Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUMEA
LA
1848
- note de curs -
Lectura de faţă este una de mare şi hotărîtă smerenie.
Nu critica mă mînă la faptă, ci numai şi numai apucătura mea
de cititor. Asta sîntem noi acilea, în paginile ce urmează. Adică
nu interpretarea am avut în grijă înainte de toate, nu am dorit să
avem asemenea trufie încît să facem din textul prozastic
paşoptist pretext al unor texte ale noastre. Ci pe el anume am
dorit să-l punem în valoare, am căutat să fim cît mai puţin
prezenţi, să-l lăsăm să se exprime. Ceea ce este al nostru este
numai şi numai montajul, decupajul, tăieturile, arhitecturile,
regia textelor. Ca să atragem atenţia asupra textului prozastic
paşoptist l-am cules în italic şi cu un caracter al literei puţintel
mai mic decît interpretarea noastră cea făloasă. De bună seamă
că avînd noi în grijă textul cel paşoptist nu ne-au interesat deloc
alte asemenea posibile interpretări ale criticii despre el. Poate
cu altă ocazia vom proceda aşa, adică după ce-l vom aşeza
precum borcanele cu dulceţuri, toamna, pe stelajele din cămară,
aşa şi el, textul paşoptist, în decupaje regizorale va fi pus, pe
urmă vom aşeza, în alte felurite feluri de manipulări regizorale,
interpretările criticii de-a lungul vremii despre acesta. Dar asta
numai dacă vom avea chef pentru asemenea operaţiune, iar
cheful ne va fi stîrnit dacă interpretările criticilor ne vor stîrni.
Dacă nu, nu! Mai e ceva: nu ne-am putut stăpîni dorinţa de a
proiecta în viaţa de azi, viaţa de atunci, de aici puseurile de
proză de pe ici-colo şi incursiunile în lumea imediată. Socotiţi
asemenea lucruri slăbiciuni de ins dedat cu proza care nu se
poate descotorosi cu totul de meteahna cu pricina.
5
Pompiliu Eliade, Influenţa asupra spiritului public în România,
Bucureşti, Editura Univers, p. 45.
la căpătîiul cel din cap să aibă cîte un vas de tinichea cu găuri, ca
printr-acel vas să se verse apa din bute şi să se facă udarea
caldîrîmului” (Începuturi edilitare 1830-1832, I, Documente privind
istoria Bucureştilor, 1936, p.37). Toată lumea se hărniceşte
pentru a se ridica din înapoiere. La fel stau lucrurile şi peste
munţi, în Banat. Aici, la 4 IV, 1815, protopopul Nicolae Stoica
de Haţeg dă şi el o circulară la Mehadia, plină de îndemnuri
„pentru gloate”. Ascultaţi cum zice „protoprezviterul” în scris
cele ce trebuiau împlinite: „La lucrul pămîntului care de care mai
bărbat, să se îndemne, gloatele să trăiască. De la Dumnezeu vite
aveţi: gunoi, bucluc iarna pe locuri, în grădini grîu, bucate sămănaţi.
Mulţi aţi văzut cum lucră nemţii, franţuzii, italienii, ungurii, sîrbii,
grădinile îşi direagă: legumi, păsui, mazăre, ceapă, ai, salată, varză,
crumperi, chel, morcovi, napi, pătrînjel, piparcă, de tot felul fierturi
să aibe gloatele. Cum se ia neaua, cu sapa la ţălină, la pămînt nou
de linte, de cînepă şi de in să sape. Şi aşa cînd vom avea de toate,
vom fi gazdă şi fraţi cu alte naţii luminate. Aceasta presciţ-o şi o
ziceţi” (apud Liviu Smeu, Din circularele lui Nicolae Stoica de
Haţeg în „Mitropolia Banatului”, nr. 1-3, 1979, p. 146).
În vremea cînd prin Bucureşti carele cu boi ridicau
gunoiul şi „verice stîrf de dobitoc”, Ioan Marincu, „sistematicescul
învăţătoriu” din Beba Veche cu spaimă scrie pe o carte că „În
anul 1831 au murit oamenii de coleră”. Imediat o circulară a
episcopiei din Vîrşeţ îi luminează pe credincioşii de rit ortodox
ce e de făcut, adică „mîncaria dar mai vîrtos seara să fie foarte
cumpătată. De bucate mai tare să se feriască. Pîne necoaptă bine,
caldă, şi din bucatele crude, cu săcară şi cu neghine amestecate să
nu mănînce, aşijderi să nu se mănînce carne neproaspătă şi pria
grasă, peşte proaspăt care în bălţi şi în rîuri necurgătoare lăcuiesc,
tot feliul de ciuperci sau bureţi şi necoapte roduri ale poamelor
primejdii şi crăstăveţi cruzi şi nemuraţi, liubeniţele şi pepeni să se
ferească, mai pre urmă tot însul de mîncare rea cea proastă a
cucuruzului fert sau fript (să se ferească)” (Valeriu Leu, Banatul
între arhaic şi modern, Mentalităţi în Veacul Luminilor, 1993, p.
21).
Capul I
6
Verbul a dura ne trimite, în acelaşi registru războinic, la cunoscutul vers
eminescian despre cei care, mulţi fiind, au durat, durară, zice poetul, peste
Dunăre vr’un pod.
aceea d-a otravi cîinii. Am alergat îndată la amicul nostru Eduard
spiţerul şi, după cîteva rugăciuni, 1-am înduplecat să-mi dea hapuri.
Le-am pus în cocoloşi de pîne şi trecînd pe la poarta ei, le-am
aruncat cînilor cari... Dumnezeu să le uşureze sufletul !… a doua zi
erau anuncaţi pe Dîmboviţa. ”
Şi, ca întotdeauna în atari împrejurări, eroul amorez trece
la acţiune după ce evaluează, corect, faptul “că în ulucile despre
mine era o portiţă care dă în grădină, dar închisă cu o broască
ruginită.”
Vai nouă, cetitorilor, că Grigore H. Grandea ne pune să
citim un final de acţie lipsit de orice glorie cu putinţă a
înfăptuirilor celor amorezate, ba mai mult, totul sfîrşeşte într-un
caraghioslîc din care nu lipseşte un abia simţit impuls spre
sado-masochism. Iubita cea asemenea cetăţii voluptoase cu
înfăţişare tiţianescă se arată gîde nemilos, îl aşteaptă la miez de
noapte pe amorezul laitenant şi-l ameninţă cu dreapta răzbunare
a soţului pe care nu-l deşteaptă din somnul binemeritat decît
dacă, dragilor, amorezul ei nu-şi primeşte răsplata cuvenită.
“Deocamdată”, spune Venera cea, iată, neîndoioşată, “cred că nu
trebuie să-l deştept (pe soţ, se înţelege, n.n.) iar pentru dumneata
este mai bine să îngădui a se pune cataplasma.” Ce este aceasta,
stimaţi receptori, vă spun tot cu vorbele povestaşului laitenant
care, după ce scapă din mîinile călăului său, aleargă la
Dîmboviţa, se dezbracă, intră în apă şi se spală de afurisita de
cataplasmă. Atunci, observă al nostru eroe, că afurisita “era
muştar cu terebentină sau…dracul ştie ce!” Însă pînă ajunge el la
asemenea moment mîntuitor îi este menit să treacă prin
pedeapsa pregătită lui dinainte de cetatea cea voluptuoasă şi,
iacătă, neîndoioşată. Să vedem cum decurg faptele: Venera
tiţianescă “făcînd un semn ţigăncei, aceasta se apropie de mine şi-
mi smulse rondul. Rămăsei precum mă vezi.
