvânt românesc sunt necesare şi informaţii referitoare la
circulaţia presupusului etimon în limba-sursă. În cazul unor etimoane indicate de DEX şi DLR,
potrivite sub aspect formal şi semantic, dar puţin frecvente în limba-sursă, redactorii au ales sau
au adăugat etimoane directe din alte limbi, care au o circulaţie mai amplă. De exemplu, pentru
amfigoníe „înmulţire sexuată în care gameţii uniţi provin de la indivizi deosebiţi”, DEX indică
un etimon fr. amphigonie, cuvânt rar, de aceea DELR a pus pe primă poziţie germ. Amphigonie
(termen creat de biologul german Ernst Haeckel, pe baza gr. ἀμφι- „de ambele părţi” şi -γονία <
γονος, din radicalul *gen-/gon- al verbului γίγνεσθαι „a se naşte”), admiţând totuşi şi
posibilitatea împrumutului din franceză. La fel, DEX indică pentru anglíst un etimon fr.
angliste, cuvânt rar; fără a respinge această ipoteză, DELR adaugă, cu un grad mai mare de
probabilitate, germ. Anglist. Ipoteza este susţinută şi de un alt cuvânt din aceeaşi familie,
anglístică, atestat în 1932 (Arhiva XXXIX, 123), pentru care DELR indică etimonul germ.
Anglistik, acceptând pentru atestările mai recente şi engl. anglistics propus de DEX. Pentru
originea germană pledează şi criteriul cronologic: cuvântul englez este atestat în 1930 (Merriam-
Webster), deci cu foarte puţin timp înaintea celui român, şi este considerat împrumut din
germană. Într-o situaţie similară se află termenul tehnic argentotipíe „procedeu de multiplicare

379
prin fotoreproducere în care developarea se face succesiv în soluţie de nitrat de argint şi de
oxalat de potasiu”, al cărui etimon a fost identificat de DELR în germ. Argentotypie; etimonul
propus de DEX, fr. argentotypie, a fost respins din cauză că a fost foarte rar atestat. Pentru
termenul geologic anteclíză „zonă bombată a unei platforme continentale, care se întinde pe o
suprafaţă mare şi are flancurile slab înclinate”, DEX indică etimonul fr. antéclise, un cuvânt rar.
Fără a respinge această soluţie, DELR adaugă un etimon mai probabil, rus. antekliza, un cuvânt
mai bine atestat. Petru această soluţie pledează şi atestarea cuvântului românesc – 1957 (LTR2 I,
447) – precum şi istoria conceptului: termenul a fost creat de geologul rus V. A. Terjaev în
1915, în forma antikliza, pe baza elementelor savante gr. ἀντι- „anti-” şi κλίσις „pantă,
înclinaţie”, după antiklinal „anticlinal” < fr., engl. anticlinal.
În unele situaţii, redactorii DELR nu au putut atesta deloc etimoanele propuse de
dicţionarele academice. De exemplu, pentru dentonomíe „clasificare a dinţilor”, DLR indică
etimonul fr. dentonomie, inexistent în dicţionarele, cărţile şi resursele electronice consultate.
Există însă engl. dentonomy, termen format pe baza lat. dens, dentis şi gr. ὄνομα „nume”,
eventual şi influenţat de taxonomy „taxonomie”.
În alte situaţii, redactorii DELR au optat pentru etimologie internă din cauză că etimoanele
externe propuse în dicţionarele academice au circulaţie restrânsă sau nu au putut fi deloc
atestate. Astfel, adjectivul atomoeléctric „care produce electricitate pe baza energiei atomice”
este compus din atom + electric. Fr. atomoélectrique propus de DEX este atestat exclusiv în
texte scrise de români. Substantivul bioamplificatór „aparat electronic folosit pentru
amplificarea biopotenţialelor musculare” este format în română după engl. bioamplifier;
etimonul indicat în DEX, fr. bioamplificateur, este un cuvânt rar, neatestat anterior cuvântului
românesc. Tot pentru compunere internă au optat redactorii DELR în cazul substantivului
decoromaníe „manie pentru decoruri sau pentru decoraţiuni excesive”, întrucât fr. décoromanie
indicat de DEX şi DLR nu are circulaţie. O situaţie paradoxală se întâlneşte în cazul cuvântului
paleoastronaútic, -ă adj., s.f. „referitor la pretinse mărturii ale unor contacte străvechi cu
astronauţi (de origine extraterestră); pseudo-ştiinţă care se ocupă cu studierea acestor contacte”,
format în română din paleo- (< gr. παλαιός „vechi”) + astronautic(ă). Pentru acesta, DEX
propune un etimon extrem de rar în limba-sursă, fr. paléoastronautique, deşi alt cuvânt din
aceeaşi familie, paleoastronaút, este explicat în DEX ca formaţie internă din paleo- +
astronaut. În fine, adjectivul desmodróm „desmodromic” este derivat regresiv din
desmodromic „(despre un mecanism, legăturile unui mecanism) care asigură o mişcare univoc
determinată a oricărui element condus, indiferent de numărul de elemente conducătoare şi de
viteza de mişcare a elementului considerat” şi nu împrumutat din fr. desmodrome (DLR, DEX),
cuvânt a cărui existenţă nu a putut fi confirmată6.
În câteva situaţii, DELR a acceptat ca posibilă, dar într-un grad mai redus, şi etimologia
propusă de DEX, adăugând însă formarea internă ca etimologie cu grad mai ridicat de
probabilitate. Astfel, pentru adjectivul monoáx „cu o singură axă”, compunerea din mono- (< fr.
mono-, gr. neol. μόνος „singur”) + axă este mai plauzibilă decât împrumutul din fr. monoaxe, un
cuvânt rar, atestat mai ales în cristalografie. La fel astrodróm „loc de decolare şi aterizare a
navetelor spaţiale”, este mai degrabă compus din astro- + -drom „pistă” (extras din aerodrom,
cosmodrom, hipodrom) decât împrumutat din fr. astrodrome, rar atestat.

6
Nu poate fi scoasă din discuție nici posibilitatea unui etimon rusesc: adjectivul desmodromnyj, discutabil,
totuşi, deoarece cuvântul este atestat deja în LTR1 din 1949, moment în care influența sovietică era abia la început.

380
 7. Cazuri în care dicţionarele nu au propus niciun etimon

În general, neologismele sunt însoţite în dicţionarele academice de indicaţii etimologice,

întrucât limbile-sursă sunt suficient de bine documentate. Există însă şi situaţii în care DEX şi
DLR nu au oferit un etimon precis, ci doar au indicat o înrudire mai vagă prin „cf.”. De
exemplu, pentru aramáic, -ă adj., s.f. „(referitor la) limba vorbită de arameeni”, DEX trimite la
arameean, cuvânt înrudit, dar care nu constituie etimonul direct. DELR a identificat aici
etimoanele precise, anume germ. aramäisch, ulterior şi engl. Αramaic. Regionalismul
moldovenesc armónie „acordeon” a fost pus în relaţie de DEX cu armonică, armonie1, dar
etimonul exact este pol. harmonia (DELR). Pentru adjectivul deltoidéu „(despre muşchi)
deltoid”, DLR trimite la sinonimul lui, deltoid, în schimb DELR propune lat. neol. deltoideus (<
gr. δελτοειδής). Adjectivul descríptic „descriptiv, de descriere” este etimologizat în DLR doar
printr-o trimitere la scriptic; DELR indică aici o origine internă (din descripţie, descriptiv, cu
substituţia sufixului), în care acceptă şi o eventuală influenţă formală a lui scriptic sau, mai puţin
probabil, un împrumut din fr. descriptique, care este un cuvânt foarte rar. În cazul termenului
gramatical destinatív adj. „(despre caz) care exprimă scopul”, DELR identifică un etimon
extern, fr. destinatif , în vreme ce DLR face doar o trimitere vagă la verbul destina.
Destul de rar s-a întâmplat ca dicţionarele academice să nu identifice niciun etimon şi
niciun cuvânt înrudit, lăsând în paragraful etimologic precizarea „et. nec.”. Prezentăm aici două
exemple în care DELR a elucidat etimologia acestor cuvinte problematice. Verbul învechit
delogiá „a alunga, (spec., mil.) a face să-şi părăsească poziţia” provine din fr. déloger (< dé- +
loger „a plasa, a adăposti, a caza” < loge „adăpost” < francic laubja, cf. v. germ. de sus louba
„copertină”, lat. med. laubia „galerie, portic”), cu adaptarea latinizantă a fr. -ge- (cf. elogia,
privilegiu, privilegia etc.), fiind aşadar înrudit cu lojă. Substantivul detonít „substanţă explozivă
foarte brizantă” este prezentat ca având etimologie necunoscută în MDA, „etimologie incertă”
în ediţia din 1986 a DN, iar în DLR este înregistrat ca variantă a lui detúnet, însă sub intrarea
respectivă se găseşte doar forma detónit. Detonít provine din germ. Detonit (< detonieren „a
detona” + sufixul -it caracteristic numelor de explozive).

8. Concluzii

În urma analizei de mai sus, reiterăm necesitatea luării în considerare a tuturor criteriilor
care concură la obţinerea unei etimologii corecte şi complete, inclusiv atunci când se
întrezăreşte posibilitatea unei etimologii multiple, interne, externe sau mixte. Plecând de la
premisa că discuţiile de acest fel vor contribui la reevaluarea unei atitudini mai nuanţate faţă de
componenta etimologică a dicţionarelor noastre, vom susţine în continuare o abordare complexă
a etimologiei, apelând la criterii, mecanisme şi surse dintre cele mai diverse pentru a descoperi
de unde, cum şi în ce etape un anumit etimon a pătruns şi s-a adaptat structurii limbii noastre.
Din acest punct de vedere, cercetarea etimologică asupra neologismelor – mai ales a celor de
dată recentă – prezintă avantajul de a avea la dispoziţie surse electronice bogate de
documentare, prin intermediul cărora se poate ajunge la date care să reconstruiască în amănunt
istoria cuvântului şi a mediului în care acesta a fost creat, folosit şi preluat de către alte limbi.

Bibliografie

CADE = I.-Aurel Candrea, Gheorghe Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1931.

381
CDER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită şi traducere
din limba spaniolă de Tudora Şandru-Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, Editura
Saeculum I. O., 2002.
DA = Academia Română, Dicţionarul limbii române, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, tomul I,
partea I: A-B, Bucureşti, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, 1913.
DCR3= Florica Dimitrescu, Alexandru Ciolan, Coman Lupu, Dicţionar de cuvinte recente (DCR3),
ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Logos, 2013.
DELR = Dicționarul etimologic al limbii române, coordonat de Andrei Avram şi Marius Sala (vol. I,
II1), Ion Giurgea şi Cristian Moroianu (vol. II2), Editura Academiei Române, București, vol. I, A-B
2011, vol. II, partea I, Ca-cizmă, 2015, vol. II, partea II, Clac-cyborg, 2018.
DEX = Ion Coteanu, Lucreţia Mareş (coord.), Dicţionarul explicativ al limbii române, ediția a II-a,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996; reeditat cu adăugiri în 1998, 2009, 2012, 2016.
DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie nouă, redactori responsabili: acad. Marius
Sala şi acad. Gheorghe Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei, Literele D-E, 2006-2010.
DN3 = Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura
Academiei, 1978.
Giurgea, Ion, Cristian Moroianu şi Monica Vasileanu, 2020, „Despre tratamentul neologismelor în
DELR. Corijări şi completări etimologice”, Diacronia, 11, A158 (1-18), doi:10.17684/i11A158ro
MDA = Micul dicţionar academic, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, volumul I: A-C 2001;
volumul al II-lea: D-H 2002.
MDN = Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, ediţie revizuită, augmentată şi actualizată,
Bucureşti, Editura Saeculum, 2000.
Merriam-Webster = Merriam-Webster English Dictionary, online la https://www.merriam-
webster.com/
SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti. (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni,
arhaizme, neologizme, provincializme), Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939.
TDRG = H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, Bukarest, Staatsdruckerei, vol. II, 1911.

