Labirintul formării lui Harap-Alb

Strete Sergiu

Considerat de G. Ibrăileanu o „epopee a poporului român”, ”Povestea lui Harap-

Alb” este cel mai reprezentativ basm al lui Creangă, este o sinteză a basmului nostru şi
cel mai frumos basm românesc, prelucrat de un artist crescut el însuşi, ca o forţă mitică,
din geniul subconştient al rasei”.i

Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul ar

însemna unirea celor două principii Ying si Yang. Fiu al craiului şi nepot al lui Verde
Împărat, Harap-Alb este ales de soartă să îi reunească pe fraţi aşa cum două jumătăţi ale
cercului formează întregul.ii

Andrei Oişteanu afirma că tema principală a basmului este tema drumului, care
apare în strânsă legătură cu cea a iniţierii. Călătoria pe care o întreprinde eroul este un act
iniţiatic, un proces de formare a tânărului prin care acesta trece de la starea de profan la
starea de iniţiat şi de aceea „Povestea lui Harap-Alb” este considerat un veritabil
bildungsroman fabulos. Drumul lui Harap-Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un
drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, un drum de iniţiere, un drum către centru,
un drum de la starea de profan, la cea de sacru, sfânt (echivalată alegoric în basm cu cea
de împărat).
Totul începe printr-o scrisoare primită de la fratele craiului, Verde-Împărat, prin
care acesta, spunându-i că este bătrân şi nu are moştenitori îi cerea craiului să îşi trimită
unul din fii cât mai repede pentru a-i urma la tron. Craiul îşi supune fiii la o probă
fundamentală: proba curajului, proba esenţială în procesul de iniţiere. Primii doi fii ai
craiului eşuează în a trece peste această încercare şi craiul îşi mustră copiii. Mâhnit, fiul
cel mai mic iese afară, în grădină. Aici facem cunoştinţă cu baba cea gârbovă care mai
târziu se dovedeşte a fi Sfânta Duminică. Aceasta îl învaţă să ceară de la tatăl său, oricât
s-ar împotrivi, calul, armele şi hainele cu care a fost el mire. Armele sunt ruginite, hainele
vechi şi ponosite, calul răpciugos şi îmbătrânit. Eroul trebuie să le reînnoiască, să
reactualizeze virtuţile. În privinţa calului mai ales, care urmează să fie „vehiculul lui de
foc”, primeşte instrucţiuni foarte precise.iii Alegerea calului avea sa fie prima treaptă în
iniţierea lui.

Tot Andrei Oişteanu afirma că armele, calul şi hainele simbolizează patrimoniul

strămoşesc, sau calităţi spirituale ereditare (cum ar fi voinţa, setea de cunoaştere,
dragostea de adevăr, puterea de luptă sau altele) pe care craiul le-a transmis fiului său.
 Neîncrezător încă în soluţia magică de sorginte miraculoasă, furnizată de bătrâna
deghizată în cerşetoare, fiul craiului nu renunţă la criteriul judecăţii dictate de bunul simţ
realist. Dar când vede care dintre cai se apropie de tavă, mirarea revoltată nu îl ocoleşte.
Însă după ce calul mănâncă din tavă de trei ori, se scutură, devenind din nou tânăr. Numai
această dovadă spectaculoasă produsă de elementul spectaculos îl convinge întru totul,
determinându-l să ia acel cal pentru călătorie.iv

Gata fiind de drum, el îşi ia rămas bun de la tatăl său şi de la fraţii săi şi porneşte
la drum. Cu ajutorul calului trece de încercarea pregătită de tatăl său şi îşi ia rămas bun de
la el pentru totdeauna. Următoarea etapă în dezvoltarea lui o constituie pădurea labirint în
care fiul de crai se întâlneşte de trei ori cu Spânul.

Deşi tânărul nu are nevoie de însoţire, Spânul se oferă mereu să îl ajute. Dacă în
aparenţă el este umil, nevinovat, şi binevoitor, în realitate e crud, viclean, ipocrit,
mincinos, şi egoist.

De fiecare dată el îşi schimbă straiele şi tonul vocii. Eroul însă trebuie să îşi ţină
făgăduiala de a ajunge la Verde-împărat, respectând necondiţionat consemnul tatălui său
de a nu se întovărăşi cu omul spân, ceea ce şi făcuse până acum, respingând oferta
acestuia. La cea de-a treia întâlnire, însă împrejurările se schimbă. Harap-Alb nu-şi mai
poate continua drumul prin pădurea nesfârşită şi neumblată de oameni. Astfel, fiul de crai
îl acceptă pe Spân pentru că părea a fi un bun cunoscător al acelor locuri necunoscute.v

Călătoresc cu bună înţelegere deoarece Spânul rămâne în aparenţă umil şi supus,

reuşind să câştige încrederea fiului de crai. Ce nu ştie fiul de crai este ca de fapt Spânul
este o răutate activă, cu accese de furie oarbă, plină de laşitate, astfel încât el umple
cititorul de groază, de silă şi de ură faţă de demonicul din el, de răutatea de care dă
dovadă.vi

Momentul fântânii este un moment fundamental care schimbă cursul destinului

personajului şi este de asemenea şi intriga basmului. Fiul de crai îşi încheie la fântână un
mod de existenţă şi începe altul, cu altă identitate.

Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată, fără cumpăna şi
fără roată, pentru a se răcori; imediat însă trânteşte capacul şi îl sileşte pe captiv să
accepte inversarea rolurilor. Astfel, Spânul avea să devină nepotul Împăratului Verde, iar
adevăratul fiu de crai, botezat Harap-Alb, sluga lui. Spânul poate fi considerat cauza
imediată a două morţi ale eroului nostru: prima, când îi dă numele de iniţiat, de Harap-
Alb, adică îi omoară vechea individualitate, regenerându-l, şi a doua, când îi taie capul,
cauzându-i transfigurarea finală.vii

Ajunşi la palat, Harap-Alb este însărcinat cu îngrijirea calului Spânului. Mai apoi
se confruntă cu prima încercare la care îl supune Spânul, şi anume aceea de a aduce sălăţi
din Grădina Ursului. Cu ajutorul Sfintei Duminici el trece peste această încercare,
întorcându-se apoi acasă, nu înainte de a trece pe la Sfânta Duminică şi a-i mulţumi
pentru binele ce i l-a făcut. Această încercare este o treaptă în maturizarea lui Harap-Alb,

2
deoarece ducând-o la bun sfârşit devenise mai încrezător în forţele proprii şi căpătase
experienţă.

Acasă îl aşteaptă cea de-a doua încercare, aparent mai grea, şi anume să aducă
capul şi pielea cerbului năzdrăvan bătut în pietre scumpe. Tot cu ajutorul Sfintei
Duminici ajunge în Pădurea Cerbului, omoară cerbul, îi ia pielea şi capul şi porneşte spre
casă. Pe drum primeşte numeroase oferte, i se promit împărăţii întregi pentru minunatele
pietre, însă el dă dovadă de loialitate, şi îşi duce misiunea la bun sfârşit, ducându-i
Spânului cerbul. Nici de această dată Harap-Alb nu uită să treacă pe la Sfânta Duminică
şi să îi mulţumească, dând dovadă de respect şi bună creştere. În loc să îi mulţumească,
Spânul îl ocărăşte şi îl trimite în altă misiune, cea mai grea de altfel, şi anume aceea de a
aduce pe fata Împăratului Roş.

Demoralizat, însă cu mai multă experienţă, din cele două încercări la care fusese
supus, porneşte la drum. În calea lui, la un pod, dă peste o nuntă de furnici, şi având
suflet bun, şi nevrând să le strice bucuria, alege, chiar cu riscul să se înece, să treacă apa
înot: „Şi zicând Doamne-ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, de cela mal,
fără primejdie şi apoi îşi ie drumul înainte ”viii O furnică recunoscătoare îi iese în cale şi îi
promite ajutorul întregului neam de furnici, oricând va avea nevoie de el.

Mai apoi vede un roi de albine care nu avea unde să se pună. Eroului lui Creangă
nu-i este niciodată peste mână să dreagă, să îndrepte, să orânduiască o stare de lucruri în
suferinţă.ix Astfel el nu se lasă până nu confecţionează un urdiniş în care albinele se
aşează mulţumite. Şi ele îi promit ajutor la nevoie, mulţumindu-i pentru ce a făcut pentru
ele. Prin aceste întâmplări autorul scoate în evidenţă bunătatea şi bunăvoinţa eroului.

Pe drum el se va întâlni şi întovărăşi cu cei cinci monştrii miraculoşi (Gerilă,

Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă), care vor reţine atenţia povestitorului, şi
cărora povestitorul le va împrumuta purtări cam grosolane, o dispoziţie zeflemitoare şi
vorbăria ţăranilor moldoveni.x

S-a zis că Gerilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă amintesc prin dimensiunile caricaturale de

Gargantua şi Pantagruel.xi Gerilă este „o dihanie de om”, Flămânzilă „ o namilă de om” ,
Setilă „ arătare de om”, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „o
pocitanie de om”. Astfel ipostaza umana e văzută în oglinzile buclucaşe ale simţurilor.

Pe fiecare îl întâlneşte în plenitudinea manifestărilor specifice. Cei cinci trăiesc

într-o deplină singurătate , fiind respinşi din zona umanului. Însă, dovedind sociabilitate,
Harap-Alb îi va lua cu el în călătorie.

Sosirea la împărăţie e marcată de uimirea împăratului , care sta sub semnul

disimulării, pentru că existenţa în împărăţia sa e ritualică ,el ştie întotdeauna ceea ce se va
întâmpla.

