LIMBA ROMÂNĂ.

SISTEMUL LINGVISTIC

Curs 1. Limbaj, limbă, vorbire; act de comunicare.

Curs 2. Conceptul de limbă română contemporană.
Curs 3. Fonetica – concept şi caracteristici; semne de transcriere.
Curs 4. Fonologia. Sunet. Sunet articulat. Caracteristicile sunetului articulat
Curs 5. Emiterea sunetelor vorbirii. Vocale şi consoane. Caracteristici articulatorii şi acustice.
Curs 6. Fonem şi trăsături distinctive. Alofone vocalice şi consonantice.
Curs 7. Segmente fonice complexe (vocalice şi consonantice). Silaba.
Curs 8. Modificări fonetice condiţionate
Curs 9. Unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive). Sunet – fonem – literă
Curs 10. Structura etimologică a vocabularului românesc. Principalele tipuri de etimologii.
Cuvinte moștenite.
Curs 11. Căi de înnoire lexicală. Cuvinte împrumutate. Principalele influențe.
Curs 12. Cuvinte formate în limba română. Mijloace de formare. Derivarea progresivă.
Curs 13. Compunerea. Conversiunea.
Curs 14. Derivarea regresivă. Căi secundare. Calcul lingvistic.
Curs 15. Relații interlexicale. Sinonimia.
Curs 16. Antonimia. Omonimia.
Curs 17. Paronimia. Etimologia populară.
Curs 18. Familia lexicală. Familia etimologică.

1. Limba – sistem de semne dublu articulat(e). Nivelurile limbii şi disciplinele

corespunzătoare. Limbă rostită vs limbă scrisă. Limba română contemporană – unitate
în diversitate.
2. Sunetul vorbit şi proprietăţile lui. Silaba. Fonetică și fonologie. Convenţii de
reprezentare a unităţilor.
3. Sistemul vocalic. Sistemul semivocalic. Segmente vocalice complexe.
4. Sistemul consonantic. Segmente consonantice complexe.
5. Unitățile suprasegmentale.
6. Sistemul grafematic. Raportul rostire – scriere în româna actuală.
7. Structura lexicului românesc contemporan.
8. Relaţii interlexicale.
9. Familia lexicală.
10. Căi de înnoire lexicală.

Obiective generale
La finalul cursului studenţii vor proba:
- aproprierea conceptelor fundamentale operante în studiul LRC;
- înţelegerea raportului dintre forma şi substanţa rostirii;
- surprinderea caracterului sistematic al LRC.

Unitatea de învăţare I
Tematică:
Curs 1. Limbaj, limbă, vorbire; act de comunicare.
Curs 2. Conceptul de limbă română contemporană.

1
Curs 3. Fonetica – concept şi caracteristici; semne de transcriere.

Obiective:
- studenţii vor asimila modelul binar al limbajului;
- studenţii îşi vor contura imaginea LRC ca entitate supraindividuală şi intersubiectivă;
sincronică, sinstratică, sinfazică, sintopică și sinmezică;
- studenţii vor enunţa criterii şi vor clasifica preocupările asupra comunicării vocale;
- studenţii vor transcrie adecvat unităţile minimale nonsemnificative;

Timp alocat: 5 ore

Bibliografie minimală:
***Tratat de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.
BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-RUXĂNDOIU,
LILIANA, MANCAŞ, MIHAELA, PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Dicţionar
general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EŞ, 1997.
BOULAKIA, GEORGES, Unităţi nesemnificative în Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer,
Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996, p.
250-263.
CIOBANU, FULVIA, SFÎRLEA, LIDIA, Cum scriem, cum pronunţăm corect, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1970.
COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1995.
COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia,
Bucureşti, EDP, 1985.
DASCĂLU-JINGA, LAURENŢIA, Melodia vorbirii în limba română, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2001.
DOMINTE, CONSTANTIN, MIHAIL, ZAMFIRA, OSIAC, MARIA, Lingvistică generală,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică şi ortografie, Craiova, Universitaria, 2007.
GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III-a, Bucureşti, EŞ, 1972.
HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou
îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
IONESCU, EMIL, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Editura ALL, 1992.
IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP,
1978.
NEGOMIREANU, DOINA, Limba română contemporană. Fonetică şi fonologie. Noţiuni
generale, Craiova, Editura Universitaria, 2003.
PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
ROSETTI, AL., LĂZĂROIU, AURELIAN, Introducere în fonetică, Bucureşti, EŞE, 1982.
TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunţării în contrast cu germana şi engleza,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.
TĂTARU, ANA, Dicţionar de pronunţare a limbii române − Romanian Pronouncing
Dictionary − Rumäniches Aussprachewörtebuch, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura
Clusium, 1999.
TOMA, ION, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Bucureşti,
Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2000.
VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române, Bucureşti, EŞ,1965.
VASILIU, EMANUEL, Introducere în teoria limbii, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1992.

2
 ***
Limba română, prin caracteristicile sale legate de origine, structură, sistem, variante
funcţionale, raporturi cu alte limbi etc. (manifestate sincronic şi diacronic) aparţine, ca studiu,
unei ştiinţe complexe prin obiective şi metode de cercetare, lingvistica.
Varietatea unor astfel de obiective se recunoaşte şi în disciplinele lingvistice cuprinse
în studiul universitar cu profil filologic (limba română contemporană, istoria limbii române,
limba română literară, dialectologia, stilistica funcţională ş.a.).
În virtutea unei logici ştiinţifico-didactice, primele cunoştinţe privitoare la limba
română contemporană se leagă de o descriere sincronică a sistemului fonetico-fonologic
specific acestei faze din istoria limbii române, dar înţelegerea şi, implicit, însuşirea unor astfel
de cunoştinţe, precum şi a tuturor celorlalte din aria lingvisticii, presupun existenţa unei baze
alcătuite din noţiuni generale, în care, alături de cele proprii lingvisticii generale, se recunosc
concepte eterogene, aparţinând unor ştiinţe tangente (semiotică, logică, psihologie, sociologie,
istorie, pragmatică, filozofie, fiziologie umană ş.a.).
Însuşirea cunoştinţelor despre sistemul fonetico-fonologic şi cel lexical constituie o
condiţie sine qua non pentru înţelegerea şi interpretarea din perspectivă funcţională, a oricăror
fapte de limbă prin care se reprezintă limba română contemporană.
Pentru realizarea acestui deziderat se impune şi o corelare logică a noţiunilor, cum ar
fi cele privitoare la:
- limbaj, act de comunicare;
- conceptul de limbă română contemporană, de fonetică, fonologie, lexicologie;
- caracteristici acustico-fiziologice ale sunetelor articulate specifice limbii române
(şi semnele diacritice folosite în transcrierea fonetică);
- sistemul fonematic al limbii române contemporane;
- unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive);
- modificări fonetice condiţionate;
- raportul dintre sunet – fonem – literă; principii ale ortografiei actuale;
- structura cuvântului; vocabularul ca ansamblu;
- relaţii lexico-semantice (sinonimia, antonimia, omonimia etc.); familia lexicală;
- structura etimologică a vocabularului românesc contemporan; mijloace de
îmbogăţire a vocabularului;
- lexicografia românească contemporană; caracteristici şi tipuri de lucrări.
-

Limbaj, limbă, vorbire; act de comunicare. Conceptul de limbă română

contemporană

Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiată şi interpretată real şi obiectiv (ca

entitate funcţională) numai în sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrângere a
domeniului la unităţile ei de referinţă).
Lingvistica ca ştiinţă a limbii se raportează, prin complexitatea obiectivelor cercetate,
la o diversitate de ştiinţe (fapt ce explică de ce înainte de a se constitui ca ştiinţă
independentă, în secolul al XIX-lea, cercetările vizând limbile erau legate de filozofie, logică
sau psihologie).
Astăzi, alături de studiul în sine al faptelor de limbă (absolut necesar pentru
cunoaşterea lor detaliată), se acordă importanţa cuvenită abordării unităţilor lingvistice din
perspectiva actului de comunicare prin care îşi justifică de fapt funcţionalitatea, act, care în
complexitatea manifestării, lui presupune o diversitate de factori şi componente (constituind,
la rândul lor, obiectul unor ştiinţe sau discipline distincte).

3
 Actul de comunicare (numit şi act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), în
situaţia limbilor naturale, presupune o situaţie de comunicare definită prin loc, timp,
condiţii, tip de comunicare (legat de conţinut, persoanele cărora se adresează etc.).
Pe de altă parte, actul de vorbire, după J.L. Austin, include în unitatea lui: actul
locuţionar, actul ilocuţionar şi actul perlocuţionar, fiecare dintre aceste componente
marcând o anume etapă corelată practic cu toate celelalte.
Se recunosc în acestea: emiţătorul, receptorul, emiterea mesajului, combinaţia de
semne lingvistice, intenţia de comunicare şi, implicit, realizarea unui anumit efect asupra
receptorului.
Diversitatea acestor laturi trimite astăzi la ştiinţe (sau discipline) de sine stătătoare,
individualizate tot mai pregnant prin obiective şi metode de abordare, chiar dacă
funcţionalitatea lor le asociază, fără drept de tăgadă.
În actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii, al
sociolingvisticii, al psihologiei (şi psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al fiziologiei
umane, al ştiinţei comunicării ş.a. (vezi, BL, CL, PMC, LLF, PP, IRC, RFS, MI, DC).
Limba se impune o b i e c t i v vorbitorilor unei comunităţi (ca un dat acceptat
convenţional).
Definită, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, în care se recunosc:
sistemul fonetico-fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical, l i m b a
îşi relevă nu numai nivelele constitutive (ca nivele integrate şi integrante), ci şi tipologia
unităţilor raportate, în esenţă, la cele două planuri definitorii pentru semnul lingvistic: planul
expresiei şi cel al conţinutului.
În relaţia emiţător-receptor, transmiterea mesajului alcătuit din unităţi biplane (=
cuvintele) presupune codarea, canalul şi decodarea (ca repere fundamentale ale actului de
comunicare).

În terminologia lingvistică, din perspectiva statutului lexico-semantic, se pot distinge,

în general:
- cuvinte (mono- sau polisemantice) aparţinând (deocamdată) numai inventarului
lingvistic (de ex. fonem, morfem);
- cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism aparţin unor
inventare ştiinţifice diferite (de ex. propoziţie folosit în lingvistică, logică şi matematică);
- cuvinte utilizate în vorbirea curentă care au unul sau mai multe înţelesuri specifice
lingvisticii şi, uneori, altor ştiinţe (de ex. limbă, câmp).
1. Termen interdisciplinar, de psiholingvistică, limbajul denumeşte un aspect eterogen
al comunicării, care, aşa cum arăta F. de Saussure, implică domeniul fonetic, fiziologic,
psihic, cel social etc. Esenţa limbajului, ca p r o c e s complex care asigură însuşirea şi
utilizarea corectă a unei limbi este o problemă îndelung comentată şi divers interpretată până
astăzi inclusiv, tocmai din cauza diversităţii elementelor la care apelează în definire şi la care
se adaugă orientarea filozofică a teoreticienilor (lingvişti, logicieni, psihologi, sociologi; vezi
şi DŞL).
Punând accentul pe latura psihică şi pe actul de gândire, Tatiana Slama-Cazacu arată
că limbajul reprezintă „posibilitatea de a crea semne şi de a le folosi intenţionat pentru
comunicare“ (TL 56).
2. Limbajul ca s i s t e m d e s e m n e folosit pentru intercomunicare (= cod),
vizează două aspecte, cu interpretări distincte: una în sens larg, conform căreia prin limbaj se
înţelege „orice tip de comunicare între fiinţe capabile să se exprime, fie ele oameni sau
animale“ (CLG 21) şi o interpretare în sens restrâns, prin care se are în vedere doar
comunicarea umană, ca „sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi
sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei“ (CLG 17). Lingviştii, în majoritatea lor, nu

4
consideră că manifestările sonore ale animalelor pot fi socotite limbaje, adică sisteme de
semne, ci, mai degrabă, pseudo-limbaje, deoarece acestea corespund unor reacţii vitale cu
caracter elementar şi nu presupun o simbolizare, adică nu au valoare simbolică şi
convenţională. Aşadar, limbajul animal nu are caracteristicile limbajului uman şi el nu
reprezintă o expresie lingvistică propriu-zisă.
De asemenea, nu trebuie confundate aşa-numitele s t r i g ă t e ale diferitelor
vieţuitoare cu s t r i g ă t e l e omeneşti, transpuse în ceea ce curent numim interjecţii şi
onomatopee. Acestea au un caracter convenţional şi un anume aspect simbolic care ţine şi de
o tradiţie lingvistică. Faptul este confirmat de imitarea diferită a unor sunete emise de păsări
sau de animale de către diverse popoare care vorbesc limbi distincte.
Se ştie că oamenii, pe lângă limbajul articulat (ca limbaj natural), folosesc, în
diverse împrejurări, şi alte sisteme de semne convenţionale, nelingvistice, create special, adică
alte tipuri de limbaje, ca limbaje artificiale (de ex. sistemul morse, semnele rutiere,
gesturile, mimica, arta în toate variantele sale şi, în mod frecvent şi constant, sistemul (sau
codul) grafic, numit şi limbaj scris). În majoritatea limbilor, scrisul constituie un sistem de
semne grafice (= litere) convenţionale prin care sunt reprezentate sunetele (sau cuvintele) unei
limbi, fiind, astfel, un sistem corelat şi paralel cu limbajul articulat (ca limbaj oral).
În celelalte situaţii amintite, în care avem de-a face tot cu aşa-numite limbaje (limbaj
muzical, limbaj coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decât cel lingvistic, semnele
fiecăruia (gesturi, mişcări de dans, semnale luminoase etc.) sunt de fapt „interpretate“ şi nu
„redate“ prin limbajul articulat.
3. Termenul limbaj, prin concretizare şi individualizare, are şi înţelesul de „limbă a
unei comunităţi lingvistice“, fiind astfel folosit ca sinonim pentru limbă, într-un context de
felul: „vorbeşte frumos româneşte, are un limbaj modern“.
4. Cu un sens special, derivat din cel anterior (de limbă), limbaj (ca limbaj articulat)
denumeşte „un mod specific de exprimare a gândirii, sentimentelor etc., în limitele unei limbi
date; folosire a unei limbi cu anumite particularităţi aferente unui domeniu de specialitate sau
de către anumite grupuri profesionale, sociale sau teritoriale“. Varietatea şi denumirea
aspectelor vizate sunt redate prin sintagme alcătuite din termenul limbaj şi un determinant
care indică specificitatea menţionată, inclusiv din perspectiva situaţiei de comunicare
(participanţi, temă abordată, loc, timp etc.). În consecinţă, nu se poate vorbi de un inventar
„închis“ al unor asemenea sintagme, chiar dacă numai unele sunt folosite constant. De pildă,
privitor la „modul de exprimare“ se distinge: limbaj literar, limbaj popular, limbaj livresc,
limbaj artistic, limbaj poetic, limbaj familiar, limbaj figurat, limbaj standard, limbaj
uzual, limbaj oficial etc.
Când se actualizează un anume domeniu sau folosirea de către anumite categorii
profesionale sau sociale etc., se vorbeşte de: limbaj profesional, limbaj ştiinţific, limbaj
tehnic, limbaj administrativ, limbaj juridic, limbaj comercial, limbaj sportiv, limbaj
publicistic, limbaj politic, limbaj medical, limbaj argotic etc. Din exemplele enumerate,
apare evident faptul că în unele situaţii, limbaj devine sinonim cu stil funcţional (de ex. stil
publicistic, stil ştiinţific ş.a.m.d.).

