Balada Dupa Melci - analiza referat

Balada Dupa melci apare pentru prima data in revista „Viata Romaneasca" (1921), fiind
retiparita intr-o placheta ilustrata neinspirat de catre pictorul M. Teisanu, ceea ce l-a determinat
pe poet sa ceara retragerea din librarii a tirajului. Incidentul este simptomatic pentru posibila
„capcana" in care te atrage lectura poemelor de asemenea factura ale lui Ion Barbu -poeme la
limita greu de precizat dintre naratiune versificata si lirism obiectiv, cu substrat simbolic: „ar
trebui sa spunem o poema epica, daca n-ar fi prea mult; sau balada, daca n-ar fi prea putin"
(Alexandru Cioranescu).

La primul nivel, literal, ale semnificatiei textului, scenariul epic este urmatorul: un copil,
ipostaza a naratorului, pornind cu alti copii ca sa culeaga flori in lunca, la o vreme cand soarele
primaverii nu a prins inca putere, descopera, sub mormane de frunze moarte, un melc ascuns in
ghiocul lui, parca in pofida trecerii iernii. Dupa obiceiul jocurilor copilaresti, copilul ii descanta
incet, pentru a-l ademeni sa iasa din cochilie. Este insa intrerupt si alungat de ivirea unei babe, o
gusata sluta care culege gateje, si care-l sperie prin aspectul ei de vrajitoare. Noaptea se
instaleaza din nou viscolul si ninsoarea. A doua zi, copilul se intoarce pentru a cauta melcul si
descopera ca acesta, amagit de promisiunea descantecului, a iesit din gaoace, dar a murit din
cauza frigului care l-a rasucit ca pe o frunza uscata. Descantecul, rostit de copilul care acum isi
intelege vina, se transforma in bocet.

La un alt nivel de semnificatie, cel figurativ-simbolic, poemul, care porneste de la o remodelare

savanta a imaginatiei folclorice (si implicit a imaginarului fabulos), trebuie citit ca „o parabola a
cunoasterii": „Plecand de la ritul de «descantare» a melcului, poetul extrage semnificatia tragica
a actului de revelare" (Marin Mincu, Opera literara a lui Ion Barbu). Dincolo de aparenta ludica,
se poate identifica sensul negativ al initierii ce se constituie intr-o drama a cunoasterii.
Inconstient, „gratuit", copilul comite un hybris: prin puterea descantecului, el declanseaza fortele
magice, tulburand legile firii, dar neputand anticipa finalitatea tragica a actului sau.

Relatiile dintre natura si constiinta se stabilesc la nivelul imitatiei si al imaginatiei, spontaneitatii

ludice, caracteristice copilului, fiind exprimate in limbajul magiei populare, ce conserva
atmosfera de mister:

„Vezi, atunci mi-a dat prin gand

Ca tot stand si alegand
Jos, in vraful de foi ude,
Prin lastari si vrejuri crude,
S-ar putea sa dau de el:
 Melcul prost, incetinel
In ungher adanc, un gandi imi soptea ca melcul bland
Sub mormant de foi, pe-aproape,
Cheama omul sa-l dezgroape"

Melcul simbolizeaza eterna regenerare a naturii, „misterul increatului", a carui revelare, echivalenta cu
„transformarea in act, in devenire, in alterare" (Marin Mincu, op. cit.) se petrece sub forma jocului, ca
expresie a gratuitatii infantile:

„Era, tot o mogaldeafa:

Ochi de bou, dar cu albeata:
Intre el si ce-i afar'
Strejuia un zid de var. ()
Vream sa-l vad cum se dezghioaca,
Pui molatic, din ghioaca:
Vream sa-l vad cum iar invie
Somnoros, din colivie".

Copilaria, ca faza a cunoasterii, similara, in oarecare masura, animismului primitiv, face din jocul, in sine
inofensiv, un act de provocare la implinire a ceea ce este increat si vietuieste in somnul vegetativ.
Prin rostirea descantecului, declansare gratuita a magiei, copilul-erou savarseste, fara voie, un sacrilegiu,
intervenind inoportun in ritmul firesc de manifestare a naturii. Acest pacat (hybris) de accelerare a
creatiei este mai intai anticipat prin transformarea padurii intr-un spatiu al fantasmelor infricosatoare
(implicand teama ce dezvaluie gravitatea experientei „gratuite") pentru ca in final sa fie sanctionat, de
asemenea, simbolic prin moartea melcului.

„Ce e sigur e ca micul protagonist a atins cu degete vinovate un mister: () actul lui e o transgresiune care
incearca sa suspende efectele legii naturale si ca atare va intampina o dura cenzura" (Alexandru
Cioranescu).

Invocarea, de la sfarsit, a magiei descantecului, nu mai are eficienta initiala si raul savarsit nu mai poate fi
reparat. Sensul tragic profund al aventurii de cunoastere se exprima prin plansul cathartic. „Copilul a
parcurs involuntar un intreg ciclu al cunoasterii. Declansand prin descantec manifestarea unei latente
potentiale, de fapt a propriei latente, el a descoperit tragismul ascuns in existenta, indreptata iremediabil
spre moarte, cat si tragismul cunoasterii, al acelei cunoasteri incantatorii, care presupune contopirea cu
obiectul; «nunta» senzorialului cu intelectualul, cunoasterea poetica deci" (Marin Mincu, op. cit.).