3
 Harap-Alb este supus la cinci probe în aparenţă de netrecut, probe absurde,
monstruoase: proba focului, a ospăţului, alegerea macului, păzirea fetei împăratului,
alegerea adevăratei fete de împărat.

În aparenţă sunt de netrecut, dar Harap-Alb le depăşeşte cu ajutorul celor cinci

prieteni. Nici una dintre încercări nu este peste puterile năzdrăvanilor, ci exact cât pot ei
duce. Totul este pe roluri, fiecăruia îi vine rândul să intre în scena. Probele trecute cu
ajutorul albinelor şi al furnicilor evidenţiază faptul ca bunătatea rodeşte, că binele e
răsplătit în mod firesc şi normal.

În final , Împăratul Roş cedează, el îşi dăruieşte fiica celui care trecuse prin toate
tainele iniţierii. Fata propune o probă, ce consta în aducerea unor elemente magice ale
căror valoare e cunoscută doar de ea: mărul-simbolul iubirii, apa vie şi apa moartă-ce
semnifica renaşterea. Calul lui Harap-Alb câştigă proba, şi fata merge de bună-voie.

Pe drum însă se întâmplă un lucru care avea să îl schimbe Harap-Alb, şi anume se

îndrăgosteşte de fata împăratului. Ajungând la Împăratul Verde, fata împăratului,
hotărâtă, sigură pe sine îl respinge pe Spân, şi îl acceptă pe cel care trecuse de probele
tatălui său, nu cu sabia, ci prin virtuţile pe care le dezvolta. Având un foarte puternic
sentiment al dreptăţii, fata dezvăluie adevărata identitate a lui Harap-Alb şi, de asemenea,
adevărata identitate a Spânului. Harap-Alb este ucis de Spân dar renaşte fiind stropit cu
apă vie şi apă moartă. Spânul este pedepsit de calul năzdrăvan: „Şi o dată mi ţi-l înşfacă
cu dinţii de cap, zboară cu dânsul până în înaltul ceriului, şi apoi, dându-i drumul de
acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”. xii

Totuşi, putem spune că Spânul a avut o foarte mare importanţă în dezvoltarea

caracterului şi în maturizarea lui Harap-Alb. Pe el îl găsim la cele două porţi ale
traiectoriei iniţiatice: prima oară la gura fântânii, când acesta primeşte numele sacru de
Harap-Alb; a doua oară când suferă din partea Spânului o a doua moarte prin care încheie
existenţa în curs de iniţiere şi renaşte mire, iniţiat.xiii După moarte numele lui de slugă
devine renume. După ce îl readuce la viaţă, fata îi dă paloşul de mire şi împărat, simbol al
puterii.

Drumul făcut de eroul nostru reprezintă o dezvoltare a personalităţii sale spre ceva
ce doar un erou poate avea. A plecat de la casa tatălui său ca mezin al familiei şi fără o
importanţă la fel de mare ca ceilalţi fraţi ai săi, în a deveni un bărbat şi un om care poate
decide pentru el, sau în cazul său, chiar şi pentru alţii, el devenind un împărat puternic şi
înţelept.

4
i
Sinteze Lyceum, destinul unui clasic-Ion Creangă, Bucureşti, Editura Albatros, 1990, p. 51
ii
Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, , Editura Cartea Românească, 1989, p. 281
iii
Vasile Lovinescu, op. cit., p. 290
iv
Sinteze Lyceum, op. cit., p. 189
v
Sinteze Lyceum, p. 196
vi
Colecţia Lyceum, Studii despre Ion Creangă, II, , Editura Albatros, p. 27
vii
Vasile Lovinescu, op. cit. p. 300
viii
Ion Creangă, Poveşti, povestiri, amintiri, Editura Junimea, Iaşi, 1983, p. 124
ix
Irina Petraş, Ion Creangă-povestitorul, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, p.69
x
Sinteze Lyceum, op. cit., p.79
xi
Colecţia Lyceum, Studii despre Ion Creangă, I, , Editura Albatros, , p. 193
xii
Ion Creangă, op. cit., p. 145
xiii
Vasile Lovinescu, op. cit., p. 309

Bibliografie

1. Colecţia Lyceum, Studii despre Ion Creangă, I, , Editura Albatros,

.
2. Colecţia Lyceum, Studii despre Ion Creangă, II, , Editura
Albatros, .
3. Creangă, Ion, Poveşti, povestiri, amintiri, Editura Junimea, Iaşi, 1983
4. Lovinescu, Vasile, Creangă şi creanga de aur, , Editura Cartea
Românească, 1989
5. Petraş, Irina, Ion Crengă-Povestitorul, Editura Didactică şi pedagogică, 1992
6. Sinteze Lyceum, destinul unui clasic-Ion Creangă, Bucureşti, Editura Albatros,
1990