Căzui în genunchi şi cerui iertare.
Se uită lung şi despreţuitor la mine, făcînd iar semn. Înţelesei că
trebuia să mă supun. Tigroaica era fără îndurare.
Ea trecu un minut în altă cameră. Servitoarea se apropie de
mine. O rugai să mă scape; ea îmi zise:,,Suferă şi taci, că nu ştii ce
cîinoasă este!“ Apoi, cum eram îngenuncheat, îmi rădică cămaşa şi-
mi întinse cataplasma pe spinare. Era caldă. Îmi lăsă cămaşa şi mă
înfăşură cu rondul.
– Gata, cocoană! şopti ea, si, intrînd Corina, ea se retrase.
Perfida, pufnind de rîs, ma invită să şed. Şezui că nu aveam
încotro. Începu a-mi vorbi despre gelozia şi sălbătăcia bărbatului ei.
Mă luă de mînă şi mă duse în camera vecină, d-acolo într-alta unde
mi-l arătă dormind în pat, iar deasupra patului pe covor acăţate mai
multe iatagane, pistoale şi pusti. Mă trecură fiori. Ne întoarserăm
încet în salon, unde începu iar să-mi vorbească. Peste cîteva minute
începu să mă înţepe în spate, apoi să mă usture. Usturimea devenind
nesuferitã, nu mai puteam să stau în loc. Mă zvîrcoleam de durere.
Ea, în timpul acesta, se silea să-şi înfrîne rîsul. Am rugat-o cu
lacrimile în ochi să-mi dea drumul. N-a fost cu putinţă s-o înduplec.
M-a ţinut, zvîrcolindu-mă şi muşcîndu-mi mînile de durere, pînă a
început să se albească de ziuă.” (Grandea, Scrieri, 208).
7
Cum anume se petreceau toate aceste dresùri cosmeticale aflăm
privind la ceea ce făcea Chera Duduca. “în toate nopţile, după ce
expedia pe amîndoi adoratorii ei”. Atunci, frumuseţea din vremea lui
beizadea Costache Caragea, “se ungea pe obraz cu alifie vînătă
dimineaţa se ştergea cu albuş de ou, se aburea cu cărămizi încă1zite în foc
şi stropite cu apă de salcîm, apoi se spăla cu apă de pelin. Acestea le făcea
ca să întindă pielea obrazului şi să dispară zbîrciturile; apoi se ştergea cu
un burete muiat în apă de castraveţi, ca să scoată petele, şi se spoia cu dres,
ca să dea pieliţei o coloare mai albă.
După toate aceste operaţiuni, care n-aveau alt scop decît a albi, a întinde
şi a întineri pieliţa obrazului, veneau rumeneala cea mincinoasă şi cu care
îşi colora obrajii şi buzele, gogoşile de ristic arse cu care îşi înnegrea
sprîncenele, şi plasturele cele negre eu care îşi făcea murse sau benghiuri
false.” (Filimon II, 49)
amanţi, trăia foarte bine, dar în doi ani vînduse o moşie şi mai era
datoare vreo şase mii galbeni. Aceasta însă nu o neastîmpărase căci
îi rămăsese alte patru moşii, trei case mari şi o pădure pe carea o
cumpărase bărbatul său spre tăiere”(Bujoreanu, 74).
Cu gînduri asemănătoare priveşte în jur, de sus, din “lojile
Curţii” şi “beizadea Costache Caragea, împreună cu doi fanarioţi şi
cu hatmanul Cărăbuş, favoritul şi neseparabilul său amic. Acest
frumos şi libertin principe privea prin toate lojile, ca să găsească
vreo frumuseţe necunoscută încă de dînsul, spre a o face victimă
plăcerilor sale” (Filimon II, 152). Şi tot aici găsim şi replica
feminină a cuceritorului Terez, frumuseţea aceea bărbătească
din romanul lui Radu Ionescu. Replica feminină nu poate fi alta
decît Chera Duduca, femeia irezistibilă din Ciocoii… lui
Filimon. Dama respectivă este o adevărată “Vineră orientală,
ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunei grece din Fanar”.
Ea s-a născut din “spumele vînturate ale mării”, precum
“odinioară strămoaşa sa zeiească”. Adăugaţi la asta “o frumuseţe
perfectă, o inteligenţă vie şi un spirit fin şi iscusit” şi veţi avea
tabloul unor înzestrări ieşite din obişnuit. Asemenea lui Terez,
don Juanul care se împodobeşte dinaintea oglinzii 8 admirat de
tovarăşii săi pe nume Colan şi Paloti, şi Chera Duduca “iubea
luxul cu deosebire; îi plăcea foarte mult viaţa zgomotoasă.; în fine,
toată fericirea ei sta în împlinirea fără întîrziere a celor mai mici şi
mai extravagante capricii.
Ajungînd în floarea juneţei, ea devenise un magnet care trăgea
spre sine toate privirile şi toate dorinţile tinerilor din Bucureşti. Nu
era seară lăsată de Dumnezeu în care să nu se cînte sub ferestrele ei
cele mai plăcute serenade. Poeţii timpului secase nesfîrşitele comori
ale închipuirei lor, fără ca odele, elegiile şi acrostihele lor să
găsească în inima vanitoasei femei altceva decît o stîncă de granit de
care se sfărîmau poeticele lor silinţe, fără să producă cel mai mic
efect.
Un singur june izbuti să înmoaie inima ei de piatră, dar nu cu
stihuri, nici cu cîntări, ci numai pentru că era fiul domnitorului de pe
atunci” (Filimon, II, 35)
8
Chera Duduca, ea însăşi un Don Juan al epocii, îşi petrece mult
timp în faţa oglinzii: “Era pe la orele nouă de dimineaţă; greaca se
sculase şi se dusese la oglindă ca să-şi puie în regulă graţiile maltratate de
voluptuoasele plăceri trecute şi să mai adaoge cîteva frumuseţi artificiale,
ca să dea mai mult interes celor fireşti” (Filimon II, 48)
susţinute de procedeul obştesc al comparaţiilor, eroina noastră
este “naltă ca un grenadier şi delicată ca un silf”. Mai mult încă,
“pieliţa feţei sale rivaliza cu cel mai perfect alb, iar ochii ei mai
negri decît murile, armaţi de nişte gene şi sprîncene ce ar fi pornit
invidia unei circaziene” (Filimon, 313).
