TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME / romanul

ULTIMA NOAPTE DE
DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI de Camil Petrescu

Perioada interbelică este esențială în evoluția romanului românesc, atât prin lărgirea
ariei tematice, prin surprinderea particularităților unor medii sociale variate, cât și prin
diversificarea formulelor narative. Astfel, romanul de inspirație rurală își găsește adepți în
Rebreanu (realismul dur, obiectiv) și în Sadoveanu (realismul mitic), iar cel citadin este
ilustrat de G.Călinescu (realismul balzacian), Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu
(proza de analiză psihologică).
Camil Petrescu s-a ilustrat în filozofie și în toate genurile literare, dar
istoria literară l-a reținut în primul rând prin faptul că a înnoit romanul românesc interbelic.
Prin romanele sale „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) şi „Patul lui
Procust” (1933) acesta a renunţat la tematica tradiţională optând pentru naraţiunea subiectivă.
Lăsând în plan secund fundalul social, aduce în prim-plan interioritatea, stările lăuntrice,
propunând o nouă formulă epică prin care romanul devine rezultatul fluxului conştiinţei şi al
memoriei involuntare. Astfel se remarcă viziunea originală a prozatorului, optând pentru
romanul modern de tip proustian. În eseul „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”
Camil Petrescu îşi exprimă aderenţa la filozofia modernă şi la proustianism, aceasta fiind o
direcţie din literatură care îl ia ca model pe scriitorul francez Marcel Proust. Astfel, romanul
pierde din unitatea clasică, impune un nou tip de personaj, o conştiinţă lucidă, analitică –
intelectualul, inadaptatul superior, iar memoria (voluntară şi involuntară) conturează
arhitectura timpului regăsirii. Pentru a evita omniscienţa şi omniprezenţa, scriitorul alege
autenticitatea: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile
mele, ceea ce gândesc eu ... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine
însumi, eu nu pot ieşi ... Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.
Din punct de vedere
tipologic, romanul „Ultima noapte...” este psihologic prin temă, conflictul interior, conştiinţa
problematizantă a eroului şi prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice. Scris la
persoana I, romanul este modern, de tip subiectiv, deoarece reprezintă o lungă confesiune a
eroului principal, Ștefan Gheorghidiu, bazat pe unicitatea perspectivei narative, luciditatea
autoanalizei şi timp prezent şi subiectiv. În plus, ca direcție, acesta este un roman al
experienței, particularitate pentru care optează o serie de romancieri din perioada interbelică,
fiind preocupați de marile probleme existențiale ale ființei umane, dintre care și problema
autenticității. Prin dezvoltarea a două teme a căror experiență influențează definitiv viața
protagonistului, dragostea și războiul, și pentru că întrebuințează tehnici narative specifice:
segmentarea fluxului narațiunii, tehnica jurnalului, a flash-back/ului, optând pentru demersul
ca evenimentele să fie filtrate prin conștiința personajului-narator, „Ultima noapte...” este un
roman al experienţei. Tematica
exprimă condiţia intelectualului inadaptat, particularizată prin două experienţe fundamentale
ale individului, dragostea şi războiul. Acestea îl determină pe Ştefan Gheorghidiu să-şi
reconsidere viziunea asupra lumii şi atitudinea faţă de cei din jur. Moştenirea unei averi,
complicarea relaţiilor cu propria familie, imaginea societăţii bucureştene în preajma
războiului configurează planul exterior care amplifică sentimentul de inadaptare la o lume
pragmatică, superficială.
Ca structură, romanul cuprinde două părţi, cele două „cărţi” fiind segmentate în
titlul care face referire la povestea unei iubiri situată sub semnul geloziei, epuizată odată cu
experienţa de pe front. „Ultima noapte de dragoste” reprezintă titlul capitolului din Cartea I,
acolo unde este rememorată povestea de iubire dintre protagonist şi Ela, dragostea fiind forţa
care declanşează în sufletul acestuia un conflict interior puternic. Aspiraţia spre absolut este
destrămată de criza matrimonială. „Întâia noapte de război” este unul dintre cele şapte
capitole din a doua parte, dezvoltând sub forma unui jurnal de campanie experienţa
războiului. Cele două părţi sunt unificate de perspectiva unică a conştiinţei naratorului
subiectiv, Ştefan Gheorghidiu, realizată prin confesiune, impresia fiind cea de autenticitate.
Romanul debutează printr-un articifiu compoziţional: acţiunea primului capitol
„La Piatra Craiului în munte”, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţii I. Acesta
pune în evidenţă cele 2 planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul
frontului) şi timpul narat (trecutul poveştii de iubire). Incipitul are în acest caz intrări
multiple, fiind şi cronotop, dar exprimând şi viziunea privind războiul. În primăvara lui 1916,
în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor la o
discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat în presă: un bărbat care
şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie declanşează memoria afectivă
a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.
Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior declanşează rememorarea unor întâmplări trăite
într-un „timp pierdut”, aici însă evenimentele se vor ordona cronologic, printr-o analiză
lucidă. „Eram însurat de 2 ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă
înşală” este fraza cu care debutează abrupt, concentrând intriga, al doilea capitol:
„Diagonalele unui testament”. Tânărul, pe atunci student la filozofie, se căsătoreşte din
dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. De altfel, viziunea acestuia
asupra iubirii, una absolută, reflectă imposibilitatea acestuia de a reconcilia idealul cu
realitatea concretă. Afirmaţia acestuia: „iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie”
reflectă, prin procedeul autoanalizei lucide rolul propriului orgoliu: „începusem să fiu măgulit
de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de
una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri”. După căsătorie, cuplul este fericit, dar după primirea moştenirii de la unchiul Tache
soţia se schimbă radical, sau cel puţin aşa i se pare lui Ştefan. Cu timpul, eroul începe să
conştientizeze cu durere incompatibilitatea dintre ei. Cuplul evoluează spre criza
matrimonială, culminând cu excursia de la Odobeşti când, aparent, Ela face gesturi de o
cochetărie exagerată faţă de un alt bărbat, dl G. Între cuplu urmează un lung şi de despărţiri şi
împăcări. Între timp eroul se înrolează, iar experienţa războiului îl face să reevalueze relaţia
cu Ela, descoperind că a fost o banalitate. Despărţirea devine astfel singura soluţie, punând
între el şi soţia sa o întreagă lume relevată de chinurile trăite pe front: „I-am scris că-i las
absolut tot ce e în casă (...) adică tot trecutul”. Privind experienţa războiului din a
doua parte, se aduce în prim-plan experiența tragică a războiului, fiind o cale de clarificare a
propriilor incertitudini, care îl fac să descopere că drama personală a iubirii este infimă în
raport cu cea a omenirii. Imaginea războiului e demitizată. Capitolul „Ne-a acoperit pământul
lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moarte, unde
eroismul este înlocuit de spaima de moarte: „Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Stilul anticalofil pentru care
optează romancierul susţine autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea
limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian din romanul tradiţional. În
concluzie, „Ultima noapte...” este un roman de tip subiectiv care ilustrează în mod exemplar
modernismul lovinescian în proza românescă interbelică. Este o proză de analiză psihologică,
bazată pe autenticitatea trăirii protagonistului, fiind o unică perspectivă narativă.