Eugen Ionesc-Rinocerii

Vocatiile plurivalente de poet, eseist, critic si publicist ale lui Eugen Ionescu (1909-1994) au fost intrecute de aceea a creatorului inconfundabil pe taramul "teatrului absurdului" si a fondatorului teatrului de avangarda din anii '50 ai veacului nostru. Teatrul absurdului, se stie, a aparut ca expresie a acelor creatori care, dupa doua razboaie mondiale, au cautat modalitatea de a infrunta cu demnitate o lume dezmembrata, debusolata, fara tel si in esenta absurda de a exprima sentimentul tragic de pierdere in fata disparitiei certitudinilor supreme si de a-l face pe om constient de realitatile supreme ale conditiei sale, de a-l salva dintr-o existenta care a devenit larvara banala mecanica multumita de sine, lipsita de demnitatea care decurge dintr-o pozitie lucida. In acest sens, chiar daca nu totdeauna da raspunsuri clare problemelor fundamentale ale omului modern care rataceste in nisipuri miscatoare in cautarea certitudinii, teatrul lui Eugen Ionescu aduce in campul dramaturgiei un nou sistem de coordonate artistice, un nou mod de a stigmatiza crizele profunde ale unei lumi agonizante. Cele mai reprezentative piese ale sale (Rinocerii, Ucigas fara simbrie, Regele moare, Scaunele, Jocul de-a macelul, Ce nemaipomenita harababura s.a.) depasesc cadrul (si codul) teatrului absurdului, capatand, cu atat mai mult, intrarea legitima in circuitul valorilor artistice universal-perene. Dramaturgia lui Eugen Ionescu impune intelegerea procesului de degradare a valorilor etice, sesizarea obiectului creatiei sale, conceptia despre comic si tragic. Prin intermediul unuia dintre personajele sale, Eugen Ionescu declara ca desi intelege saracia saracului cat si plictisul celor bogati, obiectul dramaturgiei sale il formeaza micul burghez universal. Dramaturgia ionesciana dezavueaza mecanismul procesului de involutie, generator de false acceptiuni asupra valorilor, careia i se supune cu bunacredinta mica burghezie, macinata de contradictii, cu tendinte pendulatoni si care nu se manifesta omogen, ci in functie de fortele polare intre care oscileaza dar fara participarea careia nici un act istoric nu are loc. Intr-un interviu acordat lui Claude Saraute ("Le Monde", 1960), Eugen Ionescu arata ca atunci cand aceasta masa sociala nu are propriile ei opinii, nu te mai poti face inteles de ea si ai impresia ca esti confundat cu monstrii, cu rinocerii de pilda "Ei au acest amestec de candoare si ferocitate. Ei te omoara cu constiinta cea mai curata. Ei nu numai ca seamana cu rinocerii, dar devin in realitate rinoceri" Pe cine reprezinta in primul rand, rinocerii? Pasul lor greoi, cadentat, cornul infipt in varful nasului asemenea unor baionete, tradand agresivitatea culoarea lor verzuie indica limpede fascismul care in urma cu sase decenii a fost infrant cu armele, dar a carei ideologie, ameninta sa se intinda ca o plaga pe trupul civilizatiei, bazandu-se pe aportul unei parti a micii burghezii, fie direct, fie utilizand-o ca o masa de manevraLa semicentenarul de la victoria armata asupra fascismului, Rinocerii lui Eugen Ionescu reprezinta nu numai un grotesc necrolog tragic, comic in acelasi timp, ci si un semnal de alarma impotriva acestei ideologii fasciste. Rasul - la lectura sau reprezentarea piesei -