Pentru creatorul parvenitului dintîi din proza
românească, exotismul feminin pare să se ivească mai cu seamă
din lumea germană. Din cauza climei celei temperate a
Nordului femeia germană “posedă nişte calităţi morale de mare
preţ”. Urmarea acestei constatări generice, de extract tipologic
şi ceţos geografic (“cauza climei celei temperate a Nordului”) se
concretizează în desfăşurări retorice organizate prin întrebări
care dau năvală asupra cititorului pentru a-i îngenunchea orice
posibile împotriviri sau sentenţe diferite despre “femeia
germană”. Aşadar, se întreabă (şi ne întreabă) autorul: “Unde”,
spune dumnealui, “s-ar putea găsi un caracter mai solid şi o
educaţiune mai perfectă, dacă nu la o femeie germană?” Sau, mai
apoi: “Unde s-ar putea găsi iarăşi atît de multă modestie şi aşa de
puţină vanitate, dacă nu la o germană”. Toate aceste virtuţi
presupun, de bună seamă, şi o pasiune pe măsură: “femeia
germană posedă în asemenea măsură orgoliul posesiunii încît doar
ea, cine altcineva?, este capabilă a comite o crimă în numele
amorului faţă de care dovedeşte o mare şi definitivă statornicie”. De
aceea Schiller, “în poema sa dedicată damelor” dar desigur şi
Schubert, “dulcele bard al Germaniei”, într-o celebrisimă
romanţă muzicală, amîndoi în felul specific artei poeziei şi al
muzicii, “n-au făcut alt decît a descri fără părtinire caracterul
acelor lebede sau nimfe ale Rinului”.
Numai că nu totul este roz în această privinţă, din
păcate femeii germane i se potriveşte proverbul care ne
încredinţează cum că “«Toată floarea îşi are ghimpele ei»”.
Femeile germane prezintă, la o privire scrutătoare, proprii
ghimpi, propriile defecte care nu sînt oarecare. Dimpotrivă. E
de spus că femeii de rasă germanică îi “lipseşte acel «nu ştiu ce»
care atrage pe om către femeie”. De bună seamă că aici vom afla
care ar fi să fie, în pretenţia scriitorului nostru, acel “«nu ştiu
ce» care atrage pe om către femeie”. Îl aflăm citind deandoaselea
reproşurile. Cel mai greu în consecinţe pare a fi faptul că “în
amor ele sunt foarte pedante şi ajung de multe ori la nişte pretenţiuni
ridicole”. Ne este mai apoi oferită reţeta de urmat în caz că
undeva, iubite cetitor, ai căzut în bucluc, adică “ţi-a căzut la
inimă vreo germană”. În acest caz, altă soluţie mai bună nu
există decît “să te arăţi cît îţi va sta prin putinţă trist, gînditor şi din
cînd în cînd să oftezi, de vei putea”. Asta e chestiunea în discuţie,
cu femeia germană e nevoie să te forţezi în artele actoriceşti dar
şi în hermenueutică: ca să o cucereşti e nevoie, pe lîngă tristeţe,
oftat şi căderea semnificativă pe gînduri, şi de o bună
cunoaştere a literaturii germane pentru abordarea acesteia “cu
profunditate”. Este relativ uşor de priceput faptul că
pretenţiunile femeii germane sînt excesive, ba chiar ridicole
odată ce, în strategia cuceririi respectivei, e nevoie “să-i recitezi
cu o manieră cît se va putea mai afectată sau ultradramatică poezii
amoroase”. Ba mai mult încă, în şirul acelor pretenţii pedante,
de bună seamă, excesive şi, de aceea, caraghioase, care
alcătuiesc structurile şi substructurile cuceririi femeii germane,
se impun şi gesticulaţii pe măsură: limbajul poeziei trebuie
dublat de acela al gestului: amorezule, pare să ne încredinţeze
plin de amărăciune autorul, înţelege că pentru a ajunge la ceea
ce doreşti e nevoie “să te pui în genuche şi să te tîrăşti înaintea ei
întocmai ca un condamnat înaintea judelui său neplacabil, căci altfel
nu vei putea reeşi a deştepta amorul în acele inimi de gheaţă.” A
pricepe obiceiurile cele exotice ale femeilor acestora este un
avantaj al întreprinderii ce are a înfăptui cuceritorul, el trebuie
să studieze, asemenea exploratorilor, un ceva cu totul straniu,
întrucît unele “germane” dovedesc a fi în mod special atrase
“pentru un fel de aventure amoroase cu totul particolare
stravagantei lor fantazii”. Şi Nicolae Filimon se întreabă în locul
nostru “Ce fac dară?” şi tot el dă răspuns lămuritor. Femeile
germane obişnuiesc să întreprindă călătorii pe “strada ferată”
dar şi cu vapoarele cu aburi pe Rin şi Elba. Şi ce fac ele acolo
pentru a-şi oferi posibile “aventure amoroase cu totul particolare
stravagantei lor fantazii”? Vă spun eu, folosindu-mă de vorbele
prozatorului român, ce anume fac ele, femeile germane, pe
stradele ferate sau pe vapoarele cele cu aburi: înainte de toate
“iau un aer mîndru şi pasionat”, pe urmă “deschid pe Faust de
Goethe sau vreo broşură de poezii de ale lui Schiller”. Călătoresc în
acest fel dîndu-se cu totul lecturii pe care o întrerup “adesea de
nişte oftări pe care le lasă” anumit ca să priceapă junele că
sufletul lor palpită şi că a sosit vremea să facă pasul decisiv
pentru a străbate toate cele spuse mai înainte în vederea
cuceririi acestor, vorba prozatorului, “lebede” sau, mai bine
spus (şi cu mai multă “profunditate”) “nimfe ale Rinului”.
Cu diva germană, aşadar, lucrurile sînt complicate,
efuziunile latine o scot greu dintr-ale ei. Iată, spre exemplu, pe
“strada ferată”, în compartimentul trenului, conversaţiunile
“încep în limba italiană” pe care o cunosc mai toţi călătorii, în
afara a doi “bogasieri români”. Şi chiar dacă subiectul discuţiilor
se schimbă des, pe măsura “intereselor” şi “aspiraţiunilor”
companionilor de călătorie, “femeia germană” tace. Între timp
“neguţătorii” vorbesc, previzibil, despre “amorţirea comerciului”
şi nu scapă prilejul “a se consulta între dînşii despre modul cel mai
bun de a se îmbogăţi fără multă osteneală şi în scurt timp”. Un alt
companion, “un bătrîn german”, nu este nicidecum interesat de
îngrijorătoarea “amorţire a comerciului” deoarece dumnealui “se
află în posesia delirului politic” prin care “declamă în contra noului
cabinet al Prusiei”. În timpul declamărilor celor indignate,
instanţa narativă se manifestă expansiv pentru a atrage atenţia
frumuseţii din compartiment: “Eu şi amicul meu cîntam încetinel
duetul între bariton şi bas de la opera I Puritanii, iar frumoasa şi
tînăra baronesă citea poezii de ale lui Schiller.” Alături de
cîntăreţii cu mesaj direcţionat, un rus, prezent şi el în
compartiment, părea “cam distract”. Motivul acestei stări, mai
degrabă triste decît “distracte”, este frustrarea. Deşi declară cum
că nu ar fi nepărat înamorat de frumuseţea tăcută din preajmă,
acesta se destăinuie astfel: “simţ”, zice el, “o mare plăcere de a
conversa cu dînsa”. Îndemnat şi încurajat de pe margine, amicul
slav “începu să-şi netezească părul şi să-şi reguleze cravata”. Mai
apoi intră în vorbă.
