Sunteți pe pagina 1din 11

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI - CAMIL PETRESCU

- COMENTARIU

Romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" a aparut in anul 1930 insa
geneza lui este obscura.

Vremea din 3 aprilie anunta doua romane de razboi ale lui Camil Petrescu , purtand titlurile
"Romanul Capitanului Andreescu" si "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", aceeasi
foaie da de mai multe ori informatii despre stadiul editorial al romanului, in numarul din 3 iulie
atestandu-se titlul "Proces verbal de dragoste si de razboi". Un interviu luat autorului si publicat
in Facla din 10 noiembrie 1930, in momentul aparitiei romanului, va aduce primele precizari
asupra intentiilor sale ce vor fi reluate de altfel in nenumarate alte randuri, cu unele variatiuni.

Cateva fragmente publicate prin periodice anticipa editarea volumului: "Drum cu ocol la
Odobesti" (Tiparnita literara nr.2-3/1930), "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"
(Facla, nr.381/1930)1[1].

Romanul este structurat in doua parti, ambele purtand titluri semnificative, surprinzand
doua ipostaze existentiale: "Ultima noapte de dragoste" care exprima aspiratia eroului catre
sentimentul de iubire absoluta si "Intaia noapte de razboi", care ilustreaza imaginea razboiului
tragic si absurd, ca iminenta a mortii.
Daca prima parte este o fictiune, deoarece prozatorul nu era casatorit si nici nu traise drama
unei iubiri pana la scrierea romanului, partea a doua insa, este o experienta traita, scriitorul fiind
ofiter al armatei romane, in impul primului razboi mondial.

In ceea ce priveste compozitia, se remarca faptul ca romanul este scris la persoana I,


naratorul-personaj identificandu-se in partea a doua cu autorul. Modalitatea narativa se remarca,
asadar, prin prezenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese aproprierea acestuia de
evenimente, pana la substituirea lui de catre personaj. Perspectiva temporala este discontinua,
bazata pe alterbnanta temporala a evenimentelor, pe dislocari sub forma de flash-back si feed-
back. Perspectiva spatiala reflecta un spatiu real, frontul, Bucuresti, Odobesti, Campulung, dar mai
ales un spatiu imaginar inchis, al framantarilor, chinurilor si zbuciumului din constiinta
personajului.

Romanul este un monolog liric, deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate,


zbuciumandu-se intre certitudine si incertitudine, atat in plan erotic, cat si in planul tragediei
razboiului, cand nu numai eroul ci intreaga omenire se afla intre viuata si moarte.

Alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, in care timpul obiectiv (cronologic) evolueaza
paralel cu timpul subiectiv (discontinuu), acestea fiind cele doua planuri compozitionale ce-l
motiveaza pe Camil Petrescu drept novator al esteticii romanului romanesc.

In plan subiectiv, memoria involuntara aduce in timpul obiectiv experienta interioara a


eroului, aflat in permanenta in cautare de ceritudini privind sentimentul profund de iubire, care
insa in finalul romanului se dilueaza in fata unei drame mai complexe, aceea a razboiului.

Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Stefan Gheorghidiu il incepe odata cu


experienta frontului, consemneaza drama iubirii adusa in memoria eroului de o discutie pe aceasta
tema, purtata de ofiteri la popota regimentului. In jurnalul ce consemneaza evenimentele traite de
erou in timp obiectiv (imaginea frontului), sunt rememorate, prin memorie involuntara, episoadele
casniciei cu Ela, aduse in timp subiectiv, deoarece ele se petrecusera cu doi ani inainte de a fi
consemnate in jurnal.
Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar
conferinta sa despre "Noua structura si opera lui Marcel Proust"2[2] constituie un adevarat
manifest literar de credinta. O apropriere vizibila este si intre eroii lui Stendhal si aceia ai lui Camil
Petrescu, in special in inzestrarea lor cu energie, forta interioara si loialitate. La ambii scriitori eroii
sfarsesc tragic, fiind invinsi de propria pasiune, de propriul ideal. Spre deosebire insa de eroii
Stendhalieni, personajele lui Camil Petrescu dobandesc energii uriase declansate de pasiuni
devoratoare, fiind impresionante prin capacitatea lor de a trai idei.

In ceea ce priveste semnifcatia titlului, acesta sugereaza doua etape din evolutia
persoanjului principal Stefan Gheorghidiu, dar nu si ultimele, intrucat eroul in final este disponibil
sufleteste pentru o noua experienta existentiala.