ETYMOLOGICAL CONTRIBUTIONS OF DELR WITH RESPECT TO NEOLOGISMS

(Abstract)

We present a number of new etymological solutions proposed by the Etymological Dictionary of

Romanian (DELR – Dicţionarul Etimologic al Limbii Române), an ongoing project of the Romanian Academy.
We discuss a number of so-called “neologisms” (modern cultural terms as well as recent words in general).
Apart from a few words for which no etymon had been previously proposed, our examples illustrate situations in
which the etymologies indicated by other academic dictionaries had to be rejected or supplemented. The material
is organized according to the main criterion used in our critique of the previous etymologies. Examples are
provided for all the relevant criteria, illustrating not only the linguistic aspects (the formal and semantic
correspondence), but also various historical and social considerations (the time and cultural environment of the
first attestations, the history of the concept, the circulation of the word in the source language).

382
 DIN LEXICUL MOŞTENIT AL LIMBII ROMÂNE.
TERMENI AFECTIVI ÎN CONTEXT ROMANIC

GABRIELA STOICA
Universitatea din Bucureşti
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Preliminarii

Lucrarea de faţă propune o scurtă analiză lexico-semantică și etimologică a unui segment

din vocabularul moştenit de română din latină: termenii aparţinând domeniului conceptual-
semantic al afectivităţii, având drept obiectiv principal discutarea şi evidenţierea aspectelor
complementare – conservatoare şi inovatoare – care sunt specifice acestui câmp lexico-semantic
particular, în raport cu latina şi cu celelalte limbi romanice. Analiza termenilor afectivi din
această perspectivă poate reliefa, in nuce, profilul particular al românei în context romanic,
adeseori remarcat ca atare.
Studiile consacrate lexicului latin moştenit de română au subliniat existenţa unor trăsături
specifice, proeminente și diferențiatoare (Pușcariu 1974 [1920]: 133-169, 1974 [1933]: 348-359,
1974 [1937]: 460-467; Puşcariu 1976 [1940]: 354-365, Densusianu I, 1961: 127-138; Niculescu
1965: 145-160; Niculescu 1999: 41-57; Fischer 1969: 110-173, Fischer 1985: 134-137, 152-154,
Rosetti 1986: 171-183, Cvasnîi Cătănescu 1996: 38-41, Sala 1998: 37-80, Ionescu-Ruxăndoiu şi
Stoica 2018: 225-228, 232-2361 etc.), printre care rusticitatea (pierderea termenilor de civilizaţie
urbană, în concordanţă cu rusticitatea/rusticizarea vieţii în Dacia post-romană), preferinţa pentru
termeni mai degrabă concreţi şi un caracter mai marcat din acest punct de vedere, în comparaţie
cu romanitatea occidentală (motivat, între altele, de poziţia periferică şi de izolarea precoce a
spaţiului dunărean de restul latinităţii).
Cercetări mai recente dedicate latinei vulgare (Stefenelli 20112) contestă, însă, dihotomiile
tradiţional stabilite în cadrul arealului lingvistic (neo)latin, între regiuni mai degrabă
conservatoare sau mai degrabă inovatoare. De fapt, întreg spaţiul latin de origine, configurat ca
un amplu şi divers diasistem (Banniard 1992, 1997), pare să fi cunoscut, în procesul de trecere
spre etapa romanică, tendințe de evoluție, deopotrivă centrifuge (inovatoare) şi centripete
(conservatoare), manifestate în mod variat; nu există arii inovatoare sau conservatoare în toate
compartimentele limbii (cf. şi Iliescu 2008 [1977-1978]: 424-425).
Obiectivul central al analizei de faţă este verificarea acestor ipoteze, luând în considerare
un domeniu semantic relevant prin două caracteristici definitorii: (a) caracterul fundamental al

1
Pentru trăsăturile generale de individualitate a limbii române între limbile romanice, vezi, între altele, şi
Niculescu (1965, 1978, 1999, 2007); Coşeriu (2005 [1994]: 113-120, 2005 [2001-2002]); Ionescu-Ruxăndoiu (2017).
2
„Objective examination of a larger lexical corpus shows that in comparison with the traditional Latin
lexicon, every area of the Romance domain generally exhibits both conservative or stable and innovative features
which are, in each case, the results of diasystemically complex developmental processes” (Stefenelli 2011: 973).
conţinutului/noţiunilor (viaţa afectivă) – ceea ce impune necesitatea desemnării imediate, prin
lexicalizarea specifică. Domeniul onomasiologic al vieţii afective este universal şi central, ca
referent extralingvistic; ca atare, termenii afectivi se înscriu în vocabularul de bază al unei limbi;
(b) caracterul abstract care îi este specific. Ipotetic, aceasta ar putea fi cauza unei eventuale
caducități diacronice, dacă ţinem seama de preferinţa pentru noţiunile/cuvintele concrete,
manifestată la nivelul latinei vulgare/vorbite.
Analiza de față are în vedere numai termenii afectivi moşteniţi care desemnează emoţii
primare/de bază (universale, pan-culturale, pan-lingvistice3): /bucurie/, /tristeţe/, /frică/, /mânie/,
/ură/, /ruşine/. Plecând de la etimonul latin, vom discuta principalele aspecte ale evoluţiei
semantice (sensuri conservate; semnificaţii afective dobândite; direcţii ale modificării semantice:
mutaţii cognitiv-afective de tip metaforic sau metonimic, transfer semantic etc.), într-o perspectivă
comparativă, prin referire la termenii corespondenţi din celelalte limbi romanice şi semnalând
elementele de individualitate.

2. Lexicul afectiv moştenit în română

Româna a moştenit – în formă nominală sau verbală – un vocabular afectiv variat ca

inventar şi complex din punct de vedere conceptual-semantic. Pe lângă cuvintele-cheie
desemnând emoţiile de bază – care fac obiectul analizei de faţă – româna păstrează un inventar
divers de cuvinte cu sens afectiv, desemnând afecte generice: simţi, plăcea, păsa, mira, tulbura,
diverse emoţii secundare: îngâmfa, cuteza, (pop.) păs, (înv.) câştigă „grijă”, forme de
comportament expresiv-afectiv: săruta, plânge, râde, lacrimă, tremura, încrunta, socio-afectiv:
blând, mângâia, dezmierda, astâmpăra, ierta, împuta, încumeta, întărâta, îndupleca, răbda, sau
verbal-afectiv: ameninţa, lăuda, blestema, certa, defăima, mustra etc. (vezi şi Stoica 2012: 122-
210). Majoritatea acestor termeni şi-au dezvoltat familii lexico-semantice bogate sau/şi fac parte
din multe sintagme, locuţiuni sau expresii cu sens afectiv (vezi, de asemenea, numeroasele
expresii având în centru lexemul inimă, valorificat afectiv: a-şi lua inima în dinţi, a pune la
inimă, inimă rea etc.; vezi şi Stoica 2012: 149-155).
O parte dintre cuvintele cu sens afectiv, moştenite de română din latină, vor fi dublate sau
substituite în timp de împrumuturi sinonimice de alte origini, realizate într-o etapă mai veche de
evoluție a românei (slavă veche, în primul rând) sau în epoca premodernă și modernă
(împrumuturi latino-romanice: din latină pe cale cultă, franceză, italiană) (vezi Stoica 2015: 60-
122). Vocabularul afectivităţii va fi radical rafinat şi îmbogăţit, în secolul al XIX-lea, prin astfel
de împrumuturi, în procesul amplu de „reromanizare”, „relatinizare” a limbii române prin
intermediul împrumuturilor de sursă romanică. Noţiunile fundamentale (emoţiile primare)
rămân, însă, desemnate, în primul rând, de termenii vechi, moşteniţi din latină (confirmându-se,
încă o dată, vitalitatea şi importanţa lexicului moştenit, în general).

3. Termeni afectivi de origine latină desemnând emoţii de bază

Prezentăm în cele ce urmează inventarul termenilor moşteniţi din latină care desemnează
emoțiile de bază, subliniind aspectele fundamentale ale evoluției lexico-semantice de la latină
spre română, în context romanic. În ceea ce privește încadrarea comparativă în spaţiul romanic,
analiza nu îşi propune să fie exhaustivă, fiind luate în discuţie, în primul rând, limbile romanice
majore (italiană, franceză, spaniolă, portugheză); sunt făcute referinţe la alte idiomuri romanice

3
Pentru problematica emoţiilor primare, vezi Stoica (2012: 44-45).

384
(occitana, catalana, dialecte retoromane, sarda etc.) numai atunci când prezintă relevanţă pentru
analiza propusă.
Echivalenţele stabilite între termenul din română discutat şi cuvintele din celelalte limbi
romanice au – în unele cazuri – un grad firesc de relativitate, dacă ţinem seama de dificultatea
translaţiei interlingvistice a termenilor afectivi în general. Numeroase studii de lexicologie şi
semantică, pe de o parte, şi de antropologie culturală, pe de altă parte, au reliefat problema
„traducerii” exacte a unui cuvânt afectiv dintr-o limbă în alta, determinată de varietatea
cvasisinonimelor sau de polisemantismul termenilor afectivi, precum şi de specificul cultural al
unor concepte afective4. Afectele pot fi hiper- sau hipoconceptualizate (Levy 1984), în
conformitate cu modelul cognitiv-afectiv specific unei culturi, configurat ca atare în timp. O
emoţie hiperconceptualizată presupune, de exemplu, o lexicalizare variată, prin termeni nuanţaţi
şi frecvent utilizaţi. Dificultatea stabilirii unei corespondenţe exacte între un termen/concept
afectiv din română şi cele din limbile romanice occidentale apare, în unele cazuri, şi în analiza
de faţă, în ciuda caracterului „universal” al conceptelor afective luate în discuţie (emoţii
primare, de bază) şi în ciuda apartenenţei originare la un model cognitiv-afectiv comun – cel
latin. Evoluţia diacronică ulterioară desprinderii din unitatea latină, pentru fiecare limbă
romanică în parte, pe fundalul unui cadru istoric-cultural specific, a dus în mod firesc la
modalităţi variate de reprezentare conceptuală și lexical-semantică a universului afectiv.
(a) Pentru desemnarea emoţiei primare /bucurie/, în grad intensiv maxim, româna
păstrează termenul felix (Ac. felicem) > ferice (lexem-bază pentru termenii ferici, fericit,
fericire, fericie etc.), conservând sensul afectiv al etimonului, polisemantic: „roditor, fertil; de
bun augur; binecuvântat; fericit; norocos; încântător”. Lat. felix se raportează etimologic la
fecundus, având la bază aceeaşi rădăcină indo-europeană (Ernout şi Meillet 1959: 224); cei doi
termeni se vor diferenţia semantic, printr-o specializare abstract/concret: fecundus îşi păstrează
sensul concret, „fertil”; felix evoluează spre un sens abstract, afectiv, pornind de la semnificaţia
evaluativă originară: „fertil” > „favorizat de zei; binecuvântat” > „satisfăcut în mod absolut;
fericit”, sens păstrat de rom. ferice (fericit).
Cuvântul latin este continuat numai în română (REW 3236). Corespondentele romanice
occidentale fie au la bază alți termeni ai latinei vulgare (în franceză), fie reprezintă elemente de
superstrat cult latin (în italiană, spaniolă, portugheză, vezi mai jos5).
În franceză, termenii de bază, heureux „fericit” – bonheur „fericire” (cf. şi antonimul
malheur), se raportează la heur (prin derivare cu -eux, respectiv prin compunere cu bon), cu sensul
„noroc, soartă, destin favorabil” (TLF), continuând parţial sensul etimonului augurium, termen cu
referire la practicile divinatorii specifice religiei romane: „augur, semn prevestitor, prezicere,
profeţie”. Modificarea semantică, implicând pierderea caracterului religios iniţial – odată cu
dispariţia ritualurilor vechii religii politeiste romane, este înregistrată în latina târzie: lat. tz.
agurium „soartă, destin”, Thesaurus Latinae Linguae, s.v. 1731, 11, 1735, 83, apud TLF6.
4
Pentru discuţii de detaliu, vezi Stoica (2012: 47-49, 82-83); vezi și Novakova/Tutin (2009); „in fact there are no
emotion terms which can be matched neatly across languages and culture bondaries” (Wierzbicka 1992: 287).
5
Pentru verificarea şi indicarea etimoanelor termenilor discutaţi, am folosit, pentru fiecare limbă romanică
avută în vedere, dicţionarele etimologice de referinţă: română: DA/DLR, CDDE, PEW, CADE, SDLR, CDER,
DELR, DEX (alături de lucrări particulare dedicate originii şi semantismului lexicului latin moştenit); franceză –
TLF; italiană – Cortelazzo şi Zolli 1999; Nocentini 2010; spaniolă – DLE-RAD, Corominas 2008; portugheză –
Machado 1977; de asemenea, informaţiile au fost confruntate cu inventarul termenilor moşteniţi în limbile romanice
indicat în Sala coord. (1988). Pentru a nu încărca textul, indicăm sursa numai în cazurile în care există o discuţie
aparte legată de originea cuvintelor amintite.
6
A(u)gurium este înregistrat şi în alte limbi romanice (REW 785), cu sensul „auspiciu, previziune”: cf. sp.
agüero, ptg. agouro.