Adevărul e că nici divele cele de origină mediteraneană,
din lumea expansivă a Italiei, nu sînt uşor de abordat. În nuvela
Matteo Cipriani poposeşte contesa C. în oraşul Pisa sub
înfăţişarea “unui angel în formă de om”: această adevărată miss
Univers se arată “în toate zilele la biserica noastră ca să asculte
messa”. Încă de “la prima vedere” se naşte iubirea în inima
eroului în felul necruţător al “unui foc” care arde. “Strania
pasiune” se transmite degrabă, prin limbajul mut al privirii:
acolo, în mijlocul celor sfinte, în decorul baroc, ori poate că
renascentist, se petrec fapte de amor scandaloase: “De cîte ori
aruncam privirea asupra-i, întîmpinam ochii ei cei negri şi plini de
văpaie căutînd spre mine, dar pe dată ce privirile noastre se
întîlneau, ea lăsa ochii în jos şi o umbră de confuziune acoperea
angelica ei făptură”(Filimon, Matteo Cipriani).
Iubirile se arată năvalnic şi în alte locuri, bunăoară în
piaţa mare “unde se ridică Palazzo delle Cascine, adică palatul
lăptăriilor a ducăi de Toscana”. Acolo, “după ce se culcă soarele,
aristocraţia Florenţii îşi opreşte echipajele strălucite dinaintea
acelui palat, şi damele se desfătează prin convorbirile cavaleri, care
saltă călare împregiurul lor, şi prin dulceaţa laptelui proaspăt ce le
împuterniceşte sănătatea şi le învioşează colorele obrajilor. Acea
piaţă este locul de întîlnire a multor intrigi de amor”. (Alecsandri,
Buchetiera, vezi pagina)
Danţul şi contradanţul
sau:
Cu paşoptiştii în trăsură
11
Încredinţăm cititorul (studentul la umanioare) că aici trebuie să priceapă
altfel: în contemporaneitatea imediată ţinutaşul cu pricina este
nomenclaturistul, securistul, ex-ministrul (comunist, neo-comunist sau
curtean al partidelor celor democrate: libidinos, şi mincinos, şi bine motivat
în privinţa a ceea ce, împrumutînd o vorbă filosoficească, am putea spune că
ar fi un soi de simţ exacerbat de tipul causa sui, ouroboros, alfa şi
omega, Sfînt trup şi hrană sieşi Hagi rupea din el) ajuns director de
bancă, patron de holding, manager la stat cu firmă căpuşă din care,
asemenea nevinovatei insecte de prin cutare cabană din fundul munţilor, se
înfruptă din sîngele facturat al trupului celui bălan (şi rubensian) al firmei de
stat, şi soţioara, şi cumnăţica, şi a dumisale fiică şi al dumisale fiu.
întoarcem la boierul ţinutaş”, să nu-l pierdem din vedere, să-i
stăm prin preajmă, să nu-l lăsăm de izbelişte, în frigul ceţos al
istoriei celei mute, să nu-l scăpăm în fluviul cel foarte mare al
uitării celei de obşte, un asemenea fluviu gata, gata e mai toată
vremea să dea peste diguri, peste toate barierele, peste toate
cantoanele şi decolmatările întrucît totul se uită, o, lume! Nimic
nu rămîne din parte-ţi, decât un morman de vreascuri, inutilităţi
precum acelea pe care cu toţii le putem găsi prin podurile
caselor celor bătrîne din satul bunicilor: acolo (sub forma unor
cutii împovărate de praf şi de suluri de pînză de păianjen,
devenite prin trecerea vremurilor şi prin încăpăţînata lucrare a
prafului, postavuri ale păianjenilor) acolo, cum zic, vom putea
dibui ascuns adevărul de viaţa al ţinutaşului nostru, şi anume
faptul că „După ce a sfîrşit banii de cheltuială, vine acasă”.
Desigur că nevasta ţinutaşă îl aşteaptă, şi cum aşteptările îi sunt
înşelate, totul se spulberă indistinct şi se duce pe apa sîmbetei.
Vai, vai scumpe cetitorule „Ce scene atunce,” ai putea domnia ta
viziona live şi ţi-ai putea murmura în barbă „vrednice (sunt
acestea toate) de penelul lui Hogarth”, prea binecunoscutul gravor
englez carele mult şi cu iscusinţă au zugrăvit asemenea
întîmplări din vremurile cînd se isprăvniciau burghezia brită la
cea dintîi jumătate a veacului liber cugetătorului Voltaire.
Pe de altă parte, nu se poate susţine nici faptul că toţi boierii
de viţă veche ai vremii sărăcesc asemenea acelora din romanele
lui Duiliu Zamfirescu sau Ion Marin Sadoveanu, în timp ce
arendaşii ar fi să fie tot ce se poate închipui mai rău, adică mai
eficace în sens capitalist. Iacătă figura unui boier devenit
neguţător bogat în proza lui Ion Ghica: “un fel de boier cu
ceacşiri şi cizme roşii, cu o giubea soioasă îmblănită cu nafe şi
în cap cu un işlic în patru colţuri; degetele boierului erau pline
de inele de rubin, de smaragd şi de diamant.” Să băgăm de
seamă că ceea ce Max Weber 12 socotea a fi etica protestantă a
spiritului capitalist poate fi întrevăzută în chiar înfăţişarea
acestui boiarin carele ar putea spune, laolaltă cu americanul
ironizat de Ferdinand Kürnberger în cartea marelui sociolog,
cum că din vite se scoate seu iar din oameni bani. Nimic rău
pentru societate în acest lucru imoral, zice Weber. Virtuţile
capitaliste de felul punctualităţii, ale hărniciei, ale moderaţiei
sînt utile, pragmatic utile, deoarece ajută în afaceri. Boierul
acesta “Era aşteptat la sfatul boieresc, şi de la dînsul depindea
realizarea cugetărilor patriotice ale boierilor.” Averea lui pune în
mişcare programul politic paşoptist, mai ales că boierul nostru
“mînuia banii ce mai rămăseseră în ţară; el avea daraveri cu
Ţarigradul şi cu Beciul; iscălitura lui ajunsese să aibă trecere chiar
şi dincolo de Lipsca. Şoproanele lui şi lăzile din pimniţă gemeau de
scule, şaluri şi argintării, tot amaneturi de pe al boieri.”
Ar fi aici de făcut o disociere între reveria romantică a
boierului bun de la natură, mai ales dacă e să fie de viţă
autohtonă, care ni se arată în proza vremii oarecum ferit de
foamea de cîştig care îl bîntuie doar pe ciocoiul venetic evreu
12
Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, 1993.
sau de oriunde altundeva. Este acest crez ideologic departe de
ceea ce ar fi să fie lumea civilizaţiei europene capitaliste, atît de
amarnic discreditată de dispreţul aristocratic al romantismului,
fie el vest sau est-european. Pentru Max Weber lucrurile stau,
după cum veţi vedea, cu totul altfel. Conform viziunii
weberiene, şi Tănase Scatiu, şi Dinu Păturică, aparţin mai
degrabă unei lumi care tinde, e drept cu alte mijloace decît cele
ale eticii prescrise de Benjamin Franklin junelui popor
american, spre luminile capitalismului. Energia ciocoilor
români, mişcă civilizaţia autohtonă dinspre sensul ei pastoral,
încremenit în menadrele supravieţuirii, către unul agrar
(conform disocierilor lui Constantin Noica), orientat
preponderent spre o cultură a dezvoltării.