Cuvantul "noapte" repetat in titlu reda simbolic incertitudinea, indoiala, irationalul,


nesiguranta si absurdul, necunoscutul si tainele firii umane.

Romanul debuteaza cu capitolul "La Piatra Craiului, in munte" cu precizari autobiografice


"In primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat luasem parte cu un
regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal3[3]".

Scris la persoana I, naratorul-personaj, incrimineaza incompetenta sistemului de aparare


militara a tarii in preajma primului razboi mondial. Transeele, atat de trambitate in sistemul de
pregatire, erau doar niste lamentabile "santuri ca pentru scurgere de apa". Valul spumos al ironiei
creste cand autorul continuand relatarile despre "fortificatii", aminteste despre ingenioasele "gropi
de lup" in care se afla implantat catre un tarus ascutit pentru ca, dupa calculelele marelui stat major,
din 1916, dusmanul care venea la atac, avea sa calce, din nebagare de seama, in aceste gropi si sa
se impunga in tepi, fie in talpa, fie in spate" toate asemenea "fortificatii" de pe Valea Prahovei
"zece porci tiganesti cu boturi puternice", le-ar fi ramat "intr-o jumatate de zi". Uimitor este faptul
ca "despre valea fortificata a Prahovei vorbea cu respect toata tara: parlamentul, partidele politice
si presa". Se comunica astfel situatia contrastului tragic intre realitate si aparenta ca urmare a unei
propagande politice puse in jalnica slujba a inselarii opiniei publice.

Discutia ofiterilor la popota se poarta in jurul unui fapt divers comentat la vremea aceea de
presa privind achitarea de catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in flagrant de
adulter. Prin dialog, fiecare opinie este corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului,
ceea ce demonstreaza ca autorul stapaneste cu maiestrie arta potretistica, ilustrand relativismul ca
modalitate estetica moderna a prozei romanesti. De pilda, capiatnul Dimiu, asezat in rosturi
gospodaresti traditionale, considera ca "nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa [.] daca-i arde
de altele sa nu se marite". Capitanul Corabu, "tanar si crunt ofiter", este in mod surprinzator
adeptul liberei exprimari a sufletului romanesc: "Dragostea-i frumoasa tocmai pentru ca nu
cunoaste nicio silnicie". Floroiu, un capitan fin, delicat si visator, considera ca "dreptul la dragoste
e sfant [.] unei femei trebuie sa-i fie ingaduit sa-si caute fericirea". Interventia eroului este agresiva
si surprinzatoare pentru ceilalti " Cei ce se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra
celuilalt4[4]". Discutiile starnite ii declanseaza lui Stefan Ghiorghiu prima experienta a
cunoasterii, iubirea, simtita cu forta si dominata de incertitudini.

Prin memorie involuntara, eroul aduce in prezent prin retrospectie si discontinuitatea


temporala a feed-backului, experienta erotica traita, pe care o noteaza in jurnalul de companie:
Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.

Deoarece Ela era considerata pe vremea aceea cea mai frumoasa studenta de la litere,
Stefan, student la filozofie era magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru el,
deoarece era iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Desi la inceput Stefan nu impartasea
aceleasi sentimente de iubire fata de Ela, cu timpul prezenta ei devine indispensabila: De cele mai
multe ori te obisnuiesti greu la inceput, sa-ti placa femeia fara de care mai tarziu nu mai poti trai.

Casatoria celor doi este fericita la inceput cu toate ca duc o existenta modesta, aproape de
saracie.

Fiind invitati la masa la unchiul Tache, Stefan il infrunta pe batranul avar si pe Nae
Gheorghiu, scena capatand accente balzaciene prin descrierea tipului de avar ursuz care, desi
bogat, locuia intr-o singura camera ce indeplinea toate functiunile, fiind in acelasi timp sufragerie,
birou si dormitor, dar si prin descrierea casei acestuia casa veche, mare cat o cazarma.

Moartea unchiului Tache ii aduce lui Stefan Gheorghiu o mostenire substantiala.


Surprinzator, dupa ce eroul devine beneficiarul acestei nesperate mosteniri, toata linistea, fericirea
si echilibrul sufletesc al caminului lor se spulbera.

