Romanul

Definitie: Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce
se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate
este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si
intamplarile ce constituie subiectul operei.

Trasaturi:

 Romanul are o structura narativa ampla;

 Permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
 Combina nuclee narative distincte;
 Foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic;
 Prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi;
 Cunoaste o mare varietate de forme.

Clasificarea romanului se poate face dupa criterii foarte diverse, nereusind sa se

epuizeze varietatea formelor sale:

 dupa situarea in timp a actiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipatie;

 dupa cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
 dupa forma de organizare epica: epistolar, jurnal, eseistic;
 dupa amploarea epica: roman-fresca, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
 dupa curentul literar: romantic, realist, naturalist;
 dupa ceea ce reprezinta in raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimental,
parabolic, existentialist;
 dupa respectarea cronologiei evenimentelor narate: traditional, modern;
 dupa tehnica narativa: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian,
avangardist, postmodernist;
 dupa procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist.
 Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
De Camil Petrescu
- roman subiectiv, modern, roman al experientei-
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata
pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere
puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.

Camil Petrescu a fost un nuvelist, romancier, dramaturg, poet şi doctor în filosofie

Român. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca
iniţiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului
camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului”.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a
apărut în perioada interbelică, în anul 1930. Aceasta contribuie la procesul de
sincronizare dintre literatura română şi literatura universală prin crearea unor aspecte
estetice, dar si prin crearea personajului intelectual lucid.

Opera se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al

experientei. O prima trasatura a acestui tip de roman este utilizarea analizei psihologice
pentru a prezenta trairile, emotiile, sentimentele si gandurile personajelor, inclusiv pe cele
ale naratorului-personaj prin introspectie. Un exemplu in acest sens este cel al episodului
excursiei de la Odobesti, in timpul careia, in permanenta, Stefan Gheorghidiu, personajul
principal al operei, a analizat cu luciditate comportamentul celorlalti, in special pe cel al
sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine, facand presupuneri cu privire la ceea
ce ar fi putut gandi si simti cei prezenti la acel eveniment.

A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator-personaj,

subiectiv care, prin intermediul naratiunii la persoana I, prezinta cititorului gandurile,
trairile, emotiile sentimentele sale, generate de modul in care doua mari experinete
fundamentale se reflecta in propria constiinta, iubirea si razboiul: „Eram casatorit de doi
ani si jumatate cu o colega de facultate si banuiam ca ma insala.”

Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a personajului

prin folosirea termenului de „noapte”, iar dragostea şi războiul constituie temele și
domeniile de experienţă ce-l marchează adânc şi copleşitor pe acesta.

Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două experienţe
fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi
semnificaţia profundă a existenţei sale.
Romanul este structurat în două părţi, precizate încă din titlu: prima parte este
reprezentată de „ultima noapte de dragoste”, iar a doua de „întâia noapte de război”.
Prima parte prezintă drama iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă prima parte este o
scriere pur ficţională, a doua parte se bazează pe experienţele reale ale scriitorului care a
participat la luptele din primul război mondial. Unii critici au considerat că de fapt ar
trebui să fie două romane distincte, dar unitatea lor nu poate fi contestată. Cele două părţi
nu pot fi separate, omogenitatea lor este dată de psihologia personajului-narator, Ştefan
Gheorghidiu.

Conflictele romanului sunt interioare şi au în vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine

(în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în război).

Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului, autorul se

foloseşte de un artificiu compoziţional deoarece acţiunea primului capitol, intitulat La
Piatra Craiului în munte,este posterioară întâmplărilor relatate în celelalte capitole din
prima parte. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale ale discursului
narativ: timpul narării / cronologic(prezentul frontului, războiul) şi timpul narat /
psihologic (trecutul poveştii de iubire). În primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se
află concentrat undeva la graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor
se porneşte o discuţie despre căsătorie şi dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia
adulterină şi este achitat la proces. Este prima scenă memorabilă a romanului în care
Gheorghidiu îşi exprimă concepţia despre iubire. Această discuţie declanşează memoria
afectivă a personajului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnice cu
Ela. Personajul vrea neapărat să meargă la Câmpulung să-şi vadă soţia şi de aici prima
serie de fapte se întrerupe.

