Sunteți pe pagina 1din 3

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război-

Roman interbelic/ psihologic subiectiv/al experienței

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este un


roman subiectiv modern, psihologic/ de analiză și introspecție/ al experienței. El
răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu de înnoire a romanului românesc interbelic
prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă,  memoria
afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi
autoanaliză, anticalofilism.

O primă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic este


redactarea discursului la persoana I. În contextul literaturii interbelice,  Camil Petrescu,
acest „trudnic al scrisului”,  teoretician al romanului modern, respinge în conferinţa sa Noua
structură şi opera lui Marcel Proust romanul de tip tradiţional, raţionalist şi tipizant,  în
favoarea romanului subiectiv, la persoana I: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud,
ceea ce înregistrează simţurile mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana I.” În asentimentul teoriei sincronismului lovinescian, Camil Petrescu
susţine influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate
construcţiei romanului la persoana I.

O altă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic ține


de  percepția timpului.  Pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel
obiectiv,  compoziţia folosește  un artificiu – analepsa- pentru a lega cele două părţi- ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în
munte”, aparţine planului războiului,  celelalte capitole dezvoltă planul iubirii, prin tehnica
flash-back-ului. În spatele liniei frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea
sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că
experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de
sensibilitatea individuală.

”Ultima noapte…” este , după George Călinescu, roman ”de experiență”, ”de


cunoaștere” ( ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).  Un exemplu elocvent
care îl încadrează în seria romanelor moderne ale experienţei este  topirea în materia
romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. Astfel
experiența nepervertită dă substanță expunerii. De asemenea, se foloseşte timpul prezent,
adecvat curgerii de gânduri, exprimării drumului sinuos al îndoielii într-un adevărat “dosar
de existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei,
atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui
Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la
bătrâneţe.  Redactarea la persoana I este considerată cea mai aproape de  autenticitate. 

Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate


inferioară. Prin Ștefan Gheorghidiu Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip
de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi
inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, eroul se transformă pe parcursul romanului și
își notează cu luciditate traseul interior.

 ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două
episoade/ secvenţe narative;
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui testament”,
ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin antiteza 
între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele
sociale ale  parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o
odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu,
avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se
schiţează  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit
prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre
idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa
scoţând gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind  pe cei care
acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un
stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală
este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache,  care ulterior se va dovedi impresionat
de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției
sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii”  figurilor bucureştene şi adevărata
factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele  romanului.

Un alt episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului,
în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia
prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al
căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-
căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte-
căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire
violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt,
neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage
cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna.
Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj
pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.

● prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea


viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii
temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale
compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj
etc. );

Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând


tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în
care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un triumf moral.
Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie
ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de adulter.
Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie,
este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din
orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi
adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest
şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură
acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în
discuţiile şi lupta  pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare
Grigoriade, ziarist, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza
cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea
în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga  acasă, găseşte casa goală “ca un
mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul
“Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara
Anişoara . Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai
aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia
sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează
suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe
cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe front
şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o
imagine a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de
bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice
dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele
contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii
tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei de eliberare a 
Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli
şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită  să mai lupte
pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis
sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil
pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă


în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale
sentimentelor.  „Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în
căutarea arhetipului feminin . Inautenticitatea societăţii, suferinţa pe care o provoacă iubirea
în prima parte a romanului, îşi dovedesc inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a
doua parte, cu meditaţia asupra  solidarităţii colective, a vieţii şi  morţii. Gheorghidiu caută
doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se caută și se regăsește pe sine. Există și un conflict
exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G.
în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu suferă enorm
pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela
pentru modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior
comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe
care le respinge din principiu.   De asemenea, în plan secundar există un conflict
între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de
asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea
personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate prost construită.

Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa


programatic dorinţa de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai
autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unui lirism
intelectual. Se observă folosirea de comparaţii ce subliniază ideea: ” blonda cu ochi mari,
albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o
sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.

Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează,


prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt
dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”. El
aduce în literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească puternică, într-un stil
caracterizat de tensiunea intelectuală a scrisului.