Limba română contemporană

Limba română, ţinând seama mai ales de originea şi funcţionalitatea ei, este limba
latină vorbită neîntrerupt în Romania Orientală (partea orientală a Imperiului Roman),
cuprinzând provinciile dunărene romanizate, dezvoltată în condiţii socio-economice şi
culturale specifice. Aceasta presupune că latina dunăreană a evoluat pe căi proprii, ca variantă
teritorială a latinei.

5
 În momentul de faţă, sub aspect genealogic, se recunosc zece limbi romanice:
portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, retoromana, dalmata,
româna. În acest context, româna, după cum spunea şi academicianul Ion Coteanu, este „un
idiom neolatin care seamănă cel mai mult cu italiana, apoi în ordine descrescătoare cu sarda,
spaniola, catalana, retoromana şi cel mai puţin cu franceza“ (CS: 9).
Ţinând seama de evoluţia limbii române, conceptul de limbă română contemporană
are în vedere o etapă din istoria limbii române, caracterizată ca cea mai recentă fază a acestei
evoluţii, iar, în timp, se aproximează o perioadă de circa o sută, o sută şi ceva de ani. În
consecinţă, termenul de contemporan nu acoperă o perioadă marcată strict, fapt explicabil
deoarece este ştiut că limba, ca principal mijloc de comunicare, nu este un fenomen static, ci
dimpotrivă, dinamic. Aşadar, abordarea sincronică a unor fapte de limbă se realizează din
necesitatea de cercetare sau în scop didactic. Chiar şi sub aspect sincronic nu se poate vorbi
despre o limbă identică în situaţii de comunicare diferite (exemplu: domeniul ştiinţei,
administraţiei, sportului).
Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) şi de alte varietăţi stilistico-funcţionale, în
spaţiul românesc se vorbeşte o limbă care permite comunicarea fără dificultăţi între toţi
membrii societăţii. Această variantă care presupune caracteristicile generale întâlnite în toate
actele de vorbire şi aceleaşi referinţe de normă (de ordin fonetic, gramatical, lexical)
reprezintă o variantă standard (literară).
Supusă normei („convenţie prin care se instituie reguli de exprimare cultivată“) în
toate compartimentele, româna contemporană, ca variantă standard literară, este limba folosită
curent în scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca o variantă nespecializată.
Descrierea acestei variante ca sistem lingvistic propriu-zis presupune aspectul
sincronic, dar din perspectivă diacronică, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulări
şi modificări intervenite în timp. Studiul sistematic al acestei variante datează din 1950,
iniţiativa aparţinând academicianului Iorgu Iordan.
În lingvistica românească, studiul limbii române ca aspect sincronic, a intrat în atenţia
cercetătorilor în secolul XX. Aşadar, studiul limbii române contemporane are în vedere
descrierea sistemului funcţional al variantei literare standard sistem unitar, cu o structură
specifică, şi, totodată, cunoaşterea, interpretarea principiilor lui funcţionale (a normelor cu
cele mai frecvente abateri), precum şi evidenţierea principalelor tendinţe manifestate la
fiecare nivel în parte (fonetic, fonologic, lexico-semantic ş.a.m.d.).

Fonetica – concept şi caracteristici; semne diacritice. Sunetul articulat şi caracteristicile

lui; articulare şi audiţie
Fonetica, ca disciplină lingvistică, studiază unităţile fonice segmentale (şi
suprasegmentale) ca producere, recepţie, caracteristici fiziologice, acustice, modificări
produse prin influenţă în segmentul fonic şi combinaţiile de unităţi fonice. Ca unităţi
materiale, aceste unităţi fonice sunt componentele vorbirii, adică ale actului lingvistic, ca o
concretizare a elementelor sistematice specifice limbii române.
Studiul cu mijloace tehnice ale acestor aspecte reprezintă obiectul foneticii experimentale
(fonetică instrumentală).

Consideraţii fonetice propriu-zise asupra fenomenului lingvistic sunt prezente în

ştiinţa românească începând cu secolul al XIX-lea, chiar dacă în acest sens istoria lingvisticii
consemnează, pe drept cuvânt, şi contribuţia unor oameni de cultură din perioade anterioare.
În cele mai multe cazuri, până la 1780, pot fi identificate interpretări sau simple înregistrări
ale unor fapte de limbă motivate mai ales de un bun-simţ lingvistic şi spirit de observaţie.
Interesul pentru cunoaşterea sunetelor limbii române cunoaşte un curs ascendent.
Exceptând unele preocupări sporadice legate de un aspect sau altul (tipuri de pronunţie,

6
particularităţi zonale, asocieri cu sunetele din latină etc.), prima etapă în cercetarea propriu-
zisă a sunetelor din perspectiva unei metodologii ştiinţifice „se plasează înainte de 1921“ şi se
leagă de „cea mai veche descriere detaliată a sunetelor limbii române“, care este, se pare,
gramatica lui C. Diaconovici-Loga din 1822.
Pentru începuturile foneticii şi fonologiei româneşti importantă este însă activitatea lui
Iosif Popovici. Acesta publică în 1902 o cercetare de fonetică experimentală, în limba
franceză (Cercetări experimentale asupra unei pronunţări româneşti), iar în 1903, studiul
Pronunţie, fonetică şi scriere în care fonetica este definită ca „o ştiinţă despre formarea
sunetelor limbii“. Se marchează astfel două trăsături esenţiale: (1) caracterul de ştiinţă şi (2)
sunetul limbii ca obiect de studiu, menţinute în ştiinţa limbii până astăzi în diverse variante şi
cu diverse compliniri, după cum le atestă lucrări teoretice de strictă specialitate sau de interes
lingvistic mai larg, precum şi lucrări lexicografice româneşti.
Cele mai concise definiţii ale foneticii le întâlnim, cum e şi firesc, în dicţionare şi
enciclopedii (exceptând pe cele destinate special terminologiei lingvistice, cum este, de pildă,
Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, care oferă cele mai ample informaţii). În
dicţionare apărute în ultimul deceniu al secolului al XX-lea apare, în primul rând, menţiunea
de „ramură a lingvisticii“ (DG, DEP, DEX) sau, mai simplu, dar echivoc, „disciplină“ (DE).
Urmează precizări asupra obiectului de studiu prin formulări concise („studiază sunetele
limbii“, DEP) sau detalieri privind aspectele studiate: „producerea, transmiterea, audiţia şi
evoluţia sunetelor limbajului articulat“ (DG, DEP, DEX). O informaţie în plus apare doar în
DE unde se face referire şi la „structura acustică“ a sunetelor articulate. Practic, în nici o
lucrare, din cele de mai sus, nu se amintesc şi caracteristicile (specifice) sunetului articulat
datorate producerii şi audiţiei (adică cele articulatorii şi acustice), cu toate că sunetul, ca
unitate materială, constituie reperul foneticii.
Lucrările cu un profil teoretic, în funcţie de tema abordată şi de opţiunile autorului,
oferă posibilitatea unei informaţii mai bogate, în avantajul evident al lectorului, şi în acest caz
există însă, mai aproape de ceea ce ne interesează, diferenţe legate de soluţia redacţională
adoptată. Astfel, o accepţie concentrată (şi sumar formulată) poate fi dezvoltată apoi pe
parcursul mai multor pagini (RF) sau, dimpotrivă, întreaga informaţie aferentă conceptului
poate să fie pusă în limitele unei definiţii (mai mult sau mai puţin restrânse). Diferenţele, de la
un autor la altul, sunt date, pe de o parte, de numărul şi varietatea criteriilor, iar, pe de altă
parte, de aria noţiunilor asociate în conturarea acestui domeniu lingvistic, cum ar fi:
- caracterul de ştiinţă al foneticii (PS: 20, CL: 94)
- fonetica ca disciplină sau ramură a lingvisticii (VL: 136, IL: 51, ML: 12)
- fonetica ca domeniu sau studiu (fără alte precizări) (PL: 60, RF: 23)
- fonetica, ca definit, fără alte raportări (BL: 13, IM: 116, IVL: 76, TL: 5, HS: 161)
Sunetele, ca elemente fundamentale în constiuirea conceptului de fonetică, sunt
caracterizate din perspective diferite, uneori corelate, în care se detaşează: producerea, prin
actul de vorbire, apartenenţa la un cod anume, caracteristicile (de tip fizic, acustic şi
fiziologic), tipologia (vocale, consoane şi semivocale), regimul, în calitate de componente ale
unor unităţi specifice nivelelor integrante (cuvânt, propoziţie etc.) şi, nu în ultimul rând,
raportarea la fazele procesului de comunicare (cea articulatorie, acustică şi neuroceptivă).
Referiri constante, dar inegale ca informaţii, vizează relaţia fonetică – fonologie,
precizându-se diferenţele sau ceea ce au în comun şi motivându-se asocierea acestora din
perspectiva primului nivel de integrare al limbii (IVL: 71), numit şi nivel primar (TL: 5).
O proiecţie mai amplă asupra foneticii înseamnă şi o expunere mai consistentă, chiar şi în
formule lapidare, în care se regăsesc: caracteristici fiziologice şi fizice prin care se
individualizează sunetul ca unitate materială, nivelul unităţilor fonetice raportate la nivelul
general al limbii, asocierea segmentalului cu suprasegmentalul (IVL: 72, TL: 5), influenţe

7
reciproce dintre sunete în enunţ, valori funcţionale specifice fonologiei sau planul social de
manifestare (GL: 50) etc.
Definirea conceptului de fonetică reflectă similitudini, dar şi diferenţe, în ceea ce
priveşte cantitatea şi diversitatea informaţiilor oferite. În principiu, asemănările se leagă de o
accepţie mai restrânsă şi vizează sunetul interpretat prin prisma producerii, transmiterii şi a
recepţiei acestuia, iar deosebirile acoperă o arie mai largă în care, de la caz la caz, se pot
distinge:
- marcarea valorii de fonem (ca valoare funcţională);
- combinaţii în segment (cuvânt, enunţ) şi modificări fonetice;
- asocieri cu celelalte sisteme ale limbii (gramatical, lexico-semantic);
- determinarea statutului lingvistic, ca domeniu, disciplină, ramură etc.;
- corelarea celor două coduri specifice comunicării cu ajutorul limbii (codul oral şi
cel grafic);
- interferenţa lingvisticii cu sfera extralingvisticii (comunicarea având, prin
excelenţă, un caracter social);
- proiectarea pe coordonata temporală, individualizându-se în mod expres diacronia,
aspectul sincronic fiind, probabil, de la sine înţeles;
- evidenţierea modalităţilor tehnice de analiză (ca fonetică experimentală).
Varietatea unor astfel de abordări în definirea foneticii reflectă, practic, linia urmată de
cercetările asupra sunetului articulat, linie surprinsă succint de Andrei Avram: „ramura
lingvisticii numită, în general, fonetică poate fi considerată astăzi un ansamblu de discipline“.
Studiul sunetului articulat poate fi realizat din mai multe puncte de vedere. De
exemplu:
- dacă se are în vedere modul de realizare şi posibilităţile de evidenţiere a sunetelor se distinge
o fonetică fiziologică (articulatorie), respectiv o fonetică experimentală (instrumentală).
- dacă avem în vedere fazele din istoria limbii, se distinge o fonetică diacronică, una
sincronică, iar în funcţie de conţinutul informaţiei şi de numărul de limbi la care se face apel,
se distinge o fonetică specială şi o fonetică generală.
- dacă se are în vedere scopul urmărit, se distinge o fonetică teoretică, iar dacă se vizează un
aspect concret, se distinge o fonetică practică (vezi logopedia = educaţia vorbirii).
- dacă avem în vedere nivelurile limbii, se distinge o fonetică lexicală (numai studiul
sunetelor la nivelul cuvântului), o fonetică a enunţului, cu varianta fonetică sintactică.
Prin specificul ei, fonetica are tangenţe cu alte ştiinţe, precum psihologia, fizica,
anatomia, acustica etc. La rândul ei, fonetica, după cum s-a văzut, este necesară în domenii
nelingvistice (actorie, teatru, canto etc.).
Fonetica poate fi caracterizată în funcţie de domeniile implicate în obţinerea sunetului
articulat. Astfel, dacă se are în vedere aparatul articulatoriu în ansamblul lui, se vorbeşte de o
fonetică articulatorie. Dacă se urmăreşte efectul auditiv, se distinge o fonetică acustică, iar
dacă se are în vedere perceperea mesajului transmis (adică concretizarea sunetelor în
impulsuri nervoase şi recunoaşterea propriu-zisă a mesajului) se vorbeşte de o fonetică
neuroceptivă.