Cel de-al doilea capitol, intitulat Diagonalele unei moşteniri, debutează abrupt cu
următoare frază care constituie şi intriga romanului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate
cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală.” Urmează o lungă poveste de
dragoste şi gelozie. Gheorghidiu, pe atunci student la Filozofie, se căsătoreşte din
dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea lui se naşte la
început din duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru
că ştii că asta o face fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem
să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă
eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Personajul este în căutarea iubirii absolute
pe care crede că a găsit-o prin soţia lui, Ela. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest,
dar sunt fericiţi. O moştenire nesperată le permite să frecventeze cercurile mondene, dar
în acelaşi timp le strică relaţia. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui
Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii
vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care
noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză
matrimonială, al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobeşti.
În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn
G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. Gheorghidiu
începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul se destramă. După o scurtă despărţire, Ela şi
Ştefan se împacă. Vrând să afle dacă este sau nu înşelat, eroul îşi pune întrebări şi mai
ales interpretează. La un moment dat, fiecare nouă probă aruncă o altă lumină asupra
vieţii şi dramei sale, încât aceeaşi întâmplare capătă mereu alte semnificaţii, opuse chiar,
în funcţie de ultima certitudine. De câteva ori în romanul geloziei, se revine la problema
războiului prin prezentarea unei şedinţe de parlament sau atunci când, într-un
compartiment de tren, avocatul Predescu din Piteşti vorbeşte despre vitejia legendară a
soldatului român. În finalul primei părţi se revine la acţiunea de pe front: înrolat pe
frontul românesc, Gheorghidiu cere o permise, ca să verifice dacă soţia lui îl înşeală, fapt
nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

Partea a doua demitizează imaginea războiului văzut ca un catalizator de energii, de care

presa vremii abuzase atât de mult. Frontul înseamnă de fapt haos, măsuri absurde,
învălmăşeală şi dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile
dintre unităţi sunt aleatorii, nimeni nu ştie cu claritate ce trebuie să facă. Fiecare soldat
acţiona mai mult de unul singur, apărându-şi mecanic viaţa şi neavând nicio dorinţă de a
muri pentru patrie. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile
asupra propriilor batalioane. Iar la confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia.
Operaţiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui
pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi Tohanul Vechi,
comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi se
îndreaptă spre Sibiu.
Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de
celelalte aspecte ale existenţei sale, ale trecutului său: „Atât de mare e depărtarea de cele
întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi...
De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca
de o întâmplare din copilărie.” Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează
absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de
hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de
supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă
războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.
Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului.

Finalul romanului este elocvent pentru transformarea psihologică a personajului: Ştefan

Gheorghidiu vine acasă într-o permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la Constanţa, cu
tot ce este în ele: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la
cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
Caracterizarea personajului

Personajul principal al acestui roman, Stefan Gheorghidiu, este un intelectual preocupat,

in primul rand, numai de probleme de constiinta.

In relatia cu sotia sa, Ela, el sufera o drama a incompatibilitatii care transforma casnicia
intr-un esec. Aceasta drama este generata de imposibilitatea comunicarii si de propriul
orgoliu, ce se evidentiaza ca trasatura dominanta de caracter pe parcursul intregului
roman. Treptat, fiind profund marcat de cealalta drama, si anume cea a razboiului,
gesturile sale fata de propria sotie devin reci, se disperseaza, se frang. Finalul acestei
drame este marcat prin ruptura definitiva pe care alege sa o faca Stefan, renuntand la tot
trecutul trait alaturi de Ela si privind spre viitor.

