Structura şi conţinutul eseului

Prin cele două romane ale sale – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război (1930) şi Patul lui Procust (1933) – ca şi prin estetica privitoare la
această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin
sincronizare cu literatura universală.

IPOTEZA

Roman modern de analiză psihologică, „Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război este o scriere în care arta analizei câştigă unul din succesele ei
cele mai mari.” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români)

ARGUMENTARE

Roman psihologic prin temă, conflict (interior), prota-

gonist (o conştiinţă problematizată) şi prin utilizarea unor tehnici ale analizei

psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica vremii drept o
„monografie a îndoielii” (C. Ciopraga), „monografia unui element psihic,
...gelozia” (G. Călinescu) sau „povestea studentului în filozofie Ştefan
Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui” (Tudor
Vianu). Tudor Vianu apreciază „exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea
complexelor sufleteşti tipice”, faptul că „analiza sa se aplică asupra marilor
pasiuni umane, în care lămureşte elementele constructive, în treptata lor
însumare”.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de

tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative,
timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, momoria afectivă, naraşiunea la
persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea
definită ca identificarea actului de creaţie cu realitzatea vieţii, cu experienţa
nepervertită, cu trăirea intensă.

Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a

personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe
fundamentale: iubirea şi războiul.

Naraţiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă/ viziunea

„împreună cu” presupune existenţa unui narator implicat (identitatea între planul
naratorului şi al personajului). Punctul de vedere unic şi subiectiv, al
personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte personaje, face ca
cititorul să cunoască despre ele atât cât ştie şi personajul principal. Însă
situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitatea, iar faptele şi
personajele sunt prezentate ca eveniment interioare, interpretate, analizate .
Reprezentarea epică neutră a unor evenimente exterioare (în romanul tradiţional)
face loc reprezentării unei proiecţii subiective în planul conştiinţei naratorukui
(în romanul modern, psihologic, de tip subiectiv).

Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele
romanului şi, în acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere
trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea
a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte
experienţa de pe front, în timpul primului război mondial. Prima parte este în
întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al
autorului, articole şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care

analizează efectele celor două experienţe în plan interior şi de două artificii de
compoziţie: primul capitol şi scena dintre cele două părţi ale romanului, cântecul
de la răspântie de drumuri (topos simbolic), care contopeşte „chinurile iubirii
mele de oraş şi chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obştesc de
răspântie”.

ÎȚI VA PLĂCEA ȘI
Baltagul - Mihail Sadoveanu de citesteromaneste
Baltagul - Mihail Sadoveanu
232K
1K
❗❗❗ -Cartea nu este scrisă de mine cuvânt cu cuvânt! -Cartea poate conține
greșeli gramaticale! -Cartea este luată de pe internet și postată aici!
Cele trei chipuri ale morții de -Allexx
Cele trei chipuri ale morții
818
142
~• Dramă •~ Thriller ~• Polițist •~ Pshiologic ~• Dacă ai avea ocazia să
investighezi un criminal în serie, ai face-o? Ava Metlot nu ar ezita să...
Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu de citesteromaneste
Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu
121K
537
❗❗❗ -Cartea nu este scrisă de mine cuvânt cu cuvânt! -Cartea poate conține
greșeli gramaticale! -Cartea este luată de pe internet și postată aici!
Scoala de corecție(vkook) de BlackAde123
Scoala de corecție(vkook)
47.5K
3.5K
Jeon Jungkook a fost dat vinovat pentru crima ce nu la comis fiind obligat sa se
ducă la scoala de corectie, acolo unde îl întâlnește pe cel m-ai mare coșmar al
sau, Kim...
Din întâmplare de catalina31318
Din întâmplare
13.4K
856
"-Ticălos misogin și plin de sine! -Uh,m-a lovit la capotă. Stai.. capota mea
e imaculată. -Enerveaza-mă mult și rămâi fără cauciucuri sau moștenitori. Tu
alegi...
Harry's diary -Larry Stylinson - Terminata de Cristina13Criss
Harry's diary -Larry Stylinson - Terminata
8.9K
843
'' Always do what you are afraid to do. '' Larry Stylinson fanfiction. 4 Mai 2015 -
17 Mai 2015 by @Cristina13Criss
Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului
capitol, La Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în
restul Cărţii I. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale din
discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul
poveştii de iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea
Prhovei, Ştefan Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre
dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat
care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie
declanşează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei
doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.

Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior )aici, discuţia de la popotă)

declanşează rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un „timp pierdut”,
dar spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Camil
Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic şi analizate în mod
lucid, fiind vorba d ememoria voluntară. La Proust, personajul-narator retrăieşte
trecutul, la Camil Petrescu, aceasta analizează şi interpretează trecutul.
„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi
bănuiam că mă înşeală” este fraza cu care debutează abrupt (concentrează intriga)
cel de-al doilea capitol, Diagonalele unui testament, dar şi retrospectiva iubirii
dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Tânărul, pe atunci student la filozofie, se
căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă.
Iubirea bărbatului se naşte din admiraţie, duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din
îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar, la o
autoanaliză lucidă, naratorul mărturiseşte că mai ales din orgoliu: „Începusem
totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine,
fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi
cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” „Vanitatea de a fi
iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul pasiunii.”5

După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul
tinerei familşii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la
loartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru
care lui Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra
acestor discuţii vulgare”. Mai mult, spre deosebire de soţul său, Ela este atrasă
de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferea acces. Cuplul
evoluează spre o inevitabilă criză ,atrimonială, al cărei moment culminant are loc
cu ocazia excursiei de la Odobeşti, prilejuită de sărbătoarea Sfinţilor Constantin
şi Elena. În timpul acestei excursii se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată
unui domn G., care, după opinia personajului-narator, îi ve deveni mai târziu
amant. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Înrolat pe frontul
românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice dacă soţia îl înşaţă, fapt
nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă

războiul, iar „Absolutul morţii eclipsează absolutul iubirii.”6Imaginea războiului
e demitizată, în descendenţă

stendhaliană. „Dacă istoria e interesată de marile bătălii (...), romanul reflectă

mai curând aspectele neglijate şi neglijabile ale războiului: frigul, durerile de
stomac, întâmplările comice şi absurde (...) contează mai mult pentru un romancier,
sunt adică mai autentice, decât planul complet al bătăliei.”7

Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmăşeală, dezordine.

Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt
aleatorii. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile
asupra propriilor batalioane. La confruntarea cu inamicul se adugă frigul şi
ploaia.

Se observă diferenţa dintre romanul tradiţional de război (Război si pace

de Lev Tolstoi) şi romanul modern: „renunţarea la ierarhia de semnificaţie a
evenimentelor exterioare sau, în orioce caz reducerea ei drastică, cultivarea în
consecinţă a evenimentului comun, banal, cotidian.”8
Operaţiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu
şi unitatea lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi
Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe dealurile de dincolo de râu,
înCohalm şi se îndreaptă spre Sibiu.

Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-

narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale: „Atât de mare e depărtarea
de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de
mine cel de azi... De soţia mea, de amantul ei, de zbuciumul de-atunci, mi-aduc
aminte cu-adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.”

Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul război

şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar
eroismul este înlocuit de spaima de moarte care păstrează doar instinctul de
supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi”. Individul se
pierde, se simte anulat în iureşul colectiv. Drama colectivă a războiului pune în
umbră drama individuală a iubirii.
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasa, la Bucureşti, dar se
simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini şi să se
mai îndoiască, o priveşte acum cu indiferenţă „cu care priveşti un tablou” şi se
hotărăşte să o părăsească: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot
trecutul.”
Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator reprezintă tipul intelectualului
lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut.
Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realşitate,
evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele
celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se
reflectă în această conştiinţă. În acest sens, Ela este cel mai „misterios”
personj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului-
narator. De aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra infidelităţii ei sau dacă e
mai degrabă superficială, decât spirituală. „Nu Ela se schimbă (poate doar
superficial, dându-şi arama pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul
în care o vede Ştefan. În acerst caz putem afirma că singurele evenimente
veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conştiinţa lui Gheorghidiu.
Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greşi.”9

Prin introspecţia şi monologul interior, tehnici ale analizei psihologice,

Ştefan Gheorghidiu percepe cu luciditate, alterând sau interferând, aspecte ale
planului interior/ fluxul conştiinţei (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale
planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alte personaje).

Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în poza modernă cuanaliza şi

interpretarea, de unde impresia de epic evenimenţial sărac în favoarea analizei.
Masa de la unchiul Tache este prezentată ca o scenă balzaciană: aşezarea
personajelor, interesul pentru moştenire, portretul bătrânului avar şi arivistului
linguşitor Nae Gheorghidiu.

Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susţine autenticitatea

limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de
artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoaca emfaza din
limbajul personajelor din romanul tradiţional. De aceea banalizează, de pildă,
obiectul şi limbajul în care se poartă discuţia de la popotă (capitolul I).
Personajul-narator comentează astefel conversaţia ofiţerilor: „Platitudini, poncife
din cărţi şi formule curente ...”. Aceasta nu este doar o critică la adresa
pretenţiei de cultură a ofiţerilor, ci mai ales a unui „mod neautentic de a
vorbi”10, teatralizat, mimetic, dar fals.