Viata mondena pe care o incep, intalniri cu grupuri de prieteni, excursii si alte forme de
distractii risipesc atmosfera intima de alta data si Ela manifesta nestanjenit, fara niciun fel de grija
pentru pastrarea aparentelor, preferinta de a fi mereu in compania elagantului dansator d-l G.
Stefan descopera ca sotia lui este subjugata de afaceri, desi el ar fi vruto mereu feminina, deasupra
discutiilor acestea vulgare. Pe zi ce trece sotul Elei descopera cum femeia lui se instraina in
preocuparile si admiratiile ei fata de el. Printr-o ironie dureroasa, descopera treptat, sub o madona
crezuta autentica, originalul: un peisaj si un cap strain si vulgar. Ceea ce este insa si mai dramatic
e faptul ca eroul penduleaza tragic intre certitudine si inceritudine. Fire refllexiva si pasionala,
Stefan Gheorghiu diseca si analizeaza cu luciditate noua comportare a Elei, acumuland progresiv
nelinisti si indoieli interioare, care devin sfasietoare, pe care le exprima prin monolog interior nu
mai puteam citi nici o carte, parasisem Universitatea. Viata ii devine curand o tortura continua,
eroul neputand concepe o viata lipsita de prezenta femeii iubite: Era in toate planurile mele. In
toate bucuriile viitorului.5[5]
Stefan se chinuie ingrozitor la petrecerile mondene, cantarind fiecare vorba, fiecare gest al
Elei: trageam cu urechea nervos, sa prind crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea
cu domnul elegant de alaturi de ea. Aceasta atitudine ii determina pe ceilalti sa-l considere gelos
desi el respinge cu fermitate stupiditatea geloziei: nu am fost nicio secunda gelos desi am suferit
atat din iubire.

Desi inainte de a deveni bogati, Ela prefera compania sotului sau, acum ea tanjeste dupa
compania unui alt barbat, d-l G, pe care Stefan il gaseste a fi un dezagreabil intrus.

Inca de la plecarea spre Odobesti, Ela n-a trait decat prezenta lui, facand eforturi vizibile
de a se afla prin preajma.

Aceasta excursie declanseaza criza de gelozie a personajului, care pune sub semnul
indoileii fidelitatea sotiei. Compania insistenta a dl.G, asezarea Elei la masa langa el, cat si gestul
familial de a manca din farfuria lui: dar faptul ca ea a gustat din felul lui de mancare, cu pofta si
ea stie ce vie placere imi face mie acest gest - caci imi dadea pofta de mancare, m-a abatut cu
totul, sunt prilejuri de observatie atenta din deziluzie si neputinta cat din cauza faptului ca se sileste
sa-si ascunda chinurile, se dedubleaza: Ma chinuiam launtric ca sa par vesel [.] Si eu ma simteam
imbecil si ridicul.

Pe cand el se zbate intre certitudine si incertitudine, Ela simtindu-se preferata si


stapana,putea ca o aristocrata a iubirii, sa faca orice gest, fara sa se umileasca, asa cum regele
Spaniei spala, in joia mare, doisprezece cersetori pe picioare.

Cu timpul intre cei doi soti intervine o tensiune stanjenitoare, cu scurte perioade de
impacare.

Perioadele in care cei doi soti au fost despartiti l-au facut insa pe Gheorghidiu sa realizeze
ca nu poate trai fara prezenta sotiei in viata sa. Lipsa ei ii provoaca atat dureri psihice cat si fizice:
Simteam din zi in zi departe de femeia mea ca voi muri, caci durerile ulceroase acum cand nu mai
puteam manca aproape deloc - devenisera de nesuportat.6[6]

Cu toate ca el hotarase despartirea lor, acesta cauta zilnic prezenta ei, iar atunci cand o
intalneste, faptul ca ea il priveste reprezinta readucerea la viata a eroului. Urmeaza apoi scurte
perioade de impacare intre cei doi soti si, cu toate ca la petrecerile mondene, dl.G era mai rezervat
fata de Ela, Stefan Gheorghiu continua sa-i spioneze pe cei doi presupusi amanti. Ceea ce este insa
si mai tragic pentru Stefan este faptul ca penduleaza tragic intre certitudine si incertitudine. O
proba certa despre vinovatia Elei i-ar fi readus linistea, dar in continua framantare de ganduri,
ajunge la constatari certe atat despre vinovatia cat si despre nevinovatia sotiei sale. Straniu este
faptul ca pornind de la acelasi alement, de la aceeasi dovada, ajunge, uimitor, la concluzii diametral
opuse.