385
 Inovaţia lexicală pentru noţiunea „fericit” pare să fi fost specifică zonei centrale, galo-
romanice, toate celelalte arii selectând (fie prin continuitate – română, fie prin împrumut pe cale
cultă) termenii pereche felix (cf. it. felice, sp., ptg. feliz) – felicitas, -atis (cf. it. felicità, sp.,
felicidad, ptg. felicidade). Numai româna are, însă, termenul moştenit, în directă continuitate
faţă de latina vulgară.
În ceea ce priveşte gradul mediu intensiv şi momentan al conceptului afectiv de bază,
distribuţia lexical-etimologică romanică este divergentă: româna menţine un termen de substrat,
bucurie (< bucura + -ie), în timp ce aria central-romanică continuă lat. gaudium / gaudia (plural
neutru reinterpretat ca un feminin singular): it. gioia, fr. joie, iar aria ibero-romanică, lat. *alicer,
*alecris (cl. alacer, -cris „vioi, sprinten, voios”), cu schimbare de sens: sp., ptg. alegre > sp.,
ptg. alegria; termenul este păstrat, de asemenea, în italiană: allegro „vesel, bucuros”.

(b) Pentru desemnarea emoţiei primare opuse, disforice, /tristeţe/, româna păstrează două
lexeme principale, în formă nominală: lat. vulg. tristus (lat. cl. tristis) > trist, şi, în formă
verbală, lat. superare > a (se) supăra. Dacă lat. tristis este un termen moștenit și în celelalte
limbi romanice (cf. fr., it., sp., ptg. triste), lat. superare nu este panromanic, iar în latina
dunăreană (şi mai departe, în trecerea spre română) cunoaşte o inovaţie semantică specifică,
urmând un proces gradual de abstractizare: „a ieşi la suprafaţă; a se ridica; a depăşi”
(semnificaţia originară) > „a depăşi o limită (tolerabilă)” > „a (se) supăra”. Termenul latin este
păstrat şi în alte arii romanice, dar cu sensul de bază, „a depăşi, a fi în exces”: vit. soprare, occ.,
cat., sp., ptg. sobrar „a fi în exces” (REW 8458). În română, supăra este dublat cvasisinonimic
de derivatul întrista (< trist), cu un sens mai slab intensiv (cf. şi formele romanice paralele: fr.
attrister, it. rattristare/contristare, sp., ptg. entristecer).
Corespondentele romanice pentru rom. supăra7 sunt variate, dat fiind polisemantismul specific
lexemului în discuţie – „întrista, mâhni; irita; deranja”; acestea presupun fie un împrumut latin cult:
fr. affliger, it. affliggere, sp., ptg. afligir (< lat. affligere), fie derivate de la o bază latină: it. infastidire
(< fastidio < lat. fastidium) sau alt termen latin moştenit: fr. (se) fâcher (< lat. *fasticare), sp., ptg.
enojar (< lat. inodiare), fie un împrumut de sursă germanică: fr. chagriner.
Affligere „a izbi; a răsturna; a arunca la pământ; (fig.) a zdrobi, distruge; a lovi, a tulbura
(psihic)” (< ad- + fligere „a lovi, a izbi”) este un etimon latin comun limbilor romanice
occidentale, împrumutat de acestea în forme şi cu sensuri similare (vezi supra). Cuvântul este
preluat cu semnificaţia abstractă (metaforică) „a lovi, a tulbura (psihic)”, dezvoltată încă din
latină, plecând de la sensul concret de bază „a arunca la pământ; a abate”.
Pe lângă termenii rezultaţi din affligere, fiecare limbă romanică în parte prezintă lexeme
specifice, indicând sensul afectiv/sensurile corespunzător/corespunzătoare rom. supăra.
În franceză, se înregistrează două cvasisinonime: (se) fâcher şi chagriner. (Se) fâcher
provine din lat. vulg. *fasticare (cu forma de bază lat. tz. fastidiare – cu substituţia sufixului –
„a se arăta dezgustat” (Thesaurus Lingue Latinae s.v., 308) < lat. cl. fastidire „a fi dezgustat; a
nu suporta; a respinge (cu dispreţ); a dispreţui”, prin schimbare de conjugare), termenul latin de
origine cunoscând şi o modificare semantică relevantă (cf. şi it. infastidire, polisemantic „a irita,
supăra, deranja” < fastidio „iritare; neplăcere; suferinţă; dezgust”, împrumut al lat. fastidium
„greaţă; dezgust; dispreţ”; fastidium este continuat în srd. fastidzu, sp. hastío, ptg. fastio
„dezgust” (REW 3217)); fastidiare se regăseşte, de asemenea, în franceză, ca împrumut (sec.
XIV), sub forma fastidier, menţinând sensul primar, „a dezgusta”, alături de un alt sens afectiv,
dezvoltat ulterior: „a plictisi”, TLF, s.v. fâcher.

7
La care se pot adăuga împrumuturile ulterioare de sursă slavă, mâhni, necăji.

386
 Celălalt cvasisinonim, chagriner, este un compus, cu baza lexicală de origine germanică,
grigner, cu sensul „a scrâşni (din dinţi), a fi îmbufnat”, atestat la sfârşitul secolului XII (< franc.
*grinân „a face mutre, a se strâmba”, cf. germ. Greinen „a plânge, a se smiorcăi”) (TLF); silaba
iniţială (cha-) are origine obscură, posibil fr. chat „pisică”, exprimând ideea de „a se plânge/a
scoate sunete (de nemulţumire) precum pisicile” (TLF).
În spaniolă, un posibil termen corespondent, de asemenea polisemantic: „supăra; irita;
mânia”, este enfadar, derivat de la enfado „iritare; neplăcere”, termen cu o origine nesigură,
raportat la lat. fatum „soartă” sau la un lat. vulg. fatidus, REW 3223 (rezultat din contaminarea
între lat. fatuus „fără gust, insipid; (fig.) prost, smintit” şi lat. sapidus „gustos; (fig.) înţelept,
cuminte”, TLF, s.v. fade); cf. şi ptg. enfadar, enfado „iritare; neplăcere; plictiseală”, raportate la
lat. infatuare „a scoate din minţi”. Se poate adăuga sp., ptg. enojar, „a supăra; a mânia”,
continuând lat. vulg. inodiare < lat. odium „ură, aversiune” (vezi şi infra).
Pot fi amintite, de asemenea, cvasisinonimele it., sp., ptg. molestare „supăra, deranja”,
împrumuturi din lat. tz. molestare „a necăji, a chinui”, precum şi derivatele de la o bază lexicală
latină: it. addolorare (< dolore < lat. dolorem, cf. rom. îndurera < durere < lat. dolere), sp.,
ptg. amargar (< lat. tz. amaricare < amarare < amarus), it. amareggiare (< amaro „amar” <
lat. amarus), ptg. amargurar „a face amar; (fig.) a mâhni” (< amargo „amar” < lat. amarus), cf.
rom. amărî (< amar SDLR, CDER 233 < lat. amarus, ipoteză etimologică indicând acelaşi
mecanism derivativ, de la o bază concretă şi cu o schimbare semantică – abstractizare – de ordin
metaforic8) etc.

(c) Pentru desemnarea emoţiei primare /frică/, lexicul moştenit este divers, continuând o
serie sinonimică cu trei termeni, diferenţiaţi prin câţiva parametri semantici specifici: speria –
momentan, de intensitate medie (< lat. *expauorere (DLR) / expauere (REW 3036)); spăimânta
– momentan, de intensitate maximală (< lat. expauimentare (DLR, PEW) / *expauentare
(REW)); teme – durativ, de intensitate medie (< lat. timere).
Speria și spăimânta se raportează la termenul-bază pauor şi au corespondente în fr.
épouvanter, it. spaventare, engad. spaventer, occ. espaventar, cat., sp., ptg. espantar (< lat.
*expaventare < part. prezent expauens, -entis < expauere „a se înfricoşa” < pauor), occ.
espaurir (< expauere) (REW 3036). Cuvântul de origine, pauor, avea în latină un dublu sens:
„emoţie puternică” și „frică, spaimă”. Semnificaţia originară era, deci, mai largă, termenul
desemnând o stare afectivă intensă, provocată de un şoc puternic, nu obligatoriu spaimă, cf. vb.
pauere „a fi tulburat (de ceva); a fi cuprins de frică” (Ernout şi Meillet 1959: 489). Termenul va
fi continuat în limbile romanice occidentale, cu sensul afectiv particularizat: log. pore, vfr. paor
(fr. peur), occ., cat. paor, sp., ptg. pavor, în formă sufixată – it. paura, sp. pavura (REW 6314)
şi, prin derivatele verbale mai sus amintite, şi în zona dunăreană9.
În franceză, verbul épouvanter este dublat sinonimic de effaroucher „a se spăimânta” şi
cvasisinonimic de effrayer „a se speria” (pentru ipostaza conceptual-semantică momentan-
intensivă) şi craindre „a se teme” (pentru ipostaza conceptual-semantică durativă).
Effaroucher este un derivat de la adjectivul farouche „sălbatic, fricos, temător” < lat. tz.
forasticus, atestat cu sensul „străin”, sec. VI (TLF), din lat. cl. foras „afară”. Effrayer are la bază
lat. tz. *exfridare, derivat cu prefix privativ din francicul *fridu „pace” (cf. germ. Friede „pace”;
cf. lat. med., în aria anglofonă, exfrediare „a tulbura”, TLF).

8
DA, DEX, CDDE, PEW, DELR consideră rom. amărî un rezultat direct al lat. *amarire (cl. amarescere)
(cf. vfr. amerir, vit. amarire CDDE 55).
9
Pentru discuţii suplimentare privind etimologia termenilor spaimă, a (se) speria, vezi Graur (1963:140-142).