O alta relatie a eroului, conturata in mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre
deosebire de Stefan, care nu era deloc interesat de avere si nu era dominat de dorinta de
inavutire, Nae este tipic pentru cel ce isi doreste din ce in ce mai mult si care este in stare
sa obtina avere prin orice mijloace. La citirea testamentului unchiului Tache, nemultumiti
de hotararea defunctului, Nae impreuna cu mama si sora lui Stefan, decid sa il reclame in
instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Pe Stefan insa, mostenirea nu l-a
integrat in societatea burgheza a timpului, acesta fiind unul din motivele pentru care el a
renuntat cu usurinta la trecut, la avere si la Ela.

In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, deoarece

eroul este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a
vietii omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se
ridice la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau
final de a divorta, fara ca macar sa ii mai pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza
pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi
sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut ca
o alta experienta fundamentala care nu poate sa lipseasca din propria-i viata- i se pare cu
mult mai mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin
care ii lasa Elei „de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica
tot trecutul.”
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii
propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.
 Relatiile dintre doua personaje
Opera literara „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, apartinand lui
Camil Petrescu se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al
experientei, folosindu-se ca procedeu artistic introspectia, pentru ca cititorul sa aiba acces
la trairile, emotiile, sentimentele si gandurile naratorului-personaj. Asadar, actiunea este
prezentata de catre personajul principal, Stefan Gheorghidiu care, in relatia cu sotia sa,
Ela, sufera o drama a incompatibilitatii, ce transforma casnicia intr-un esec.

Statutul sau social il arata ca tanar sublocotenent combatant, in perioada in care

Romania se pregatea sa intre in Primul Razboi Mondial.
El relateaza evenimente de pe front petrecute in acea perioada, cat si evenimente din viata
de cuplu, ce au avut loc cu cativa ani mai devreme, trecute prin filtrul constiintei.
Totodata, el este profesor la Universitate, loc in care a cunoscut-o, ca student la
Facultatea de Filosofie, pe Ela, studenta la Facultatea de Litere, care ulterior ii va deveni
sotie.

Prin statutul psihologic se subliniaza complexitatea caracterului lor, ambele personaje

avand un caracter puternic conturat, inca de la inceputul romanului.

Moral, ele sunt diferite: Stefan Gheorghidiu este un intelectual preocupat, in primul rand,
de probleme de constiinta, traind in lumea ideilor, in timp ce Ela, sotia lui, este ancorata
in realitatea cotidiana.

O scena semnificativa pentru evidentierea relatiei dintre cele doua personaje este cea
de dupa citirea testamentului unchiului Tache, cand, nemultumiti de hotararea
defunctului, unchiul Nae, mama si sora lui Stefan Gheorghidiu decid sa il reclame pe
acesta in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Surprinzatoare pentru eroul
pe care mostenirea nu l-a interesat niciodata, este reactia sotiei sale, Ela, care ii cere,
printr-o atitudine patimasa, sa lupte pentru drepturile sale. Aceasta scena duce la primul
moment de ruptura sufleteasca intre protagonisti.

O a doua scena semnificativa pentru sublinierea evolutiei relatiei celor doua

personaje este cea a episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia eroul este
convins ca Ela flirteaza cu domnul G. In permanenta, personajul principal al operei,
analizeaza cu luciditate comportamentul celor din jur, in special pe cel al sotiei sale,
analizandu-se, in acelasi timp si pe sine. Framantarile interioare sunt prezentate detaliat:
„eram, se vede, atat de palid”, „ma chinuiam launtric ca sa par vesel”, „ma simteam
imbecil si ridicol”.
In opinia mea, tema operei, conditia intelectualului, reflecta relatia dintre cele doua
personaje, subliniind incompatibilitatea dintre acestea. In acest sens, deznodamantul
romanului ilustreaza conditia intelectualului, deoarece eroul este un insetat de absolut,
care priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii omului, considerand
cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se ridice la inaltimea idealului
sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca
macar sa ii mai pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a
interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in
gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut ca o alta experienta
fundamentala care nu poate sa lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai mare
decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin care ii lasa Elei
„de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”

Totodata, consider ca autorul Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana,

intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- „cata
luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama” . Una dintre
cele doua opere in proza ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi”, structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea
unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.