Iată cum anume prezintă Max Weber înfruntarea dintre ciocoi
şi boier în planul mai larg al dezvoltării omenirii: “Spiritul
capitalist, în sensul pe care 1-am dat pînă aici acestui concept, a
trebuit să se impună printr-o luptă grea contra unui univers de forţe
ostile. În Antichitate, ca şi în Evul Mediu, o mentalitate ca aceea din
consideraţiie citate ale lui Benjamin Franklin, care şi-a cîştigat ade-
ziunea întregului popor, ar fi fost proscrisă ca expresie a celei mai
murdare zgîrcenii şi a unei lipse totale de demnitate, cum mai fac şi
astăzi de regulă grupurile sociale care sînt cel mai puţin integrate în
economia capitalistă modernă sau care sînt cel mai puţin adaptate
acesteia. Şi nu pentru că ,,instinctul de cîştig” ar mai fi fost
necunoscut sau nedezvoltat în epocile precapitaliste, după cum s-a
spus de atîtea ori sau pentru auri sacra fames (blestemata foame de
aur) ar fi fost atunci sau ar fi şi astăzi mai mică în afara
capitalismului burghez, decît în interiorul sferei specific capitaliste,
aşa cum îşi închipuie romanticii moderni. Nu în aceasta constă
deosebirea dintre “spiritul” capitalist şi cel precapitalist. Aviditatea
mandarinului chinez, a aristocratului din Roma veche, a moşierului
modern rezistă la orice comparaţie. Şi auri sacra fames a birjarului
sau barcagiului napolitan sau chiar a reprezentanţi1or asiatici ai
unor meserii asemănătoare, la fel ca şi a meşteşugaru1ul din ţările
sud-europene sau asiatice, se exprimă, după cum poate simţi fiecare
pe pielea lui, chiar într-un mod cu mult mai percutant şi, mai ales,
mai lipsit de scrupule decît cea a unui englez aflat în aceeaşi situaţie.
Dominaţia universală a lipsei absolute de scrupule în afirmarea
interesului propriu cu ocazia cîştigului de bani a fost specifică ţărilor
a căror dezvoltare burghezo-capitalistă – măsurată după etaloanele
evoluţiei occidentale – a rămas «înapoiată»” (Max Weber, op. cit,
p. 40).
Boierul nostru este nemilos ca un cămătar. Este un boier
ciocoit. Un aristocrat convertit la capitalism. Pînă şi “butca în
care se zdruncina” şi care fusese “adusă pentru o nuntă mare” (…)
“nu-i fusese plătită şi sta amanet în şopronul său; iar inelele din
degete era marfă de vînzare.” În rest o lume mai degrabă
prepaşoptistă, oricum cel puţin de aspect exterior antibonjurist,
îl însoţeşte pe acest Midas al revoluţionarilor: “În curte la banul,
aproape de scară, stau o mulţime de masalale înfipte în pămînt, cu
masalagii roată pe lîngă dînsele; vizitii, plecaţi într-o rînă pe capră,
cu hăţurile în mînă, îşi petreceau vremea cu glume şi păcălituri între
dînşii; fiecare la rîndul său povestea cîte o batjocură, o trînteală sau
o bătaie bună mîncată de la turci, de la nemţi sau de la muscali, şi
făceau haz nespus – că aşa e făcut românul, rîde de toate şi de toţi,
chiar de necazuri şi de nenorociri.”
Scena în care boierul, “coborît din trăsură, suia greoi
scara, ţinut de subţiori de cei doi feciori” este tipic fanariotă,
amintind de scene asemănătoare din Pajerele mateine, la asta se
adaugă restul, adică succinte elemente de arhitectură, faptul că
scara casei boiereşti, unde se întîlneşte protipendada pentru a
pune ţara pe o cale europeană şi democratică, “da în pridvor, şi
pridvorul într-o sală mare, lungă”; adăugaţi apoi, pentru a întregi
tabloul, şi “fumul de tutun” care, ivit “din ciubucele ce slugile
aprindeau şi duceau în casă la boieri”, “d-abia lăsa să se zărească o
lumînare de său care ardea într-un felinar atîrnat de tavan. În sală,
acolo, lume de toată mîna, boieri mai mici, calemgii, coconaşi şi
slugi, fel de fel de işlice.”
Prin arta prozei celei evocatoare pătrundem într-o lume
diferită, îi stăm în preajmă, îi aproximăm felul de a fi, modul de
a se proiecta în chiar prezentul ei devenit istorie, şi de a-l
proiecta într-un viitor (atunci total incert) în care noi ne
constituim, prin chiar statutul pe care-l dobîndim prin trecerea
vremii, în spectatori, în receptori, în inşi care dotăm cu sens,
pricepem şi percepem deformat şi, de aceea, adăugînd
expresivităţi, voluntare şi involuntare, unei lumi care nu se
vedea pe sine deloc aşa. Iată cum perspectiva timpului scurs ni-
l alătură pe Ion Ghica nouă, cu toată că el însuşi fusese martor
şi actor în spectacolul istoriei evocate. Totul devine istorie,
totul se schimbă în indistinctul curgerii temporale, dar înainte
de orice moda, pentru că nimic din ceea ce îi este ei, modei,
specific, nu depăşeşte vremea în care se manifestă. Moda şi
toate ale ei sînt cu totul vremelnice, fără nimic anistoric, fără
spiritualitate vădit metafizică, nobil-transcendentă. Moda şi
veşmintele nu sînt altceva decît expresie fizică a trecerii
timpului, abia la urmă pot dobîndi ceva care le înrudeşte,
imperceptibil aproape, cu misterul poeziei. Iacătă, îmbălsămată
în parfumul delicat al desuetudinii, descrierea cuminte narativ a
ceva devenit exotic prin conţinut: “Pe-atunci forma işlicului nu
era numai o fantazie, cum este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai
scurte în pereţi, mai rotunde, mai gogoneţe sau mai ţuguiete, mai tari
sau mai moi, după pofta fiecui: fiecare trebuia să poarte işlicul după
teapa lui.” Schimbarea este sesizabilă cu uşurinţă în moda ca
atare, de la işlic la pălărie este un drum nu numai istoric,
marcînd, bunăoară, dislocarea influenţelor otomane cu cele
apusene, ci şi unul al unor dislocări mai afunde, în mentalitate
şi asta deoarece “Pe-atunci forma işlicului nu era numai o fantazie,
cum este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai scurte în pereţi”.
Moda este altceva şi mult mai mult ca însemnătate socială, mai
corect spus, ea servea ca suport de inserţie şi de proiecţie în
social, odată ce:”fiecare trebuia să poarte işlicul după teapa lui.”
Prozatorul exemplifică detaliat cum anume se regăseşte teapa
insului şi forma işlicului. Astfel “Boierii cei tineri şi eleganţi şi
feciorii de boier mare purtau în cap un glob rotund de hărşie
brumărie; mărimea acelui balon era aproape patru coţi în
circumferenţă şi avea la unul din poli o gaură pe unde intra capul
pînă dasupra sprincenelor, şi la celalalt pol un fund de postav de
mărimea şi forma unui cuib de rîndunică, de unde boierul, plecîndu-
şi niţel gîtul la dreapta, putea să-şi apuce işlicul cu patru degete.”