387
 Craindre are la bază termenul clasic tremere „a tremura; a tremura de frică” (cf. şi occ.,
ptg. tremer REW 8877), cu forma galo-romanică alterată *cremere (prin încrucişare cu radicalul
celtic *crit, cf. breton kridien, galez crith „frison”) (cu fazele intermediare: cr(i)embre >
criendre > craindre) (TLF). Termenul moştenit de franceză este, astfel, etimologic, în relaţie cu
rom. tremura – cutremura (din lat. tremulare, cf. it. tremolare, fr. trembler, occ. tremblà, cat.
tremolar, sp. tremblar, REW 8879, respectiv contremulare – frecventativ al lui tremere), care
pot indica, contextual, conduita somatică şi emoţional-expresivă asociată fricii: a tremura de...
sau, în cazul lui a se cutremura, polisemantic, atât expresia/reacţia somatică, cât şi emoţia
negativă de bază pe care o reflectă (frică, de intensitate mare).
Franceza şi româna reduc, astfel, divergent, polisemantismul originar al etimonului
tremere, accentuând dimensiunea abstractă, afectivă propriu-zisă (în franceză), respectiv pe cea
expresivă, predominant concretă (în română). De altfel, tremere are la bază o rădăcină indo-
europeană *trem-, identificabilă şi în gr. τρέμω „tremur”, ταρμύσσω – „mi-e frică” sau în lat.
terrere „a tremura de frică; a îngrozi”, ceea ce atestă vechimea sensului afectiv, alături de cel
concret, fizic (Ernout şi Meillet 1959: 700; 688).
În context romanic, limbile iberice conservă, în mod particular, şi alţi termeni latini, pentru
conceptul afectiv „frică”, în ipostaza conceptual-semantică de bază, momentan-intensivă: sp.
miedo, ptg. medo, cf. şi occ. met, piem. mei (REW 5555) < lat. metus „frică”; sp. asustar, ptg.
assustar „a se speria” < lat. suscitare „a ridica; a trezi” (cu modificare semantică) (cf. şi it.
metere in susta „a pune în mişcare”, REW 8482).
Pentru ipostaza durativă a conceptului afectiv (cf. supra, fr. craindre < galo-roman
*cremere < lat. tremere), evoluţia romanică este mai uniformă, plecând de la lat. timere „a se
teme”, în mare parte a Romaniei, și conservându-se sensul primar: rom. teme, it. temere, log.
timire, friul. temé, occ., cat., sp., ptg. temer, REW 8737 (cu diverse derivate aferente: rom.
teamă, vegl. taima, it. tema „frică”, engad. tmuos „temător”). Totodată, o parte a limbilor
romanice continuă şi substantivul corespunzător timor (Ac. timorem): it., log. timore, vfr.
temour, occ., cat., ptg. temor (REW 8738).

(d) Pentru desemnarea emoţiei primare /mânie/, româna păstrează un termen latin
particular, mania, un împrumut din gr. μανία (PEW 1087), cu o evoluţie semantică specifică.
Semnificaţia de origine, „nebunie din dragoste; pasiune (nebună) pentru; delir profetic” (vezi
Bally 2000) este transferată parţial lat. mania – „nebunie” – şi apoi modificată în română, prin
orientarea spre o dimensiune afectivă negativă, puternic intensivă, non-patologică.
Corespondentele romanice sunt, în general, împrumuturi din lat. imp. cholera, cu o
semnificaţie originară medical-patologică: „maladie biliară; bilă”, dezvoltând în latina târzie
sensul afectiv „mânie” (TLF, s.v. colère): fr. colère, it. còllera, sp., ptg. cólera. Cuvântul latin
este, la rândul său, un împrumut din gr. χολέρα, derivat din χολή, polisemantic, cu un sens
concret de bază, preluat de latină: „bilă”, dar şi cu sensuri afective negative, asociate: „mânie;
ură” (Bally 2000). Pentru unele limbi romanice occidentale, se pot nota câteva cvasisinonime: it.
ràbbia, fr. rage, occ., cat., sp., rabia, ptg. raiva, cu sens afectiv puternic intensiv, „furie” (pe
lângă sensul medical-patologic, concret – „turbare”), continuând lat. rabia (REW 6980),
polisemantic, „turbare; furie; delir”; it., occ., cat., sp. ira < lat. ira „mânie” (REW 4542).
Deşi etimoanele sunt diferite (româna vs celelalte limbi romanice), este de remarcat
dinamica semantică similară, de la un sens mai concret, de ordin fiziologic/patologic, spre un
sens afectiv abstract; pentru română, sensul abstract este originar, modificarea implicând o
deviere semantică („dezechilibru psihic, cu manifestări expresive şi fiziologice” > dezechilibru
afectiv, puternic intensiv” > „mânie”).

388
 (e) Pentru desemnarea emoţiei primare /ură/, româna conservă termenul latin horrire (cl.
horrere), iterativ horrescere, cu sensuri deopotrivă concrete şi abstracte: „a fi zbârlit, ţepos, a se
zbârli; a se înfiora; a tremura (de frig); a tremura de frică, a se speria”. Termenul este păstrat cu
o modificare a sensului, prin transfer semantic şi abstractizare (sensul concret este eliminat, iar
cel afectiv este redirecţionat către o altă dimensiune conceptuală, pe baza parametrului semantic
disforic primar şi comun) > urî, caz particular în context romanic (REW 4185).
Restul limbilor romanice prezintă, în general, corespondente denominative de la lat. odium,
împrumutat pe cale cultă (> it., sp., odio, ptg. ódio > it. odiare, sp., ptg. odiar; spaniola menţine,
totodată, verbul denominativ inodiare > enojar „a supăra, a mânia”, cu modificare semantică,
vezi şi supra). Franceza înregistrează o situaţie de excepţie, preluând, prin împrumut, un termen
germanic (francic): *hartjan „a urî” (cf. germ. Hassen idem) > haïr.
Pe lângă română, unde se continuă direct, lat. horrere/horrescere au rezultate şi în italiană,
spaniolă şi portugheză, prin două derivate (cu modificare semantică): abhorrere „a fugi de ceva;
a avea oroare de...” > it. aborrire „a detesta”, sp. aburrir, polisemantic afectiv – „a deranja, a
supăra; a (se) plictisi; a displăcea”, cf. ptg. aborrir „a displăcea, a detesta”, respectiv lat.
abhorrescere „a se îndepărta, a evita” > sp. aborrecer „a displăcea, a simţi aversiune faţă de
ceva/cineva”, ptg. aborrecer „a (se) plictisi; a displăcea; a provoca neplăcere” (cf. REW 23).

(f) Pentru desemnarea emoţiei primare /ruşine/, româna atestă o un caz particular în
context romanic: este vorba de un termen de origine latină: ruşine, considerat a continua lat.
*rosionem (CADE, SDLR) (derivat de la roseus „trandafiriu”) / russionem (Pascu 1924: 43)
sau raportat la un lat. *rosinus „trandafiriu” (REW 7382, PEW 1488) (cf. ipoteza etimologică a
derivării din roşu, Puşcariu 1940: 40), cu o mutaţie semantică (de la concret la abstract), cu
trimitere la expresia somatică specifică emoţiei în cauză (înroşirea obrajilor). Corespondentele
romanice au la bază, în majoritate, lat. verecundia, termen afectiv polisemantic, „frică însoţită
de respect; rezervă; pudoare; sfială; ruşine”, în epoca imperială „ruşine faţă de ceva
condamnabil” (derivat de la vereri „a se teme; a se îngrijora; a respecta”, cu sensul primar „a
simţi frică religioasă”, Ernout şi Meillet 1959: 728): fr. vergogne, it. vergogna, sp. vergüenza,
ptg. vergonha. Rezultatele romanice ale lat. verecundia pierd polisemantismul originar,
menţinând doar sensul „ruşine”. În franceză, termenul vergogne a fost concurat şi substituit în
utilizarea curentă de împrumutul germanic honte < francic haunipa „dispreţ” (vergogne se
utilizează azi doar în sintagma sans vergogne, TLF).

(g) „Căsuţa goală” din vocabularul latin afectiv primar moştenit de română este
reprezentată de /dragoste/. Termenii latini de bază amor/amare nu s-au menţinut, în ciuda
poziţiei centrale în cadrul domeniului conceptual-semantic afectiv (cf. fr. amour/aimer, it.
amore/amare, occ., cat., sp., ptg. amor/amar). Motivaţia este obiectivă, de ordin formal:
omonimia care a rezultat în româna comună între formele moştenite ale verbelor habere şi
amare: habeo (pers. I sg.) > aibu ← am(u) (extins analogic de la pers. I pl. ← habemus) „deţin,
am în posesie” – amo (pers. I. sg.) > *am(u) „iubesc”10. Omonimia va fi rezolvată prin

10
Vezi şi alt caz de omonimie, în cadrul aceluiaşi domeniu de sens: lat. carus „drag” > rom. com. caru – lat.
carrus > rom. com. *caru. Adjectivul cu sens afectiv a fost substituit de împrumutul slav drag, evitându-se, astfel,
omonimia. Este posibil ca substituirea termenilor de origine latină amare „iubi”, caru „drag” de către
împrumuturile slave cu sens corespunzător, iubi, respectiv drag (dar şi dragoste) să se fi produs în mod corelat, în
interiorul domeniului conceptual-semantic afectiv în care se încadrau, cu motivarea comună, obiectiv-formală:
omonimia (vezi şi Niculescu 1965: 158-159). Frăţilă (1970: 541-542, 1983-1984: 274) notează, însă, termenul
regional (în graiul de pe valea Târnavelor) car(u) „drag”, actualizat în sintagme fixe: caru mamii, cari-cari, care-

389
împrumutul ulterior al cuvintelor de origine slavă iubi și dragoste. Până la realizarea şi
impunerea împrumutului din slavă, este probabil ca româna (româna comună) să fi utilizat cu
sens afectiv verbul uolere (lat. cl. uelle) > rom. com. *vreare (cu detașarea ulterioară a
infinitivului scurt, vrea), aşa cum o atestă sensurile curente din aromână: vreare „dorinţă, vrere;
iubire”, vrut, -ă „vrut, iubit” (cf. şi voi „a vrea, a iubi”) (DDA, s.v.). Dezvoltarea semnificaţiei
afective, plecând de la cea volitiv-cognitivă de bază, urmează o direcţie de evoluţie a sensului
care pare să se fi manifestat ca atare în aria orientală, respectiv extrem occidentală a spaţiului
latin (vulgar şi târziu); dovadă sensul ar. vreare, vrut şi it. volere „a vrea; a preţui; a iubi” (în
colocaţie cu bene), pe de o parte, precum şi cel corespunzător al sp., ptg. querer „a vrea, a iubi; a
preţui” < lat. quaerere „a cere” (cf. rom. cere, it. chiedere, fr. quérir, cat. querir, REW 6923). În
spaniolă, querer, cu sensul afectiv, tinde să înlocuiască în uz pe amar (Stefenelli 2011: 946).

(h) Pe lângă lexemele desemnând emoţiile primare, moştenite din latină, în inventarul de
bază al termenilor afectivi de origine latină se mai înscrie şi un cuvânt particular, considerat
definitoriu pentru modelul cultural și conceptual-afectiv românesc: dor. Acesta este un lexem
afectiv inovator în română, desemnând o emoţie mai complexă, dificil de echivalat în alte limbi
romanice: „dorință puternică de a vedea pe cineva drag, nostalgie, năzuință”. Etimonul este lat.
dolus, care, în latina vulgară, devine dubletul formal al cl. dolor (REW 2727), plecând de la
forma identică de genitiv dolorum (Ernout şi Meillet 1959: 181), cu două semnificaţii
fundamentale: „durere fizică; durere sufletească”. Ultimul sens va fi menţinut şi nuanţat ca atare
strict în română (rezultatele lui dolus în alte limbi romanice prezintă alte sensuri, mai apropiate
de sensul latin de origine – „durere (la moartea unei persoane); doliu”: it. duolo, fr. deuil, cat.
dol, sp. duelo, ptg. dó, REW 2727). În plan romanic, un corespondent semantic apropiat pentru
rom. dor se găseşte doar în ptg. saudade, cu sensuri similare (< lat. solitudo, -inis), presupunând,
la rândul său, o modificare semantică importantă, prin dobândirea unui sem afectiv definitoriu.
Restul corespondentelor romanice sunt, în general, aproximative: fr. mal de..., nostalgie, în
formă verbală, manquer „a lipsi; a simţi lipsa cuiva sau a ceva” (împrumut din it. mancare,
derivat denominativ de la manco „absent, pierdut; lipsit de ceva” < lat. mancus „schilod;
mutilat; incomplet”); it. desiderio (< lat. desiderium „dorinţă”), nostalgia, în formă verbală,
mancare; sp. añoranza „dor, melancolie” (împrumut din cat. enyorança < enyorar „a simţi lipsa
cuiva sau a ceva” < lat. ignorare „a nu cunoaşte”), deseo (< lat. desidium), în formă verbală,
lastimar (< lat. blastimare, lat. cl. blaphemare), loc. vb. dolerse del mal (de alguien), echar de
menos „a simţi lipsa” (< lat. iactare; lat. minus). Termenii nostalgie/nostalgia sunt împrumuturi
din lat. scolastic nostalgia (atestat în secolul XVII – pentru franceză), rezultat din gr. νόστος
„întoarcere” şi άλγος „durere, suferinţă”, cu sensul literal „durere de reîntoarcere” (TLF, s.v.
nostalgie). De menţionat şi neologismul românesc nostalgie, împrumutat din franceză, la
începutul secolului al XIX-lea, cu sensul etimonului francez, înregistrat la momentul respectiv
(vezi TLF), sens afectiv, specific: „dor de ţară” (cf. definiţiile pentru nostalgie în dicţionarele
din prima jumătate a secolului al XIX-lea: „dorul ţării”, Vallian 1839: 94), „dorinţă foarte mare
de a-şi revedea patria”, Negulici 1848: 285).

mare (ultimele două în forma de vocativ, moştenită din latină; sintagmele sunt utilizate în adresarea mamei către
copil (care învaţă să meargă)); cuvântul latin este astfel conservat într-o arie izolată, în structuri fixe.

