Sunteți pe pagina 1din 228

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

I.S.B.N.: 978-606-8064-26-0

Mihaela SECRIERU

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Editura StudIS Iaşi - 2009

Cuprins

CAPITOLUL I

7

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

7

Planurile sintactice ale comunicării

8

Noţiunea de categorie

19

1.0. Unităţi sintactice. Conceptul de unitate sintactică

24

1.1. Enunţul sintactic/textul

28

1.2. Propoziţia

34

1.3. Fraza

38

1.4. Sintagma

41

1.5. Substitutul de propoziţie/frază

47

1.6. Parte de propoziţie vs. funcţie sintactică

49

1.7. Conceptul de funcţie sintactică

54

CAPITOLUL II

67

CONCEPTUL DE RAPORT SINTACTIC

67

2.1. Raporturi sintactice care se stabilesc între părţi de vorbire

în cadrul enunţului-propoziţie

72

2.2. Raporturi sintactice de la nivelul enunţului-frază

75

2.3. Raporturi sintactice care se stabilesc între funcţii sintactice

ca entităţi sintactice

77

2.4. Nonraporturi sintactice

78

2.5. Consideraţii asupra raporturilor sintactice admise

în lingvistica românească

78

2.6. Raportul sintactic de inerenţă

81

2.7. Raportul sintactic apozitiv

97

2.8. Raportul sintactic mixt

106

2.9. Raportul sintactic explicativ

110

2.10. Raportul sintactic de incidenţă

112

2.11. Raportul sintactic de coordonare

. 116

2.12. Raportul sintactic de subordonare

120

2.13. Raportul sintactic de dublă subordonare

127

2.14. O nouă taxinomie a raporturilor sintactice: raporturi sintactice

6

CUPRINS

CAPITOLUL III

3.0. CONSIDERAŢII ASUPRA FUNCŢIILOR SINTACTICE ADMISE ÎN LIMBA ROMÂNÃ

145

145

3.1. Corespondenţa dintre funcţiile sintactice intrapropoziţionale şi

funcţiile sintactice propoziţionale

153

3.2.

Există conversiune sintactică în limba română?

159

Bibliografie generală

171

Izvoare literare

184

Sigle periodice

186

Zusammenfassung. Die Syntaktische Ebene der Rumänischen Sprache

187

Résúme

207

CAPITOLUL I

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Nivelul sintactic al limbii române este nivelul limbii cel mai complex, întrucât pune în „opera“ limbii toate celelalte subnivele: fonologic, lexical, semantic, morfologic şi stilistic. Dinamica sistemului sintactic al limbii române (ca de altfel al oricărei limbi) se înscrie în limitele-cadru a trei categorii 1 sintactice: unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. Conlucrarea exhaustivă şi discretă a acestor trei categorii sintactice epuizează în plan pragmatic şi teoretic conceptul de nivel sintactic, astfel încât o reprezentare grafică a acestei dinamici se poate trasa în următorul mod:

NIVEL

SINTACTIC

se poate trasa în urm ă torul mod: NIVEL SINTACTIC UNIT ĂŢ I SINTACTICE RAPORTURI FUNC

UNITĂŢI

SINTACTICE

urm ă torul mod: NIVEL SINTACTIC UNIT ĂŢ I SINTACTICE RAPORTURI FUNC Ţ II SINTACTICE SINTACTICE

RAPORTURI

FUNCŢ II ŢII

SINTACTICE

SINTACTICESINTACTICE

Figura nr. 1. Sistemul sintactic al limbii

1 Pentru explicitarea termenului, vezi infra.

8

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Aceste categorii sunt teoretizate intens în lingvistica românească şi străină, dar cel puţin lingvistica românească, credem, lasă să-i scape anumite contradicţii în privinţa categoriilor nivelului sintactic, contradicţii care ar trebui reconsiderate din noi perspective epistemologice. Este evident că, pentru a descrie şi defini orice realizare sintactică, este necesar a se prefigura modelul sintactic în limitele căruia se înscrie acea realitatea sintactică, mai exact este necesară luarea în discuţie a unor noţiuni cadru, cum ar fi cele de plan sintactic, categorie sintactică, manifestare categorială etc. Prin demersul nostru de stabilire a cadrului general al discuţiei şi prin receptarea critică a tuturor direcţiilor principale de cercetare privind categoriile sintactice, credem că vom contribui în final la o mai bună conceptualizare a sistemului sintactic al limbii române, ca obiect de cercetare şi la o mai bună individualizare a acestuia în macrosistemul limbii, ca obiect de cercetare.

PLANURILE SINTACTICE ALE COMUNICĂRII

În legătură cu problema planurilor sintactice ale comunicării stau şi următoarele alte probleme: manifestarea categorială a unităţilor sintactice, legătura dintre conceptul de unitate sintactică şi planul sintactic al comunicării, câte planuri sintactice ale comunicării pot fi identificate: două, trei sau mai multe, problema generării planurilor comunicării la nivelul structurii de suprafaţă şi a realizărilor pe care acestea le cunosc, pe care le vom lua în discuţie în cele ce urmează.

I. Problema planurilor sintactice ale comunicării nu este pusă în mod explicit în literatura românească de specialitate. Unele lucrări mai vechi 2 şi

2 Timotei Cipariu, Opere II, ed. îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 257 sqq; Gramatica limbii romîne, vol. al II-lea, Sintaxa, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1954; Iorgu Iordan, Limba romînă

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

9

mai noi 3 nu o abordează deloc, mai exact nu teoretizează în nici un fel problema existenţei planului sau a planurilor comunicării sintactice. Această stare de fapt o punem atât pe seama limitelor epistemologice, de cunoaştere şi investigare a realităţii sintactice, în funcţie de dezvoltarea cunoaşterii lingvistice, în general, raportată la timpul istoric determinat, cât şi pe a limitelor politice 4 (în sensul că această problemă ar fi preocupat mai mult pe pragmaticieni decât pe sintacticieni). Pe de altă parte, specialiştii în sintaxă au putut avea un cadru general al discuţiei, în aceea că rama comunicării umane este sistemul unei limbi, în interiorul căreia se realizează vorbirea, aşa după cum au demonstrat-o lucrările de lingvistică generală. Faptul este probat şi prin aceea că însăşi noţiunea de plan nu a fost, în special, teoretizată, deşi termenul generic cu diferite determinări este întrebuinţat relativ des: „plan semantic“ 5 , „planul orizontal al organizării unităţilor sintactice“ 6 ş.a.m.d., acesta fiind întrebuinţat, credem, şi pentru variaţia terminologică sinonimică a termenului „nivel“. Termenul este util şi

contemporană, Editura Ministerului Învăţământului, 1956, p. 494-745, Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966.