Semne diacritice (pentru transcrierea fonetică)

# indică pauza interlexicală (intermorfematică sau intersilabică);

[ ] notează transcrierea fonetică;
/ / notează valoarea fonematică (fonologică);
.
deasupra unei litere, care notează o vocală, marchează palatalizarea acesteia, de ex.
.
[a ];
8
º deasupra unei litere, care notează o vocală, marchează labializarea acesteia, de ex. [a]
şi la umărul unei litere care notează o consoană indică labializarea acesteia, de ex. [l ]
sub o literă, care notează o vocală sau o consoană, indică asurzirea (totală sau parţială)
º
a acestui sunet, de ex. [ă, l, m, n];
' la umărul unei litere, care notează o consoană, indică palatalizarea acesteia, de ex. [p',
t'];
+ sub literele care notează o consoană nazală, indică ocluziunea lor incompletă, de ex.
[m, n];

Rezumat

Plecând de la distincţia lui Saussure între formă şi substanţă putem vedea că limba
este codul, sistemul de semne pe care îl posedăm cu toţii la nivel mintal, iar vorbirea este
planul material, concret, actual al limbajului, procesul de comunicare în limba vizată.
Limba română contemporană este o unitate în diversitate. Ea permite comunicarea
între toţi vorbitorii ei, indiferent de variaţia diatopică, diacronică, diastratică, diafazică şi
diamezică. Ea nu este un construct teoretic, ci o entitate reală de natrură ideală.
Numim fonetică o serie de preocupări asupra domeniului fono – audio purtate din
perspectivă substanţială.
Perspectiva formală aparţine fonologiei.

9
Set de întrebări, teme de reflecţie, exerciţii pentru învăţare independentă şi completarea
critică şi activă a cunoştinţelor din suportul de curs

1) Care crezi că este cea mai importantă activitate umană? Din ce punct de vedere?

2) Cum e posibil ca „ceva” din mintea ta să ajungă în mintea celuilalt?

3) Poţi stabili o diferenţă între comunicare şi transfer de informaţie?

4) Care sunt cele două căi prin care „luăm act” de realitate? Exemplifică. Care din ele
este mai importantă pentru cunoaştere? Care prezintă un interes mai mare din punctul de
vedere al comunicării? Ce raport există între cele două căi?

5) Te-ai aflat vreodată în preajma unui ornitorinc? Dar a unui dinozaur? Un inorog?
De unde ştii cum „arată”? Ai văzut sistemul solar? Dar un atom de carbon? Ce deosebiri şi,
mai ales, ce asemănare există între respectivele situaţii?

6) Compară obiectele discutate mai sus cu „clădirea centrală a Universităţii din

Craiova” din punctul de vedere al experienţei tale.

7) Cum se numeşte obiectul prin intermediul căruia o anumită parte din realitate
(aflată în afara „ariei de acoperire” a simţurilor tale) îţi devine cunoscută?

8) Într-o accepţie generală, de lucru, cum poate fi definit semnul?

9) De câte elemente este nevoie pentru a formula o definiţie?

10) Pornind de la opoziţia concret – abstract, obiectul substituit ce caracteristică

trebuie să aibă? Poate aparţine oricăreia dintre cele două clase? Exemplifică. Gândindu-te că
acesta „trebuie” substituit, reprezentat etc. pentru a ajunge în conştiinţa cuiva, ce poţi spune
despre caracteristica lui preponderentă? Când este concret, de ce ar trebui să fie substituit?

11) Obiectul care substituie este concret sau abstract? Explică. Exemplifică.

12) Găseşte o „întrebuinţare” următoarei schematizări şi explic-o:

O1 → O2
13) Ce crezi că înseamnă semioză?
14) Explică următoarea corespondenţă:

O1 semnificant
↓ SL = ---------------
O2 semnificat

15) Ce înseamnă că semnul lingvistic (SL) este biplan?

16) Află la ce se referă şi explică „metafora foii de hârtie”.

17) Pornind de la structura lor încearcă să găseşti o motivare (relativă) a termenilor

semnificant şi semnificat.

10
 18) Ce crezi că înseamnă planul expresiei şi planul conţinutului? Stabileşte o
corespondenţă cu termenii semnificat şi semnificant. Cele două perechi de termeni sunt
echivalente, se suprapun „perfect” ca semnificaţie? Încearcă să stabileşti un raport între ele, în
funcţie de gradul de generalitate.

19) Fixează două accepţii ale termenului expresie.

20) Fie un cub din lemn, altul din piatră, din plastic, unul cu latura de 10 cm., altul cu
latura de 0,5 m, „gol” pe dinăuntru, din sticlă masivă sau doar cu laturile de sârmă. Sunt toate
aceste obiecte cuburi? Ce raport există între ele şi cub? Ce este definitoriu pentru cub şi care
caracteristici, din cele de mai sus, sunt irelevante?

21) Cum comentezi afirmaţia: „limba este formă şi nu substanţă”?

22) Cele două planuri, expresia şi conţinutul, sunt izomorfe? Explică.

23) Presupune că ai auzit alaltăieri vreo cinci persoane diferite rostind, în diverse
situaţii, [kasă]. Ieri ai auzit de mai multe ori rostindu-se [kasă]. Probabil vei auzi şi mâine etc.
După cum e uşor de sesizat, vorbitorii respectivi nu rostesc la fel: unul era copil, altul adult cu
o voce mai „groasă”, o femeie cu o voce „subţire”, cineva era obosit şi abia se auzea, altă dată
abia ai auzit cuvântul la televizor unde vorbeau mai mulţi în acelaşi timp, la telefon etc. De ce
toate aceste rostiri „îţi aduc în minte acelaşi lucru”?
În afară de ideea de „casă”, există ceva în mintea ta care „corespunde” respectivelor
rostiri? Cum poţi numi acel „ceva” şi în ce raport se află cu oricare din rostirile particulare,
trecute şi viitoare?

24) Ce asemănări şi ce deosebiri există între cele două imagini, din punct de vedere
fizic şi din punct de vedere funcţional?

25) Semnificantul este de natură fizică sau psihică? Explică.

26) Putem vorbi de un semnificant grafic? Dar de altă natură? Exemplifică.

27) Rostirea [kasă] îţi actualizează o anumită casă? Cum poţi numi (ca tip) „entitatea”
care îţi apare în minte? Are tot timpul o „înfăţişare”? Este obligatoriu să apară o imagine?
Imaginea, este ea aceeaşi cu ceea ce apare în mintea oricăruia dintre colegii tăi? Explică.
Cuprinde imaginea caracteristici ale caselor văzute de tine? Cum se numeşte ea? Dacă există
diferenţe, de ce toţi vorbitorii de limbă română înţeleg „acelaşi lucru” prin [kasă]? Cum poate
fi definit semnificatul?

28) Stabileşte o ierarhie între termenii următori şi enunţă un criteriu: reprezentare,

concept, percepţie, senzaţie.

29) Ce raport există între semnificat şi concept?

30) Conceptul şi gândirea au un caracter subiectiv sau obiectiv? Fixează mai întâi o
accepţie „de lucru” pentru termenii subliniaţi.

11
 31) Există conţinuturi de conştiinţă nesemnificate? Dar „vorbe goale”?

32) Reflectează asupra unor posibile limite ale comunicabilităţii prin limbă. Care este
natura a ceea ce uneori nu putem comunica?

33) Aprofundează problema raportului dintre gândire şi limbă. Explică şi exemplifică.

34) Comentează afirmaţia: „gândirea este o masă amorfă pe care limba o

structurează”.

35) Explică şi exemplifică următoarea schematizare:

substanţa expresiei
forma expresiei
----------------------------------
forma conţinutului
substanţa conţinutului

36) Cum comentezi afirmaţia „cuvântul câine nu muşcă”?

37) Poţi spune că fumul este semn pentru „foc”? Dar fulgerul pentru „tunet”? Ce „îţi
spun” adânciturile de forma unui pantof, alternând stângul cu dreptul, într-un strat de zăpadă?
Ce sunt urmele?

38) Din formularea „fata de la pagina 5” înţelegi că în ziarul respectiv vei găsi o fată?
Dar ce? Când te afli în faţa unei icoane şi îţi faci cruce, se poate spune că te închini la icoană
sau că te închini la Dumnezeu? Teritoriul ţării noastre are forma unui buchet de flori? Să
zicem că desenezi o casă pe tablă şi la întrebarea „Ce este aceasta?” un copil răspunde: „O
urmă de cretă pe tablă.” Cum ţi se pare răspunsul? De ce? Ce sunt fotografiile, desenele?

39) „Te nimereşti” în mijlocul unei partide de şah. Observi că pe tablă se află o
bucăţică de cretă. Fără să vezi piesele „luate”, vei şti ce piesă substituie? Ce este ? Dar

? Dacă nu ştii sau nu afli de undeva, ai putea să îţi dai seama ce semnifică?

40) Consideră cele trei categorii de fapte discutate mai sus din următorul punct de
vedere: este sau nu este nevoie să ţi se spună ce înseamnă respectivul obiect.

41) Explică diferenţa între relaţia semiotică naturală şi cea convenţională.

42) Stabileşte o corespondenţă între cele trei categorii de semne discutate mai sus şi
termenii: indice, simbol, icon. Încearcă să defineşti fiecare tip de semn.

43) Ce tip este specific limbii? Celelalte categorii sunt reprezentate la nivelul limbii?
Exemplifică.

44) Ce diferenţă se poate stabili între următoarele trei semne: au!, ai râgâit!, vine!?

45) Ce înseamnă „arbitrariul semnului lingvistic”? Exemplifică.

12
 46) Stabileşte o diferenţă între arbitrar şi convenţional.

47) Dă exemplu de semn manifestat în situaţii izolate: este utilizat în situaţii de

comunicare restrânse şi de către puţini utilizatori iar înţelegerea şi utilizarea lui nu depinde de
alte semne.

48) Fie trei semne: culoarea roşu cu semnificaţia „nu traversa pentru că rişti să fii
accidentat”, galben „atenţie, se schimbă culoarea” şi verde „poţi trece”. Reflectează asupra
următoarelor aspecte:
a) roşul înseamnă interdicţie în sine, izolat, fără raportare la altceva?
b) roşul semnifică interdicţie dintotdeauna, în mod „natural”? A fost nevoie să
învăţăm sau reacţia noastră este „înnăscută”?
c) dacă roşul ar apărea câteodată mai puţin intens, să zicem asemănător cu portocaliul,
în situaţia dată, ce importanţă ar avea acest fapt?
d) ce poţi spune despre existenţa semnelor din două puncte de vedere: absolut şi
relativ?

49) Cum poţi defini cuvântul tânăr? Explică necesitatea unei raportări, a unei relaţii.

50) Cum poţi explica faptul că verdele ne trezeşte uneori în minte ideea de
permisiune?

51) Fie două ansambluri (de elemente): mulţimea oamenilor din gara Craiova, pe data
de 05. 02. 2007, ora 16.00 şi mulţimea jucătorilor F. C. Universitatea Craiova în meciul cu
Dinamo Bucureşti, disputata ieri şi încheiat cu scorul de 5-0. Ce asemănări şi ce diferenţe
există între cele două ansambluri? Ce relaţii există între elementele fiecărui ansamblu?

52) Cum poţi defini termenul sistem?

53) Află la ce se referă şi explică „metafora tablei de şah”.

54) Exemplifică faptul că semnele există, de obicei, ca elemente ale unui sistem.

55) Ce accepţie poţi da termenilor cod şi limbaj?

13
 Unitatea de învăţare II

Obiective:
- studenţii vor defini şi caracteriza sunetul articulat;
- studenţii vor surprinde caracterul formal al fonologiei;
- studenţii vor enumera şi explica trăsăturile sunetului articulat;
- studenţii vor intui procesul fonaţiei, de la plămâni până la cavitatea bucală;
- studenţii vor diferenţia vocalele de consoane, din punct de vedere material: acustic şi
fiziologic;
- studenţii vor descrie fonemele limbii ca fascicule de trăsături distinctive;
- studenţii vor enumera, defini şi explicita fiecare serie alofonică.

Tematică:
Curs 4. Fonologia. Sunet. Sunet articulat. Caracteristicile sunetului articulat
Curs 5. Emiterea sunetelor vorbirii. Vocale şi consoane. Caracteristici articulatorii şi acustice.
Curs 6. Fonem şi trăsături distinctive. Alofone vocalice şi consonantice.

Timp de lucru alocat: 5 ore

Bibliografie minimală:

BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-RUXĂNDOIU,

LILIANA, MANCAŞ, MIHAELA, PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Dicţionar
general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EŞ, 1997.
BOULAKIA, GEORGES, Unităţi nesemnificative în Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer,
Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996, p.
250-263.
COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia,
Bucureşti, EDP, 1985.
DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică şi ortografie, Craiova, Universitaria, 2007.
HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou
îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP,
1978.
NEGOMIREANU, DOINA, Limba română contemporană. Fonetică şi fonologie. Noţiuni
generale, Craiova, Editura Universitaria, 2003.
PETROVICI, EMIL, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL XII, 1956, p.1-18.
PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994.
ROSETTI, AL., LĂZĂROIU, AURELIAN, Introducere în fonetică, Bucureşti, EŞE, 1982.

14
TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunţării în contrast cu germana şi engleza,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.
TĂTARU, ANA, Dicţionar de pronunţare a limbii române − Romanian Pronouncing
Dictionary − Rumäniches Aussprachewörtebuch, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura
Clusium, 1999.
TOMA, ION, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Bucureşti,
Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2000.
TURCULEŢ, A., Trăsăturile distinctive ale fonemelor limbii române standard, în LR XXXI,
1982, nr.6, p.496-504.
VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române, Bucureşti, EŞ,1965.