390
 4. Discuţii şi concluzii

(a) Tendinţa spre concret şi aşa-numita rusticitate specifică lexicului latin moştenit în
română nu afectează vocabularul desemnând formele principale de viaţă afectivă (domeniu
conceptual intrinsec abstract), parte a vocabularului fundamental.
(b) Lexemele latine, continuate în limbile romanice pentru desemnarea conceptelor
afective de bază, cunosc o reprezentare bivalentă, convergentă – divergentă.
Discutând problema stabilităţii diacronice a lexicului latin, A. Stefenelli (2011: 949)
distinge între o stabilitate/continuitate „interromanică” (cazul amare – amor) şi o
stabilitate/continuitate „regional romanică” (cazul metus, conservat doar în limbile iberice), în
funcţie de diverşi factori, printre care stabilitatea referentului extralingvistic sau frecvenţa şi
vitalitatea termenilor în latina târzie/vulgară, vorbită (vs cuvinte cu frecvenţă în latina scrisă,
literară, de obicei abstracte). În acest cadru, româna se situează pe o poziţie intermediară,
înregistrând atât elemente păstrate în comun cu alte limbi/areale romanice, cât şi elemente ce ţin
de o anumită selecţie de inventar şi de o evoluţie semantică specifică zonei dunărene (cu un
caracter, deci, regional).
Astfel, se pot remarca, pe de o parte, cuvinte panromanice: vezi lat. *expauentare, timere,
tristis (păstrate în tot spaţiul neolatin și cu același sens (inițial)). Pe de altă parte, sunt termeni
păstrați în majoritatea sau în mai multe limbi romanice, mai puțin în română, care urmează o
altă direcție de evoluție (vezi lat. verecundia, amor – amare, metus – strict în Ibero-Romania).
Plecând de la materialul latin de bază, se înregistrează și inovații lexical-semantice: este
vorba, mai ales, de cazul românei și al francezei. Acestea au fost, de altfel, delimitate ca limbi
romanice constant atipice, distinctive prin anumite trăsături specifice, semnalate la toate
nivelurile limbii, și, deci, mai greu grupabile (Alonso 1943: 63, von Wartburg 195411).
Româna menţine elementele latine pentru desemnarea emoţiilor de bază, dar, uneori, în
mod diferit faţă de limbile romanice occidentale. În unele cazuri, se constată o evoluție similară
doar cu anumite limbi romanice (vezi dezvoltarea sensului afectiv, plecând de la cel cognitiv
volere > ar. vreare, it. volere (bene), în Romania orientală, respectiv quaerere, în Ibero-
Romania). De cele mai multe ori, însă, este vorba de o evoluţie divergentă, fie în planul selecţiei
lexicale propriu-zise (alţi termeni continuaţi pentru diversele sensuri afective, strict în latina
dunăreană): mania, *horrire, *rosionem, dolus, fie în planul semnificaţiei (termeni păstraţi şi în
alte arii romanice, dar cu o evoluţie semantică aparte în română): superare, (con)tremulare etc.
În inventarul termenilor analizați, pentru română se înregistrează doar două cazuri de termeni
non-latini: bucurie (de sursă autohtonă; vs termeni latini moșteniți, dar variat selectați în spațiul
occidental: gaudia – fr., it.; alacer – it., sp., ptg.) și dragoste & a iubi (de sursă slavă, dar cu o
motivare obiectivă pentru pierderea termenilor latini, altfel panromanici).

11
M. Iliescu subliniază, însă, că diferenţele tipologice dintre română şi franceză reprezintă un fapt determinat
sincronic, prin compararea formelor actuale ale celor două limbi. O analiză a francezei vechi, în comparaţie cu
româna, reflectă unele similitudini structurale, care indică posibilitatea existenţei – în latina târzie şi în fazele iniţiale
de configurare a limbilor romanice – a unor izoglose unind regiunile nordice ale spaţiului latino-romanic (Iliescu
2008 [1978]: 216). Profilul aparte al celor două limbi, în cadrul idiomurilor romanice de astăzi, în ansamblu, se
datorează unor evoluţii diacronice distincte: româna rămâne mai aproape de tiparele latine originare, în timp ce
franceza înregistrează o „specificitate evolutivă” (Bec 1971: 10), inovând suplimentar în raport cu latinitatea
originară (Iliescu 2008 [1978]: 216).

391
 Franceza înregistrează, de asemenea, pe lângă cazurile convergente, o serie de cuvinte de
origine latină, păstrate în mod particular în cadru romanic: de exemplu, (se) fâcher, effaroucher,
heur, sau, relativ constant, termeni de sursă germanică: chagriner, effrayer, honte, haïr12.
De asemenea, trebuie remarcat raportul dintre termenii latini moșteniți și cei aparținând
superstratului cult latin, specific limbilor romanice occidentale. În mod constant, unor cuvinte
moștenite ca atare din latină în română le corespund, în spațiul occidental, împrumuturi culte sau
derivate de la o bază lexicală latină; de exemplu: lat. felicem, moştenit în română – împrumutat
pe cale cultă în italiană, spaniolă, portugheză; lat. mania – moştenit în română vs lat. cholera –
împrumut cult în celelalte limbi romanice; horrire (moştenit în română) vs odium > it., sp., ptg.
odio > it. odiare/ sp., ptg. odiar.
(c) În ce priveşte evoluţia semantică a termenilor cu sens afectiv moşteniţi din latină,
aceasta este, în general, unitară, urmând câteva direcţii de modificare semantică, generale în
trecerea de la latină la limbile romanice (şi chiar în interiorul latinei, de la latina arhaică la cea
clasică/vulgară şi la cea târzie). Această dinamică convergentă a sensurilor este dată de
caracterul universal al mecanismelor cognitive ce stau la baza conceptualizării afectivităţii, în
general, şi a schimbărilor lexico-semantice de tip onomasiologic (noi semnificanţi pentru un
concept (pre)existent) sau/şi semasiologic (noi semnificate pentru un termen (pre)existent).
Dinamica semnificaţiei afective (dinspre latină spre limbile romanice) înregistrează câteva
direcţii principale de evoluţie, cu un caracter recurent13:
Emoţiile au un caracter mobil, tranzitiv, contigent (vezi Stoica 2012: 28). În interiorul
domeniului conceptual afectiv, poate avea loc transgresia de la o emoţie (apropiată) la alta.
Acest specific al conţinutului afectiv poate fi reflectat de configuraţia şi dinamica lexicului
corespunzător (în sincronie sau diacronie). Evoluţia semantică a unor termeni latini moşteniţi
(sau împrumutaţi) de limbile romanice ilustrează această posibilă dinamică, tendinţa fiind de
precizare a sensului afectiv, plecând de la o semnificaţie de origine mai puţin diferenţiatoare;
este cazul unor cuvinte iniţial cu un sens afectiv complex, hibrid (de exemplu, lat. verecundia
„frică amestecată cu respect”), sau al unor cuvinte polisemantice (de exemplu, felix – „de bun
augur; binecuvântat de zei; norocos; fericit”).
În inventarul termenilor analizaţi, întâlnim o astfel de evoluţie în cazul câtorva concepte
afective disforice: de la /frică/ la /ruşine/: lat. verecundia > fr. vergogne, it. vergogna, sp.
vergüenza, ptg. vergonha; de la /frică/ la /ură/: lat. horrire > rom. urî; de la /dezgust/ sau
/dispreţ/ la /supărare/: lat. *fasticare (fastidiare) > fr. fâcher, lat. fastidium > sp. hastio, ptg.
fastio; it. fastidio); de la /dispreţ/ la /ruşine/: francicul haunipa > fr. honte. În cazul altor
termeni, are loc trecerea de la un polisemantism originar, implicând şi un sens afectiv, la
monosemantism, strict afectiv: de exemplu, lat. pauor „emoţie puternică; frică” > fr. peur, occ.,
cat. paor, sp., ptg. pavor „frică”, cf. it. paura, sp. pavura; lat. tremulare / tremere „a tremura; a
tremura de frică” > rom. tremura, cf. fr. craindre; lat. dolus „suferinţă fizică; suferinţă
sufletească” > rom. dor; lat. affligere „a zdrobi; a tulbura psihic” > „a supăra” fr. affliger, it.
affliggere, sp., ptg. afligir (împrumuturi culte).
Pentru unele cuvinte, semnificația afectivă nu este originară; aceasta se dezvoltă ca atare,
plecând de la anumite dimensiuni semantice inițiale, reorientate diacronic; în acest sens, pot fi
delimitate următoarele situații:

12
S-a subliniat, de altfel, faptul că în franceza modernă, numărul cuvintelor moştenite s-a redus consistent
(Stefenelli 2011: 949).
13
Pentru discuţii suplimentare privind evoluţia semnificaţiei afective şi alte exemple, vezi Stoica (2012: 155-
180, 187-200); pentru problema modificărilor lexico-semantice de la latină la limbile romanice, vezi Dworkin
(2011); pentru discuții privind mecanismele și direcțiile schimbării semantice, în general, vezi Blanck (1999).