Asta în ceea ce priveşte juneţea boierească. Senectutea
aristocratică era altfel: “Boierii mai în vîrstă purtau işlic tot atît de
umflat, dar sfera nu era întreagă, era tăiată neted orizontal, ceva mai
sus de cercul cel mare, iar pe acel şes era întins un fund de postav.
Işlicul acesta se lua din cap cu ajutorul amînduror mînilor”.
Diferenţele sînt relativ greu vizibile, mărimea işlicului era
aceeaşi (“Boierii mai în vîrstă purtau işlic tot atît de umflat”);
diferită era geometria podoabei, juneţea purta un işlic rotund, la
cei vîrstnici sfera acestuia nu era întreagă, ea era tăiată neted
orizontal, vîrful işlicului devenea şes “iar pe acel şes era întins un
fund de postav”. Diferită era şi folosinţa: tineretul cel năvalnic
“plecîndu-şi niţel gîtul la dreapta, putea să-şi apuce işlicul cu patru
degete” în timp ce vîrstnicii îşi luau işlicul din cap solemn şi
responsabil (“Işlicul acesta se lua din cap cu ajutorul amînduror
mînilor”).
Şi deoarece fiecare “trebuia să poarte işlicul după teapa
lui”, işlicul prostimii era altfel, mai mic, mai smerit: “Calemgii,
ciocoiaşii, slugile de dindărătul caleştilor boiereşti şi negustorii cei
mari purtau işlic mic, de forma unui borcan întors cu gura în jos şi
de un diametru mult-mult de o jumătate de cot şi dasupra o pernă
mare în patru colţuri, umplută cu bumbac sau păr de cal.” Acelaşi
lucru îl spune şi Nicolae Filimon: “Işlicu1 cu patru colţuri al
marelui terzi-başa părea că reclamă prioritatea nobleţei asupra
căciulei de cazacliu a cojocaruhui subţire, care, la rîndul ei, părea
că dispreţuieşte căciula cu roată a bogasierului şi calpacul de blană
al armeanului ibrişimgiu. (Filimon, II, 96)
În ceea ce priveşte restul veşmintelor, acestea se
înfăţişează ochilor noştri într-o deplină curgere policromă,
agrementată cu vorbe uitate demult. Iată o imagine de la curtea
domnească a epocii prepaşoptiste în descrierea de mare
virtuozitate a lui Ion Ghica: “Boierii cei mari se îmbrăcau cu
ceacşiri roşii cu meşi, papuci sau cizme galbene de meşină, cu botul
ascuţit, întors în sus şi fără toc; antiriile era de ghermeşit, de citarie,
calemcheriu, cutnie, selimie sau sevai; se încingeau la brîu cu şal de
Indii; vara, fermeneaua scurtă, vara şi iarna, scurteică îmblănită cu
pacea de samur, singeap sau cacom; pe dasupra, giubea de postav
sau, la sărbători, biniş. La alaiuri şi la ceremonii, protipendada şi
veliţii purtau pe cap gugiuman de samur cu fundul de postav roşu;
vara, feregea, şi iarna, contoş; baş-boierul purta hanger la brîu;
boierii cei halea stau împrejurul domnului cu bastoane lungi în mînă.
Numai vodă cu beizadelele purtau fund alb la gugiuman. La zile
mari, domnul îmbrăca cabaniţa, care era un fel de contoş cu
ceaprazuri de fir şi cu profiruri de samur. La alaiuri, boierii cei mari
mergeau călări pe cai arăpeşti acoperiţi cu harşa mare cusută cu
fir” (Ghica,I, p. 350)
Dintre preocupările boiereşti, ieri ca şi azi, la loc de
cinste îl ocupau partidele de vînătoare şi cele de echitaţie.
Rădvanele cele încăpătoare şi animalele dintre cele mai
extravagante ţineau loc, aşa cum am mai spus, a ceea ce azi
regăsim în lumea vipurilor postrevoluţionare cu ale lor maşini
de lux, vile large şi promenade transeuropene şi
transamericane.
“Boirii noştri pe atunci erau mai toţi vînători mari şi călăreţi vestiţi;
le plăceau caii arăbeşti şi ungureşti; aveau poştalioane de cîte şase
şi opt cai româneşti iuţi ca zmei; ţineau prin curţi şi în casă cîni,
lupi, urşi, vulturi, corbi, privighetori, cocri, tot felul de păsări şi de
lighioane. Ca să nu citez decît cîteva celebrităţi, voi aminti cînii
zăvozi (moloşi), cît viţeii de mari, ai lui Grigorie-vodă Ghica, pe care
îi hrănea ca să-i puie să se bată pînă la moarte ca urşii. Cînd se
dădeau asemenea spectacole, Bucureştii toţi alergau la Colintina
care cum putea, pe jos, călare, în căruţă, în caleaşcă sau în teleguţă:
îşi luau merinde de acasă şi cîmpul de la Obor pînă la Plumbuita
părea un bîlci. Emoţiunile cocoanelor erau la aceste lupte tot atît de
vii ca şi ale damelor spaniole la luptele de los toros.” (Ion Ghica, I,
p. 362)
13
Iacătă pe “Dl. Rosetti, un om cu o minte vioaie dar cu idei nu foarte
sănătoase, strict onest şi onorabil, poet de oarecare valoare în tara sa, prieten
personal al multor conducători actuali ai afacerilor publice în Franta, este
partizanul unor măsuri foarte radicale. El a avut mai multe întrevederi cu
Principele, vorbindu-i deschis şi oferindu-se să-i dezvăluie numeroasele
abuzuri de care se fac vinovaţi de multi ani miniştrii şi oamenii săi. El a
demonstrat necesitatea unor concesii imediate şi vaste care trebuie făcute
opiniei publice, ca: Libertatea presei; Responsabilitatea ministerială;
Despovărarea ţărănimii de grelele sarcini care o doboară, trecîndu-le asupra
clasei boierilor şi celei negustoreşti, care acum sînt scutite de orice fel de
impozite şi a cerut stăruitor Principelui să dizolve actuala Obştească
Adunare, aleasă cu o atît de flagrantă încălcare a Regulamentului organic; a
mai cerut ca dreptul de vot, limitat foarte de curînd printr-o simplă greşită
aplicare sau greşită interpretare a Regulamentului, să fie extins la toate
persoanele posedînd pămînt sau case. La toate aceste propuneri Principele a
răspuns evaziv, declarînd că în inima lui el era un şi mai adevărat patriot
român decît d. Rosetti, dar că momentul nu era favonabil şi nici ţara
Românească nu era în situaţia de a fi înzestrată cu asemeanea instituţii; el a
încheiat cerînd insistent d-lui Rosetti să înceteze de a mai ţine în casa sa
întruniri ale nemulţumiţilor care au provocat în tot oraşul un sentiment de
nesiguranţă foarte dăunător ordinei publice. Dl. Rosetti a contestat că ţine
întruniri sediţioase. El a spus că întrunirile de la el de acasă şi din alte 2, 3
case erau justificate de alarma născută în mintea lor de măsurile de
securitate care păreau a fi luate de Principele însuşi şi de unii dintre cei mai
primejdioşi dintre miniştrii săi, ca de exemplu mutarea în plină zi a
fondurilor Cassei Centrale, a Spitalului şi Mitropoliei de la locul lor obişnuit
la vistieria ţării, sau ştirea că în cursul mai multor nopţi Ministrul de Interne,
d. Villara şi Aga de Poliţie (două persoane unanim detestate) scoseseră din
oraş toate bunurile lor de valoare, bani şi documente.