Sosind pe neasteptate intr-o noapte la Azuga, unde fusese concentrat de doua saptamani,
nu-si gaseste sotia acasa, drama se amplifica, iar casa goala i se pare ca un mormantfara nevasta
mea. Servitoarea nu-i poate oferi nicio informatie, el o cauta disperat pe la rude, iar cand Ela
soseste acasa pe la 8 dimineata, o goneste fara sa-i asculte explicatiile, convins fiind de faptul ca
niciodata femeia aceasta nu ma iubise si-i propune sa divorteze fara formalitati, fara explicatii
multe.

Suferinta lui este mare, fiind framantat de incertitudini deoarece gaseste intamplator un
bilet de la Anisoara, care purta data noptii respective, 15 februarie si prin care-i cerea sa petreaca
noaptea la ea, deoarece sotul ei plecase la mosie. In fata unei asemenea evidente dovezi, cel bantuit
de cel mai apasator cosmar, se lumineaza dintr-o data in zborul celei mai ametitoare bucurii. Starea
de reverie dureaza insa putin pentru ca aceeasi sursa de fericire, scrisoarea devine argument al
vinovatiei.
Iinand seama de precizarea ostentativa, 15 februarie, Stefan trage surprinzator, concluzia
ca are de a face cu o scrisoare contrafacuta si, in consecinta, Ela nu este decat odioasa intruchipare
a perfidiei.

Chiar si suferinta vizibila a sotiei sale, suferinta provenita din cauza despartirii, este la
inceput o dovada a sinceritatii, a puritatii sentimentelor sotiei sale, dar imediat dupa o asemenea
concluzie apare o alta la polul opus: intreaga ei suferinta este intr-adevar o mare suferinta dupa
situatia materiala pe care o pierde prin apropiatul divort. In acest sens capitolul "Intre oglinzi
paralele" ramane un joc straniu de lumini si umbre, de mistuitoare nelinisti. El se destainuie in
acest sens: Lucturi pe care le interpretam intr-un fel le intelegeam acum altfel.

Fiind concentrat in armata ca sublocotenent, aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la


Campulung, aproape de regimentul sau. Capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste" incheie
cartea intai a romanului, Stefan Gheorghidiu consemnand intalnirea cu Ela, care se arata ingrijorata
ca ar putea ramane saraca in caz ca el va muri in razboi si ii cere sa treaca pe numele ei o parte din
lirele englezesti de la Banca Generala.7[7]

In momentul in care in mod intamplator il vede in oras pe dl.G, Stefan nu mai are pic de
indoiala in privinta infidelitatii Elei.

Planuieste sa-i omoare pe amandoi, dar se intalneste cu locotenet-colonelul care il sileste


sa mearga in aceiasi zi la regiment, nedandu-i astfel posibilitatea de a-si duce la indeplinire planul
de razbunare impotriva celor doi presupusi amanti.

Cu toate ca asupra romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" s-a facut
observatia ca sunt doua parti distincte care ar fi putut fi publicate separat sau cum remarca George
Calinescu precizand ca "o buna parte din volumul intai cuprinde romanul propriu zis si anume
istoria geloziei lui Stefan Gheorghidiu".
Volumul al doilea insa e un jurnal de campanie care ar fi putut sa lipseasca fara a stirbi
nimic din substanta romanului, cu toate ca insusi autorul isi publica romanul impartindu-l in cartea
intai si cartea a doua. Intre cele doua parti exista o desavarsita unitate, ele se conditioneaza reciproc
pentru intelegerea intregii evolutii a personajului principal. Cu toate ca unele capitole apar in
prima parte, ele sunt insa, in realitate, elemente constitutive ale celei de-a doua parti, cum ar fi, de
exemplu, capitolul al patrulea "Asta-i rochia albastra", unde intalnim o violenta denuntare a
demagogiei politicianismului si falsului patriotism burghez.

Cartea a doua a romanului incepe cu capitolul "Intaia noapte de razboi", care ilustreaza o
imagine de groaza a frontului, cu o armata dezorganizata de ofiteri incompetenti si ostasi cu totul
dezorientati.

Adevarata deprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei
experiente mult mai dramatice, aceea a razboiului, la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand
pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare. Descopera aici o realitate
dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate si entuziaste de eroism ci ordine date anapoda
de catre conducatorii miliatri, marsuri istovitoare, foamete si mai laes iminenta permanenta a
mortii cu care oamenii se afla in fata in fiecare clipa.