392
 - trecerea de la un polisemantism originar (vezi și supra), implicând şi un sens religios (cu
trimitere la religia politeistă romană şi la practici de cult specifice), la un sens precis, strict
afectiv: de exemplu, lat. felix „de bun augur; binecuvântat de zei; norocos; fericit” > rom. ferice,
lat. a(u)gurium „semn prevestitor; prevestire” > „soartă, destin” > „soartă, destin
fericit(ă)/nefericit(ă)” > „fericire”/„nefericire” > fr. heur (bonheur, malheur).
- trecerea de la o semnificaţie concretă la una abstractă (de obicei, prin activarea unor
mecanisme analogice de tip metaforic sau metonimic): de exemplu, superare „a fi în exces” >
„a depăşi o limită” > rom. supăra. Trebuie remarcate cazurile particulare de apariţie a unui sens
afectiv, abstract, pe baza unui sens iniţial concret, indicând conduita somatică şi emoţional-
expresivă specifică (sau atribuită cultural) unei emoţii: lat. *rosionem > rom. ruşine, lat.
contremulare „a tremura de frică” > rom. cutremura „a-i fi frică”, lat. horrire „a se înfiora” > „a
se înfiora de frică” > „a simţi o emoţie negativă” > „a urî”; lat. alacer „vioi, sprinten” > it.
allegro, sp. alegre „vesel, bucuros”. Apropiat este şi cazul devierilor semantice care presupun
trecerea de la un sens non-afectiv, de evaluare fiziologică şi psihic-patologică, la unul afectiv,
propriu-zis: vezi cazul particular al termenilor romanici desemnând „mânia”, având la bază lat.
mania, cholera (cu sensuri anatomice, medicale, preluate de latină, prin împrumutul termenilor
respectivi din greacă).
- trecerea de la un sens originar non-afectiv, disforic (marcat implicit afectiv), la un sens
afectiv propriu-zis, prin deviere semantică: lat. forasticus „străin” > fr. effrayer „a se speria”; lat.
soletudo, -inis „singurătate” > ptg. saudade.
- trecerea de la un sens non-afectiv, cognitiv-volitiv, la un sens afectiv: de exemplu, lat.
volere, quaerere, ai căror descendenţi romanici dobândesc sensul afectiv „a iubi”.
Dinamica semnificaţiilor afective ilustrată de termenii de origine latină continuaţi în
română (şi în alte limbi romanice) confirmă configurarea tridimensională a universului
conceptual afectiv (vezi Ortony, Clore şi Foss 1987: 349; Stoica 2012: 96-99), implicând trei
componente: afectiv, cognitiv şi comportamental-expresiv. Mutaţiile semantice înregistrate de
termenii afectivi presupun glisarea de-a lungul acestor trei dimensiuni conceptuale constitutive,
având ca rezultat semnificaţii afective noi sau nuanţate. Evoluţia diacronică a semnificaţiei
termenilor mai sus analizaţi reflectă tendinţa de rafinare şi de precizare a conceptelor afective,
prin trecerea treptată de la semnificaţii afective compozite, globale, puţin distinctive, sau de la
polisemie, la sensuri afective particulare, desemnate prin cuvinte specifice.
(d) Analiza termenilor cu sens afectiv moșteniţi din latină în română, în context romanic,
ilustrează cele două tendinţe complementare, care caracterizează dinamica diacronică a lexicului
latinei vulgare, în general: (a) de conservare: cuvinte şi sensuri comune cu alte limbi romanice
(elemente de stabilitate interromanică) sau păstrate numai în aria dunăreană (elemente de
stabilitate regional-romanică), arie periferică şi izolată (factor de accentuare a specificului latin);
(b) de inovaţie: semnificaţii afective dezvoltate numai în română, în contextul unor aspecte de
natură socio-culturală specifice (de exemplu, termeni precum ferice, dor, mânie, urî, ruşine etc.).
Lexemele cu sens afectiv de origine latină constituie un nucleu lexico-semantic de bază al
vocabularului fundamental al limbii române, satisfăcând condiţiile primordiale de frecvenţă, uz
şi productivitate (toate cuvintele amintite dezvoltă bogate familii lexicale). Asemenea altor
domenii de sens fundamentale, lexicul afectivităţii moştenit din latină s-a dezvoltat firesc,
urmând tendinţele latinei vorbite în zona Dunării inferioare (fără coerciţiile latinei culte).
Împrumuturile ulterioare, rezultat al contactului cu diverse limbi şi modele culturale noi, nu
au schimbat vitalitatea termenilor primari de origine latină. Ele vor oferi doar modalităţi mai
rafinate/variate de expresie lexicală a conceptelor afective, la rândul lor diversificate şi nuanţate
în timp.

393
 Bibliografie

Alonso, Amado, 1954 [1943], Particiόn de las lenguas románicas. Temas espanoles, Madrid, [s.l.]
[Miscellanea Fabra, Buenos Aires, 1943].
Bailly, Anatole, 2000, Dictionnaire Grec – Français, Paris, Hachette.
Banniard, Michel, 1992, Viva Voce. Communication écrite et communication orale du IVe au IXe
siècle en Occident latin, Paris, Institut des Etudes Augustiniennes.
Banniard, Michel, 1997, Du latin aux langues romanes, Paris, Nathan.
Bec, Pierre, 1971, Manuel pratique de philologie romane, vol. I, Paris, Editions A. & J. Picard.
Blanck, Andreas, 1999, “Why Do New Meanings Occur? A Cognitive Typology of the Motivations
for Lexical Semantic Change”, în Andreas Blank, Peter Koch (ed.), Historical Semantics and
Cognition, Berlin / New York, Mouton de Gruyter, p. 61-90.
Candrea, Ioan Aurel, Gh. Adamescu, 1926-1931, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, Cartea
Românească [CADE].
Candrea, Ioan Aurel, Ov. Densusianu, 2003 [1907-1914], Dicţionarul etimologic al limbii române.
Elementele latine, Bucureşti, Editura Paralela 45 [CDDE].
Ciorănescu, Al., 2002 [1958-1966], Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Ed.
Saeculum I.O. [CDER].
Corominas, Joan, 2008, Breve Diccionario etimológico de la lengua castellana, Madrid, Gredos, (ed. 4).
Cortelazzo, Manlio, Paolo Zolli, 1999, Dizionario etimologico della lingua italiana, Bologna,
Zanichelli.
Coşeriu, Eugen, 2005, Limba română – limbă romanică, Bucureşti, Editura Academiei.
Coşeriu, Eugen, 2005 [1994], „Latinitatea orientală”, în Coşeriu 2005: 114-129 [Limba română,
Chişinău, IV, 1994, nr. 3 (15), p. 10-25].
Coşeriu, Eugen, 2005 [2001-2002], „Limba română. Caracterizare tipologică”, în Coşeriu 2005: 93-
110 [Fonetică şi dialectologie, XX-XXI, 2001-2002, p. 141-182].
Cvasîi Cătănescu, Maria, 1996, Limba română. Origini şi dezvoltare, Bucureşti, Humanitas.
Densusianu, Ov., 1961, Istoria limbii române, 2 vol., Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Dicctionario de la lengua española. Real Academia Española, ediţie online:
http://www.rae.es/recursos/diccionarios/drae [DLS - RAE].
Dicţionarul etimologic al limbii române, vol. I. A-B, 2012 (coord. Marius Sala, Andrei Avram); vol.
II, partea I, Ca-Cizmă, 2015 (coord. Marius Sala, Andrei Avram); partea a II-a, Clac-Cyborg,
2018 (coord. Ion Giurgea, Cristian Moroianu) [DELR].
Dicţionarul explicativ al limbii române, 2012, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic [DEX].
Dicţionarul limbii române, 1913-1948, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp./Tipografia Ziarului
„Universul” [DA].
Dicţionarul limbii române (serie nouă), 1965-2009, Bucureşti, Editura Academiei [DLR].
Dworkin, Steven, 2011, „Lexical Change”, în Maiden, Smith, Ledgeway (ed.) 2011: 585-605.
Ernout, Alfred, Antoine Meillet, 1959, Dictionnaire étymologique de la langue latine, Paris,
Klincksieck.
Fischer, I., 1969, „Lexicul”, în Istoria limbii române, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, p. 110-172.
Fischer, I., 1985, Latina dunăreană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Frățilă, Vasile, 1970, „Note etimologice”, Limba română, XIX, nr. 6, p. 541-549.
Frățilă, Vasile, 1983-1984, „Glosar dialectal. Valea inferioară a Târnavelor”, Anuar de lingvistică şi
istorie literară, Iaşi, XXIX, A, p. 265-319.
Graur, Al., 1963, Etimologii româneşti, Bucureşti, Editura Academiei.
Iliescu, Maria, 2008, Miscellanea romanica (1956-2007), Cluj-Napoca, Clusium.
Iliescu, Maria, 2008 [1977-1978], „Le roumain et les autres langues romanes”, în Iliescu 2008: 415-
425 [Etudes romanes, II, Bulletin de la Société Roumaine de Linguistique Romane, XII, 1977-
1978, p. 31-40].

394
Iliescu, Maria, 2008 [1978], „Roumain et ancien francais”, în Iliescu 2008: 211-216 [Bulletin de la
Société Roumaine de Linguistique Romane, XIII, 1978, p. 287-294].
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2017, „Paradoxurile limbii române”, în Maria-Luiza Dumitru Oancea
(ed.), Inventrix et erudita magistra. Studia in honorem Anae-Cristinae Halichias, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, p. 207-214.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Gabriela Stoica, 2018, „Latina dunăreană. Lexicul”, în Marius Sala,
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord.), Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, Univers
Enciclopedic Gold, p. 222-237.
Le Trésor de la langue française informatisé, ediţie online: http://atilf.atilf.fr/ [TLF].
Levy, R.I., 1984, „The emotions in comparative perspective”, in Klaus R. Scherer, Paul Ekman (ed.),
Approaches of Emotions, Hillsadale, NJ, Erlbaum, p. 397-412.
Machado, José Pedro, 1977 [1952], Dicionário etimológico da língua portuguesa, 5 volumes,
Lisbonne, Horizonte.
Maiden, Martin, John Charles Smith, Adam Ledgeway (ed.), 2011, The Cambridge History of the
Romance Language, Cambridge, Cambridge University Press.
Meyer-Lübke, Wilhelm, 1935, Romänisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, Carl Winter’s
Universitätsbuchhandlung [REW].
Negulici, I.D., 1848, Vocabular român de toate vorbele străbune repriimite până acum în limba
română...., Bucureşti, Tipografia Colegiului.
Niculescu, Al., 1965/1978/1999, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 1-2,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică; 3. Noi contribuţii, Cluj-Napoca, Clusium.
Niculescu, Al., 2007, L’altra latinità. Storia linguistica del romeno tra Oriente e Occidente, Verona,
Fiorini.
Nocentini, Alberto, 2010, L’etimologico. Vocabulario della lingua italiana, Milano, Le Monnier.
Novakova, Iva, Agnès Tutin, 2009, „Introduction”, în Iva Novakova, Agnès Tutin (coord.), Le lexique
des émotions, Grenoble, ELLUG Université Stendhal, p. 5-17.
Ortony, Andrew, Gerald L. Clore, Mark A. Foss, 1987, „The Refferential Structure of the Affective
Lexicon”, Cognitive Science, 11, p. 341-367.
Papahagi, Tache, 2013 [1963], Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti,
Editura Academiei [DDA].
Pascu, G., 1924, Dictionnaire étymologique macédo-roumain. I. Les éléments latins et romans, Iaşi,
Cultura Naţională.
Puşcariu, Sextil, 1905, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache, Heidelberg, Carl
Winter’s Universitätsbuchhandlung [PEW].
Puşcariu, Sextil, 1974, Cercetări şi studii, Bucureşti, Minerva.
Puşcariu, Sextil, 1974 [1920], „Locul limbii române între limbile romanice”, în Puşcariu 1974: 133-169.
Puşcariu, Sextil, 1974 [1933], „Românesc şi romanic”, în Puşcariu 1974: 348-359.
Puşcariu, Sextil, 1974 [1937], „Romanica de est şi de vest în domeniul limbii”, în Puşcariu 1974: 460-467.
Puşcariu, Sextil, 1976 [1940], Limba română, vol. I, Privire generală, Bucureşti, Minerva.
Rosetti, Al., 1986, Istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (ediţie
definitivă).
Sala, Marius (coord.), 1988, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Sala, Marius, 1998, De la latină la română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.
Scriban, August, 1939, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”
[SDLR].
Stefenelli, Arnulf, 2011, „Lexical Stability”, în Maiden, Smith, Ledgeway (ed.) 2011: 564-584.
Stoica, Gabriela, 2012, Afect şi afectivitate. Conceptualizare şi lexicalizare în româna veche,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

395
Stoica, Gabriela, 2015, Modele ale afectivităţii în cultura română premodernă (1780-1840),
Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române.
Vallian, I.-A., 1839, Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozesc-rumănesc, urmat de un
mic vocabular de omonime, Bucureşti, Tipografia lui Friderih Valbaum.
von Wartburg, Walter, 1954, „L’articulation linguistique de la Romania”, Bolentín de dialectología
spanola, Barcelona, [s.l.], p. 37-38.
Wierzbicka, Anna, 1992, „Talking about Emotions: Semantics, Culture, and Cognition”, Cognition
and Emotion, 6, p. 285-319.