***

Fonologia
Abordarea sunetelor sub aspect funcţional reprezintă obiectul fonologiei. Aceasta este
o perspectivă de ordin lexical (enunţ), în care se distinge fiecare paradigmă la nivelul clasei de
semne reprezentate. În consecinţă, unitatea de referinţă nu mai este sunetul material, ci
sunetul funcţional, fonemul.
Acesta nu e identic cu un sunet anume din pronunţia lui, ci reprezintă ansamblul
trăsăturilor comune ale aceluiaşi sunet prezente în toate realizările sale concrete posibile, ca
variaţie individuală şi ca unitate în contextul altor segmente (sunete vecine care alcătuiesc un
enunţ).
Ţinând seama de raportul dintre sunete, la nivelul enunţului se disting două mari
categorii:
- sunete echivalente, care reprezintă variante ale aceleiaşi unităţi, numite şi sunete
reale;
- sunete neechivalente, care reprezintă variante ale unor unităţi fonice diferite,
sunete-tip.
În esenţă, echivalenţa nu duce la diferenţierea unor cuvinte, în timp ce nonechivalenţa
realizează cel puţin o distincţie, adică o diferenţiere semantică. În consecinţă, a stabili dacă
două segmente fonice nu sunt echivalente trebuie demonstrat că ele nu sunt în distribuţie
complementară, adică contrastează şi comută în toate situaţiile sau numai în unele. Dacă două
segmente fonice sunt varietăţi ale aceleiaşi unităţi, ele se găsesc în distribuţie contrastivă fără
a exista şi un raport de comutare.
Aşadar, prin distribuţie şi comutare trebuie diferenţiate sunetele cu valori funcţionale,
altfel spus, situaţia în care o schimbare în planul expresiei contribuie sau nu la o modificare în
planul conţinutului, adică la diferenţierea unor cuvinte sau forme gramaticale ale aceluiaşi
cuvânt.
Această diversitate nu este înregistrată în mod obişnuit de vorbitor şi, ca urmare, la
acest nivel de diferenţe nu se vorbeşte de elemente cu rezonanţă fonică. Ţinând seama de
posibilele contexte fonice, se disting mai multe tipuri de relaţii:
- raportul de conjuncţie (relaţie) indică coexistenţa unor sunete în acelaşi spaţiu
fonic. Exemplu: rac (r + a + c).

15
- raportul de disjuncţie (corelaţie) indică situaţia în care 2 unităţi fonice pot avea
alternativ aceeaşi relaţie. Exemplu: cor / dor (în cazul lui c).
Aceste tipuri de raporturi, la rândul lor, pot fi de:
- interdependenţă, când unul presupune pe celălalt şi invers;
- dependenţă, când unul presupune pe celălalt, dar nu şi invers;
- constelaţie, când nici unul nici celălalt nu se presupun reciproc.
La nivelul semnului lingvistic se observă şi un alt tip de raport, fundamental în
comunicare, şi anume, de comutare. Când unei corelaţii din planul expresiei îi corespunde
una în planul conţinutului, cele două unităţi corelative din planul expresiei sunt în raport de
comutare.
În lanţul sintagmatic, unitatea fonică poate contracta relaţii cu unităţi vecine
(anterioare şi posterioare). Totalitatea unităţilor posibile în vecinătatea poziţiei unei unităţi
date reprezintă distribuţia acesteia sau contextul ei (= context fonic).
Din acest punct de vedere, este important ca fiecărei unităţi fonice cu relevanţă
funcţională să i se determine clasa de distribuţie, adică totalitatea compatibilităţilor
combinatorii şi, simultan, totalitatea restricţiilor.
Ţinând seama de raportul conjuncţie şi disjuncţie, distribuţia poate fi:
- distribuţie contrastivă (două sau mai multe segmente care pot apărea în aceeaşi
poziţie): cor/dor.
Pentru un sunet dintr-un cuvânt se foloseşte termenul de segment fonic simplu, iar
pentru cuvânt, segment fonic complex.
- complementară (două sau mai multe segmente fonice care se exclud din toate
poziţiile: în locul lui [a] palatalizat din cuvântul chiar [k'ar], adică după o consoană palatală
nu poate apărea un [a] labializat, [a].
- defectivă sau lacunară (două sau mai multe segmente fonice care nu contrastează
şi nu comută în toate poziţiile posibile): [s, r] contrastează înainte de vocală, după pauză, iar
înainte de consoană, după pauză [r] nu poate apărea, dar [s], da.

Sunet. Sunet articulat

Sunetul (în general sau sunetul articulat) reprezintă vibraţia particulelor unui mediu
elastic, care produce o senzaţie auditivă. Vibraţia se realizează după un anume mod datorat
sursei. Aceasta înseamnă că particularităţile vibraţiei sunt dependente direct de
particularităţile sursei (ex.: mărime, material, formă).
Sub aspect acustic, în general, se face distincţie între sunetul muzical, vibraţie regulată
şi periodică, şi zgomot, ca vibraţie neregulată şi neperiodică.
Sub aspect mecanic (fizic), sunetul (= semnalul acustic) se raportează la oscilaţiile
unui corp (= sursa) şi la alternanţa zonelor dense şi rarefiate de aer din jurul sursei care
vibrează. Aşadar, din punct de vedere fizic, sunetul reprezintă o vibraţie de aer, unda sonoră
rezultată în urma mişcării progresive a particulelor de aer.
Faţă de acest tip de sunet, sunetul articulat beneficiază de o sursă particulară (=
organele vorbirii), iar ca sunet vorbit, acesta ia naştere prin vibrarea coardelor vocale la care
se adaugă o anumită presiune în funcţie de modul în care organele produc sunetul, forma
undei rezultate fiind una complexă.
Unda sonoră a sunetului articulat se prezintă ca o oscilaţie de formă sinusoidală,
formată din mai multe vibraţii. Curentul de aer folosit în articulare, adică în fonaţiune, se
numeşte curent de aer fonator (caf).
Fonaţia este un mijloc al vorbirii şi al cântatului.
*Cântecul (ca succesiune de sunete) se produce prin variaţiile de înălţime ale vocii
(umane) având diverse registre (specifice femeilor, bărbaţilor şi copiilor), de exemplu: alto
16
(între sopran şi tenor), bas (= vocea bărbătească cea mai gravă), bariton (între tenor şi bas),
soprană (= cea mai înaltă voce de femeie sau de copil), tenor (= cea mai înaltă voce
bărbătească).

Caracteristicile sunetului articulat

Sunetul articulat beneficiază de caracteristici fiziologice şi caracteristici acustice
(vezi producerea).
Frecvenţa reprezintă numărul de vibraţii pe secundă. Un număr mare de vibraţii
indică o frecvenţă înaltă, iar un număr redus o frecvenţă joasă.
Vibraţia corpului (sursă), în ansamblul lui, indică aşa-numita frecvenţă fundamentală, ca cea
mai de jos frecvenţă în actul de articulare. Simultan, prin vibraţia părţilor corpului apar aşa-
numitele armonice, ca frecvenţe mai înalte. În distingerea sunetelor vorbirii are importanţă
tocmai deosebirea dintre frecvenţa fundamentală (numită şi ton fundamental, supraton) şi
armonice.
Timbrul (vocalic) depinde simultan de felul sursei, de cavitatea rezonatoare şi de
numărul şi intensitatea armonicelor (altfel spus, depinde de forma vibraţiei, de forma
rezonatorului).
Frecvenţa unei vibraţii cu perioada de o secundă se numeşte ciclu de vibraţie (hertz).
Urechea umană percepe vibraţii între 16 şi 20000 de hertzi.
Frecvenţa este mai mare (tonul mai înalt, sunetul mai acut) cu cât contracţiile coardelor vocale
sunt mai intense.
Amplitudinea vibraţiei depinde de cantitatea de energie consumată la producerea
sunetului la nivelul laringelui.
Intensitatea sunetului este mai mare cu cât energia articulatorie este mai mare.
Rezonanţa defineşte capacitatea unui obstacol de a reacţiona la vibraţiile unei surse,
altfel spus, de a intra în vibraţii din cauza undei propagate de o sursă. Un obstacol poate
diminua intensitatea vibraţiilor, dar poate să le şi amplifice, preluând unda la care se adaugă
vibraţia proprie. În situaţia actului de vorbire (a sunetelor articulate), sursa o reprezintă
coardele vocale, iar efectul de rezonanţă se produce pe traiect.
Vibraţia de la nivelul laringelui este preluată de faringe ca prim rezonator după
laringe, apoi este preluată de cavitatea bucală. Alături de aceasta din urmă este şi rezonatorul
nazal, imobil, faţă de cavitatea bucală, care este mobilă.
În română, cavitatea nazală intervine doar printr-o trăsătură de articulare în cazul a două
sonante, [m, n], şi nu aduce valori fonematice propriu-zise. În consecinţă, timbrul (culoarea
sunetului) care permite diferenţierea sunetelor în funcţie de rezonatorul bucal este aşa-numitul
timbru oral.
Timbrul care permite diferenţierea în funcţie de rezonatorul nazal este timbrul nazal.
Timbrul se referă cu deosebire la vocale, fiind marcat de locul acestora de articulare.
De aici şi tipologia timbrului. De pildă, se distinge un timbru palatal, velar etc.
Durata sunetului este o caracteristică dependentă direct de timpul de vibraţie a sursei;
în cazul sunetelor articulate, sursa o reprezintă coardele vocale. Cu cât vibraţia este mai lungă,
cu atât durata sunetului emis este mai mare. Durata sunetului este indicată şi în ceea ce se
numeşte ritm = periodicitate de producere a sunetului şi care este specific fiecărei limbi.
Sub aspect funcţional, adică fonologic, durata nu reprezintă o caracteristică pentru
limba română, comparativ cu alte limbi (cf. latina, engleza), unde vocala scurtă şi vocala
lungă sunt foneme diferite.
Aşadar, principalele caracteristici ale sunetelor, cu implicaţii în actul de vorbire sunt:
înălţimea, intensitatea, timbrul şi durata. Acestea se raportează la frecvenţa sunetului, la
periodicitate, la amplitudine şi rezonanţă.

17
 Astfel, în funcţie de înălţime, sunetele pot urma gradual o scară de la acut la grav
(înalt-jos).
În funcţie de intensitate, sunetele sunt intense (puternice), cu amplitudine mare şi
nonintense (slabe), cu amplitudine mică.
Intensitatea depinde de amplitudinea vibraţiilor, care la rândul ei este influenţată de cantitatea
de energie folosită la producerea sunetului şi de spaţiul de rezonanţă.
Valorile de intensitate apar evidente în cazul vocalelor accentuate.

Emiterea sunetelor articulate

Vorbirea constituie un proces complex, un rezultat al activităţii de corelare a unor
zone senzoriale şi zone motorii cerebrale corticale, aparţinând sistemului nervos central.
Articularea se produce pe traiectul respiraţiei (ca expiraţie) de la plămâni până la ieşire
(pe nas, în mod obişnuit, ca respiraţie) pe gură (şi, uneori, parţial şi pe nas). Mecanismul
propriu-zis al fonaţiei se produce doar în porţiunea cuprinsă între laringe şi cavitatea bucală,
primul ca sursă şi ultima parte ca loc esenţial de articulare, prin dirijarea cafului în anumite
puncte (şi zone), ceea ce le conferă anumite trăsături fiziologice care le individualizează.
Presiunea realizată de muşchii respiratori determină trecerea aerului expirat din
plămâni prin bronhii şi apoi prin trahee, ajungând în partea ei superioară, laringele.
*Dimensiunile laringelui suferă modificări în funcţie de vârstă. Există şi diferenţe
legate de sex.
Faringele este un organ tubular, cu o formă de piramidă triunghiulară trunchiată şi cu
baza mare în partea superioară, fiind o componentă principală a fonaţiei.
*Omul nu dispune de un organ unic şi specializat în producerea sunetelor articulate
(precum ochiul pentru văz, nasul pentru miros ş.a.m.d.).
Cavitatea laringelui este alcătuită din trei zone principale: vestibulul laringelui, glota
şi cavitatea infraglotică (porţiunea inferioară dintre glotă şi trahee).
Glota, prin formaţie anatomică, are rol şi în respiraţie şi în fonaţie.
Componentele importante sunt plicele vocale sau coardele vocale (două) şi alte două
plice vestibulare, situate deasupra coardelor vocale.
Coardele vocale au marginile mediale orientate unele spre celelalte, spaţiul cuprins
între cele două coarde vocale fiind aşa-numita fantă glotică.
*Coardele sunt mai lungi la bărbat; fanta glotică diferă şi ea în funcţie de vârstă şi sex.
În timpul respiraţiei coardele vocale se depărtează, iar în fonaţie se apropie.
Baza mare a laringelui are un orificiu mai mare prin care acesta comunică cu
faringele. Închiderea acestui orificiu în timpul deglutiţiei se realizează cu epiglota, care în
mod obişnuit, fiind inertă, coboară sub greutatea bolului alimentar.
Laringele reprezintă nu numai prima sursă în producerea sunetelor articulate, ci şi
primul rezonator.
Vibraţiile coardelor sunt produse de trecerea aerului şi de stimuli nervoşi care
comandă modificarea frecvenţei vibraţiilor. Coardele pot fi întinse sau relaxate, apropiate sau
îndepărtate.
Vibraţiile sunt mai ample în plan orizontal decât în plan vertical, iar aerul este expulzat
prin lărgirea orificiului dintre ele, în fluxuri succesive. Trecerea curentului de aer prin acest
pasaj produce o condensare a aerului care se transmite ascendent. Astfel, în spate se creează
un vid care apropie coardele vocale. Un nou flux de aer produce o nouă îndepărtare a
coardelor şi procesul se repetă.
*La nivelul laringelui nu există încă sunete articulate. Acestea se disting:
- printr-o anumită intensitate, dependentă de presiunea aerului expirat, adică de forţa
acestuia;

18
- prin înălţime, dependentă de gradul de contracţie a coardelor;
- prin timbru, dependent de rezonatorii laringelui (ceea ce presupune structura acestuia);
- prin durată, care depinde de timpul de vibraţie a coardelor vocale.
De la nivelul laringelui, caful ajunge în cavitatea faringiană. Faringele are forma unei
pâlnii fără perete anterior şi cu baza în partea superioară. În acest punct se întâlneşte calea
respiratorie cu cea alimentară.
*În timpul alimentaţiei, trecerea spre fosele nazale şi spre laringe se închide.
Faringele are rol de rezonator în articulaţie şi este legat de cavitatea bucală prin aşa-
numitul vestibul faringian (= un coridor musculo-membranos delimitat de baza limbii), partea
liberă a palatului moale şi arcurile palatine de la baza uvulei (= luetă, omuşor).
Uvula este o prelungire de formă conică (10-20 mm lungime), având baza în
continuarea vălului palatin şi vârful îndreptat spre limbă. În stare de repaus, omuşorul stă
culcat pe muşchiul lingual. Vălul palatin (= palatul moale) formează partea superioară a
cavităţii bucale.
Curentul de aer ajuns în acest punct poate fi dirijat spre cavitatea nazală prin coborârea
vălului pe rădăcina limbii sau, dimpotrivă, poate fi dirijat spre cavitatea bucală, prin ridicare.
Poziţia intermediară a vălului imprimă sunetului articulat în cavitatea bucală un timbru
nazal. De asemenea, vălul poate vibra în cazul articulării unor sunete în zona posterioară a
cavităţii bucale, imprimând sunetului anumite vibraţii (de pildă, consoana [r], o apico-dentală
vibrantă poate fi articulată şi ca o uvulară vibrantă).
Cavitatea bucală este locul în care se produce articularea propriu-zisă a sunetelor. În
acest act, participă, în proporţii diferite:
- cele două buze (labiile)
- maxilarele (un maxilar superior, fix şi un maxilar inferior, mobil)
- dinţii
- muşchiul lingual (= limba), mobil doar parţial, în partea din faţă, vârful (= apexul)
acestuia având un rol important în determinarea locului de articulare
- bolta palatului (în partea superioară a maxilarului fix); în articulare sunt definitorii:
 regiunea anterioară (dentală şi alveolară)
 regiunea mediană (palatul propriu-zis)
 regiunea posterioară (= velară)
Cavitatea bucală, în ansamblul ei, reprezintă un important rezonator, mărimea (şi
inclusiv constituţia ei anatomică) fiind determinantă sub aspect acustic.
Articularea sunetului constă dintr-o modelare a curentului de aer, dirijat din faringe,
în cavitatea bucală.
Fiecare sunet articulat reprezintă o consecinţă a unor mişcări efectuate de organe mobile,
numite şi active (labiile, maxilarul inferior, muşchiul lingual şi uvula) spre anumite puncte din
zona cavităţii bucale, numite loc de articulare (= punct de articulaţie).
*În limbă nu sunt epuizate toate posibilităţile de realizare a locurilor de articulare.

Vibraţiile sonore emise prin articulare se propagă în aer ca mediu elastic, ajungând în
ureche. Fenomenul audiţiei presupune receptarea undei sonore sub forma mesajului. În
urechea interioară, aceste unde trec în codul sistemului nervos urmând momentul identificării.
Aşadar audiţia presupune: receptarea undelor sonore, transformarea lor în impulsuri
nervoase, identificarea şi recunoaşterea lor în virtutea sistemului care decodează (ceea ce a
fost codat de către emiţător), sunetele prezentându-se ca unităţi numite vocale, consoane,
semivocale.
Cu cât energia de emisie a sunetului este mai mare, cu atât audiţia este mai intensă.
Termenii de „vocală“ şi „consoană“ apar uneori cu accepţii diferite, când sunt folosiţi
şi în fonetică şi în fonologie. Dacă sub aspect fonetic, accentul se pune pe tipul de ton, sub

19
aspect fonologic, accentul se pune pe funcţia lor. Astfel, vocala reprezintă centrul silabic în
timp ce consoana nu poate avea această funcţie, fiind un satelit. Funcţia vocalică este realizată
în anumite limbi şi de sonante.
De asemenea, valoarea unor elemente vocalice şi consonantice diferă şi la nivelul
diftongilor (vezi, de pildă, interpretarea semivocalelor ca semiconsoane sau chiar consoane).
În general, în fonetică se utilizează şi termenii vocoid / contoid, iar în fonologie, vocală /
consoană.
Ţinând seama de caracteristicile acustice şi fiziologice ale sunetelor articulate (=
sunetele vorbirii), în limba română distingem: vocale, consoane şi semivocale (numite de
unii lingvişti semiconsoane).

Vocale şi consoane (caracteristici articulatorii). Vocale şi consoane (caracteristici

acustice)
Vocalele:
- sunt sunete (= segmente acustice) cu structură regulată, având vibraţii periodice (adică sunt
tonuri); în emiterea lor nu apare în cale nici un obstacol; fiecare vocală este o stare;
- sunt sunete orale, curentul de aer fonator fiind dirijat spre cavitatea bucală; dirijarea aerului
şi spre fosele nazale le imprimă o nazalitate care în limba română nu are valoare distinctivă;
*Toate vocalele limbii române pot fi articulate şi nazal fără modificări distinctive
(= cu valoare fonematică).
- au rol de centru silabic şi pot primi accent; sunt mai audibile decât consoanele;
- varietatea vocalelor se motivează prin modificările rezonatorului bucal ca spaţiu de
rezonanţă final (şi inclusiv ca mărime).
Vocalele limbii române cu valori distinctive sunt caracterizate prin grad de apertură,
loc de articulare şi participare sau nu a labiilor.
Criteriul aperturii distinge trei serii de vocale:
- deschise : [a] – singura vocală şi, ca urmare, cea mai deschisă
- medii (semideschise sau semiînchise): [e, ă, o]
- închise: [i, î, u]; vocala [i] este cea mai închisă, articulându-se cu cel mai mic
spaţiu de eliminare a cafului.
În funcţie de locul de articulare se disting, de asemenea, trei serii:
- anterioare: [e, i]
- centrale: [a, ă, î]
- posterioare: [o, u]
Participarea sau nu a labiilor distinge două categorii de vocale:
- fără participarea labiilor (acestea fiind majoritare): [e, i, a, ă, î]
- cu participarea labiilor: [o, u]
*Termenul labial, folosit în caracterizarea vocalelor, indică f o r m a rotunjită pe care o iau
cele două buze, în timp ce în caracterizarea consoanelor, termenul indică f o l o s i r e a
buzelor în realizarea obstacolului.

Consoanele:
- sunt sunete (= segmente acustice) în producerea cărora curentul de aer întâmpină obstacole
(diferite), ceea ce produce anumite z g o m o t e ; fiecare consoană, din cauza obstacolului,
reprezintă o schimbare, ceea ce presupune o realizare în timp;
- nu pot primi accent şi, în consecinţă, nu pot constitui silabe decât alături de vocale.
O categorie puţin distinctă o reprezintă cea a sonantelor [l, m, n, r], consoane care, pe
lângă caracteristicile specifice de zgomot au şi tonuri întâlnite în producerea vocalelor.

20
 În articularea consoanelor se disting trei faze: (a) punerea în poziţie, ca implozie, (b)
ţinuta şi (c) eliberarea cafului ca explozie.
Particularităţile fiziologice şi acustice individualizează consoanele şi ca realizări cu
valori fonematice, definitorii pentru consoanele sistemului fonematic românesc fiind:
a) modul de articulare;
b) locul de articulare;
c) gradul de sonoritate.

Modul de articulare indică tipul de obstacol întâmpinat în cale de curentul de aer

fonator:
- cu oclusiune (= închidere completă)
- cu fricţiune (ca trecere printr-un canal îngustat)
- cu ocluzie şi explozie incomplete

Locul de articulare indică punctul de articulaţie în care se plasează obstacolul (la

buze, la dinţi, la palat). În funcţie de felul (şi locul) în care se produce acest obstacol, pentru
consoanele româneşti sunt distinctive anumite combinaţii dintre componentele active şi pasive
ale articulării, care dau şi caracteristicile consoanelor din sistemul fonematic:
- bilabiale (cu participarea celor două labii)
- labio-dentale (cu participarea labiilor şi a dinţilor)
- apico-alveolare (cu participarea vârfului limbii (= apexul) şi a zonei alveolare)
- prepalatale (cu ajutorul muşchiului lingual şi zona anterioară a palatului)
- palatale (propriu-zise)
- velare (cu obstacol în zona vălului palatin)
- uvulare (cu obstacol în zona uvulei)

Gradul de sonoritate
În timp ce vocalele sunt sonore prin excelenţă, ca urmare a vibraţiilor regulate produse
de coardele vocale, iar sonantele au aceeaşi caracteristică prin asemănarea cu vocalele,
consoanele prezintă o situaţie aparte. Astfel, consoane identice ca mod şi loc de articulare pot
să difere numai prin grad de sonoritate (surd/sonor). Distincţia se datorează prezenţei, peste
sursa de zgomot, a unei surse suplimentare de formanţi, ca o concentrare de energie acustică,
în cazul consoanelor sonore.
Nu toate consoanele realizează perechi din acest punct de vedere (vezi sistemul
consonantic fonematic).

În funcţie de modul de articulare, consoanele limbii române se pot clasifica în:

A. consoane propriu-zise:
o oclusive [b/p, t/d, k'/g', g/k]
o fricative (= spirante, constrictive) [v/f, z/s, /, h]
o semioclusive (= africate) [ţ (ts), g (d), c (t)]
B. sonante:
o nazale [m, n]
o lichide
 laterale [l]
 vibrante [r]
*În unele interpretări fonematice există şi o altă categorie:
C. semiconsoane [w] şi [j]

În funcţie de locul de articulare, consoanele limbii române se clasifică astfel:

21
- bilabiale: [p/b, m] şi [w]
- labio-dentale: [v/f]
- apico-dentale: [d/t, z/s, ţ (ts), n, r]
- apico-alveolare: [l]
- prepalatale: [/, g/c]
- palatale: [k', g'] şi [j]
- velare: [k, g]
- uvulare: [h]

În funcţie de gradul de sonoritate, consoanele limbii române, cu excepţia sonantelor şi a

consoanelor [ţ] şi [h], alcătuiesc perechi omorganice de tip surd/sonor: [p/b, f/v, t/d, s/z, /,
c/g, k'/g', k/g].

Acustic, sunetul articulat este determinat direct de volumul, mărimea spaţiului de

rezonanţă, de felul în care este articulat şi, nu în ultimă instanţă, de felul în care este perceput
auditiv. Trăsăturile acustice nu pot fi izolate de trăsăturile articulatorii (dat fiind faptul că
articularea se produce chiar în cavitatea bucală ca spaţiu de rezonanţă şi înălţimea, de pildă,
care este dată de frecvenţa oscilaţiilor în timp de o secundă, este dependentă şi de mărimea
rezonatorului; amplificarea sunetului este direct proporţională cu volumul rezonatorului).
Un rezonator cu volum mic produce sunete acute, iar un rezonator cu volum mare
produce sunete grave.
Pe de altă parte, în funcţie de gradul de concentrare şi de gradul de difuziune a
formanţilor sunetului, se distinge caracterul compact şi cel difuz. Sunt calităţi acustice
determinate de mărimea rezonatorului şi care diferă în articularea diferitelor consoane şi
vocale (în funcţie de specificul aperturii şi al locului de articulare la vocale şi de modul şi
locul de articulare la consoane).
Pe coordonata acut – grav se orientează vocalele de la anterioare (e, i) spre
posterioare (o, u) şi consoanele articulate în zona propriu-zisă a cavităţii bucale (s, z, d, t, ,
, n, c, g, k', g'), iar consoanele articulate în cele două zone extreme ale cavităţii bucale
(adică labialele şi velarele) au o notă gravă (p, b, v, f, m, k, g, h).
Pe coordonata compact – difuz se orientează vocalele de la deschise (a) la închise (i, î, u) şi
consoanele care au distincţia întrerupt / continuu, adică oclusivele (p, b, m, t, d, k', g', k, g)
care au blocaj în calea cafului şi consoanele fricative (f, v, s, z, , , h) care se pronunţă prin
curgerea continuă a cafului, adică prin fricţiune.
*Datorită acestui fapt, o consoană fricativă poate fi prelungită (asemenea vocalelor) până la
eliminarea totală a aerului expirat.
Consoanele, în articularea cărora apare zgomotul produs de închiderea obstacolului, dar şi
fricţiune, sunt stridente (ţ, c, g).

Fonologia. Fonem şi trăsături distinctive. Alofone vocalice şi consonantice. Neutralizare

şi arhifonem

În timp ce fonetica urmăreşte descrierea sunetelor articulate ţinând seama de

caracteristicile lor fiziologice şi acustice dobândite prin articulare (ca asemănări şi deosebiri
plecând de la sunetul izolat), fonologia, preluând aceste caracteristici, studiază
comportamentul sunetelor din perspectiva rolului lor în comunicare. Aceasta presupune o
reconsiderare a sunetelor, în calitatea lor de componente ale cuvintelor şi ale enunţului întâlnit
în mesaj.
22
 Criteriul nou înseamnă o raportare a sunetului articulat la funcţia lingvistică, ceea ce
implică o evaluare a lui ca unitate funcţională.
Astfel, unitatea sonoră, ca unitate de expresie se judecă faţă de planul conţinutului (ca
relevanţă distinctivă şi distribuţie contrastivă).
Spus altfel, prin distribuţie şi comutare se urmăresc sunetele cu valori funcţionale,
adică situaţia în care o modificare în planul expresiei (la nivelul segmentului fonic al
cuvântului) duce sau nu la o schimbare în planul conţinutului, diferenţiindu-se cuvintele între
ele şi/sau forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.
Cu acest obiectiv al fonologiei, determinarea structurii fonologice specifice limbii
române înseamnă inventarierea tipurilor de combinaţii posibile, iar definirea sistemului
fonologic reprezintă un rezultat al unei r e d u c ţ i i a variantelor sub care se prezintă
sunetele în vorbire, delimitându-se ansamblul de unităţi ca invariante.
Aşadar, până la obţinerea acestora se înregistrează unităţile comutabile, ţinându-se
seama de trăsăturile lor fonetice, se determină poziţiile lor de ocurenţă, influenţele reciproce
din fluxul sonor al enunţului ş.a.m.d.
În fonologie se distinge: fonematica (= studiul elementelor funcţionale segmentale) şi
prosodia (= studiul unităţilor funcţionale suprasegmentale).
Asemenea foneticii, fonologia poate avea un aspect sincronic, altul diacronic, unul
contrastiv, altul general etc.

Fonemul reprezintă unitatea specifică fonologiei, în timp ce sunetul este unitatea de

referinţă a foneticii.
Fonemul (vocalic sau consonantic) nu reprezintă un sunet, ci o clasă de sunete,
realizându-se concret prin două sau mai multe varietăţi în vorbire, respectiv variante, în
funcţie de contextul fonic în care se situează. Fonemul este astfel invariantul în variaţii.
Există, pe de o parte, variaţii de rostire în graiul (= idiolectul) aceluiaşi vorbitor în momente
diferite ale actelor de comunicare şi realizări cu anumite modificări (mai evidente sau nu)
raportate la poziţia lui în segmentul fonic (marcată de tipologia vecinătăţilor); acestea
reprezintă variantele combinatorii (= contextuale) aflate în distribuţie complementară.
*În timp varietăţile de pronunţare pot fi nenumărate, variantele sunt limitate, în funcţie
de numărul posibilelor combinaţii segmentale identificabile în cuvintele româneşti.
Totalitatea variantelor şi varietăţilor unui fonem alcătuiesc alofonele acestuia.
*Luându-se în considerare doar variantele poziţionale (= condiţionate contextual),
acestea putând fi inventariate pe un corpus de cuvinte, în mod obişnuit, alofonele se identifică
numai cu acestea; alofon şi variantă sunt sinonime.

Varietatea contextelor fonice din cuvintele româneşti şi pronunţia legată a sunetelor

(prin coarticulare) motivează, în bună măsură, interpretări diferite, din unele puncte de vedere,
ale inventarului de foneme vocalice şi consonantice.
Coarticularea defineşte o realitate a pronunţării sunetelor, din cuvinte şi adesea, în
enunţ, a unui sunet final cu cel iniţial al cuvântului următor (= fonetică sintactică). Este vorba
de faptul că un sunet începe să fie articulat înainte ca pronunţia celui dinainte să se încheie
(vezi şi modificări fonetice).
Inventarul alofonelor vocalice include mai multe serii, din care, sunt, în general,
acceptate realizări ca:
- alofone primare: reprezentate de variantele vocalice în poziţie iniţială de cuvânt,
după pauză (#), ceea ce indică lipsa unor sunete anterioare care să le marcheze prin articulaţii
nespecifice #[a, ă, î, e, i, o u]#.

23
- alofone devocalizate: realizate evident în poziţie finală, cauzele putând fi multiple
(sunetul precedent este surd, lipsa accentului, tempoul rapid al vorbirii, lipsa unor valori fono-
morfologice etc.) [a, ă, î, e, i, o, u]
- alofone palatalizate: motivate de prezenţa unor sunete palatale în poziţie
. . .
anterioară [a , o , u ]
- alofone labializate: apar după (semi)vocale labiale [a, ă, î].
Cea mai frecventă realizare este a lui [a] care se întâlneşte frecvent în diftongul [oa], în
timp ce [ă şi î] apar, prin pronunţie cu un suport semivocalic, în paradigme (de exemplu,
[luwa].
- alofone palatalo-labiale: reprezentate de vocala [a] în situaţia în care vocala este
precedată de un sunet palatal şi unul labial [leoarkă].
*Interpretări fonematice distincte şi cu consecinţe în configuraţia sistemului fonematic vocalic
al limbii române actuale vizează pe [i] devocalizat (numit şi final, scurtat sau şoptit) şi
statutul semivocalelor.
1) Sunetul [i] final este considerat:
- variantă devocalizată a vocalei corespunzătoare [i];
- [i] aparţine altui fonem decât [i], asemenea lui [e], teorie susţinută de A. Avram;
- ceea ce este numit [i] final este doar o articulaţie palatală din structura consoanei
precedente (şi astfel, spune Emil Petrovici, în cuvântul ortografiat lupi, există de fapt doar trei
sunete [lup'], corespunzătoare la tot atâtea foneme;
2) Semivocalale, prin anumite interpretări, modifică sistemul fonematic al românei actuale:
- considerarea semivocalelor ca variante asilabice ale vocalelor corespunzătoare
(neputând primi accent) [e, i, o, u], menţine sistemul fonematic alcătuit din sistemul
vocalic şi cel consonantic;
- socotite o clasă distinctă de vocale şi consoane, semivocalele primesc statut
fonematic /e, o, j, w/, ceea ce afectează fundamental sistemul fonematic, de la două
categorii de foneme (vocalice şi consonantice), ajungându-se la trei categorii de sunete
fonematice: vocale, consoane şi semivocale;
- interpretări fonematice distincte ale unor semivocale indică şi posibilitatea
acceptării unor noi foneme consonantice /j, w/ şi existenţa unor alte tipuri de sunete,
independente de vocale şi consoane, dar având caracteristici specifice acestora, în cazul lui
[e, o]; în concepţia lui E. Petrovici, acestea din urmă nu reprezintă de fapt sunete distincte,
ci articulaţii suplimentare ale consoanelor precedente, alcătuind cu acestea segmente
fonematice diferite de consoanele care nu conţin astfel de articulaţii; astfel, există, de pildă,
fonemul /t/, dar şi fonemul /t'/ şi fonemul /t°/.

Inventarul alofonelor consonantice

- se recunosc serii corelative celor vocalice (de ex. alofone labializate, alofone
palatalizate, alofone desonantizate), dar şi realizări alofonice marcate de particularităţile pe
care le au consoanele ca structură şi articulaţie;
- în funcţie de poziţia în segmentul cuvânt (ca iniţială, finală sau în interior), dar şi în
funcţie de trăsăturile specifice consoanei, există situaţii în care unele apar cu mai multă
evidenţă (de ex., în poziţie iniţială de cuvânt după pauză, oclusivele se realizează ca alofone
primare cu explozie #[p<, b<, d< etc.], în timp ce în poziţie finală înainte de pauză, acestea sunt
însoţite de o mică aspirare [dh, th, ph etc.].
- urmate de vocale sau semivocale palatale [e, i, e, i], consoanele, cu excepţia celor
palatale, se realizează ca alofone palatalizate, de ex. [p', t', d' etc.];

24
 - urmate de vocale sau semivocale labiale, consoanele primesc o articulaţie de acest
tip, realizându-se ca variante labializate, de ex. [t°, d°, k° etc.];
- mai ales în poziţie finală, înainte de pauză şi precedate de alte consoane, sonantele se
realizează ca alofone desonantizate [l, r, m, n], de ex.: [astm, azvîrl]#;
- înaintea consoanelor velare, sonanta [n] îşi marchează velar ocluziunea, de ex.:
[bakă], iar înaintea consoanelor fricative [s, z, , ] se reduce ocluziunea, de ex. [învăţ] şi în
varianta de pronunţie [îmvăţ];
- consoanele palatale [k', g'] au o dublă interpretare fonematică: una monofonematică,
acceptată astăzi prin normă literară şi una bifonematică, susţinută în timp de o parte din
lingvişti; în esenţă, deosebirea constă în regimul acordat elementului palatal, considerat
o ca o trăsătură propriu-zisă din fasciculul fonematic /K', G'/;
o ca sunet independent, situat imediat după consoană în segmentul cuvânt, ceea
ce înseamnă că această consoană velară [K, G] urmată de o vocală sau de o semivocală
palatală [e, i, i, e], se realizează ca variantă palatalizată [K', G'];
o când după astfel de consoane urmează vocala [a], conform interpretării
monofonematice, există variante primare ale fonemelor [K', G'], în timp ce, conform
interpretării bifonematice, avem de-a face cu fonemele velare [K, G] ca variante palatalizate;
o când după consoanele discutate mai sus apare o vocală labială (sau semivocală
labială), în interpretarea monofonematică, fonemele palatale [K', G'] se realizează ca variante
labializate [K’°, G’°], iar în interpretarea bifonematică, în aceeaşi poziţie, se realizează
variantele labializate ale consoanelor velare [K°, G°].

Sunt contexte fonice în structura segmentelor complexe (= ale cuvintelor) când o

anume opoziţie, cea de tip surd / sonor nu funcţionează ca atare, fiind suprimată, neutralizată.
Un exemplu foarte cunoscut (şi prin implicaţiile ca normă grafică) îl constituie prefixul des-
cu varianta dez- (ex. desmembra / dezmembra). În rostire opoziţia surd / sonor a fonemelor
/s/z/ se află în variaţie liberă, deoarece vorbitorul, indiferent, în acest caz, de pronunţia cu [s]
sau cu [z], înţelege acelaşi cuvânt. Sub aspect fonic se recunoaşte o singură unitate fonică care
reuneşte trăsăturile pertinente comune celor două foneme, unitate care poartă numele de
arhifonem.

Rezumat

Fonemul (vocalic sau consonantic) nu reprezintă un sunet, ci o clasă de sunete,

realizându-se concret prin două sau mai multe varietăţi în vorbire, respectiv variante, în
funcţie de contextul fonic în care se situează. Fonemul este astfel invariantul în variaţii.
Există, pe de o parte, variaţii de rostire în graiul (= idiolectul) aceluiaşi vorbitor în momente
diferite ale actelor de comunicare şi realizări cu anumite modificări (mai evidente sau nu)
raportate la poziţia lui în segmentul fonic (marcată de tipologia vecinătăţilor); acestea
reprezintă variantele combinatorii (= contextuale) aflate în distribuţie complementară.

25
Set de întrebări, teme de reflecţie, exerciţii pentru învăţare independentă şi completarea
critică şi activă a cunoştinţelor din suportul de curs

173) Încearcă să separi la nivelul terminologiei realitatea studiată de teoria ei. De

pildă, fonetică – fonologie, morfologie, gramatica limbii române, limba română
contemporană.

174) Pune în corespondenţă termenii următori pe baza opoziţiei limbă − vorbire:

variantă, invariantă, fonem, sunet, fonologie, fonetică, unităţi echivalente, unităţi
nonechivalente.

175) Grupează în două clase, stabileşte raporturile corespunzătoare şi aşază în perechi

termenii:
relaţie, paradigmă, sistem, combinare, structură, corelaţie, contrast, sintagmă,
selecţie, opoziţie.
Pe această bază fixează o definiţie.

176) Precizează termenii structură fonologică, structură fonemică, structură silabică,

structură prozodică.

177) Ce înseamnă că semnul lingvistic este biplan, bilinear şi dublu articulat?

178) Cum comentezi afirmaţia „în limbă totul este relativ, opozitiv şi negativ”?

179) Explică afirmaţia: „realitatea fonetică este un continuum”.

180) Care sunt deosebirile între alfabetul IPA şi cel tradiţional românesc în
reprezentarea fonemelor LRC? Argumente pro şi contra utilizării exclusive / preponderente a
unuia sau a celuilalt.

181) Ce poţi deduce din analiza seriei far, sar, şar, har?

182) Realizează un sunet grav şi unul acut.

183) Realizează un sunet intens şi unul nonintens („mai puţin intens”).

184) Demonstrează că sonoritatea este trăsătură pertinentă în sistemul fonologic al

limbii române.

185) Ce funcţie are durata sunetului vocalic în limba română? Este o funcţie centrală
sau periferică? Argumentează. Exemplifică.

26
 186) Ce poţi să spui despre nazalitate în limba română?

187) Varianta A
Şirurile de elemente de mai jos cuprind, fiecare, două serii diferite de unităţi, potrivit
cu un anumit criteriu. Sesizează şi menţionează criteriul respectiv; segmentează, rescrie şi
numeşte fiecare serie:
1. /t, d, k, f, h, s, z, v/
2. /p, b, m, f, v, s, z, t, d, ţ, n, r, l/
3. /c, g, ş, j, k', g'/
4. /a, e, i, o, u/
5. /e, ă, o, i, u/
6. /a, ă, î, u, i/
7. /a, e, i, o, u, ă, î/
8. /h, ş, v, ţ, c/
9. / r, l, b, d, m, n/
10. /t, d, k, g, g/
11. /p, f, t, s, ş, c, k', h, g, g', g, j, z, d, v, b/
12. /p, c, g, ţ, z, g, k/.

Varianta B
Fiecare şir de mai jos cuprinde două serii diferite de elemente, potrivit unui singur
criteriu. Menţionează criteriul respectiv (în spaţiul punctat), separă (cu o bară verticală) şi
numeşte fiecare serie (notând deasupra):

1) ..................................... [t] [d] [k] [f] [h] [s] [z] [v]

2) ....................................... [î] [ă] [o] [u]
3) ............................... [p] [b] [m] [s] [z] [t] [d] [ţ] [n] [r]
4. .................................... [ş] [c] [j] [g] [g'] [k']
5) ....................................... [g] [g'] [g] [ţ] [t] [s] [p] [f]
6) ....................................... [a] [e] [i] [o] [u]
7) ....................................... [j] [h] [v] [ş] [ţ] [c]
8) ....................................... [e] [ă] [o] [i] [u]
9) ....................................... [ă] [a] [î] [i] [e]
10) ....................................... [î] [ă] [e] [o] [u]
11) ............................. [h] [p] [f] [t] [s] [k'] [ş] [c] [g'] [g]
12) ....................................... [î] [u] [ă] [o]
13) ....................................... [t] [g] [k] [k'] [g'] [g] [ţ]

27
 Model:

188) Identifică
elementul care nu
prezintă trăsătura definitorie pentru fiecare din şirurile următoare. Explică:
1. [a, e, i, o, u, ă, î]
2. [b, r, ă, d, e, t]
3. [p, l, a, n, e, t, a, r]
4. [e, i, ă, o, î]
5. [e, i, o, ă]
6. [b, k, d, f, g]
7. [k, p, k', t, ţ, b]
8. [k, l, m, n]
9. [b, d, f, g, h, j, k, l, s, ş, t, ţ, v, z]
10. [p, b, m, t, f, v]
11. [l, m, n]
12. [ş, c, g, k', g, g', j]
13. [t, f, h, ş, s, c]
14. [e, o, î, u, i]
15. [o, i, ă, ö]
16. [n, g, k, , v]
17. [a, ă, r, ţ, p, t, k, dz, n]
18. [p, t, c, r, l, n s]
19. [ts, t, ps, d]
20. [p, r, k, g, x, t, f]
21. [w, j, y, , , ]

189) Pornind de la explicaţia de mai jos, completează, verifică, analizează şi

comentează.
„În matricele pe care le prezentăm mai jos, fiecare coloană verticală reprezintă
ansamblul de t. d. ale unui fonem, iar rândurile orizontale indică participarea pozitivă („+”),
negativă („-”) sau redundantă („0”) a fonemelor la o anumită opoziţie” [Vasiliu:120].
A.
1. consonantic – nonconsonantic
2. vocalic – nonvocalic
3. nazal – nonnazal
4. compact – noncompact
5. difuz – nondifuz
6. continuu – noncontinuu
7. grav – nongrav

28
 8. bemolat – nonbemolat
9. strident – nonstrident
10. sonor – nonsonor

B. a e i ă î o u l r mn p b f v t d s z ţ č ğ ş j k g h
1. 1 consonantic
– 2
3
4
5
6
7
8
9
1
0
nonconsonantic
2. compact – noncompact
3. difuz – nondifuz
4. grav – nongrav
5. bemolat – nonbemolat
6. intens – nonintens

e i o u
a e i ă î o u
   
1.
2.
3.
4.
5.
6.
C.
1. deschis – nondeschis
2. închis – nonînchis
3. central – noncentral
4. anterior – nonanterior

a e i ă î o u
1.
2.
3.
4.
D.
1. întrerupt – nonîntrerupt
2. continuu – noncontinuu
29
 3. anterior – nonanterior
4. posterior – nonposterior
5. palatal – nonpalatal
6. oral – nonoral
7. sonor – nonsonor

p b f v t d s z ţ   č ğ k g h l m n r
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.

190) Realizează o corespondenţă între trăsăturile acustice şi cele articulatorii. Explică.

191) Completează cu fonemele corespunzătoare

[+ consonantic]: /.............................................................../
[– consonantic]: /.............................................................../

[+ vocalic]: /......................................................................./
[– vocalic] /........................................................................./

[+ nazal]: /.........................................................................../
[– nazal]: /............................................................................/

[+ compact]: /......................................................................./
[– compact]: /......................................................................./

[+ continuu]: /......................................................................./
[– continuu]: /......................................................................./

[+ grav]: /............................................................................../
[– grav]: /............................................................................../

192) Demonstrează că [o] şi [u] sunt realizări ale unor foneme diferite.

30
 193) Explică diferenţa între reprezentarea de tip „casă” şi reprezentarea triunghiulară a
vocalelor limbii române.

194) „Aşază” vocalele în cavitatea bucală.

Există vreo dificultate în privinţa reprezentării opoziţiei de apertură în această imagine

a unei stări „de repaus”? Explică. Unde apare vocala deschisă, „jos” sau „sus”? De ce?

195) Completează şi reţine:

l_ _ _ _ _ _ z _ _ e

a___ ____
c___
___ ____
___e
__e __e
_____
__ă

/ /
_ _ e_ _ _ _ _

_____
__c__
_e

/ / / / / /
____
_ _e

/i/ / / / /

________ ____
_e a__
_ _ _ _ _ _ _ _ _ t_

31
 196) Rosteşte alternativ vocalele /e/ şi /i/ pe acelaşi suflu de aer. Ce mişcări ale
organelor cavităţii bucale sesizezi?

197) Încearcă ca după ce rosteşti un /i/ să rosteşti pe acelaşi suflu de aer un /e/, fără să
mişti mandibula. Se aude un /e/? Încearcă acelaşi lucru, încercând ca muşchiul lingual să
rămână imobil.

198) Ce înseamnă apertură? Distanţa dintre maxilare sau poziţia limbii faţă de palat?

199) Ce poţi spune despre participarea buzelor în rostirea lui /o/ faţă de /u/?

200) „Aşază” consoanele în cavitatea bucală (în funcţie de organul pasiv).

201) Rosteşte seria de cuvinte următoare par, tar, chiar, car. Transcrie-le. Ce deduci?

202) Explică din punct de vedere articulatoriu care este diferenţa între [m] şi [n] şi
demonstraţi că sunt realizări a două foneme diferite.

203) Descrie articularea lui [d].

204) La ce se referă termenii interpretare „monofonematică” şi „bifonematică”?

205) Motivează din punct de vedere articulatoriu trăsăturile pertinente ale fonemului
/l/.

206) Descrie articularea consoanei /z/.

207) Explică transcrierile /ts/ şi /t/. Există vreo „nepotrivire”?

32
 208) Ce înseamnă „coloratură vocalică”? Rosteşte alternativ /k, g/ şi k', g'/. Ce se aude
„la sfârşit”?

209) Compară din punct de vedere articulatoriu pe /n/ şi /d/; /m/ şi /b/.

210) Sonantele sunt sonore? Sonoritatea este trăsătură distinctivă în clasa acestor
consoane? Explică.

211) Care sunt cele trei faze în articularea izolată a unei consoane oclusive?

212) Explică şi motivează următorii termeni: şuierătoare, siflante, sibilante, stridente.

213) Ce înseamnă „consoane compuse”?

214) „Repară” un tabel cu trăsăturile articulatorii ale consoanelor:

215) Rosteşte următoarele serii de cuvinte şi explică cum se motivează din punct de
vedere articulator diferenţa dintre perechile minimale (A) sau perechile contrastive (B).
Transcrie cuvintele.

A.
1. a) nou – noi
b) iarbă – oarbă
2. teacă – toacă
3. biată – beată / aceia – aceea
4. zbiară – zboară
B.
coardă – cuarţuri
coase – quasar
Coandă – cuantic
scoate – scuaruri
guano – goană
33
 guaşă – gogoaşă
acuarelă – licoare

216) Rosteşte de mai multe ori cuvintele in, iar, rai; un, oază, nou. Încearcă să
stabileşti un raport între termenii semivocală, semiconsoană, consoană cu referire la [j] şi [w].

217) Care e ultima silabă din cuvântul geamgiu? Care este semivocala în acea silabă?
Compar-o cu prima silabă di giuvaer? Deduci un artificiu de identificare a vocalei, în cazul în
care ezităm?

218) Prezintă interpretările fonologice ale semivocalelor. Care ţi se pare mai

„adecvată”? De ce?

220) Ce raport ai putea stabili între semivocale şi vocala asilabică postconsonantică?

221) Consoanele palatale se pot realiza în variante palatale? Explică.

222) Explică de ce consoanele labiale (ca toate celelalte consoane) se pot realiza
contextual ca variante labializate.

223) Demonstrează că fonemul /d/ se realizează ca variantă labializată în cuvântul

[dorm].

224) Demonstrează că /p/ se realizează ca variantă labializată în cuvântul [poartă].

225) Găseşte cuvinte în care consoanele /l/, /m/, /n/, /r/ să se realizeze în variante
desonantizate.

226) Demonstrează că /p/ se realizează ca variantă palatalizată în cuvântul [piatră].

227) Ce ar putea să însemne „asurzire parţială” şi în ce situaţii ar apărea?

228) De ce consoane nesonante sonore nu apar asurzite în poziţie finală?

229) Ce înseamnă variantă palatalizată?

230) Cum se notează varianta consonantică palatalizată? Dar cea vocalică?

Exemplifică.

231) Care sunt fonemele care se pot realiza în variante palatalizate?

232) Care sunt fonemele care se realizează în variante palatalizate?

34
 233) Care este contextul în care sunt ocurente aceste variante?

234) Arată de ce anumite foneme nu se palatalizează.

235) Cum motivezi faptul că anumite sunete care se pot palataliza nu palatalizează?

236) Care sunt alofonele lui /n/ şi /m/?

237) Explică diferenţele articulatorii între [m] şi [].

238) Defineşte fiecare serie alofonică consonanntică: primare, labializate, (bemolate),

palatalizate (muiate), asurzite (desonantizate), cu aspiraţie, velarizate, implozive.

239) Consoanele labiale se pot realiza în variante labializate? Demonstrează.

240) Plecând de la structura morfolexicală a termenilor, explică ce înseamnă

labialitate şi labializare.

241) Comentează variantele combinatorii în cuvântul cercetarea.

242) Pornind de la următoarele fapte, poţi explica asemănările şi deosebirile între

palatalizare şi muiere?
-- [kor, kul, gol, gul, kar, gară, ok, ung]
-- [deal, piatră, opiu, staniu, lupi, ani]
-- [dal, patră, pkatră]

243) Prezintă alofonele fiecărui fonem (din cele de mai jos): /p, t, k, g, h, s, , /.

244) Comparând şi cu termenul muiere, ai putea fixa două accepţii ale palatalizării?

245) ,  palatalizează? Dar  şi  se palatalizează? Pornind de la această problemă,

poţi formula o distincţie între palatal1 (ca zonă de articulare) şi palatal2 (referitor la rostirea
palatală)?

246) Prepalatalele şi palatalele determină în aceeaşi măsură o rostire palatală a vocalei

următoare? Găseşte cuvinte cu asemenea segmente, aşază-le în perechi contrastive. Rosteşte şi
descrie impresia auditivă; sesizează şi descrie interacţiunea limbii cu palatul.

35
 247) Găseşte cuvinte în care 2 sau 3 foneme diferite să apară în variante combinatorii
de acelaşi tip.

248) Explică ce înseamnă „operator de transformare”.

269) Cum poţi descrie din punct de vedere articulatoriu diferenţa [] (velar) şi [n]
„obişnuit”?

250) Pentru fiecare transformare poziţională precizează în ce tip de distribuţie se află

seria alofonelor respective cu seria alofonelor primare corespondente.

251) Arată cum se motivează din punct de vedere articulatoriu afirmaţia: „...în general
vocalele dobândesc o trăsătură articulatorie (sunt „alterate”) când sunt precedate, iar
consoanele atunci când sunt urmate de anumite segmente.”

252) Enumeră seriile alofonice ale:

− fonemelor vocalice
− fonemelor consonantice.

253) Cum diferenţiezi în transcrierea fonologică semivocalele (interpretate ca alofone

asilabice) de vocale. Dar varianta devocalizată a vocalei /i/? Transcrie astfel cuvintele:
coală, teamă, vioaie, voioasă, asiduu, eu venii, popi, orice, bolnăvioară.

254) Defineşte seriile alofonelor vocalice: primare, labializate, palatalizate

(anteriorizate, diezate), devocalizate, cu apendice, nazalizate.

255) Prezintă alofonele fiecărui fonem (din cele de mai jos): /a, o, e, i, u/.

256) Găseşte trei contexte diferite în care /a/ se realizează ca variantă palatalizată.

257) Fixează două accepţii ale fiecărui termen: labialitate şi labializare.

258) Găseşte trei contexte diferite în care /o/ se realizează ca variantă palatalizată.

259) Rosteşte de câteva ori cuvântul real şi observă dacă vocala /a/ este precedată de
un element asilabic de sprijin cu un „timbru nedeterminat, nedefinit de tip []”.

260) Explicaţi din punct de vedere fonetic care este diferenţa între cele trei realizări
ale cuvântului avion: [av'i-on], [av'i-on] şi [av'i-on].

261) Explică care este diferenţa între cele trei realizări ale cuvântului idee: [id'e-e],
[id'e-e] şi [id'e-ie].
36
 262) Considerând fiecare serie vocalică în parte (după localizare) rosteşte cuvintele
următoare acordând o atenţie deosebită vocalei iniţiale:
a) realizează o vocală „pură”;
b) realizează o vocală precedată de un apendice asilabic.

Pentru a realiza mai pregnant şi pentru a sesiza mai bine diferenţa dintre cele două
categorii de sunete prelungeşte puţin durata vocalei: la audiţie „începutul” poate fi diferit de
restul emisiei vocalice (b) sau emisia este omogenă pe tot parcursul duratei sale (a)
Începe articularea vocalei cu organele care controlează apertura într-o poziţie de
cvasiocluziune.

/an/, /ăsta/, /în/

/este/, /in/
/om/, unt/

[əăsta] − [kasă]
[əăla] − [văd]
[əîntre] − [fîn]
[wos] − [bon]
[wun] − [bun]

[jeram] − [peste]
[jins] − [vin]
Rosteşte secvenţele fonetice notate mai jos. Există vreo diferenţă în privinţa aperturii între
varianta cu apendice şi varianta primară a vocalei respective?

263) La vocale, atributul „precedate” – presupune „în vecinătate imediată”? În

cuvintele chioară, leoarcă, aripioară cum se rosteşte / aude [a] şi ce fel de variantă este? Mai
poate o altă vocală să se realizeze în această variantă? Explică.

264) Ce timbru (localizare) are apendicele care precedă vocalele din seria anterioară
aflate în poziţia iniţială? Dar în cazul seriilor centrală şi posterioară?

265) În poziţie iniţială, după pauză, vocalele unei serii dezvoltă apendici
corespunzători ca localizare, diferiţi în funcţie de apertura fiecăreia?

266) Poţi stabili şi exemplifica o posibilă (articulatoriu / auditiv) diferenţă între:

trăsătură articulatorie suplimentară, apendice asilabic / sunet de tranziţie, semivocală.

267) În ce specie de alofone se pot înscrie vocalele cu apendice, aflate în poziţie

iniţială?
37
 268) Descrie alofonele vocalice din punct de vedere articulatoriu articulatoriu şi
acustic.

269) În ce tip de raport se află rostirea cu apendice şi rostirea fără apendice în cazul
unei vocale iniţiale?

270) Rosteşte, compară şi explică din punct de vedere fonetic şi fonologic următoarele
structuri:

[eram] [om] [alb]

[jeram] [wom] [əalb]
[ieram] [uom] [îalb]

271) Cum interpretezi apendicii [plowă] [ideje]? Fixează o opoziţie posibil − imposibil
şi consideră-le din punctul de vedere al limbii standard şi al modelului descrierii ei.

272) Explică ce presupune din punct de vedere fiziologic rostirea a două vocale în
hiat.

273) Explică ce înseamnă şi în ce raport se află termenii: sunet de tranziţie, element

asilabic de sprijin, apendice asilabic.

274) Ce ar însemna vocală pură? Dar stop glotal?