3 V. Şerban, Sintaxa limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970; Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1986; Ion Coteanu, Gramatică. Stilistică. Compoziţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, Barbu B. Berceanu, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.

4 Limitele politice (cf. U. Eco, 1982: 16-17, care vorbeşte despre ele aplicat la semiotică, dar

acestea prin extrapolare, credem se potrivesc oricărei ştiinţe în general) sunt de trei tipuri:

a) Limite academice. Alte discipline au efectuat deja cercetări asupra subiectelor pe care

semioticianul nu poate să le recunoască drept ale sale.

b) Limite de cooperare. Diferite discipline au elaborat teorii şi descrieri pe care oricine le

recunoaşte ca fiind semiotice, de exemplu: lingvistica şi teoria informaţiei au dezvoltat

noţiunea de cod; kinezica explorează elemente de comunicare non-verbală. În aceste

situaţii, semiotica generală are drept scop unificarea categoriilor pentru a fructifica rezultatele celorlalte ştiinţe.

c) Limite empirice. Acestea sunt cele dincolo de care se află grupuri de fenomene

neanalizate încă, dar a căror relevanţă este neîndoielnică, de exemplu: semiotica obiectelor

de uz curent, a formelor arhitectonice ş.a.

5 Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi, 1983, p. 8.

6 Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 36.

10

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

indispensabil, în egală măsură, şi, de aceea, necesită o teoretizare mai atentă, aşa cum vom încerca de altfel să procedăm în cele ce urmează. O dată cu teoretizarea raporturilor sintactice, în general, şi a raportului sintactic de incidenţă, în special, s-a simţit necesitatea obiectivă de a se teoretiza existenţa evidentă a două planuri ale comunicării sintactice. Lingviştii care discută despre raportul de incidenţă şi despre propoziţiile incidente disting între două planuri sintactice ale comunicării, pe care le consideră distincte: planul comunicării directe sau propriu-zise şi planul comentariilor la comunicarea directă 7 sau propriu-zisă. Planul comunicării directe (notat adesea şi acronimic PCD) este cel „care apare ca o naraţiune, o descriere sau un dialog“, iar planul comentariilor la comunicarea directă (PCCD) este asigurat de „o naraţiune“ 8 . Aceasta înseamnă deocamdată că, în mod indirect sau implicit, se recunoştea existenţa unui al doilea plan distinct al comunicării, fapt deosebit de important pentru înţelegerea fundamentului arhitecturii sintactice a unei limbi, dar care nu este extrapolat de specialişti din contextul particular al situaţiei date, şi tratată ca o problemă importantă care ţine de cadru sintactic general al unei limbi, ci este menţinut ca o problemă subiacentă, necesară la un moment dat pentru fundamentarea unei teorii (ne referim la teoretizarea raportului sintactic de incidenţă, vezi supra). Critica descrierii realităţilor sintactice acoperite de plan (naraţiune, descriere, dialog etc.), însă arată că sunt folosiţi termeni din teoria literaturii şi nu termeni de sintaxă, ceea ce pune sub semnul întrebării esenţa sintactică a planurilor înseşi. Pentru a salva această teorie, care se impune ca o realitate evidentă, credem, ar fi mai bine să le descriem prin criterii sintactice. Luând în considerare că orice naraţiune este, de fapt, un enunţ sintactic 9 şi că acesta

7 C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 137; Aurelia Merlan, Sintaxa limbii române, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2001, p. 265 precizează că PCD este „planul vorbirii directe“, iar PCCD este „planul vorbirii indirecte“, dar păstrează teoria în limitele definiţiilor date de C. Dimitriu.

8 C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Ed. Junimea, 1982, p. 113.

9 Suntem aici, de acord cu cele remarcate de D. Irimia, în legătură cu enunţul sintactic:

„Rezultat al enunţării – proces complex prin care subiectul vorbitor intră în raport intersubiectiv cu un interlocutor în interpretarea lingvistică a unei realităţi extralingvistice – enunţul este o structură finită, relativ autonomă, a cărei identitate sintactică se defineşte

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

11

poate avea contur intonaţional, recunoscut ca morfem sintactic, suprasegmental: enunţiativ, enunţiativ-exclamativ, interogativ, putem redefini atât PCD, cât şi PCCD ca fiind secvenţe fonice, sau fluxuri sonore comunicative, caracterizate printr-o singură intonaţie, delimitată prin pauză şi care comportă o anumită informaţie semantică. Făcând apel la figurarea grafică geometrică a planului (cf. figura de mai jos):

grafic ă geometric ă a planului (cf. figura de mai jos): Figura nr. 2. Un plan

Figura nr. 2. Un plan geometric

am putea face observaţia că limitele planului sintactic al comunicării sunt date de regulile sintactice ale combinării unităţilor morfologice, aici apărând diferenţa dintre nivelul sintactic 10 , planul sintactic şi unitatea sintactică (vezi infra). Suntem interesaţi de această problemă din considerentul că, la nivelul

sintaxei tradiţionale, se pot teoretiza şi alte planuri sintactice ale comunicării, în afară de PCD şi PCCD, fapt pe care îl vom demonstra cu exemple contrastante. Pentru a proba această ipoteză trebuie însă să luăm în discuţie o serie de probleme subiacente care constituie suportul teoretic al cercetării. Ne referim la următoarele probleme pe care le vom nota cu 1, 2 etc.

1. manifestarea categorială a unităţilor sintactice (unităţi sintac- tice, raporturi sintactice, funcţii sintactice),

printr-o triplă unitate, întemeiată pe coeziune şi coerenţă:

- unitate de înţeles; componentele planului său semantic se situează în simultaneitate în desfăşurarea cunoaşterii şi comunicării lingvistice;

- unitatea de structură; termenii din care se compune dezvoltă între ei diferite relaţii sintactice;

- unitatate prozodică; este delimitat prin pauze) (în scris marcat prin spaţiu alb şi semne de punctuaţie, punct cel mai adesea) şi are o singură desfăşurare intonaţională.“ (1997: 330). 10 În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, autoarele nu dau o definiţie pentru plan, dar în definiţia dată termenului nivel se face precizarea că acesta este întrebuinţat sinonim cu cel de plan, palier, strat etc. Pentru definirea termenului nivel, este utilizată definiţia formulată de Hjelmslev, care consideră că nivelul constă din diferitele aspecte sub care o substanţă, a expresiei sau a conţinutului, poate fi sesizată în vederea descrierii (Angela Bidu Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş şi Gabriela Pană Dindelegan, 1997: s.v.).

12

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

2.

legătura dintre conceptul de unitate sintactică şi planul sintactic al comunicării.

1. Manifestarea categorială a unităţilor sintactice (unităţi sintactice, raporturi sintactice, funcţii sintactice)

Ne interesează această problemă din considerentul că nu putem vorbi de unu, două, trei sau mai multe planuri sintactice dacă nu avem în vedere ce presupune existenţa nivelului sintactic al unei limbi. Care este specificitatea sa de formă şi conţinut, în opoziţie cu celelalte nivele ale acelei limbi? Şi aici cunoaştem că există trei categorii sintactice care se presupun reciproc şi care asigură existenţa nivelului sintactic al unei limbi:

unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. Este de aşteptat ca înseşi aceste categorii să influenţeze direct actualizarea planului/planurilor sintactice. Este greu de demonstrat însă, chiar şi caracterul categorial al acestor realităţi sintactice şi, de aceea, vom reitera 11 pe scurt aici doar anumite consideraţii utile demersului de faţă. Referindu-ne la conceptul de categorie sintactică, observăm că acesta este un concept riguros şi restrictiv care asigură caracterul sistemic al nivelului sintactic al unei limbi. Orice realitate sintactică este o „formă“ care se opune altei „forme“ de aceeaşi esenţă. Unităţile sintactice trebuie să se manifeste categorial, realizările raporturilor sintactice şi ale funcţiilor sintactice, de asemenea. De exemplu, în interiorul categoriei sintactice de funcţie sintactică, funcţia sintactică de subiect se opune celei de predicat, prin caracteristici de formă (morfologice) şi de conţinut (onto-semantice 12 ). Această dimensiune categorială este, în fapt, fie un raport paradigmatic 13 ,

11 Pentru demonstrarea caracterului categorial al oricărei realităţi sintactice, vezi infra.

12 Prin conţinut onto-semantic denotam, de fapt, ideea de conţinut al conţinutului, sau un metaconţinut, subiectul este un nume, dar, de fapt, este „agentul“, iar predicatul este caracteristica dinamică a subiectului şi expresia „procesualităţii ontice“.

13 Poate e mai bine să vorbim în termeni de corelaţie, împrumutând termenul şi sensul de la E. Benveniste care îl utilizează pentru a arăta sistemul opozitiv între formele pronumelor personale eu vs. tu şi ambele vs. el/ea.

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

13

orizontal, pentru că se poate realiza între unităţi de acelaşi fel, de exemplu, subiectul exprimat prin nume în N vs. subiectul exprimat prin verb la infinitiv, fie un raport pseudo-paradigmatic, care se realizează între funcţii sintactice percepute ca diferite, ca, de exemplu, între funcţiile sintactice de subiect şi predicat 14 . Totuşi în legătură cu această ultimă realitate paradigmatică, logica ne spune că nu există nici o diferenţă, ambele funcţii sintactice, şi cea de subiect şi cea de predicat, realizându-se concret şi aparţinând realizărilor sintactice concrete ale funcţiilor sintactice, care se opun realizărilor abstracte, zero şi negative, ale funcţiilor sintactice. Distingem, deci, între raporturile pseudo-paradigmatice de opoziţie, între funcţiile sintactice concrete, raporturile pseudo-paradigmatice de opoziţie între funcţiile sintactice abstracte şi raporturile pseudo-paradigmatice de opoziţie între funcţiile sintactice concrete şi cele abstracte. Doar astfel avem o descriere sistemică şi exhaustivă 15 a categoriei de funcţie sintactică. Reţinem că funcţia sintactică cunoaşte realizări categoriale şi că manifestarea categorială este o realitate exhaustivă, care se comportă deci „fără rest“ 16 . Deşi generalizarea pare greu de acceptat, numai după invocarea acestui argument, conchidem că nu există realizare lingvistică absolută şi că orice realitate lingvistică ca să existe trebuie să se opună în mod necesar altei realităţi sintactice. Forma unei realităţi sintactice ne indică sigur că ea are această formă numai pentru că se opune prin caracteristici distincte sau cvasi-distincte de alte forme.

14 Deşi prezente şi necesare pentru însăşi existenţa categoriei de funcţie sintactică, nu interesează aici raporturile sintagmatice dintre părţile de vorbire, care sunt raporturi generatoare de funcţii sintactice.

15 Cf. „Le principe reste toujours le même: l’exigence d’une analyse exhaustive veut qu’on distingue ce qui manque de conformité, et que la séparation soit accomplie dès le moment où le manque de conformité se dénonce : le principe de la simplicité veut d’autre part qu’on distingue pas avant ce moment sous peine d’opérer des distinctions inutiles.“ (Louis Hjelmslev, Essais linguistique, Les Éditions de Minuit, 1971, Paris, p. 51). 16 Această expresie terminologică, întrebuinţată, cu precădere, de C. Dimitriu, o considerăm la rândul nostru, suficient de adecvată pentru o traducere liberă a ideii de exahaustivitate.

14

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

2. Legătura dintre conceptul de unitate sintactice şi planul sintactic al comunicării

Enunţul sintactic este unitatea de bază a planului sintactic. Este necesar a se vorbi de mai multe planuri sintactice atâta timp cât unităţile sintactice: enunţul sintactic (textul), fraza, propoziţia sunt unităţi sintactice comunicative în interiorul cărora se realizează raporturile sintactice şi funcţiile sintactice? Răspunsul este negativ, respectiv, nu avem nevoie de o teorie a mai multor planuri sintactice, atâta timp cât avem în vedere enunţuri sintactice transfrastice, care sunt decompozabile în sub-enunţurile sintactice consti- tutive fără rest, de exemplu:

Filosofia greacă, înaintând dialectic, trecând mai întâi prin filosofia obiectivă a cosmologilor şi mai apoi prin subiectivismul sofiştilor a ajuns într-un moment de sinteză completă, într-un moment măreţ pentru întreaga istorie a spiritului.“ (Constantin Tsatos, 1979, p. 83). Majoritatea enun- ţurilor sintactice scrise răspund pozitiv acestei condiţii, iar analiza pare a rămâne în cadrul general al nivelului sintactic. Răspunsul este pozitiv, însă, atâta timp cât există enunţuri sintactice transfrastice, care sunt decompozabile în sub-enunţuri sintactice plus „rest“, respectiv, conţin şi secvenţe de enunţ care nu pot fi atrase în interiorul altor enunţuri pentru a fi analizate omogen. În exemplele: „Irina şi Alexe se iviră, fiecare venind pe alt drum. Ah, feţele lor.“ (Panait Istrati, CB, 1992:66), „Bun, strigă el.“ (idem, p. 67), unde secvenţele „Ah, feţele lor !“ şi „Bun“ nu pot fi atrase în analiza altor unităţi sintactice, ci trebuie analizate separat. Conchidem în acest punct că problema unităţilor sintactice stă în legătură directă şi cu cea a planurilor sintactice (la plural, deci), deoarece în actualizarea planurilor sintactice, vom vedea, sunt implicate unităţi sintactice specifice.

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

15

3. Câte planuri sintactice ale comunicării pot fi identificate: două, trei sau mai multe?

În legătură cu planul sintactic, în special vs. dimensiunea categorială a oricărei realităţi sintactice, în general, se pune întrebarea dacă PCD se opune prin caracteristici de forma şi de conţinut PCCD. Luând în discuţie de la un enunţ simplu, precum:

Maria citeşte o carte. putem observa că acesta se află în PCD, caracterizat prin aceea că:

- este o comunicare cu o singură intonaţie (enunţiativă),

- are autonomie semantică,

- are marcă formală sintactică incipită zero (Ø) 17 .

Întregind enunţul de mai sus cu o altă comunicare, aflată în alt plan:

Maria citeşte o carte, zise mama. caracteristicile PCCD sunt:

- este o comunicare cu o singură intonaţie (enunţiativă),

- are autonomie semantică,

- are marcă formală sintactică incipită zero (Ø). Ce le deosebeşte atunci? Aici intervine criteriul importanţei comuni- cării, dată de secvenţialitatea lingvistică, fapt ce pune comunicarea a doua, zise mama, în raport de comentariu semantic la prima comunicare. Trebuie de aceea, să adăugăm la descrierile anterioare şi aceea că PCD are comunicativitate primară sau de bază, iar PCCD are o comunicativitate secundară în context sau inferentă. În plus, această comunicativitate inferentă de la nivelul PCCD este marcată printr-un cumul de mărci; este vorba, în opinia noastră, pe lângă marca formală incipită zero şi de pauza marcată prin virgulă şi de verbele dicendi sau declarandi, ori de prezenţa conjuncţiilor suspendate, ca în situaţiile: „Când şi când Dana – căci aşa o chema pe fată – privea discret în dreapta şi în stânga“; sau „Eu îţi comunicasem – dacă nu mă înşel – că vând cui îmi plăteşte mai mult şi îndată“ (ambele exemple după Gh. Trandafir, 1982: 158).

17 Pentru marca zero a enunţurilor propoziţionale principale, vezi infra.

16

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Notă: Într-un enunţ precum „Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în acel timp şi mai mulţi oameni pot gândi acelaşi lucru fără să se

, acceptând taxinomia şi formele inventariate de diverşi specialişti, care

îl încadrează pe desigur la forme incidente, avem aici o situaţie inedită

de incidenţă la incidenţă, problema complicându-se prin necesitatea

cunoască.“ (Marin Preda, Cel mai iubit

1990: 96), constatăm, că

luării în discuţie a raporturilor sintactice existente între planurile sintactice incidente implicate (vezi infra).

Dar considerând enunţul:

Mario, citeşte o carte, zise mama. ne punem întrebarea căruia dintre planurile teoretizate, PCD sau PCCD, aparţine secvenţa lingvistică Mario?

Notă: Această problemă reprezintă un caz special al realizării unităţilor sintactice prin monoelemente lingvistice, ca în enunţurile de tipul: Mario!; Dragă frate. Situaţia lor specială nu este dată numai de faptul că acestea nu comunică o „naraţiune/descriere/dialog“ sau un „comentariu la o naraţiune“, ci şi de faptul că fiind enunţuri sintactice (nu cunoaştem teorii care să vorbească de enunţuri nonsintactice), trebuie descrise prin criterii pur sintactice. Care sunt aceste criterii? Cum putem să le descriem fără să folosim termeni extrasintactici? Aceste enunţuri nu sunt descriptibile nici în situaţia când apar „determinate“: Mario, ce faci? sau Dragă frate, nu sunt de acord. Majoritatea lingviştilor le lasă în afara analizei sintactice, ele primind

o descriere semantică sau pragmatică etc. Putem, însă invoca

argumentul că orice realitate sintactică are mărci comune cu alte realităţi sintactice (genul proxim) şi mărci specifice, diferenţiatoare de

aceleaşi realităţi sintactice (diferenţe specifice). Clasele de realităţi sintactice, în special (şi lingvistice, în general) sunt neomogene dacă este luat în consideraţie numai genul proxim, dar omogene, dacă sunt luate în consideraţie toate diferenţele specifice. Nu considerăm, de aceea, paradoxală situaţia unei clase cu un singur reprezentant, descrierea ştiinţifică fiind cu atât mai rafinată, cu cât sunt descrise pe baze analitice exhaustive toate manifestările ştiinţifice ale unei limbi.

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

17

Bazându-ne pe exemplul invocat, credem că pentru descrierea adecvată a acestei realităţi trebuie să utilizăm criterii conjugate specifice diferitelor nivele. La nivel morfologic, avem realizarea prin substantiv în vocativ, cu intonaţia sa specifică sau prin nominativ cu intonaţie vocativă. La nivel

semantico-pragmatic, avem o comunicare, dar aceasta nu are decât un semantism limitat la o „apelare“. Este, mai curând, o comunicare „vidă“. La nivel sintactic, are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu izolarea parantetică. De asemenea, aici interesează criteriul sintactic al topicii, care ne indică mobilitatea acestui plan: incipit, median sau final. Existând atât caracteristici comune, dar şi diferite de celelalte două planuri, credem că putem propune acceptarea unei noi realităţi sintactice cu caracteristici distincte şi comune, ca realizare a planurilor sintactice, pe care o considerăm planul comunicării apelative (PCA), caracterizată prin următoarele:

-

nu comunică un enunţ primar sau un comentariu la acesta,

-

are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu pauza şi

intonaţia,

-

are autonomie semantică,

-

comunicativitatea este „apelativă“, fie ea incipită, mediană sau

finală ca topică. Considerând enunţul Hei, Mario, citeşte o carte, zise mama. observăm că nu putem atrage în nici un plan sintactic teoretizat până în prezent situaţia interjecţiilor. Folosind caracteristicile identificate pentru celelalte planuri ale comunicării, prin opoziţie, observăm caracteristici comune, dar şi diferite ale acestei actualizări. În plus, ca şi în situaţia vocativelor, aici interesează criteriul sintactic al topicii, specific însă fiind

faptul că interjecţiile au, în general, restricţii de distribuţie. Putem vorbi, în această situaţie, în opinia noastră, de un nou plan sintactic: planul comunicării interjecţionale (PCI), caracterizat prin:

- nu comunică un enunţ primar sau un comentariu la acesta, ori o apelare,

- are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu pauza şi intonaţia,

- are autonomie semantică,

18

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

- comunicativitatea este „interjecţională“, apărând preponderent în

topică incipită. Observăm că cele patru planuri descrise până în prezent se bucură de descrieri preponderent formal-sintactice, fapt ce satisface condiţia pusă încă de la început a necesităţii invocării de criterii exclusiv sintactice în definirea tuturor realităţilor sintactice. După această descriere a tuturor actualizărilor posibile ale planurilor sintactice, se impune o definire a acestuia. Planul sintactic al comunicării, în general, este o realitate sintactică abstractă, un model care sugerează limitele între care putem imagina realizarea unităţilor sintactice cunoscute, dispuse secvenţial, deci succesiv, în funcţie de rolul lor şi de importanţa lor comunicativă.

4. Problema generării planurilor comunicării sintactice la nivelul structurii de suprafaţă şi a realizărilor pe care le cunosc acestea

Cum ar putea fi descris cu mijloace sintactice sau extrasintactice raportul/raporturile sintactice dintre planurile sintactice (PCD, PCCD, PCA, PCI)? Există oare un raport sintactic între ele? Chiar simpla lor juxtapunere ne îndreptăţeşte să formulăm această întrebare. O opinie în legătură cu această problemă este exprimată de Gh. Trandafir, care vorbind despre relaţia sintactică de incidenţă, pe care o vede ca „relaţia unei unităţi faţă de construcţia în care este inclusă“ (1982: 158), o consideră o „relaţie zero“. Extinzând această constatare şi la celelalte planuri sintactice, suntem de părere că între acestea există, de asemenea, raporturi sintactice zero, nongeneratoare de funcţii sintactice. Concluzii: În limba română, la nivelul sintactic al acesteia, se pot actualiza enunţuri sintactice, aflate în planuri sintactice diferite. Actualizările sintactice posibile indică un număr de patru planuri sintactice: planul comunicării directe, planul comentariilor la comunicarea directă, planul comunicării apelative şi planul comunicării interjecţionale, care au mărci comune, dar şi specifice şi au un conţinut

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

19

sintactic specific, dat de importanţă comunicativă. Raporturile sintactice dintre aceste planuri sintactice sunt zero.

NOŢIUNEA DE CATEGORIE

Atunci când vorbim despre statutul unei ştiinţe, avem în vedere trei dimensiuni constitutive şi funcţionale: obiectul de cercetare al ştiinţei, metodele de cercetare specifice sau adaptate ştiinţei în discuţie şi aparatul terminologic propriu. Fără aceste coordonate, o ştiinţă nu se legitimează şi, de aceea, ele pot fi considerate necesare şi suficiente. Noi nu vom discuta aici primele două dimensiuni şi nici a treia dimensiune în toată complexitatea ei, ci vom face câteva referiri la metalimbajul sintactic al sintaxei limbii române, în special, şi la noţiunea de categorie, în particular. Terminologia sintactică nu a fost tratată special în lingvistica românească în lucrări de tip dicţionar sau în studii terminologice aplicate, de aceea atunci când vorbim de terminologia sintactică trebuie să ştim că avem în vedere teoretizările passim de tip lexicografic: glosări, creaţii lexicale şi propuneri terminologice, resemantizări sau de tip sintactic, apozări, determinări etc. pe care le întâlnim curent în lucrările româneşti de sintaxă. Această stare de fapt a condus la deservicii aduse dezvoltării ştiinţei înseşi şi la perpetuarea unei practici cvasiştiinţifice de a prelua şi utiliza termeni în virtutea unei sens considerat de la sine înţeles, impus de o tradiţie axiomatică sau postulantă. Concepte importante din sintaxă, cum ar fi, de exemplu, cel de unitate sintactică nu au primit nici o explicitare 18 în nici una din cele trei ediţii ale Gramaticii Academiei 19 . Acelaşi tratament îl cunosc noţiuni precum

18 Vezi amplul nostru comentariu la această problemă în Nivelul sintactic al limbii române, Editura Geea, Botoşani, 1998.

19 Este vorba despre cele trei ediţii ale Gramaticii Academiei: Gramatica limbii române, (GA), 1954, vol. I, II, Editura Academiei Române, Bucureşti; Gramatica limbii române, (GA), 1966, vol. I, II, ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti; Gramatica limbii române, (G.A), 2005, vol. I, II, Editura Academiei Române, Bucureşti, lucrări pe care le invocăm aici ca jaloane ştiinţifice, fiindcă au drept scop ipostazierea întregii

20

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

categorie sintactică, raport sintactic, funcţie sintactică, conţinut sintactic, formă sintactică etc. frecvent utilizate cu intensiuni mai mult sau mai puţin personale şi diferite de la specialist la specialist. Lipsa unei lucrări lexicografice de metalimbaj sintactic sau de terminologie sintactică nu o considerăm reflexul unei maturizări ştiinţifice dată de o presupusă maturitate terminologică care nu ar mai avea nevoie de o astfel de lucrare care ar părea redundantă lucrărilor de specialitate deja publicate, ci, dimpotrivă, o lipsă în sine a unei ştiinţe insuficient maturizate, care nu a reuşit să-şi sintetizeze achiziţiile terminologice într-un sistem lexicografic coerent. Vom discuta succint intensiunea termenului fundamental de categorie lingvistică, precum şi a termenilor inferenţi de categorie gramaticală / morfologică şi/sau sintactică şi implicaţiile unei bune definiri a acestui termen generic, ca şi a altor termeni asupra dezvoltării ştiinţei însăşi. Metatermenul categorie cunoaşte la nivelul lingvistic mai multe extensiuni, fiind întrebuinţat cu largheţe pentru funcţii sintactice (subiect, predicat etc.), clase lexicale, clase morfologice etc. (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 332; 347; J. Dubois, 1994: s.v.), dar credem că este propriu şi aplicabil doar acelor elemente lingvistice care răspund pozitiv anumitor cerinţe. Observăm şi că de-a lungul timpului, din necesităţi de cercetare, unii lingvişti au decelat şi ei anumite trăsături ale meta-noţiunii de categorie. Astfel, s-a considerat că entităţile lingvistice care se supun clasificărilor categoriale:

- au organizare internă şi între elementele lor se stabilesc relaţii particulare, respectiv, „presupun cel puţin două aspecte opozabile“ (C. Dimitriu, 1994: 239);

- au proprietăţi comune, care sunt condiţionate de nivelul cărora aparţin;

- au o semnificaţie gramaticală în stare pură (DSSL, O. Ducrot -Tz. Todorov, 1972: 147);

- sunt marcate prin mărci specifice aceluiaşi nivel.

cunoaşteri lingvistice româneşti în intervalele cuprinse până la apariţia lor, fapt ce a favorizat tocmai această practică a investirii terminologiei cu un prestigiu care părea a nu mai necesita procesul unei interogări, de unde lipsa vreunei interogări şi în orice altă lucrare publicată între intervalele apariţiilor Gramaticilor Academiei.

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

21

La acestea, adăugăm şi principiul enunţat de L. Hjelmslev:

- „ca o categorie să aibă existenţă reală din punct de vedere gramatical este important ca ea să poată fi definită prin criterii de formă şi nu prin criterii pur semantice“ (cf. L. Hjelmslev după D. Nica, 1988: 37); precum şi caracteristicile:

- categoriile trebuie să reprezinte cadrul general pentru toate descrierile posibile de la nivelul avut în vedere,

- să fie confirmate din punctul de vedere al mai multor nivele ale limbii: fonematic, morfematic, semantic, sintactic. După cum se observă, aceste notaţii surprind fie caracterul formal, fie cel de conţinut al conceptului de categorie, dar exprimarea abstractă a trăsăturilor noţiunii mai permite anumite precizări. Trebuie plecat, în opinia noastră, în definirea acestui termen de la două realităţi complementare, conţinutul şi forma, realităţi dintre care forma joacă la nivelul structurii de suprafaţă un rol mai important 20 . Notăm aici două aserţiuni fundamentale:

forma este garanţia caracterului lingvistic şi în limbă totul este opoziţie. Aceste două aserţiuni conferă o cadru de definire şi rigoare suficientă şi termenului de categorie. Luând în consideraţie forma, observăm că atunci când vorbim de organizarea categorială a nivelului sintactic vizăm, de fapt, organizarea categorială externă şi internă a acestui nivel din punct de vedere formal. Organizarea categorială externă opune, de exemplu, unităţi sintactice, care sunt în număr finit şi pe criterii de formă şi conţinut putem să le descriem opunându-le una celeilalte. Urmare a acestui fapt, atunci când discutăm despre categoria sintactică de unitate sintactică in praesentia, observăm că nu există nici o unitate sintactică care să rămână în afara acestei descrieri categoriale în unităţi sintactice, mai exact nici o structură sintactică actualizată în limbă nu rămâne în afara descrierii de unitate sintactică şi aici putem aduce drept exemplu orice segment din orice text sintactic, orală sau în scris. Schimbând ceea ce trebuie schimbat, atunci când vorbim, de exemplu, despre clasele morfologice, observăm că prin trăsături categoriale formale şi de

20 Epistemologic, un conţinut nou a cerut o formă nouă, dar sincronic şi în aparenţă forma este evidentă, iar conţinutul, subiacent.

22

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

conţinut, acestea se opun unele faţă de altele: substantivul vs. pronume vs. adjectiv vs. adverb etc., astfel încât nu există nici o parte de vorbire care să fie în afara apartenenţei la una din clasele morfologice. Aceasta înseamnă că părţile de vorbire se manifestă categorial. Recunoaşterea apartenenţei la o clasă morfologică, aşa cum am spus, se face prioritar, ori simultan pe criterii de formă şi conţinut. Putem vorbi deci de aspecte externe opozabile, atunci când identificăm cărei unităţi sintactice sau cărei clase morfologice aparţine o structură sau un cuvânt. Descrierea categorială, însă vizează analitic şi interiorul clasei 21 sintactice sau morfologice avute în vedere. În această situaţie, avem o descriere internă. Organizarea categorială internă opune, de exemplu, categorii sintactice de tipul numărului şi felului raporturilor sintactice. Nu există nici un raport sintactic care să nu fie descriptibil după criterii de formă şi conţinut şi, prin aceasta, clasificabil. Dacă vorbim despre categorii morfologice, putem observa cum genul se opune numărului, dar şi în interiorul genului, masculinul se opune femininului şi neutrului etc., prin criterii de formă şi conţinut. Ca şi în situaţia de mai sus, nu există nici o entitate sintactică ori morfologică care odată ce face parte dintr-o clasă sintactică ori morfologică să se sustragă clasificărilor categoriale interne. În alţi termeni nu există nici un raport sintactic în afara descrierii prin tipul de raport sintactic, nici o funcţie sintactică în descrierii prin tipul de funcţie sintactică etc., sau nici un substantiv în afara descrierii prin gen, sau prin număr etc. Putem vorbi deci de aspecte interne opozabile. Important de remarcat este faptul că între aspectele interne opozabile, trebuie admise şi evidenţiate realizările abstracte, vide sau negative ale opoziţiilor categoriale, altfel nu putem discuta exhaustiv şi riguros în termeni de opoziţii 22 . Din această discuţie, putem trage concluzia că dacă noţiunea de categorie acţionează până la epuizarea sferei de aplicaţie, înseamnă că ea este

21 Nu suntem de acord cu definiţia tautologică propusă de Alan Rey (1991:183), prin care categorie se defineşte prin clasă, cf. „catégorie = classe dans laquelle on range des objets de même nature“.

22 Evidenţierea acestei realităţi numită aspect opozitiv vid sau negativ a făcut subiectul cercetărilor noastre atât în lucrarea Nivelul sintactic al limbii române, cât şi în alte lucrări (vezi referinţele bibliografice).

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

23

exhaustivă, trăsătură ce trebuie adăugată celor deja evidenţiate. De asemenea, putem concluziona că acesta este un termen de bază, fiindcă prin el se pot defini şi descrie şi celelalte realităţi lingvistice În acest context, putem încerca o definiţie a acestei metanoţiuni. Noţiunea de categorie lingvistică poate fi definită ca o realitate lingvistică exhaustivă şi fundamentală care se caracterizează prin conţinut şi formă şi care ordonează extern şi intern, în baza trăsăturilor opozitive, exprimate morfematic, în clase şi subclase – fonetice, lexicale, semantice, morfologice, sintactice etc. întreaga realitate lingvistică a unei limbi, până la surprinderea tuturor posibilităţilor combinatorice şi de actualizare a elementelor constitutive ale acelei limbi.

Taxinomii În acelaşi context extern şi intern, intranivelar, putem vorbi de categorii lingvistice, de categorii gramaticale, de categorii morfologice şi de categorii sintactice. Diferenţa dată de aceste determinări tip determinativ noţiunii de categorie constă în aceea că cele lingvistice reprezintă termenul generic, individualizant doar în opoziţie cu termeni precum categorii estetice, filozofice etc., cele gramaticale trimit nedefinit la cele morfologice şi sintactice în general, cele morfologice se referă la gen, număr, timp, persoană etc., iar cele sintactice se referă doar la unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. Referindu-ne la modul cum înţelegerea corectă a noţiunii de categorie poate influenţa însăşi dezvoltarea ştiinţei, observăm că rafinarea descrierii în clase şi subclase se bazează tocmai pe opoziţiile categoriale interne şi externe. Mai exact, putem estima cu argumente majore câte realităţi morfologice, ori sintactice de acelaşi fel pot fi admise într-o limbă prin investigarea trăsăturilor lor categoriale opozitive, în câte clase, subclase şi subsubclase etc. pot fi acestea distribuite până la cel din urmă element, omogenitatea claselor şi obţinerea unei analize fără rest fiind scopul ultim al cunoaşterii ştiinţei înseşi. Pe de altă parte, cu ajutorul teoriei categoriale pot fi studiate comparativ şi contrastiv limbile între ele, din varii perspective.

24

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Concluzii:

Metalimbajul unei ştiinţe face parte din statutul acesteia, fiind premiză a dezvoltării ei. Dintre termenii cu cea mai mare relevanţă, cel de categorie lingvistică se diferenţiază net, toate celelalte făcând apel într-un fel sau altul la el. Noţiunea de categorie lingvistică poate fi definită ca o realitate lingvistică exhaustivă şi fundamentală care se caracterizează prin conţinut şi formă şi care ordonează extern şi intern, în baza trăsăturilor opozitive, exprimate morfematic, în clase şi subclase – fonetice, lexicale, semantice, morfologice, sintactice etc. întreaga realitate lingvistică a unei limbi, până la surprinderea tuturor posibilităţilor combinatorice şi de actualizare a elementelor constitutive ale acelei limbi. Taxinomiile la care se supune această noţiune intranivelar permit diferenţieri de la general la particular. Evident că, pentru a descrie şi defini orice realizare sintactică, este necesar a se prefigura modelul sintactic în limitele căruia se înscrie acea realitate sintactică, mai exact este necesară luarea în discuţie a fiecăreia dintre cele trei categorii sintactice menţionate: unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. Prin acest demers, ne propunem receptarea critică şi obiectivă a direcţiilor principale de cercetare privind categoriile sintactice în discuţie şi a acelor opinii care vor contribui, în final, din punctul nostru de vedere, la individualizarea şi conceptualizarea sistemului sintactic al limbii române în macrosistemul limbii ca obiect de cercetare.

1.0. UNITĂŢI SINTACTICE.

CONCEPTUL DE

UNITATE SINTACTICĂ

Modelul sintaxei tradiţionale utilizează conceptul de unitate sintactică, însă o definiţie a acestui concept – fie ca entitate lingvistică generală, fie ca entitate particularizată la nivel sintactic – nu a fost, în

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

25

general, formulată, procedându-se, cel mai adesea – chiar şi în marile tratate

– după indicarea titlului capitolului „Unităţi sintactice“, direct la clasificarea şi discutarea unităţilor sintactice posibile în limba română cf. G.A. 2 , 1966, II: 7; I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 539; C. Dimitriu, 1982 ş.a.). Unele dicţionare (DLRLC, 1957), indică s.v. unitate atât definiţia: „mărime care serveşte ca măsură de bază pentru toate mărimile de acelaşi fel“, cât şi elementele de contrast: „în opoziţie cu pluralitate, însuşirea a tot ce constituie un întreg indivizibil“, şi chiar caracteristicile intrinseci [înregistrate uneori tautologic, cf. unire/unitar]: „coeziune, omogenitate, solidaritate, unire, concretizat în tot unitar indivizibil“ (Ibidem). Unul din dicţionarele de terminologie lingvistică indică pentru metatermenul în discuţie o definiţie de tipul: „formaţie lingvistică caracteristică diverselor compartimente ale limbii sau discipline lingvistice“ (Gh. Constantinescu- Dobridor, 1980: s.v.). Aplicând această ultimă definiţie de specialitate conferită noţiunii de unitate ca entitate lingvistică generală, noţiunii de unitate de la nivelul sintactic al limbii, înseamnă că unitatea sintactică este

o formaţie sintactică caracteristică nivelului sintactic al limbii. Această

definiţie, însă, pe lângă ambiguitatea noţiunii de formaţie, şi în comparaţie cu cea din DLRLC, mult mai elaborată, nu stipulează nici faptul că noţiunea de unitate conţine şi alte seme: singular, coeziv, omogen şi nici conotaţiile:

divizibil prin ea însăşi şi multiplicabil prin unităţi de acelaşi fel. În ceea ce ne priveşte, propunem şi vom avea în vedere următoarea definiţie a unităţii sintactice: mărime sintactică caracterizată prin sensul uni 3 -, divizibilă şi

multiplicabilă prin ea însăşi şi prin unităţi de acelaşi fel (sintactice), coezivă, omogenă şi care serveşte drept măsură pentru unităţi de acelaşi fel. Nivelul sintactic fiind un nivel, prin excelenţă, relaţional, este de maximă importanţă sublinierea faptului că orice unitate sintactică trebuie să fie caracterizabilă din punctul de vedere al raporturilor sintactice structurale (interne, dar şi externe sau cel puţin numai externe), şi din punctul de

2 Utilizăm pentru ediţia a II-a a Gramaticii limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 1963, ediţia a II-a revăzută, publicată în 1966.

3 < uni = element savant de compunere care comportă semele: ‘unic’, ‘mono-‘ vs .’ pluri-‘, ‘ multi-‘, ‘ poli-‘ .

26

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

vedere al funcţiilor sintactice, fapt ce îl adăugăm definiţiei. Este important, de asemenea, de remarcat faptul că unităţile sintactice fiind „forme“ sintactice, ele trebuie definite atât din perspectivă statică (ca entităţi sintactice autonecesare şi suficiente), cât şi din perspectivă dinamică (ca entităţi sintactice integrate). Stabilind semnificaţia noţiunii de unitate sintactică, vom raporta „unităţile sintactice“ identificate şi descrise la nivelul sintactic al limbii române la această definiţie extensivă a unităţii sintactice. În această ordine de idei, unitatea sintactică minimală trebuie să fie acea realitate sintactică nedecompozabilă şi neanalizabilă în subunităţi de acelaşi fel, în baza teoretică a discuţiei, în situaţia noastră în bază sintactică, iar unitatea sintactică maximală va fi caracterizată ipotetic ca fiind un corpus de n unităţi minimale [unde n = 1+ (infinit), deoarece actul comunicativ lingvistic poate fi realizat şi printr-un singur cuvânt, dar poate prolifera, practic, la nesfârşit] şi a cărei trăsătură de bază este diviziunea în elemente componente relativ autonome. Diviziunea (pe care o considerăm o caracteristică intrinsecă a realităţilor compozite) unităţii sintactice maximale trebuie să fie completă, întrucât elementele de diviziune însumate formează o extensiune identică cu cea a noţiunii maximale iniţiale (toto et soli definito), în situaţia noastră, a unităţii sintactice maximale, înţeleasă ca unitate sintactică complexă. Acest criteriu sintactic (şi oarecum tehnic, în sens mecanicist, întrucât vizează segmentarea unităţilor sintactice) poate conduce la obţinerea în practică a unităţilor sintactice (de la) extreme:

unitatea sintactică minimă şi unitatea sintactică maximă. Pentru decelarea subunităţilor intermediare, este necesară aplicarea unui alt criteriu sintactic intern, la fel de precis: prezenţa/absenţa la nivelul unităţilor sintactice unei funcţii sintactice caracterizabile prin „necesar şi suficient“, nonomisibilă şi unică în manifestarea ei sintactică, caracteristici pe care le îndeplineşte predicatul. Cele două criterii exclusiv sintactice pot conduce, în opinia noastră, la degajarea unităţilor sintactice extreme şi a subunităţilor sintactice intermediare ale unei limbi naturale. Problema identificării şi definirii unităţilor sintactice trebuie pusă în legătură cu teoriile emise despre numărul unităţilor sintactice existente la

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

27

nivelul sintactic al limbii române, şi despre care specialiştii au păreri diferite. Unii specialişti consideră că este suficient a se vorbi de o singură unitate sintactică: enunţul (Valeria Guţu-Romalo, 1973; D. Irimia, 1983; 1997). Alţi specialişti propun o taxinomie bipartită, reprezentată prin

propoziţie şi frază (I. Coteanu, 1990: 219) sau tripartită (care la diverşi specialişti nu cuprind întotdeauna aceleaşi unităţi sintactice 4 ) reprezentată prin propoziţie, frază şi îmbinarea de cuvinte (G.A., 1954, II: 5); enunţul, cuvântul sintactic şi sintagma (S. Stati, 1972: 9) sau fraza, propoziţia şi partea de propoziţie (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 540); sintagma, propoziţia şi fraza (Gh. Trandafir, 1982: 66) sau propoziţia, partea de propoziţie şi fraza (V. Şerban, 1970: 14; I. Diaconescu, 1989: 15). Există şi taxinomii care cuprind patru unităţi sintactice: propoziţia, fraza, îmbinarea de cuvinte şi partea de propoziţie (Mioara Avram, 1986: 237; G.A., 1966, II:

7); partea de propoziţie, propoziţia, fraza şi substitutul de propoziţie sau frază (C. Dimitriu, 1982: 104), cinci unităţi sintactice: partea de propoziţie, sintagma, propoziţia, fraza şi textul (I. Diaconescu, 1995: 61-70) şi chiar şapte unităţi sintactice: fraza, paragraful (alineatul), textul, propoziţia, configuraţia, sintagma şi sintagmoidul (V. Şerban, 1974: 44-45). Generalizând în legătură cu numărul de unităţi sintactice teoretizate în lingvistica românească, observăm că acesta este, principial, de şase unităţi sintactice (număr obţinut prin reducţia operată în baza denotaţiei sinonimice a termenilor) şi sunt următoarele:

1.1.

enunţul (căruia îi subsumăm textul, paragraful, alineatul);

1.2

propoziţia;

1.3.

fraza;

1.4.

sintagma (sau îmbinarea de cuvinte);

1.5.