Abrevieri

ar. – aromân(ă)
cat. – catalan(ă)
engad. – engadin(ă)
fr. – francez(ă)
germ. – german(ă)
gr. – grec/greacă
it. – italian(ă)
înv. - învechit
lat. – latin(ă)
lat. cl. – latin(ă) clasic(ă)
lat. med. – latin(ă) medieval(ă)
lat. tz. – latin(ă) târziu/târzie
lat. vulg. – latin(ă) vulgar(ă)
log. – logudorez(ă)
occ. – occitan(ă)
piem. – piemontez(ă)
pop. – popular
ptg. – portughez(ă)
rom. – român(ă)
sp. – spaniol(ă)
srd. – sard(ă)
vegl. – vegliot(ă)
vfr. – vechi/veche francez(ă)
vit. – vechi/veche italian(ă)

INSIGHTS INTO THE INHERITED LATIN VOCABULARY OF ROMANIAN.

AFFECTIVE WORDS IN ROMANCE CONTEXT

(Abstract)

The paper proposes a lexical-semantic and etymological analysis of the basic affective words of
Romanian, inherited from Latin, within a Romance comparative perspective, pointing out both the conservative
and the innovative features that are specific to this particular lexicon.
The inquiry takes into consideration strictly the lexemes designating basic emotions: /joy/, /sadness/, /fear/,
/anger/, /hatred/, /love/, and /shame/. Starting from the Latin etymons, various aspects of lexical and semantic
diachronic evolution are dealt with, with reference to the corresponding Romance words, highlighting the
specific salient traits.
The analysis of the Romanian affective lexicon of Latin origin pinpoints the two complementary
tendencies of the diachronic dynamics of vulgar Latin, in general: (a) a conservative tendency – words and
meanings inherited from Latin, in common with other Romance languages (elements of inter-Romance
stability), i.e. spăimânta ‘terrify’ < Lat. expaventare, teme (vb.) ‘fear’ < Lat. timere, trist ‘sad’ < vulg. Lat.

396
tristus (cl. tristis), or preserved solely in the Danubian area (elements of regional-Romance stability), a
peripheric and isolated region (factor of hyper marking the Latin specificity), for example, mânie (n.) ‘anger’ <
Lat. mania, urî (vb.) ‘hate’ < Lat.*horrire, ruşine (n.) ‘shame’ < Lat. rosionem; (b) an innovative tendency –
for example, affective meanings developed only by Romanian, within its specific cultural, historical, and social
context of evolution (the case of supăra ‘trouble; infuriate’, dor (n.) ‘longing’, mânie (n.) ‘anger’, urî (vb.)
‘hate’, ruşine (n.) ‘shame’ etc.)
The affective lexicon of Latin origin represents a lexical-semantic core of the Romanian fundamental
vocabulary, meeting the basic demands of frequency, use, and productivity. The later lexical borrowings (from
various languages of cultural and historical contact) did not alter the vitality of the primary words, inherited from
Latin.

397
 „ÅM CUVINTÅT” CU ISTROROMÂNII.
CÂT ȘI CUM NE ÎNȚELEGEM

PATRICIA ȘERBAC
Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie
„George Emil Palade” din Târgu-Mureș

1. Introducere

Istroromâna a făcut obiectul a numeroase studii descriptive și anchete dialectale. Această

lucrare abordează, pentru prima dată în literatura de specialitate, o perspectivă empirică și își
propune să verifice în practică gradul de înțelegere între dacoromână și istroromână prin metoda
analizei conversației. La baza lucrării se află cercetările noastre pe teren, în satul eiăni din Istria.
În cele ce urmează, prezentăm succint metoda conversației (secțiunea 2), reproducem selectiv
dialoguri cu vorbitori de istroromână (secțiunea 3) pe care le analizăm calitativ (secțiunea 4) și, în
final, formulăm câteva concluzii (secțiunea 5).

2. Metoda conversației

2.1. Descrierea metodei

Înțelegerea între limbi înrudite sau între dialectele unei limbi a fost testată pentru limbi
diverse, precum cele scandinave (Delsing 2007) și pentru cele slave (Sloboda și Brankačkec
2014). Metodele de testare variază de la testarea înțelegerii unui text înregistrat (recorded text
testing – RTT), folosită încă din anii ‛50 pentru limbile amerindiene (Voegelin și Harris 1951;
Hickerson, Turner și Hickerson 1952; Pierce 1952; Kluge 2006) până la testarea cuvintelor
izolate prin folosirea de imagini și desene pentru limbile și dialectele din Vanuatu etc.
(Gooskens și Schneider 2016).
În prezenta cercetare aplicăm metoda analizei conversației, definită ca fiind studiul
structurii și coerenței conversației (Crystal 2008). Conversația e un proces complex ce
reunește diverse competențe de comunicare: ascultare și înțelegere, respectiv vorbire. Ea
cuprinde, în mod spontan, aspecte ale metodelor tradiționale de testare a înțelegerii.
Acestea din urmă folosesc, în general, doar cuvinte izolate, texte de câteva sute de
cuvinte, înregistrări de ordinul minutelor, câteva întrebări despre text, uneori și cu împărțirea
textului în fragmente de una sau două propoziții și repovestirea sau traducerea lui în altă
limbă (de exemplu engleza) ori într-o altă varietate a aceleiași limbi. În schimb, conversația
liberă prezintă multe avantaje: timpul îndelungat (zeci de minute, chiar ore), prezența
obiectelor desemnate (nu doar a desenelor lor), faptul că ne putem pune întrebări unii altora și
putem traduce pe loc în varietatea noastră fără a folosi o limbă intermediară. Astfel,
conversația reunește avantajele testelor tradiționale. Mai mult decât atât, ea se desfășoară într-
o situație socio-lingvistică normală, iar sunetul nu vine dintr-o „cutie fără viață” (acesta din
urmă e un răspuns la obiecția lui Wolff 1959: 35).
 Desigur, ar putea exista obiecția că metoda analizei conversației e „aproximativă”. Însă
și celelalte metode au variabile care nu pot fi controlate, de exemplu cunoștințele și
temperamentul informatorului: dacă acesta cunoaște ori nu varietatea care se dorește a fi
testată, dacă dorește și are răbdare să redea toate amănuntele din textul auzit și înțeles, dacă
nu îi e neplăcut să asculte un text ce vine dintr-un aparat (Wolff 1959: 34-35).

2.2. Asemănare și înțelegere

În această lucrare plecăm de la ipoteza că gradul de înțelegere poate fi egal ori aproape
egal cu gradul de asemănare. Asemănarea dialectelor vine din existența nucleului comun,
alcătuit din trăsături lingvistice comune. Nevaci (2017) oferă tabele conținând concordanțe
lingvistice între dialectul istroromân și celelalte dialecte ale limbii române. Astfel de studii și
tabele ne dau o imagine asupra gradului de asemănare. E de presupus că vom înțelege cuvinte
ca ur „un”, veri „veni”, nopte „noapte”, av „au”, laså „lăsa”, dar nu vom recunoaște la prima
vedere cuvinte precum mâr „mâini”, âmnå „umbla”.
În general, pot apărea greutăți în cazul cuvintelor istroromâne cu particularități fonetice
necunoscute românilor din România, în cazul împrumuturilor croate, dar și al împrumuturilor
din alte limbi.
O altă ipoteză de lucru este că analiza conversației ne oferă un cadru empiric mai potrivit
pentru a înțelege în ce măsură caracteristicile celor două dialecte, dacoromân și istroromân,
pot fi piedici în înțelegere și dacă aceste trăsături sunt de ordin fonetic, gramatical sau lexical.

3. Date empirice: conversație istroromână-dacoromână

Pentru că spațiul limitat ne obligă la o selecție, transcriem în continuare fragmente dintr-

o conversație de 50 de minute, din data de 7 iunie 2019, avută de noi (A - anchetator) cu doi
vorbitori nativi din eiăn, amândoi bărbați, de 65 de ani (V1 și V2).

V1: Te- m aștept t e-i ver ii cu mire, pa nu te-aĭ sculát.

A: Dacă veneai, dacă ciocăneai la ușă …
V1: Ei, ia! Nu știu tu dormi …
A: Nu, nu, că n-am dormit…
V1: Bire, bire, åta vota âi veri ii cu mire.
A: Chiar am vrut să lucru.
V1: Ia, ia, știu, atunča, na ferie nu-i de-a lucra.
[…]
A: Câți ani ai tu?
V1: Șest des t i pet. Ș se și cincĭ.
A: Și tu câți ani ai? Tot șaizecișicinci?
V1: Ie ie na måi, ĭo sâm na deț mbâr.
V2: Ie ân lic mai tirer.
V1: Cum voĭ zic ț dețémbâr?
A: Decembrie.
V1: Decémbrie. […] Doĭ m ia ie ie, io sâm na opt dec mbrâ.
[…]
A: Dragu mi-e că cuvintăm. Tare, tare drag mi-e că cuvintăm.
V1: V zi! Aș -i când ne put m ânțel je, ie i co bire.
[…]

400
V1: pa âț va ver ân jer ncl’u.
A: Noi zicem genunchi, genunchiu.
V2: Tot na r.
V1: Ia, tot na r, iei n.
V2: Ia, voi zic ți și de p re – p ne. Noi zic m p re. Kruh.
A: Domareața - dimineața. Ne înțelegem […].
V2: Ie, ie, ma sámo când po málo se cuv nta. Se vr re at nče. Ști c-am fost în R munjska.
Pac am la pómpa ... am întreb t: […] reț îm d ân caf ? Iå mi s-av ... S-a naziru t. Zic:
caf ? At nča m-a înțel s.
[…]
V2: Cå. Cum zic ț voĭ de c ?
A: Noĭ zicem calu’. No, altă regulă: unde noi zicem a, voi ziceți å.
V2: De reĭ avea ac sa c lu, moreș napun póde șt la de fir, moreș napuni f ru, de m …, ce
va mânc .
A: A, fânu!
V2: Fir. Ia, voĭ na n!
A: Se poate înțelege. Dacă te obișnuiești un pic: a – å, n – r. […]
V1: Ia, ia, se póte, se-înțel je. […] Tu t-aĭ înveț bire cu noĭ nca jeĭ nschi cuvint .
A: Noi zicem: tu te-ai învăța cu noi bine jeĭ nschi ... a cuvânta.
[…]
A: Numa’ să nu mănânci cuvintele.
V1: Aș vezi!
V2: N ca reaș fi colea, și noĭ jeiânțile, neca smo colea, mi... în doi misi ț am ânveț noi
b re cuvint . Ânțel je-rem čuda stvar. […] n ca noi mej m în Român ia, Rumun ia …ne
rem red înveț și ne-am ... ânțel je-ne-rem ntre noĭ. […]
A: Și io cred. Numa’ să deschizi gura când vorbești.
V2: Ia, cuv ntu, neca smo doi misi ț colea, io cuvint -rem cao i …
A: Noi zicem ... eu aș cuvânta.
V2: […] Io reaș ânveț ili cuvint .
[…]
V1: Acmo nu l cri ân Z greb. Nu?
A: Nu.
V1: Nu. Acmo ie f rie. Pâr la când?
V2: e tu îș nča, ân Hârv tsca?
V1: I , ân Z greb l cra la facult t.
A: Lucru la facultate.
V2: Ma hârv tschi ști cuvint , ia?
A: Știu un pic, o mârva.
V1: Cât âț rabea.
V2: Ști ântreb de mânc , de ...
[…]
A: Cum ai zis înainte?
V1: N ca nu-ț c de. e pičóru [de la aparatul de înregistrat] av fost nče. e nu-ț c de. Ie
vi la voi c de? Cade. Åĭ caz t.
A: Și noi zicem așa: ai căzut.
V2: Să nu-ț ra. Noĭ zic m să nu-ț ra cade. […] R țimo, n ca ân lic paz șt néca nu-ț ra
cade. […]