Pnincipele s-a despărţit de d. Rosetti cerîndu-i ca Partida liberală să-1
considere pe el, domnul, ca un statornic şi leal prieten atunci cînd s-ar ivi
împrejurarea. D. Rosetti, considerînd că aceste promisiuni erau vorbe goale.
şi văzînd că nu era altceva de făcut, şi-a continuat planurile pentru o mişcare
cînd a sosit la noi ştirea asupra eveaimentelor de la Viena, urmată de
rapoarte de la St. Petersburg (infirmate ulterior).
Celălalt conducător, d. Ion Ghica, este un om de factură diferită de .a d-
lui Rosetti. El nu are entuziasmul acestuia din urmă şi poate nici nu este
animat de un spirit patriotic atît de înflăcărat. Este un om rece, calculat şi eu
cred că este omul care se ridică acum în ţara sa. În plus el este uepotul 342
d-lui Cîmpineanu, iar prin înrudirea sa cu d. Mavros, are o situaţie materială
bună. Fiind un Ghica, este foarte periculos pentru Domn, care se teme de el
mai mult decît de oricare alt boier. Posedă o cultură aleasă şi ideile sale sînt
mai sănătoase decît ale d-lui Rosetti. Îl cunosc de mulţi ani şi am o părere
foarte bună despre el. În foarte multe conversaţii pe care le-am avut
împreună am încercat întotdeauna să-l fac să considere ţara sa într-o lumină
care ştiu că este nepopulară aici, dar pe care eu o consider a fi singura
recunoscută de guvernul Maiestăţii Sale, şi anume ca făcînd parte din
Imperiul Otoman. şi cred că am izbutit să-l fac să recunoască justeţea
observaţiilor mele şi să admită că numai de la Poartă se poate obţine un
avantaj important pentru ţara sa.
Acum cîtva timp, plictisit de situaţia ţării sale şi de persistenţa Princi-
pelui de a nu-l utiliza pe el sau vreo altă persoană cu vederi progresiste, a
hotărît să meargă la Constantinopol să-şi ofere serviciile Porţii, cu sperarnţa
că dacă, ar izbuti să-şi găsească o utilizare acolo ar putea mai uşor să se facă
folositor Principatului. I-am făgăduit atunci tot ajutorul meu în materie de
recomandări şi el s-a hotărît să pornească acolo în vara aceasta, dar împre-
jurările s-au schimbat şi vederile sale de-asemenea.
D. Ghica este poate singurul tînăr din Partida liberală pe care Principele
nu l-a invitat la el, căutînd să-l cîştige sau să-l intimideze. Este totuşi bine
văzut la consulatul rus din cauza legăturilor sale cu d. de Mavros. Recent a
fost foarte activ, străduindu-se să deschidă ochii d-lui Kotzebue.
Vederile d-lui Ghica sînt, după cum am arătat mai sus, mai sănătoase
decît ale colegului său, d. Rosetti. El este totuşi de acord cu multe din
punctele cerute de Partida liberală, dar este foarte doritor ca demoralizantul
sistem al domniei pe viaţă, sau mai degrabă al domniei numai atît timp cît
sînt agreaţi de cele două Curţi, să fie abolit. El ar voi să elibereze ţara, dacă
lucrul este posibil, dar în aşa mod încît Poarta să nu piardă nici unul din
avantajele pecuniare, şi ca iniţiativa, chiar pentru libertate şi independenţă,
să vie de la Poartă; un asemenea curs al împrejurărilor ar fi acela care ar
lipsi direct Curtea protectoare de dreptul de a interveni în administraţia
internă a ţării.
El argumentează spunînd: “Poarta nu are în realitate nici o influenţă în
Principate decît atît cît îi permite Rusia. Ea primeşte în fiecare an un
neînsemnat tribut, care nu reprezintă decît o picătură în trezoreria sa. Ţara
Românească este gata să-şi cumpere independenţa ei reală faţă de Poartă
contra unei sume reprezentînd de 10, 12 sau 15 ori tributul anual, Europa
urmînd să hotărască forma de guvernămînt şi să-i garanteze independenţa.
Poziţia geografică a ţării este de aşa natură încît ea ar fi de mare folos
“Ai noştri”, scrie Ghica, au pornit. Îi pomeneşte pe fraţii
Golescu şi pe Eliad care “pornise la Islaz, unde se afla maiorul
Tell şi căpitanul Pleşoianu cu două compănii”. Reacţia Rusiei nu
se lasă aşteptată: “În ziua următoare, însărcinatul de afaceri,
Kerkow, venind de la o vizită ce făcuse ambasadorului rusesc”, îi
spune că la ambasada Rusiei “logofătul Nicolae Aristarchi
povestea în detaliu arestările făcute în Bucureşti în ziua de 7/19 iunie
şi atentatul din 8/20 iunie în contra vieţei lui vodă Bibescu”.
Logofătul cere arestarea lui Ghica după ce sosise ştirea “că
guvernul lui Bibescu încetase şi că se aştepta în Bucureşti sosirea
guvernului provizoriu proclamat la Islaz”. Riza-paşa îi transmite
lui Ghica la “otel” că nu avea să se teamă de nimic cu toate că
în chiar aceeaşi zi “principele Hangerliu, fiorosul dragoman
rusesc, a cerut Porţei (…) ocuparea Principatelor cu trupe
combinate ruseşti şi turceşti şi restabilirea statului-quo dinainte de
11/23 iunie 1848”. Tot atunci “Consulul general al Rusiei,
Kotzebue, împreună cu generalul rus Duhamel, comisarul
extraordinar, părăsise Bucureştii, protestînd în contra celor
petrecute. Generalul Gesterswein trecuse Prutul cu diviziunea ce
comanda, ocupase Iaşii şi înainta spre Focşani: dar în urma notei
14
Reproducem mai jos scrisoarea pe care Ioan Heliade Rădulescu o scrie
generalului Magheru în care îl anunţă despre începerea revoluţiei:
“ELIADE, DE LA ISLAZ, CĂTRE GH. MAGHERU, LA CARACAL
Iubitul meu domn,
Trebuinţile şi interesele naţionale grăbiră lucrurile peste voinţele noastre.
De nu se începea acum, toată causa era perdută. Aşa şi vestesc că aseară
picai în Islaz şi în numele Domnului începem. Tot într-acea vreme se începe
de altă parte la R. Vîlcii şi de alta la Ploieşti. În Bucureşti sunt toate gata.
Sunt peste 3 000 cunoscuţi ce aşteaptă semnalul nostru. Om s-a trimis în
Constantinopole, altul la Paris şi la alte cabinete. Proclamaţiea cunoscută s-a
tipărit, pe temeile ei se face scularea. Eu, de nu m-aş fi tras din Bucureşti,
eram arestat. Prin urmare să nu mă defaimi că m-am grăbit. Isbînda e sigură;
la Bucureşti nu e om, nu e boier să nu priimeascä principele reformei. Însuşi
turcul comiser ce este în Bucureşti, nu le-a aflat nici copilăreşti, nici
păgubitoare Porţii. Vodă or priimeşte, or nu; de va priimi, causa e cîştigată,
de unde nu, cade, perde domnia, şi fericirea românilor nu se poate perde
pentru interesele unui om.
Aşa, bunul meu amicc, după cuvîntul ce mi-ai dat, adună îndată doro-
banţii şi a1ţi armaţi. Noi pornim d-aci spre Craiova, vino şi d-ta a ne întîlni
în drum, unde să formăm guvernul provizoriu. De Comitetul din Bucureşti
s-a hotărît ca noi, cîte-patru, să facem guvernul şi în numele nostru să se dea
proclamaţiea, adicä M [aiorul] Tel, dumneata şi Golescul ce e tot aci, în
Islaz, şi eu. Să nu mai stai în cumpănă că isbînda este a naţiei.
1848, iunie 8
Islaz, din tabăra naţională
A revedere
al domniei tale frate şi serv, I. Eliad” (Cornelia Bodea, I, 532)
Bibescu către Magheru, cîrmuitorul judeţului Romanaţi, de a
opri “marşa insurgenţilor spre Craiova”, să pornească cu ajutorul
dorobanţilor “în contra rebelilor, să-i lovească şi să împuşte pe toţi
capii.” Nu se întîmplă aşa, ba mai mult, agitaţiunea din
Bucureşti e tot mai mare “în urma ştirilor sosite de la Islaz”. Vodă
sfidează zavera şi “iese la plimbare la şosea în trăsură deschisă,
însoţit de ministrul său Villara; atunci trei tineri înarmaţi se aruncă
într-o birjă, ajung trăsura domnească, trag asupra domnului, pe care
din norocire nu-l nemeresc, zdrobindu-i numai epoleta”. Între timp
“Eliad, Tell şi Ştefan Golescu pornesc cu cele două companii de la
Islaz spre Caracal, rădicînd satele şi împlîntînd stindardul tricolor
pe biserici şi pe casele publice”. Gloata revoluţionară ajunge la
Caracal, intră în oraş cu strigăte de Vivat Constituţiunea, Vivat
libertatea: înainte le iese prefectul Magheru “cu 600 de dorobanţi
înarmaţi; dar, în loc de a-i întîmpina cu focuri, se aruncă în braţe
unii altora, strigînd” cele mai sus arătate. În ziua următoare,
gloata “mărită cu oamenii lui Magheru şi cu orăşeni din Caracal,
înaintează spre Craiova, mărindu-se pe drum, pe unde trecea, cu
oamenii satelor. La apropierea lor, prefectul de Dolj, Iancu Bibescu,
cu maiorul Vlădăşanu şi două companii de infanterie, părăsise
Craiova, încît revoluţionarii intră în oraş fără a întîmpina cea mai
mică împotrivire.” În Bănie, guvernul provizoriu este supus unei
presiuni din partea clasei reacţionare şi cedează anumite puncte
sensibile din programul revoluţioanr: trimit înapoi în robie
ţiganii şi pe clăcaşi la muncă pe moşiile boiereşti. Cu toate
aceste cedări, în noaptea petrecută la Craiova “reacţiunea luînd
curagiu peste noapte” a înconjurat “casa ocupată de membrii
guvernului”. Situaţiunea ar fi devenit critică “dacă nu venea
Magheru, care prin curagiul său a împrăştiat mulţimea
încongiurătorilor şi a deblocat pe membrii guvernului, cari au putut
porni a doua zi spre Bucureşti, întovărăşiţi de două companii de
infanterie şi de 800 de dorobanţi călări.” Mai apoi evenimentele
se precipită în sens ascendent, revoluţia biruie toate piedicile,
“în ziua de 11/23 iunie, tînărul iuncăr Niţă Magheru, nepotul
generalului Magheru, găsind un exemplar, îl citeşte în piaţă în
Lipscani. Lumea se adună şi porneşte în gloată la palat, unde vodă
Bibescu, după puţină ezitaţiune, iscăleşte constituţiunea şi numeşte
ministerul cerut de popor, dar după trei zile părăseşte capitala,
pleacă la Braşov şi ţara rămîne pe mînile guvernului proclamat la
Islaz, care intră triumfător în capitală în ziua de 16/28 iunie.”
După cunoscutul episod al arestării guvernului de către
coloneii Odobescu şi Solomon urmat de eliberarea acestuia prin
“curagiul şi prezenţa de spirit a lui Magheru”, acesta “trage sabia,
trece printre năvălitori şi se baricadează într-o cameră în palat cu
cîţiva dorobanţi şi ţine bine pînă ce a putut sosi poporul condus de
Ion Brătianu şi de popa Tun”, aceştia laolaltă “a deblocat guvernul
şi a arestat pe cei doi colonei cari condusese atacul palatului şi
arestarea guvernului.” Ziua aceea “a costat viaţa a 13 oameni,
popor şi soldaţi”.
După cîteva zile numai se petrece un alt episod, de data
aceasta cam lipsit de eroism: oamenii care compun guvernul,
“în urma ştirilor false ce primeau despre intrarea trupelor ruseşti
care nu sosise nici la Focşani, pe cînd ei, crezîndu-le ajunse la
porţile Bucureştilor, la Urziceni şi Afumaţi, părăsesc capitala fără
veste, lăsînd locuitorii ei în voia întîmplărilor; luase cu dînşii şi o
parte din miliţie, zicînd că se trag la munte, ca să facă o campanie de
guerillas în contra ruşilor, dar, părăsiţi de oştirea ce luase cu dînşii,
se îndreptează spre graniţa Transilvaniei şi unii răzbesc pînă la
Braşov. Dar, aflînd că trupele ruseşti nu numai că nu intrase în ţară,
dar că părăsise chiar şi Moldova, trecînd pe malul stîng al Prutului,
se întorc în Bucureşti şi iau în mînă frînele guvernului, fără cea mai
mică împotrivire; atît era de mare iubirea şi devotamentul poporului
pentru constituţie, încît toate erau iertate oamenilor de la Islaz.
Aceasta”, spune Ghica, “era starea lucrurilor pe la începutul lui
auugust, cînd Soleiman-paşa şi Emin-efendi, terminînd la Giurgiu
zilele de carantină, după mai multe înţelegeri ce au avut cu membrii
guvernului prin dragomanul Tinghiroglu,a ceşti soli ai Porţii au avut
o primire triumafală, poporul îi saluta cu strigătele: «Să trăiască
sultanul, augustul nostru suveran». Soleiman-paşa intră îndată în
cele mai bune relaţii cu guvernul şi, dobîndind cîteva modificaţiuni
în constituţiune şi în personalul guvernului, recunoaşte, în numele
sultanului, şi căimăcămia de trei compusă de Eliad, Tell şi N.
Golescu.” (Ghica, III, 148)