Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu

Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în

categoria romanului subiectiv

În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’,

teoretician al romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera
lui Marcel Proust’’romanul de tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient,
un demiurg imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care naratorul limitat este
considerat mai aproape de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea ce
văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot
ieşi...Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.’’ În asentimentul sincronismului
lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa proustianismului şi gidismului în
literatura română, care dau libertate construcţiei romanului, singurele condiţionări,
ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde
dorinţei de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a
subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie
a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin
folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile.
Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea
în materia românească a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al
autorului. De asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri,
îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc adevărate ,,dosare de existenţă”.
,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei,
atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al
lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii
până la bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp
narator autodiegetic. Student la Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca
structură de caracter”, intransingent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale
spre cunoaşterea de sine viziunea autorului asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele
sale esenţiale- relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum
concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ” este romanul unui război pe două
fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea
perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de
absolut, spaţiul urban, anticalofilismul şi autenticitatea.
Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui
Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza
acestuia se face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-,
tehnici de investigare psihologică.
În privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură experiența
personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de
război, este construită după memorialul de campanie al autorului.

Tema textului şi două secvenţe sugestive

Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama
intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-
iubirea și războiul, acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale
romanului-prima parte stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă
sub semnul contactului nemijlocit cu moartea pe front. Un prim episod semnificativ
pentru drama intelectualui însetat de absolut este excursia de la Odobești, când, prin
comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o
adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat de o gelozie cumplită. Al
doilea episod semnificativ este acela care prezintă întoarcerea lui Ștefan
Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela, aflând și de prezența în oraș a
lui Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună sufletească, dar izbucnirea
războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică decât gelozia, ceea
ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru
tema iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o
discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de
adulter. Părerile sunt împărtite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia
să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele
idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte.’’ Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este
că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta
formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de
suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna.
Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este aceea a unui
personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este
mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de
frământările de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul
înseamnă haos, măsuri absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo,
modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi
spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi
priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă
îi lasă ,,tot trecutul’’.

Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului

narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume

Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război’’ este analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate
în antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele
fundamentale de existenţă, depăşirea unei drame individuale prin raportarea la
valenţele uneia colective.

Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana

întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu.
Relatarea la persoana întâi conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat. Modurile de expunere sunt:
naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor prin prisma perspectivei subiective,
selecţia faptelor relevante pentru depăşirea crizei personajului; descrierea, cu rol de
detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa din Bucureşti, casa unchiului Tache)
şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în individualizarea personajelor, în
evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea personajelor, în mod indirect, şi
în dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând
tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una
organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua,
ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la
popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela,
pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii
sale de dragoste. Student la Filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una
dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie,
îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele
faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în
scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură
acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în
discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un
oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate
acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de
împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate
de la Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta
explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după
ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei
să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung,
Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o
permisie, îl zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre
trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează
suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i
prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel,
se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea
de-a doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac ,,nu se
porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa
strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care cea mai puternică este
iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta se
dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante
sunt constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial.
Rănit, se reîntoarce la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi
de suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai
lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă
deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl
dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în

planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale
sentimentelor. În plan exterior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade,
generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la
care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este
evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat la facultate de Ela
pentru modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este
ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la
modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai degrabă
între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care
orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către
altcineva, considerat superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi
propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese
învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.

Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei,
oferind repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului
Război Mondial (,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând
protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce
în prim-plan imaginea demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării (distanţa
şi înălţimea tranşeelor ar fi putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp)
ilustrează, în fond, inutilitatea războiului şi, mai ales, drama colectivă. Finalul
romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva timpului cronologic
(se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul capitol), dar şi din
perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei
prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări,
deschis unor noi experienţe pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie. Astfel,
finalul are valoare simbolică în raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se
despărţi de Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp
psihologic/timp cronologic detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori reale şi
nu ideale.

Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega

cele două părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă
primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate
celelalte ale primei părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele
frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-
a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este
mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa
programatic dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai
autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei
tensiuni intelectuale a scrisului, a unui lirism al anumitor părţi sau a predominanţei
unei comparaţii specifice prin care se asociază idei abstracte cu fenomene concrete,
ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia
şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia
sporeşte durerea de dinţi”.

Concluzia

Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său,
prin personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune
subiectivă asupra lumii. Astfel, se poate observa că în romanul lui Camil Petrescu
aceasta se concretizează prin contorsionarea subiectului și a discursului narativ, prin
imprevizibilitatea reacțiilor personajelor, prin diversitatea procedeelor de analiză și de
tehnică narativă. Totodată, autorul pătrunde în lumea interioară a personajului și
analizează impactul evenimentelor asupra conștiinței acestuia. De aceea, toate
evenimentele sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, individuală, aceea a
personajului narator care filtrează prin conștiință faptele, atitudinea, gesturile și
cuvintele celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume
oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi
halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.