401
A: Foarte, mult interesant! Io gândesc […] că voi aveți besede vechi, că noi ne-am
despărțit acum, acmo o mie de ani rente ...
V1: da å .
V2: nča av fost ómir de tisuč și pet sto let ...av ver t ... av cuvint t c-av fost p rvi jei nți.
[…]
A: O mie cinci sute de ani.
V2: P rvi omir če- v nče ver t, če-av cuvint t ca și noi. Un mil și po.
A: Io cred […] că voi ați plecat din România acum o mie de ani. Nu se știe exact când și
de unde.
V2: Nu știm niș. […] Atunče s-av č da docum nte izvor t, pac mor e se av čeva izvor t,
pac s-av știv t. Ma måi b re n go če noi ac ma știm.
A: Poate, poate. Când cuvinți, cuvintă mai tare. […] ca să se audă.
V1: e nu te ver avz pre m crofon. He, he!
[…]
V1: Dr go ie când ie p ra dr ga. B ra nu-i dr ga.
A: P ra-i dr ga? Adică costă mult? Noi zicem scumpă.
V2: P ra ie dr ga e mor ș sáca zi mânc . B ra nu mor ș, e re pa.
A: Uite, asta e foarte interesant, că voi ziceți drag pentru scump. […]
V1: Noĭ n-av m beseda scump. Noi zic m dråg. Skup ie hârv ts i.
V2: Când ie čeva scump po rum njski, noi zič m dr go ie. […]
A: Foarte interesant. Ăsta e un înțeles vechi, care la noi s-a pierdut.
V1: S-a pl’erd t.
[…]
V1: Te va ... mučc . Âț ie fr ca?
A: Nu. Cum se cleama asta?
V1: sina.
A: Noi zicem albină.
V1, V2: Ne, č sta nu-i alb ra. Alb ra ie č če miåre lucra.
A: Noi zicem pe românește: albina ie cea ce miere lucră.
V1: Ia, ie. sta ie ósina, nu-i, ie r ța de alb ra, ma nu-i alb ra. […]
V2: Te va mučc .
A: Ce-ai făcut? Ai omorît-o.
V1: Ia, ia, omor tu åm. Mur tu av.
A: Noi zicem viespe.
V1: Ia, č -i vespa, po tal’anschi véspa. ... Și m ra vespa. Acâta m ra vespa. Cum o cl mi
tu?
A: Nu știu. Bondar? Știu că-i mare și negru.
V1: Ne, ne, ne n gru. V spa aș m ra.
A: Noi nu cred că avem.
V1: Av ț, av ț ...
A: Nu. Avem în România? Ai văzut?
V1: He, he! Sp re, tradutore!
V2: Acmó nu știu, nu m-am domisl t.
[…]
V2: Z če: cum voi cl’em ț m ștele? […] Z če: Noĭ nu cl’em m, z če, noĭ nu clem m, che
viru ânse. […]

402
A: Și noi, și noi. Acuma îți zic asta pe românește: cum chemați voi muștele. Noi nu le
chemăm, că vin însele.
[…]
V2: Și cînd åi verit nča ân eĭ n?
A: Am verit aseară.
V2: Ieri.
A: Ieri seară am verit, cu curiera de la Rica …
V2: Noi zičem pas na seara, ieri seara, ca și ieri seara.
[…]
V1: Åi pus ra iie?
V2: Åm, åm.
A: N-am pus rachie.
[…]
V1: Åstez ie fina zi e nu-i iåco sore.
A: Frumoasă zi, că nu-i mult soare – zicem noi.
V2: da, m rle sore.
V1: Mult, mult.
A: Aicea noi zicem soare. Sau în Transilvania zicem såre.
V2: Noi am fost în Transilvania, în Sibiu. Câț ? […]
A: Acum treisprezece ani?
V1: Ac m tr naest let, ia, am fost ân Sibiu.
A: Ce-ați făcut? Amândoi?
V1: Toț jei nți.
V2: Fost-am zvončari, jei nschi și ples či. Și čel’ ce-av cânt t.
V1: Fos-am ân … Étno S lișta ân Sibiu. Îl ști?
A: A, Muzeul Satului! Noi la seliște zicem sat. Mușat, așa-i?
V2: Și av t-åm nastupu. Doi n stu åm av t. […]
A: Mușat! Ce păcat că io n-am știut să vin și io!
V1: N-åi ști t de Jei n nca.
A: Am știut de eiân, da’ n-am știut că veniți voi la Sibiu.
[…]
A: Pot ajuta și io la cosit? Dacă nu te-am ajutat pe tire domareața ...
V1: M re veri ajut .
A: M re nu putem că-i duminică.
V1: M re nu se l cra.
A: Da’ poimâine ... Cum ziceți voi?
V1: a ta zi.
V2: Ĭ ri, stez, m re, cea ta zi … […]
A: Dacă zici cealaltă zi, se înțelege. Numa’ că trebe să deschizi gura.
V2: Noi av m must h. Pac e nu se v de e ț-i gura rascl sa.
[…]
P: Spor la lucru! Adică tu să lucrezi bire.
V1: Ĭa. L cra b re!

403
 4. Analiză

În analiza conversației reproduse, adaptăm criterii calitative menite a evalua înțelegerea

reciprocă dintre vorbitorii celor două dialecte și, implicit, apropierea dintre dialectele
istroromân și dacoromân: (a) coerența discuției, (b) tematica variată, (c) familiarizarea cu
dialectul interlocutorului și (d) adaptarea la acesta din urmă.

4.1. Coerența discuției

Spre deosebire de metodele tradiționale de testare a înțelegerii, conversația nu poate fi
studiată cu procedee cantitative; ea își demonstrează eficiența prin temele abordate și prin
dimensiuni. Chiar fără a se verifica dacă s-a descifrat fiecare cuvânt în parte, răspunsurile date
arată că participanții la dialog înțeleg ce s-a spus în celălalt dialect, dacă nu tot, măcar
esențialul. Apariția constantă a întrebărilor cum zici tu la asta?, respectiv cum clemi tu
ceåsta? asigură continuitatea și coerența discuției (firul roșu).

4.2. Tematica variată

Asa cum se poate observa, convorbirea de 50 de minute a reușit să acopere, în mod firesc
și fără eforturi deosebite, o multitudine de subiecte: viața de zi cu zi, muncă, familie, originea
istroromânilor, călătorii în România, elemente de faună și de floră. S-au spus inclusiv glume.

4.3. Familiarizarea cu dialectul interlocutorului

Într-o conversație putem să nu înțelegem de la început un element nou (cuvânt ori
structură), dar să îi pătrundem sensul cu cât înaintează conversația, pe măsură ce percepem
diferențele dintre dialecte și întâlnim mai multe contexte de uz ale elementului respectiv.
Depărtarea geografică și izolarea au împiedicat expunerea vorbitorilor la cealălalt dialect.
Este deci firesc să nu înțelegem cuvinte izolate, rupte de context. Gradul de înțelegere crește
însă pe măsură ce se desfășoară dialogul și ne familiarizăm tot mai mult cu celălalt dialect.
Un vorbitor de dacoromână poate înțelege din istroromână cuvinte provenind din fondul
românesc comun, dar și împrumuturi slave comune (vesel). Invers, datorită contactului lingvistic
îndelungat cu italiana, pot fi recunoscute cuvinte românești pierdute de istroromână, dar
asemănătoare cu italiana (viespe).
În mod simetric, de-a lungul conversației vorbitorii celor două dialecte pot percepe și
depăși diferențele sistematice dintre acestea la nivel fonetic (a – å, n – r), gramatical
(condițional-optativul eu aș cuvânta – ĭo reș cuvint , conjunctivul să nu-ți cadă – néca nu-ț
c de, e nu-ț c de, să nu-ț ra cade), lexical (ieri seară – pas na seara, verbul a deschide –
adjectivul rasclísa) și semantic (dråg cu înțelesul de „scump, prețios”).
Aceste aspecte constituie tot atâtea strategii pe care vorbitorii celor două dialecte le aplică
din ce în ce mai conștient, de-a lungul conversației.

4.4. Adaptarea la dialectul interlocutorului

În cazul de față, toți participanții la dialog fac anumite încercări de adaptare la dialectul
celuilat repetând constant spusele celuilalt, fie în dialectul propriu, fie în celălalt dialect. Are
loc o apropiere pe viu între cele două dialecte. În cazul vorbitorilor de istroromână, adaptările
sunt de tip fonetic (de émbrâ, Rumuníĭa) ori lexical (un mil și po, șase și cincĭ).

404
 5. Concluzii

Prezenta lucrare și-a propus să demonstreze că între istroromână și dacoromână comunicarea

este perfect posibilă. Așa cum am arătat, cele două dialecte sunt reciproc inteligibile.
Metoda analizei conversației este relativă întrucât lungimea dialogului, la fel și numărul și
complexitatea temelor abordate sunt variabile. Gradul de înțelegere între dialecte depinde, în
plus, de complexitatea vocabularului și a gramaticii utilizate. Credem totuși că această metodă
este utilă măcar sub aspect calitativ, prin demonstrarea posibilității comunicării, chiar la un nivel
de o anumită complexitate, între istroromână și dacoromână. Am aplicat următoarele criterii
calitative în analiza conversației: (a) coerența discuției, (b) tematica variată, (c) familiarizarea cu
dialectul interlocutorului și (d) adaptarea la acesta din urmă. Toate cele patru criterii aplicate în
analiza conversației converg în a confirma comunicarea efectivă între vorbitorii celor două
dialecte.

Bibliografie

Crystal, David, 2008, A Dictionary of Linguistics and Phonetics, ediția a 6-a, Oxford, Blackwell
Publishing.
Delsing, Lars-Olof 2007, „Scandinavian intercomprehension today”, în Ten Thije, Jan D.,
Zeevaert, Ludger (ed.), Receptive Multilingualism: Linguistic Analyses, Language Policies
and Didactic Concepts, Amsterdam / Philadelphia, Benjamnis, p. 231-246.
Gooskens, Charlotte, Cindy Schneider, 2016, „Testing mutual intelligibility between closely
related languages in an oral society”, în Language Documentation and Conservation, vol. 10
(2016), p. 278-305.
Hickerson, Harold, Glen D. Turner, Nancy P. Hickerson, 1952, „Testing procedures for estimating
transfer of information among Iroquois dialects and languages”, în International Journal of
American Linguistics 18(1), p. 1-8.
Kluge, Angela, 2006, „RTT retelling method: An alternative approach to intelligibility testing”, în
SIL Electronic Working Papers.
Nevaci, Manuela, 2017, Concordanţe lingvistice între dialectul istroromân şi celelalte dialecte ale
limbii române, FD, XXXVI, p. 91-105.
Pierce, oe E, 1952, „Dialect distance testing in Algonquian”, în International Journal of
American Linguistics 18(4), p. 208-218.
Sloboda, Marián, Katja Brankačkec, 2014, The mutual intelligibility of Slavic languages as a
source of support for the revival of the Sorbian language, în Fesenmeier, Ludwig, Sabine
Heinemenn, Federico Vicario (ed.), Sprachminderheiten: gestern, heute, morgen. /
Minoranze linguistiche: ieri, oggi, domani. Studia Romanica et Linguistica, vol. 40,
Frankfurt pe Main, Editura Peter Lang, p. 25-44.
Voegelin, Charles F., Zellig S. Harris, 1951, „Methods for determining intelligibility among
dialects of natural languages”, în Proceedings of the American Philosophical Society 95(3),
p. 322-329.
Wolff, Hans, 1959, „Intelligibility and inter-ethnic attitudes”, Anthropological Linguistics 1(3),
p. 34-41.

405
 “I HAVE TALKED” TO ISTROROMANIANS.
HOW AND HOW MUCH WE UNDERSTAND ONE ANOTHER

(Abstract)

I examine the degree of mutual understanding between Daco-Romanian and Istro-Romanian

by direct conversation. All parameters used in traditional intelligibility tests are found in direct
conversation: telling, listening, retelling, translation into the own dialect, questions – answers,
discussing on images / objects. Besides all these, the advantages of conversation are time length
and live interaction. In performing conversation analysis, I use qualitative criteria such as
coherence, themes discussed, familiarization and accommodation to the other dialect. I claim that
direct conversation is efficient in testing intelligibility.

406
 Tiparul s-a executat sub cda 4777/2020
la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti