Lexicologie si semantica

Lb literara este variant normata, unitara (supradialectala) si cultivata a unei

limbi nationale.
Normele cu caracter social istoric (se modifica la interval relative mari de timp
pt a fi in concordanata cu evolutia limbii
Fac exceptie normele ortografice care se modifica prin decizii ale specialistilor,
fara o motivatie privind uzul limbii.
Categorii de norme:
 Norme ortoepice (pronuntarea corecta si accentuarea corecta)
 Norme ortografice
 Norme morfologice (utilizarea corecta sub aspectul genurilor)
 Norme sintactice (constructia enuntului si acordul- nu numai S+P, ci si la
modalitatile de accord: care, caruia, insusi, insesi)
 Norme lexico-semantice (corectitudinea utilizarii cuvintelor si sensurilor)-
evitarea pleonasmului, a etimologiei populare, confuzii omonimice (falsi
prieteni)
 Norme stilistico-functionala- le inglobeaza pe primele 4 si adaptarea la
situatia de comunicare.

Structura unei limbi in functie de factorii stilistici functionali si socio culturali

Limba nationala

Limbaj popular Limba literara(este limitata)

(nu are norme stricte)
Argoul= registru al lb popular. Nu are gramatica speciala, are gramatica
simplificata cu reguli stricte. Este definit de vocabulary. = limbaj secret,
codificat, strict urban.
Limba litarara: limbajul literar standard, stiluri functionale nonartistice- tehnico
stiintific, publicistic, beletristic.
Vocabularul (lexicul) reprezinta totalitatea cuvintelor, expresiilor
(frazeologisme/unitati frazeologice) si formantilor lexicali (afixe si afixoide).
Voc. Poate fi studiat din mai multe parespective: sincronic vs diachronic,
normative (al corectitudinii), descriptiv (al inregistrarii sau semnalarii faptelor in
dinamica lor) si functional (pragmatic, sub aspectul functiilor cuvintelor)

Sincronic- in prezent
Diacronic- in evolutie

Lexicologie si sem. Curs 2.

Discipline lingvistice care studiaza lexicologia:
Lexicologie
Lexocografie
Etimologia
Semantica
1. Lexicologia- reprezinta studiul predominant teoretic al vocab, urmarind
componentele acestuia si procedeele de imbogatire.
2. Lexicografia- disciplina cu character predominant aplicativ, care se
ocupa cu elaborarea diverselor tipuri de lucrari lexicografice (glosare,
dictionare si enciclopedii) precum si cu stabilirea principiilor stiintifice si
metodelor de alcatuire a respectivelor lucrari.
Lexicografia a aparut intr-o forma foarte simpla (glosare bilingve) inca din
antichitate. Lexicografia moderna, bazata pe principia stintifice a fost
create in secolele XVII XVIII, in Franta. Pt limba romana, principalul
dictionar realizat de filologi dupa metode stiintifice este Lexiconul de la
Buda (1825), opera colectiva a Scolii Ardelene sub coordonarea lui Petru
Maior. Este un dictionar plurilingv roman-latin-german-maghiar, scris cu
caractere latine. Acest lucru a permis consultarea lui de catre filologii
europeni ai vremii si, ca o consecinta, recunoasterea limbii romane ca un
idiom romanic. Sub aspect stiintific, dictionarul este valorous prin:
indicarea etimologiilor stiinfice, prin definitii si a ehivalentelor in lb
straine.
Acestui dictionary I s-a reprosat grafia etimologizanta care, prin absenta
diacriticelor, facea mai dificila consultarea dictionarului de catre cei care
nu cunoasteau limba Latina.

De-a lungul timpului lexicoggrafia romaneasca s-a imbogatit cu diverse

tipuri de dictionare, in functie de nevoile culturii, invatamantului,
diverselor stiinte ( a doua jum a sec XIX a fost marcata de numeroase
dictionare de neologisme care aveau rolul de a familiariza publcul larg
indeosebi cu imprumuturi latino-romanice (din fr si italiana) extreme de
numroase in perioada de formare a lexicului limbii romane modern si a
diverselor terminologii.

Dictionarul Academic de uz current este DEX aparut in 1975 (prima

editie); tot sub egida Academiei apare Dictionarul Tezaur (curpinde toate
cuv despre care se stie ca au existat vreodata in lb romana, absolut tot ce
se poate aduna din cele mai variate surse de texte) inceput in anul 1913
de Sextil Puscariu; 1945- pana la litera L.

Sub aspect functional, dictionarele sunt lurari cu character explicative

(prin definitii si exemplifcari) si normativ ( prin indicatiile de uz privind
ortoepia, ortografia, morfologia, sintaxa); se dau de asemenea indicatii
de ordin stilistico-functional sub forma asa numitelor marci diastratice
(exemple: specializat, invechit, figurat, argotic, etc).

Cerintele unui bun dictionar privsc:

1. Precizia definitiilor
2. Concizia
3. Accesibilitatea
4. Evitarea circularitatii in definitii
Tipologia definitiilor

A. Definitii semantice propriu-zise (prin gen proxim si diferente

specific- cele care individualizeaza..; formulate prin trasaturi
semantice numite seme
B. Definitii semantic-relationale: se dau in general pt adj si adv. sub
forma “care....” alb se va defini- care este de culoarea zapezii.
C. Definitie semantic-sintactica e da elementelor de relatie:
prepozitii, conjunctii..
D. Definitie semantic-pragmatica se da pronumelor personale
demonstrative si unor adverbe de loc si timp care nu au un sens
propriu ci dobandesc o anumita semnificatie in actul concret de
comunicare
E. Definitia semantic- ostensive: cea care timite la un anumit
obiect/referent din realitate (definitiile pt culorile primare)

Tipologia lucrarilor lexicografice

1. Glosarele sunt cel mai simplu tip folosit initial pt dictionarele

bilingve, constand din echivalentul cuvantului autohton, fara
definitii sau alte indicatii. Astazi, sunt utilizate exclusive in
domeniul dialectologiei, indicand echivalentul din lb.literara al
unor termini regionali.
2.Ditionarele sunt lucrari lexicografice complexe de minim 40.000
de cuvinte. Ele contin obligatoriu in cadrul unui articol o definitie
propriu-zisa sau indicarea unui sinonim sau o serie de sinonime ori
o parafraza (care este..care seamana cu..) precum si indicatii de uz.
Nu este obligatorie in dictionarele de uz current si in cele scolare,
precizarea etimonului.

Dictionarele monolingve: generale( intreg vocab.) special( anumite

tipuri de cuv). Cele generale sunt explicative, etimologice si mixte.
Cele explicative nu indica obligatoriu etiomologia. Cele etimologice
au character istoric si pentu fiecare cuvant urmaresc evoluatia
fonetica si semantica de la etimon pana in present. Dictionarele
special: intra toate dictionarele: de sinonime,, de antonime, de
omonime, de neologisme, de arhaisme, de dificultati gramaticale.
Tipul 2 de dictionare sunt dictionarele enciclopedice. Dict
enciclopedice generale si special.

Dictionarele generale trateaza cuv plisemantic intr-un singur

articol, sensurile fiind ordonate in functie de frecventa lor in lb.
Actuala
Dict. Etimologice ordoneaza sensurile cuv polisemantic dupa
criterial istoric sau diachronic, de la sensul etiomonului pana in
present.
In toate dictionarele generale, cuv omonime sunt tratate in
articole separate, fiecare cuvantul titlu (cuv intrare) fiind insotit de
un indice pt a le separa.

Dict enciclopedice se caract prin: caracacter mult mai complex

decat dictionarele. De regula, curpind 2 sectiuni, dupa modelul
dictionarului francez, distincte. Prima cuprinde lexicul in uz cu
definitii minimale si cu etimologii sumare iar a doua cuprinde
nume proprii de Sali,orase, personalitati, nume din mitologie, arta,
politica, sciitori, compozitori, nume de rase, etc, precum si o
bogata ilustratie (fotografii, harti, scheme etc) Dictionarele
enciclopedice sunt considerate in primul rand instrumente de
informare culturala, de aceea ele nu cuprind indicatii normative.
Dictionarele enciclopedice special sunt de diverse tipuri, dar, in
general, se caracterizeaza prin prezenta definitiilor de tip
enciclopedic, care se deosebesc de cele lexicale, prin natura mai
complexa a informatiilor care nu sunt exclusive lingvistice, ci pot fi
istorice, culturale sau specializate pt un anumit domeniu (stiintific,
ethnic,medical) etc. Definitiile si informatiile sunt formulate intr-un
limbaj specializat, facand referiri la concept si clasificari din
domeniile respective.

Dictionarele terminologice au evoluat in sensul unei spcializari tot

mai stricte pe masura evolutiei domeniului respective, a.i in
domeniul dreptului exista dictionare pt fiecare ramura (drept
penal, drept civil, dreptul familiei).
Etimologia= disciplina lingvistica avand ca obiect de studio originea
(etimonul) cuvantului dintr-o limba precum si evolutia formala si
semantica de la eitmon apana in prezent.
Etimologia este o disciplina cu character istoric, avand numeroase
interferente cu alte stiinte (geografie, tehnica, mitologie, diverse
sfere ale culturii artei)

Conditiile unei etimologii stiintifice:

- Concordanta formala dintre etimon si cuvantul actual,
evidentiata de conformitatea cu legile fonetice care au actionat
intr-o anumita perioada din istoria limbii. Legile fonetice sunt
schimbari de sunete care se petrec in toate situatiile in acelasi
context fonetic intr-o anumita perioada , de ex in perioada
trecerii de la Latina la romana au avut loc: caderea consoanelor
finale: solem , l intervocalic devine r. Exista totusi exceptii
explicabile prin accidente fonetice sau prin analogie. Legile
fonetice actioneaza pe o perioada mai limitata, dovada fiind
faptul ca imprumuturile din slava veche intrate in romana in
secolele XVI- X, nu au mai suferit efectul legilor fonetice asupra
cuvintelor latine. L din boala a ramas nemodificat.
- Concordanta semantica se refera la conservarea nucleului
semantic al cuvantului de origine si la posibilitatea explicarii
logice a evolutiilor sau modificarilor de sens (largire sau
restrangere a sensului etimonului, specializare a sensului intr-o
anumita terminologie, dezvoltarea unor conotatii, valori
figurate, argotice etc.

Tipuri de etimologii:
1. Directa vs Indirecta. Cea directa indica etimonul cel mai
apropiat in timp de lb actuala iar cea indirecta indica
etimonul primar (cel mai vechi); in cazul etimlogiei directe,
etimonul cel mai apropiat in timp, poate fi explicat printr-o
limba intermediara. Etimonul direct este un cuvant francez :
polisemie
2. Etimologie interna (cuvinte create in interiorul limbii
romane, prin orice procedeu intern/extern (pt cuv
mostenite din traco-daca sau Latina si pt cele imprumutate
3. Etimologia multipla reprezinta situatia cuvintelor care pot
avea mai multe etimoane din limbi diferite, fiind
imprumutate aprox in aceeasi perioada din surse dinstincte.
Este caracterisitica neologismelor dar se poate intalni si in
cazul cuvintelor mai vechi, ex: lampa, poate fi preluat din
germana, rusa, franceza sau maghiara)
4. Etimologia populara este o greseala prin care subiectul
vorbitor, bazandu-se pe asocieri formale alatura in mod
eronat, doua cuvinte intre care nu exista o relatie genetica
(de origine). Greseala reflecta pe de o parte ignorana
vorbitorilor pe de alta incercarea de a-si exprima in mod
logic un cuvant necunoscut). Apare de regula la neologisme
si poate afecta sau nu forma acestora. In perioada actuala,
majoritatea etimologiilor populare, nu mai modifica forma
neologismului reducandu se la utilizari gresite sub aspect
semantic. Ex: vindicativ
Exista si etimologii populare care s-au fixat in limba cu forma
eronata in deosebi in cadrul unor expresii din limbajul
popular. Ex: apa chioara- deformarea adj Chiara, care
provine din latinescul “clara”; a da sfoara in tara- sfara-
fumul care era folosit ca mijloc de avertizare.

Idiomatice- expresii proprii unei limbi, intraductibile

Etimologia populara care are puncta de contact cu

paronimia, reprezinta ca si aceasta o sursa a comicului
verbal.

Semantica (semasiologia)
= Ramura lingv care studiaza sensul cuvintelor sau al
enuntului, precum si dinamica sensurilor in diacronie
(istoricul sensurilor) sau in sincronie (actualizarea sensurilor
in diverse contexte)

Semantica este cea mai tanara disciplina lingvistica. Prima

lucrare de semantica a fost publicata in 1883 de lingvistul
francez Michel Breal, fiind o semantica istorica. Pt lb
romana, prima lucrare de semantica a aparut in 1887, Lazar
 Saineanu- Incercare asupra semasiologiei limbii romane.
Studii istorice despre tranzitiunea sensurilor.

Mult timp, semantica a fost considerata o ramura a

lexicologiei. Din anii 1960 ea si-a castigat independenta pt o
ramura stiintifica, fiind astaci practicata indeosebi ca
disciplina sincronica. S-au dezvoltat mai multe tipuri de
semantica:
1. Teoretica -preocupata de relatia dintre cuvant, sens si
referent-obiectul denumit in sens larg de un cuvant, are
interferente cu logica, filozofia sau alte stiinte umane.
-Aplicata: se preocupa de problema reflectarii sensului in
lucrari lexicografice, monolingve sau bilingve, de invatare limbii
materne sau a limbilor straine sub aspectul utlizarii corecte a
sensurilor, precum si cu traductologia
2. Lexicala se bazeaza pe analiza paradigmatica a cuvantului
fara context, plecand de la definitia de dictionar si urmarind
relatiile semantice ale cuvantului respective, in cadrul unor
paradigm (serii sinonimice, antonimice, campuri lexico-
semantice). Paradigma- selectarea unor termeni dintr-o serie
de termini echivalenti.
3.Semantica enuntului numita si semantica sintactica sau
sintagmatica- studiaza sensul cuvantului in context, urmarind
actualizarea unor sensuri denotative, conotative sau
specializate in raport cu enuntul.

Dupa o perioada in care semantica lexicala si cea sintactica au

reprezentat directii distincte de cercetare, in ultimele decenii
cele doua abordari au fost associate astfel incat semantica
actuala analizeaza sensul in 3 etape care include cele doua
abordari.

Cele 3 etape de analiza:

1. Analiza semica/componentiala: se realizeaza la nivel
paradigmatic; are in vedere cuvantul izolat de context si
pus in relatie cu alte cuvinte din seriile de sinonime,
antonime sau campuri lexico-semantic. Unitatile cu care
opereaza sunt semul si sememul. Semul este trasatura de
sens/semantica, minimala si distinctive. Se detaseaza din
definitia din dictionar, unde, de regula apar seme
commune (genul proxim)si seme distinctive (diferente
specifice). Analiza semica nu retine din definitii decat
Semele cu valoare comuna sau distinctiva, lasand de o
parte, asa numitul “ballast lexical” (informatii lexicale
care nu sunt nici distinctive nici comune).
Sememul reprezinta totalitatea semelor care corespund
unui sens al unui cuvant polisemantic, ordonate conform
definitiei
Semele sunt de 2 tipuri: gramaticale ( se refera la partea
de vb) si lexicale (se refera la sensuri in vocabular) .
Cele lexicale sunt de 2 feluri: substantiale si graduale
(care apar in special la adjective si adverbe pentru a
marca intensitatea.
 Analiza semica a fost initita de lingvistul francez
Bernard Pottier (1964), luand ca model opozitiile
prin care fonologia stabileste trasaturi distinctive
intre sunete . Scopul a fost incercarea de a
introduce mai multa rigoare in analiza sensului
care se facea in buna masura in mod impresionist
(subiectiv). Ex: in manual inca se spune ca
sinonimele sunt cuv cu sensuri asemanatoare.

 Analiza contextuala (distributionala)- se realizeaza

in plan syntagmatic( in enunturi) si urmareste
relatia dintre sens si context verbal, stabilind
compatibilitati si incompatibilitati de combinare in
cazul diverselor sensuri.

 Analiza stilistica: se realizeaza tot in context si se

refera la caracterul denotative sau conotativ al
sensului si urmareste sensurile specializate
dezvoltate de cuvinte in anumite stiluri functionale
sau in anumite registre ale limbii.
Vocabularul ca sistem: criterii de organizare a lexicului :

Limba este un sistem, in care, daca modifici ceva, se produce o

modificare in mai multe planuri.

Vocabularul a fost ultimul nivel al limbii, in incercarea de a descoperi

criterii de organizare, date fiind particularitatile sale, care fac dificila
aceasta operatie.
o Caracterul deschis si dinamic
o Existenta polisemiei;
o Prezenta expresiilor si a locutiunilor

Cu toate acestea, lexicologia moderna post structuralista a propus

5 criterii de organizare a lexicului stabilind in functie de fiecare
criteriu, anumite submultimi.

1. Factorul frecventa – imparte lexicul in fond principal lexical si

masa vocab. Masa vocab. reprezinta cea mai mare parte a
lexicului unei limbi (in dex, dintr-un total de cca 60.000 cuv, cca
1500 apartin fondului prinicipal lexical. Arhaisme, neologisme
(foarte multe sunt termeni de specialitate), regionalism, cuvinte
populare inca in uz- familiare..
Fondul principal lexical cuprinde cca 1500 de cuvinte esentiale
pt comunicare si utlizate de toate categoriile de vorbitori, in
toate stilurile limbii. Pe primul loc ca frecventa, se afla cuvinte
abstracte: prepozitii, conjunctii, locutiuni din categ aceasta,
verebele a fi si a avea, pronume si numerale- de la 1 la 10. In
rest, f.p.l cuprinde categorii semantice importante referitoare
la familie, alimentatie, locuinta, culorile fundamentale, verbe
importante etc.

Caracteristici ale cuv din f.p.l:

Frecventa mare in uz
Vechime mare in limba (cca 60% sunt mostenite din Latina)
Reprezinta baza pentru numeroase derivate si compuse
Intra in numeroase locutiuni si expresii
Majoritatea sunt polisemantice
 F.p.l este partea cea mai stabile a lexicului. Totusi, de-a lungul
timpului pot aparea treceri ale unor cuvinte din fondul principal
in masa vocabularului, sub forma de arhaisme. Iar din masa
vocabularului, pot intra in f.p.l neologisme care au devenit larg
cunoscute.( mijloace de transport..) Cele mai supuse unor
asemenea mutatii sunt cuvintele din domeniul administrative,
politic si al traiului cotidian.( ex: imbracaminte).

2. Factorul psihologic imparte lexicul in activ si pasiv. Fondul

pasiv: cuvinte pe care le deduce, lexical active este mai reduc
decat cel active.
Factor psihologic pt ca nu se refera la comunitatea vorbitoare
de romana in ansamblu, fiecare individ are prorpiul raport intre
lexic active-pasiv

3. Factorul semantic organizeaza lexicul in serii de sinonime,

antonime, si campuri lexico-semantice (campul nr de culori
include atatea subcampuri cate culori fundamentale avem),
campul verbelor de deplasare ( a merge, a alerga)
Campurile lex: ansambluri lexicale formate in jurul unui
concept, fara a avea relatii formale intre ele.

4.Criteriul functional- stilul functional- 2 submultimi:

Lexicul General (nespecializat) si Terminologiile. Cuvinte din
lexical general pot devein termini prin specializare semantica si
functionala.
In sens invers, termini din diverse domenii pot intra in lexical
general in urma procesului numit determinologizare
(vulgarizare).

4. Criteriul etimologic- imobgatirea lexicului. Cuvinte formate in lb

romana- cu etimologie interna
Cuvinte imprumutate- etimologie externa

Cuvantul ca unitate lexicala:

Asocierea arbitrara dintre un semnificant si semnificat.

Cercetarea cuv sau analiza se poate face din mai multe puncte
de vedere: structura fonetica si grafica, semantica, posibilitatile
de flexiune (morfologia), posibilitatile de combinare (sintaxa
cuvantului).
Cuvantul desemneaza orice fragment de enunt, (1) o
distributie proprie, (2) poate fi substituit cu o unitate similara
si (3) este permutabil.

Precizarea limitelor cuvantului se face pe langa criteriul izolarii

prin blancuri, prin 3 procedee:
-permutare(schimbarea topicii)
- substitutie
- distributie
- in context diagnostic (specifice)

Cuvantul mai poate fi definit la nivelul sistemului limbii ca un

ansamblu (multime) de forme flexionare si sensuri legate intre
ele. Formele flexionare si valorile semantice se actualizeaza la
nivelul vorbirii (parole), respectiv in actul concret de
comunicare.
Enuntul presupune din partea vorbitorului, o operatie de
selectie din sistemul limbii si o operatie de combinare la nivelul
vorbirii a materialului lexical selectat, conform regulilor limbii
respective.

Relatia sens- semnificatie- referent:

Referentul= obiectul desemnat de cuvant

Cuvantul desemneaza o clasa de referenti intrucat definitia

lexicala “aproximeaza” sensul prin selectarea trasaturilor
commune obiectelor din aceeasi clasa de referenti.
Semnificatia desmeneaza valoarea semantica generala (tot
ceea ce poate desemna cuvantul)
Sensul reprezinta semnificatia actualizata sau particularizata in
anumite contexte verbale sau situationale (limbaje
specializate).
Semnificatia se realizeaza prin restrangerea si/sau specializarea
semnificatiei.
 Polisemia
Polisemia reprezinta capacitatea unui semnificant de a trimite la mai multi
semnificati, intre care exista in mod obligatoriu, cel putin un sem comun. In
absenta acestuia, polisemia se “sparge” in mai multe cuvinte omonime. Ex:
luna- astru si luna- calendar
Polisemia este frecvent intalnita in limbajul popular si in limbajul copiilor,
deoarece acestea au in vocabular mai restrains decat limba literara si in
consecinta, fiecare cuvant are mai multe sensuri
Cauzele dezvoltarii polisemiei:
Polisemia este rezultatul unui process indelungat de utilizare a unor cuvinte cu
vechime in limba(indeosebi din fondul principal lexical, utilizat in context
variate. Este exclusa din terminilogii si se dezvolta mai lent sau deloc in cazul
imprumuturilor recente din limbi straine.
Cele mai importante cause ale aparitiei polisemiei sunt:
1. Economia de limbaj
2. Nevoia de expresivitate proprie limbaului popular si stilurilor publicistic
(journalistic) si beletristic
3. Disproportia dintre numarul limitat al cuvintelor dintr-o limba si
caracterul nelimitat al experientei umane, care, genereaza permanent
noi referenti.
4. Calcul (imprumutul) semantic; ex: lant de magazine, a aplica pt ceva, a
agrea (a fi de acord)
5. Alunecari de sens sau etimologii populare: apa chioara

In interiorul cuvantului este in system de sensuri, organizat in baza

semului comun, in diverse modalitati (polisemie radial,polisemie in lant)

Polisemia este o categorie universal prezenta in toate limbile natural. Ea,

prezinta in numeroase cazuri, aspect specifice unei limbi, ceea ce creaza
dificultati in domeniul lexicografiei, traducerilor, si invatarii limbilor.

Etapele analizei polisemiei:

 1. Analiza semica (componentiala): are ca obiect identificarea in absenta
contextului si pe baza definitiei de dictionar a semelor comune si
distinctive, in special a semelor care asigura coerenta sensurilor.
Semele comune sunt de natura gramaticala (partea de vorbire) si lexicala
(seme de continut).
Tipologia sensurilor unui cuvant polisemantic se stabileste in jurul
termenilor cheie : denotatie si conotatie

Denotatia este sensul conceptual sau cognitiv, fundamental si stabil,

independent de context si non subiectiv (nu apartine fiecarui vorbit). Ea
este legata nemijlocit de realitatea extralingvistica (de referent),
realizand functiile referentiala si comunicativa.

Conotatia este o clasa de valori secundare si eterogene, care se dezvolta

din denotatie, pe baza unor asocieri de idei, de natura obiectica sau
subiectiva. Nu exista conotatie in absenta denotatiei; intre ele fiind
necesar cel putin un sem comun . In sens larg, conotatia desemneaza
orice sens afectiv sau emotive adaugat denotatiei, chiar daca prin uzura,
acestea, isi pierd din expresivitate, aparand asa numitele catacreze
(sensurile metaforice tocite, care si au pierdut expresivitatea).
Denotatia este unica iar conotatiile pot fi multiple in functie e contextele
lingvistice si extralingvistice (verde- in conext politic- ecologist; bilet
verde=dolar).
Conotatiile apar prin trei tipuri de tropi (fig de stil):
- Metafora
- Metonimie (simbolul pt ceea ce simbolizeaza)
- Sinecdoca

Tipologia sensurilor:
Denotatie Conotatie
Criteriul
Dupa calitatea inf sens denotativ( de baza) Afectiv
Dupa gradul de Sensuri concrete sensuri abstracte
Abstractizare
Dpdv functional Sens principal Sens secundar
Criteriul diachronic Sens de baza (etimologic) derivate (dezvoltat din
sensul de baza
Leg referenta Sens propriu sens figurat
Stabilitatea sensurilor sens uzual (in lb) sensuri ocazionale(in vb)
Dupa sfera de utilizare sensuri generale sensuri specializate
Dupa val. Stilistica sens neutru/logic sens marcat stilistic
Dupa rel. cu contextual Independent(e) de context dependente de
Contextu lingv(in
Frazeologisme) si/sau
De cel extralingvistic

2. Analiza contextuala sau combinatorie: are de a separa

sensurile cuvantului polisemantic prin verificarea
comportamentului lor contextual (semnaland
compatbilitati si incompatibilitati de combinare correlate
cu anumite sensuri).
Analiza stilistica a polisemiei urmareste 2 obiective:
Realizate prin tropi de tip semantic( metafora, metonimia si
sinecdoca)
Figuri de stil prin care se dezvolta polisemia:
1. Metafora- este cea mai productiva fig de stil; Metafor
lingvistica, distincta de metafora poetica ( aceasta are
character original, irepetabil si de regula este strict
dependent de context, care poate fi intregul text literar
2. Metafora lingvistica este lexicalizata (fixata in limba) si
independent de context, fiind inregistrata in
dictionare.Metaforele lingvistice se mai numesc
catacreze( metafore tocite) pt ca si-au pierdut expresivitatea
initial prin folosire indelungta. Metafora este bazata pe
analogie. Sensurile figurate trebuie sa pastreze In mod
obligatoriu cel putin in sem.
 Sensurile metaforice sunt adesea specific unei limbi si
depinde de factori psihologici, geografici, istorici.

Tipologia metaforelor:
a) Animat pt inanimate: capul strazii, gura tunului, gura satului, ochi de apa
b) Metafora inaimat pt animat: fluierul piciorului
c) Inanimat pt inanimate: gulerul halbei
d) Animat pt animat: nume de animale.., nume populare pt diverse insecte

Se pot crea in uz, serii de metafore prin derivare sinonimica: pt gura

mului: bot, cioc, plisc, clanta, clont; pt cap- doxa, bolovan

Metonimia: este o substituire bazata pe contiguitate (corespondenta

calitativa) intre 2 referenti:
1. Persoana pt lucru: a cumparat un Calinescu; un Ford
2. Lucrul pt persoana: cosmos- Dumnezeu
3. Recipientul pt continut: a baut o halba
4. Cauza pt efect sau pt consecinte: a da din coada, a manca din ochi
5. Efectul pt cauza: a izbucnit vapaia
6. Locul pt produs:sampanie, Havana damasc
7. Simbolul pt ceea ce simbolizeaza: coroana pentru regalitate

Sunt false metonimii numele proprii devenite nume ale unor unitati
de masura (amper, volt, watt) pt ca in acest caz nu a existat o
denumire anterioara; in aceeasi situatie sunt denumirile comerciale
ale unor produse (branduri): vechile tigari Carpati

Sinecodca reprezinta o substituire de cuvinte bazate pe o relatie

cantitativa intre referenti. Tipologia:
a) Partea pt intreg: isi castiga cu greu painea
b) Intregul pt parte: imbracat in matase
c) Singularul pt plural si invers (in limbajul popular
d) Genul pt specie: cainele e plin de insect
e) Specia pt gen: nu se naste in fiecare secol in Eminescu
f) Abstractul pt concret: om cu relatii
g) Concretul pt abstract: are spate lat, obraz gros
 Omonimia

Este relatia dintre doua sai mai multe cuvinte carae au acelasi semnificant (corp
fonetic/forma) si sensuri total diferite (intre ele nu exista niciun sem comun):
toc de pantofi- toc de usa-toc de bataie.
Spre deosebire de sensurile cuvantului polisemantic, incluse in acleasi articol de
dictionar, omonimele apar in articole distincte marcate printr-un numar/ cifra.
Spre deosebire de polisemie, care este benefica pt limba, omonimia este
considerata “o boala periculoasa” deoarece poate genera confuzii.
Spre deosebire de polisemie, care este rezultatul logic al utilizarii indelungate a
cuvantului in diverse contexte

Cauzele omonimiei:
1. Convergenta fonetica a doua cuvinte cu sens distinct si cu etymon diferit.
Lin “usor”< lat lenis
Lin2 “peste”< v sl

Par1 <lat. “pirus”

Par2 < lat,. “pilus”

2. Divergenta semantica a sensului unui cuvant polisemantic in urma

pierderii semului comun: Luna-astru si luna- interval calendaristic
3. Omonime realizate prin derivare: fierarie 1= atelier
Fierarie 2=subst colectiv: locul in care
se vinde fier

Tipuri de omonime. Omonime lexicale.

o Omonime totale (intolerabile) vs omonime partiale (tolarabile)

Cele totale apartin aceleasi parti de vorbire si coincide la toate formele
flexionare: ex: lac1= intindere de apa dulce, statatoare <lat. Lacus
 Lac2< germ Lack

o Omonimele partiale- mult mai frecvente – apartin unor pdv diferite

mai1- adverb; mai 2- subct; mai 3-regionalism sau nu coincide in
flexiune: corn-cornuri si coarne .

Exista omofone (coincid in pronuntare) omografele (coincide in scris).

Primele sunt mai numeroase in grafie etimologica. Omografele sunt
numeroase si se diferentiaza prin accent: torture-torturi, vesela-vesela..

Modalitati de rezvolare a omonimiei (evitarea confuziilor)- accentuarea

diferita la omografe
-derivarea prin adaugarea unui suffix: porumb- porumbel
-diferentieri morfologice de gen (cartel si cartela, batist-batista) sau de nr
( minute-minuturi)
-diferentieri stilistice: papurar1- vanzator de papura si papurar2-
regionalism cu sens de cioban; a ciripi- a turna pe cineva.. si la animale
- disparitia din uzul crent sau chiar in limba a unuia dintre omonime: ai-
usturoi