inseamna depasirea disperarii in fata unei posibile redresari a ideologiei fasciste, luciditatea intelegerii primejdiei acestui proces antiuman. Rinocerii nu sunt - asa cum s-ar putea crede - un simbol, ci o metafora vizuala menita sa dea un echivalent artistic cat mai precis fenomenului social corespunzator, creand o imagine scenica fantastica cu forta sugestiva a monstrilor lui Goya. Aparitia rinocerilor in piesa lui Eugen Ionescu cunoaste etape succesive distincte: primejdia aparitiei primului rinocer trece neobservata (intre el si celelate personaje nu sunt relatii, ci numai deosebiri); inmultirea rinocerilor face remarcata transformarea unor personaje in rinoceri - transformare care se produce, mai intai in culise, apoi sub ochii spectatorilor. In faza urmatoare, mecanismul producerii rinocerilor devine o forta de soc antiumana punandu-se tot mai mult problema salvgardarii sensului valoric al dezvoltarii societarii omenesti. In acest proces, se manifesta atat "comicul" acelei parti a micii burghezii care si-a recapatat adevarata aparenta si tragedia aceleiasi paturi sociale care si-a pierdut calitatea umana jucand un rol antisocial si antiuman. "Obsesia" transformarii oamenilor in rinoceri este prezenta in mai toate piesele lui Eugen Ionescu, pretutindeni personajele respective vietuind in virtutea inertiei, incapabile de reactii si involuand catre false acceptiuni asupra valorilor. "Smith-ii si Martin-ii - observa dramaturgul in Tragedia limbajului - nu mai stiu sa vorbeasca pentru ca nu mai stiu sa gandeasca si nu mai stiu sa gandeasca pentru ca nu mai stiu sa simta, sa se emotioneze. Nu mai au pasiuni. Nu mai stiu sa fie. Ei pot, desigur, deveni, dar vor deveni orice, vor deveni oricine. Ei nu sunt ei, ci-s doar ceilalti, lumea impersonala, lumea interschimbabilului"(in "rinoceri", adaugam noi). Stereotipia limbajului acestei faune sociale - ca expresie a unui vid interior si inertial - a fost observata de Eugen Ionescu in opera ilustrului inaintas, I. L. Caragiale. Atat doar ca prin limbajul in formule repetate, marele nostru comediograf clasic urmareste doar etalarea simplitatii psihologice a caracterelor, fara a dori sa le transforme intr-un mecanism biologic (ca la Eugen Ionescu). Deosebirea dintre cei doi dramaturgi mai rezida si in aceea ca in timp ce Caragiale exceleaza in folosirea procedeului clasic al "repetitiei", la Eugen Ionescu apare "ecoul", ca reflex ineptial. La Caragiale repetitia trimitea spre interiorul personajelor pentru a demonstra rudimentarismul caracterelor, la Ionescu, ecoul trimite in sfera personajelor, sugerand existenta unui urias mecanism care ingradeste, anuleaza si macina tot ce este sau poate fi bun in oameni. In teatrul lui Ionescu, vorbei i se substituie imaginea scenica iar afirmarii - cunoasterea directa. In scena adesea pot sta doua sau mai multe personaje care nu contin nimic, nu-si comunica nimic (sau aproape nimic), ele fiind incapabile sa stabileasca o relatie oarecare din infinitatea relatiilor omenesti, In Ucigas fara simbrie apare pentru prima oara personajul Contrareplica. Este o intruchipare palida fata de personajul reluat in Rinocerii

- Berenger - care are luciditatea si vointa de a rezista procesului de degradare umana pe care le impune "rinocizarea" Berenger din Ucigas fara simbrie, nu vede in rinocer asasinul care terorizeaza orasul - "Cetatea fericirii" - si nu-l ucide, asa cum hotarase initial, ci incearca sai inteleaga "calitatea umana", facand aceasta cu un pret urias si inutil. Berenger din Rinocerii, in schimb, parcurge trepte si momente dramatice de reactie fata de intregul proces de "rinocizare": mai intai impasibilitatea in fata aparitiei primilor rinoceri, apoi uimirea in fata flagelului iminent care se anunta deznadejdea pierderii prietenului, groaza de a nu ramane singur in fata acestui fenomen infricosator, apoi calmul pe care i-l dau luciditatea in fata pericolului de a-si pierde calitatea de om, si vointa de a se apara cu arma in mana. Berenger, omul unui oras sordid de provincie, care nu se poate multumi cu slujba pe care o are, cu plictisul diurn, cu convenientele sociale, cu viata - are similitudini cu Miroiu din "Steaua fara nume" a lui Mihail Sebastian Sa observam ca exista si in piesa ionesciana o "Domnisoara Cucu" - personajulJean, carei reproseaza permanent lui Berenger modul de viata abaterile de la normele etice fariseice, burgheze; astfel, Daisy este o Mona veritabila in multe privinte: descinde in viata unui om fara a-l intelege, ii da iluzia de a-i ramane alaturi pentru implinirea aspiratiei sale, dar il paraseste brusc, pentru ca nu are forta de a-l insoti pana la capat, lumea ei fiind "dincolo". Eugen Ionescu radiografiaza cu exceptionala calitate de observator lucid al timpului sau, transformarile lui Jean si Durand in cazul primului, se dezvolta pasiunile cele mai josnice, comunicand o senzatie de anxietate atavica la cel de-al doilea, aderarea la un sistem de viata schimbat se face printr-o argumentare logica conform cu linia gandirii sale, creand in randurile spectatorilor o repulsie pe plan intelectual. Ambele sunt treceri de la filistinismul mic-burghez la bestialitatea rinocerilor in care se transforma. Berenger denunta morala lumii in dezagregare nu numai prin (si pentru) traumele care-l arunca la un moment dat intr-o singuratate absoluta devoratoare, ci mai ales prin hotararea si jertfa deplin asumata cu care pastreaza scanteia vie a omenescului: "Sunt ultimul om, am sa raman om pana la capat! Nu capitulez!". Desi pledeaza pentru logica filozofica si nu pentru cea mecanica in arta viziunea lui Eugen Ionescu asupra lumii se reduce la solutii filozofice individualiste, considerand ca singura cale de impotrivire fata de primejdia anularii omului este impotrivirea singulara a unui individ ce devine tot mai constient de conditia sa umana. Este o viziune personalista care poate fi amendata prin spectacol (excelenta reprezentatie a Teatrului de Comedie din Bucuresti, cu Radu Beligan in Berenger, a si faptuit-o cu prisosinta), facandu-i pe oameni sa inteleaga lucid si pe de-a-ntregul conditia tragica a omenirii si sa actioneze in sensul unei constientizari si reactii generalizate impotriva oricaror feluri de posibile "rinocerizari".