ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu

-TEMĂ ȘI VIZIUNE DESPRE LUME, ROMAN OBIECTIV-

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta
modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă
de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică
este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar
căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea subiectivă este specifică romanului
modern de tip subiectiv, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu structurarea modernă a
conținutului, manifestată prin nerespectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune participă personaje
aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note individuale. Totodată, tehnica narativă constă
în relatarea întâmplărilor în mod subiectiv, prin folosirea unor procedee tipice prozei de analiză.
În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului”, teoretician al
romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust” romanul de tip
tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg imaginar, în favoarea romanului subiectiv,
în care naratorul limitat este considerat mai aproape de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea
ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele... Din mine însumi, nu pot ieşi... Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I.” În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa
proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului, singurele
condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de înnoire a
romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă,
memoria afectivă, dubla accepţie a timpului - subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză,
anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un exemplu elocvent
care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale
din propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de
gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă
existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă
Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil
şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi
timp narator autodiegetic. Student la Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca structură de caracter”,
intransigent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de sine viziunea autorului
asupra ,,condiţiei umane”, în aspectele sale esenţiale - relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa
cum concluziona Perpessicius „«Ultima noapte... » este romanul unui război pe două fronturi: cel al
dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea perspectivei narative,
timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul urban, anticalofilismul şi
autenticitatea.
Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ștefan, care trăiește
un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul
monologului interior, notația gesticii și a mimicii care sunt tehnici de investigare psihologică.
În privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură experiența personală a autorului, iar
partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al
autorului.
 Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama intelectualului
însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme - iubirea și războiul, acestea observându-se
chiar din titlu și din cele două părți ale romanului - prima parte stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a
doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit cu moartea pe front.
Un prim episod semnificativ pentru drama intelectualului însetat de absolut este excursia de la
Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o
adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat de o gelozie cumplită.
Al doilea episod semnificativ este acela care prezintă întoarcerea lui Ștefan Gheorghidiu la
Câmpulung pentru a o vedea pe Ela atunci când află și de prezența în oraș a lui Grigoriade. Și acest moment
produce o nouă furtună sufletească, dar izbucnirea războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai
puternică decât gelozia, ceea ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela.
Pentru tema iubirii, un episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când
are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat care şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile
sunt împărțite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei - ,,femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde
de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte”.
Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi
au drept de viață şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform
căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru
totdeauna. Concluzia sa tăioasă - ,,discutați mai bine ceea ce vă pricepeți” este aceea a unui personaj pornit
în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de frământările de
iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă haos, măsuri absurde,
învălmăşeală, iar experienţele dramatice de acolo modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de celelalte
experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi
priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul”.
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este
analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în antiteză ,,ultima” - ,,întâia”
şi ,,dragoste” - ,,război”, evidenţiind experienţele fundamentale de existenţă, depăşirea unei drame
individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi conferă autenticitate şi
caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat. Modurile de expunere sunt:
naraţiunea - cu rol în relatarea evenimentelor prin prisma perspectivei subiective, selecţia faptelor relevante
pentru depăşirea crizei personajului; descrierea - cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa
din Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul - cu rol în individualizarea
personajelor, în evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea personajelor, în mod indirect, şi în
dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a
războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi se
rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un triumf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata
română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care
o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la
Filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din
orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte
sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de
împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a
Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene,
petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate
acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări, care culminează
cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un
mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia
albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o
însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş,
pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu
soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După
discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se
sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărtează
de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte
cu lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de
senzaţii organice dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele
contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile
terifiante sunt constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se
reîntoarce la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care l-au dus altădată
în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare
morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc
disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În plan exterior,
există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în
peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai
este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul
strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea
lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
Conflictul este mai degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei şi noua imagine în care
orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva, considerat
superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache,
din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei, oferind repere
spatio-temporale precise - acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial (,,primăvara lui
1916”, ,,pe Valea Prahovei”) şi prezentând protagonistul, Ştefan Gheorghidiu - subofiţer concentrat.
Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea demitizată a războiului - detaliile cadrului concentrării
(distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond,
inutilitatea războiului şi, mai ales, drama colectivă. Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul
din perspectiva timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul
capitol), dar şi din perspectiva raportului realitate - ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei prin
prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor noi experienţe
pentru că a observat raportul dintre ideal și iluzie. Astfel, finalul are valoare simbolică în raport cu timpul -
gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de Ela, lăsându-i tot, ,,adică tot trecutul”, marchează, în fond, relaţia
timp psihologic - timp cronologic detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori reale şi nu ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor – analepsa - pentru a lega cele două
părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul capitol, „La Piatra
Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei părţi dezvoltă planul iubirii, prin
tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela.
Abia în cea de-a doua parte, timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid pentru că experienţa belică este mult
prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa programatic
dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul
artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale a scrisului, a unui lirism al
anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin care se asociază idei abstracte cu
fenomene concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin personaje,
prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra lumii. Astfel, se poate observa
că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează prin contorsionarea subiectului și a discursului
narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor, prin diversitatea procedeelor de analiză și de tehnică
narativă. Totodată, autorul pătrunde în lumea interioară a personajului și analizează impactul evenimentelor
asupra conștiinței acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt prezentate dintr-o perspectivă unică,
individuală, aceea a personajului narator care filtrează prin conștiință faptele, atitudinea, gesturile și
cuvintele celorlalți. Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”:
„Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric / Cu sufletul mărit / Căci am văzut idei”.