Printr-un puternic contrast cu asemenea chinuitoare stari sufletesti, eroul luat pe neasteptate
in valtoarea marilor evenimente ale frontului in primul razboi mondial, constata uimit, ca toate
marile lui framanturi de pana aici ii par toate ca intr-un tablou strain, in golul mintii, vad in clipa
asta limpede si departe de ai mei, pe nevasta-mea, amantul ei, dar n-am timp sa ma opresc, sa-l
fixez, ca sa-l privesc. Bucuriile si minciunile lor sunt puerile fata de oamenii acestia, dintre care
unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, altii maine, poimaine, saptamana viitoare.8[8]
Realitatile crancene ale razboiului sterg uimitor de repede din sensibilitatea chinuita a lui Stefan
Gheorghidiu toate amintirile trecutului, intreaga sa atentie fiind absorbita de cutremuratoarele
perspective ale vietii nesigure, pandita de umbra amenintatoare a mortii.
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta traita direct, in timpul
obiectiv al petrecerii faptelor se stie ca e minat, cand unii, firesc, sovaie, se gasesc insa altii
hotarati s-o faca cu pretul vietii. Bine, atunci il trec eu. [] Trec si eu domnsublocotenent.

La impresia de autenticitate contribuie si relatarea, prin antiteza a unor intamplari


consumate in zone afective diametral opuse starilor de spirit reclamate de situatia ostasului pe front
cand i se cere mobilizarea tuturor energiilor pentru a-l mentine mereu, in exclusivitate cu fata la
dusman.

Autorul creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acela din capitolul "Ne-
a acoperit pamantul lui Dumnezeu". Un soldat pe nume Marin Tuchei, sopteste intruna: Ne-a
acoperit pamantul lui Dumnezeu.., altul este socat pentru ca a vazut cum un obuz i-a retezat capul
lui A Mariei, care fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule locotenent. De altfel ideea
de blestem apare obsesiv in discutia redusa doar la atat de putine cuvinte schimbate intre cei aflati
parca, printr-o condamnare absurda, in cea mai cumplita si stranie zona a mortii. In acest sens
reprezentative sunt cuvintele unui alt ostas, Nicolae Zamfir: Mare blestem pe capul nostru, cuvinte
care cad greu tinand mai ales seama de contextul, de imprejurarile in care sunt rostite, asa incat
apar ca o sentinta, ca o supunere neconditionata in fata unei fatalitati. Nobletea sufleteasca a unor
simpli ostasi, vointa lor neclintita de a nu da inapoi in fata oricarei premejdii, oricat de mare, in
consecinta o profunda solidaritate si vointa nestramutata de a apara cu pretul oricarei jertfe
pamantul si libertatea tarii, rezulta din marturisirea aceluiasi ostas, marturisire facuta fara niciun
fel de ostentatie, actul eroic de a-si jetrfi viata pentru tara aparand firesc.

In conditiile frontului, timpul exterior (obiectiv) si cel interior (subiectiv) coincid, razboiul
ocupand definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a
fost intre el si Ela.

Ranit si spitalizat, Stefa Gheorghidiu se intoarce la Bucuresti si este primit de Ela cu


dragalasenie, insa el o simte ca pe o straina si-i propune sa se desparta, gandind acum nepasator
sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e neviniovata desi candva as fi putut ucide pentru femeia
asta [.]. isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut gasi alta la fel.9[9]

El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, absolut tot ce e in casa, de la obiecte de


pret la carti.. de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.

Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectual inadaptat


superior, care nu se potriveste in niciun fel cu societatea mediocra la cre incearca sa se adapteze,
fara succes, deoarece nu se aseamana cu firea lui onesta, inflexibila, hipersensibila, fiind
impresionabil numai de bine, frumos si adevar.

Stefan Gheorghidiu traieste drama singuratatii intelectualului lucid, analistic si reflexiv,


care devine constient ca o iubire mare e mai curand un proces de autosugesti.

El traieste in lumea ideilor pure, caci vede idei.

Principalele modalitati de caracterizare sunt proprii analizei psihologice si evidentiaza


autenticitatea personajului narator: monologul interior, dialogul, introspectia starilor sufletesti,
autoanaliza si autointrospectia, precum si noile elemente ale esteticii romanului, timpul obiectiv si
subiectiv,memoria involuntara, jurnalul.

Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa,
este analitic si intelectualizat. Stilul este anticalofil, autorul considerand ca intr-o opera literara
relatarea subiectului trebuie sa fie precisa si concisa, ca intr-un proces verbal.