275) Grupează vocalele în hiat după următorul model de structură fonologică şi

identifică un cuvânt pentru fiecare:

V + Vpalatală

a) Realizează în rostire (în cuvinte şi izolat) structurile găsite;

b) Alege afirmaţia pe care o consideri adecvată realizării fonetice:

1. Vocala palatală se realizează obligatoriu ca variantă primară;

2. Vocala palatală se realizează obligatoriu ca variantă cu apendice asilabic;
3. Cele două serii alofonice sunt în variaţie liberă.

c) Ce timbru (localizare) are apendicele asilabic care precedă vocala palatală?

276) Se poate vorbi de vocale nazale în limba română? Dar de vocale nazalizate?
Explică. Exemplifică.

38
 277) Explică ce presupune din punctul de vedere al fiziologiei articulaţiei o vocală cu
apendice asilabic.

278) Motivează rostirea cu apendice.

279) În ce specie de alofone se înscriu realizările devocalizate ale vocalelor?

280) Considerând obligatorie realizarea vocalelor ca alofone devocalizate în condiţiile

amintite, transcrie fonologic şi apoi fonetic următoarele cuvinte:
masă, vulpe, faşă, soclu, codru, maro, tabu, reşou, pui, copil, rege, babă, vacă,
baltică, familie, idee, două, semne, duşumea, macara, taxi, coajă, vara, ziua, dimineaţa,
perle, lupii, (a) sări, chinezii.

281) Concretizează următorul tip de structură:

/o/ + Vcentrală

A. Rosteşte segmentele respective. Găseşte (ignorând ortografia) cuvinte în care să

existe aceste segmente.
Bazându-te pe experienţa rostirii în limba română, alege afirmaţia pe care o consideri
adecvată realităţii fonetice (ignorând ortoepia):
1. în acest context vocala centrală se rosteşte totdeauna ca o vocală „pură”;
2. în acest context vocala centrală este totdeauna precedată de un element asilabic;
3. în acest context vocala centrală poate fi rostită fie ca o vocală pură, fie ca o vocală
„impură”.
B. În funcţie de alegerea făcută, menţionează în ce raport se află cele două serii
alofonice în contextul respectiv.
C. Ce localizare (timbru) are apendicele în acest caz?
D. Ignorând ortografia şi ortoepia, gândeşte-te la câte un cuvânt în a cărui rostire să
existe un asemenea pseudohiat. Transcrie-le fonetic.

282) Identifică segmentele de tipul

V + Vlabială

realizate în structura fonologică a limbii române.

A. Rosteşte atent secvenţele respective şi optează pentru una din concluziile
următoare:
1. singura realizare posibilă a vocalei labiale în acest context este varianta primară;
2. varianta cu apendice este singura posibilă în acest context;
3. cele două variante sunt în distribuţie contrastivă.

39
 B. Ce timbru (localizare) are apendicele asilabic în cazul fiecărui hiat? Găsiţi cuvinte
pentru fiecare situaţie şi transcrie-le fonetic.

283) Creează un exerciţiu găsind exemple de cuvinte şi ţinând cont de opoziţia

obligatoriu / faculativ manifestată în rostire:

iniţială de cuvânt iniţială de silabă

[a, ă, î / a, ă, î] [o - wa, wă, wî / oa, oă, – / a, ă, î]
[je, ji / e, i] [u - wa, wă, wî / a, ă, î]
[wo, wu / o, u] [e - ea, eă, – / ja, jă, jî / a, ă, î]
[i - ja / a]
[a, ă, î - wo, wu / o, u]
[o, u - wo, wu / o, u]
[e, i - wo, wu / jo, ju / o, u]
[a, ă, î - je, ji / e, i]
[o, u - je, ji / e, i]
[e, i - je, ji / e, i]

284) Este posibil într-o rostire firească să existe variantele cu apendice asilabic [ we]
sau [wi] la iniţială de silabă, după

Vlabială?

Rosteşte comparativ western, este, estic, poetic, duel; whisky, iscat, ireal, îndoit,
fortuit.

285) Cum comentezi transcrierea semivocalei „la umărul” vocalei, într-un diftong
ascendent?

286) Justificaţi cu exemple următoarea definire a contextului devocalizant:

− în poziţie finală;
− după consoană sau grup de consoane (cu excepţia grupului nesonantă + /r/ sau /l/);
− în silabă neaccentuată.

287) Apendicele de serie de cine este determinat? Dar cel diferit de serie?

288) Ce înseamnă că /o/ şi /u/ sunt vocale labiale: „participă buzele la rostirea lor” sau
„se rotunjesc buzele”?

289) Care ţi se pare mai perceptibil? Apendice – la iniţială de cuvânt (# -) sau

apendice la iniţială de silabă (V -)?

290) Variantele devocalizate şi cele primare se află în variaţie liberă (distribuţie

contrastivă, noncomutabile)? Corelaţie e : i --- (comutare e / i)?
40
 291) Este adevărată afirmaţia: „vocalele sunt labializate când sunt precedate de
consoane labiale”? Explică şi demonstrează.

292) Ce poţi deduce din analiza seriei mi, mei, meri, meci?

293) Analizând perechi precum anii [ani] − ani [ani] putem spune că [i] şi [i] sunt
realizări a două foneme diferite (unităţi nonechivalente)?

294) Este i final un alofon devocalizat al vocalei /i/?

295) Defineşte contextul diagnostic al lui i „final”.

296) Rosteşte şi apoi transcrie următoarele cuvinte: lupii, copii, lei, pui, curmali, hoţi,
cotropi, răci, codri, arbitrii, buni.

297) Cum socoteşti denumirea de „i final”?

298) Care din următoarele denumiri vi se pare mai potrivită: i afonizat,

postconsonantic nesilabic?

299) Explică ce înseamnă „jonctură silabică” şi „zero consonantic”.

300) Compară din punct de vedere articulatoriu şi acustic pe [i] din plopii, pumnii cu
[i] din plopi, pumni.

41
 Unitatea de învăţare III

Tematică:
Curs 7. Segmente fonice complexe (vocalice şi consonantice). Silaba.
Curs 8. Modificări fonetice condiţionate
Curs 9. Unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive). Sunet – fonem – literă

Obiective:
- studenţii vor surprinde posibilitățile combinatorii, combinațiile realizate, cele viabile,
periferice și virtuale la nivelul semnificantului sonor;
- studenţii vor enunța criteriile de definire și limitele conceptului de silabă;
- studenţii vor identifica principalele tipuri de accidente fonetice în perechi de cuvinte
date;
- studenţii vor abstrage schema accentuală și conturul intonativ al unor enunțuri.

Timp alocat: 4 ore

Bibliografie minimală:

***Dicţionarul explicativ al limbii române(DEX), ediţia a II-a, Bucureşti, Univers

Enciclopedic , 1996 (DEX2)
***Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura
Academiei, 1982 (DOOM).
*** Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
***Tratat de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.
ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN“, Îndreptar
ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
1995.
BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-RUXĂNDOIU,
LILIANA, MANCAŞ, MIHAELA, PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Dicţionar
general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EŞ, 1997.
BOULAKIA, GEORGES, Unităţi nesemnificative în Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer,
Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996, p.
250-263.
BREBAN, VASILE, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic,
Bucureşti, EŞ, 1973.
CIOBANU, FULVIA, SFÎRLEA, LIDIA, Cum scriem, cum pronunţăm corect, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1970.

42
COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia,
Bucureşti, EDP, 1985.
DASCĂLU-JINGA, LAURENŢIA, Melodia vorbirii în limba română, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2001.
DOMINTE, CONSTANTIN, MIHAIL, ZAMFIRA, OSIAC, MARIA, Lingvistică generală,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică şi ortografie, Craiova, Universitaria, 2007.
DRĂGHICI, OVIDIU, Fonologia bilineară şi accentul secundar românesc, în „Analele
Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXVII, nr. 1-2/2005, p.
99-111.
DRĂGHICI, OVIDIU, Există accent secundar în română? în „Analele Universităţii din
Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXVII, nr. 1-2/2005, p. 343-351.
DRĂGHICI, OVIDIU, Tranziţia legată şi tranziţia nelegată în rostirea românească, în
„Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXVI, nr.
1-2/2004, p. 89-92.
HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou
îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP,
1978.
NEGOMIREANU, DOINA, Limba română contemporană. Fonetică şi fonologie. Noţiuni
generale, Craiova, Editura Universitaria, 2003.
PETROVICI, EMIL, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL XII, 1956, p.1-18.
PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994.
ŞUTEU, FLORA, Dificultăţile ortografiei limbii române, Bucureşti, EŞE, 1986.
ŞUTEU, FLORA, ŞOŞA, ELISABETA, Ortografia limbii române. Dicţionar şi reguli,
Bucureşti, Editura Floarea Darurilor / Saeculum I.O., 1996.
TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunţării în contrast cu germana şi engleza,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.
TĂTARU, ANA, Dicţionar de pronunţare a limbii române − Romanian Pronouncing
Dictionary − Rumäniches Aussprachewörtebuch, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura
Clusium, 1999.

43
TOMA, ION, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Bucureşti,
Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2000.
TURCULEŢ, A., Trăsăturile distinctive ale fonemelor limbii române standard, în LR XXXI,
1982, nr.6, p.496-504.
VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române, Bucureşti, EŞ,1965.
VASILIU, EMANUEL, Introducere în teoria limbii, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1992.
VASILIU, EMANUEL, Scrierea limbii române în raport cu fonetica şi fonologia, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1999.

***

Segmente fonice complexe (vocalice şi consonantice). Silaba

Unităţile lexicale, în calitatea lor de segmente fonice, sunt, în marea lor majoritate,
formate din două sau mai multe segmente simple (de ex. da, la, carte, pământ ş.a.m.d.). În
cadrul acestora, ţinând seama de cele două categorii mari de sunete, vocale şi consoane, se pot
identifica segmente vocalice simple şi complexe, precum şi segmente consonantice simple
şi complexe.
Înregistrările lexicografice, bazate pe ordinea alfabetică a cuvintelor, demonstrează că
în limba română toate vocalele şi toate consoanele pot să apară, ca segmente simple, în poziţie
iniţială de cuvânt.
În timp ce un segment vocalic simplu poate constitui singur o silabă (de ex. a-kum),
segmentul consonantic simplu, neprimind accent, nu poate exista decât împreună cu o vocală
(de ex. te-ri-bil).

Grupurile vocalice pot fi alcătuite de două, trei, patru şi cinci segmente simple,
ultimele două tipuri fiind mai rare.
Succesiunile de două sau trei segmente vocalice sunt cele mai frecvente, în variantele:
- grup vocalic bimembru:
 V + V (re-al)
 V + SV sau SV + V (ex. ei, iar)
- grup vocalic trimembru:
 V + V + SV (ex. luai, soţiei)
 V + SV + V (ex. poiană, lokuia)
 SV + SV + V (ex. lăcrămioară)
- grup vocalic alcătuit din patru segmente simple:
 SV + V + SV + V (ex. cafeneaua)
 V + SV + SV + V (ex. râioasă)
 V + SV +V + SV (ex. voiai)
- grup vocalic alcătuit dintr-o succesiune de cinci elemente simple:
 V + SV + V + SV + V (ex. vioaie)

44
 În cadrul segmentelor vocalice duble se disting cele care au corelative (ae/ea, ai/ia,
oa/ao, ei/ie, io/oi etc.) şi grupurile binare formate din secvenţe vocalice identice (de ex. ee, ii,
oo, uu, cel mai des întâlnit fiind grupul ii).
Grupurile simetrice sunt: ăi şi îi.
În funcţie de natura silabică şi asilabică a componentelor, în limba română există
diftongi şi triftongi*.
*În română nu există o corespondenţă perfectă între pronunţia şi grafia acestora. Mai
mult, posibilităţile variate de caracterizate a diftongilor şi triftongilor şi diferenţele în
interpretarea fonetico-fonologică a componentelor fac dificilă o descriere completă şi unitară
a lor; în principiu, deosebirile se leagă (în bună măsură) de statutul elementului asilabic şi de
pronunţia acestor segmente (de ex. oa sau ua, eo sau io ş.a.).
Semivocalele [o] şi [e] se află întotdeauna înaintea vocalei, de ex. [oaie], [rea] şi
în tinp ce semivocala [e] poate fi urmată de [a] sau [o], semivocala [o] poate fi apărea numai
înainte de vocala [a].
Ţinând seama de tipologia vocabularului românesc actual sub aspect etimologic, se
constată că în cuvintele aparţinând fondului tradiţional predomină segmentele alcătuite din
element asilabic şi silabic, în timp ce în neologisme (ca împrumuturi moderne) se întâlnesc
segmentele formate numai din elemente silabice (de ex. reostat, realism, neologism ş.a.).
Grupurile vocalice care conţin o singură vocală silabică şi două asilabice sunt triftongi. În
configuraţia lor, cele două asilabice pot marca vocala (SV + V + SV), de ex. [iau] sau pot să
o preceadă (SV + SV + V), de ex. [lăkrămioară].

Asemenea segmentelor vocalice complexe, segmentele consonantice pot fi constituite

din două, trei şi, mai rar, din patru şi cinci segmente simple, de ex. trai, străin, constrângere,
optsprezece ş.a.
Combinaţiile de două şi trei consoane sunt cele mai frecvente, cu poziţii diferite faţă
de elementul vocalic şi în segmentul cuvânt (ca iniţiale, finale şi poziţie interioară).
Faţă de segmentul consonantic simplu, întâlnit în cele mai variate poziţii posibile
într-un cuvânt, combinaţiile consonantice cunosc o serie de restricţii, de pildă:
- nu toate grupările consonantice pot să apară în poziţie iniţială, de exemplu nu sunt cuvinte
care să înceapă cu rd-, fps- sau prd-;
- consoanele /l, r/ ocupă numai primul loc într-un grup final de două consoane, dar
consoana /l/ poate sta pe locul al doilea dacă urmează după /r/, de exemplu: azvârl faţă de
cald, gard, înalt ş.a.

Segmentul fonic definit ca silabă a fost (şi mai este încă) controversat în ceea ce
priveşte posibilitatea definirii lui sub aspect fonetic şi fonologic.
Indiferent de opinii, silaba este considerată ca o tranşă fonică minimă caracterizată printr-un
singur accent, prezent totdeauna în acelaşi loc.
Existenţa fiziologică a silabei poate fi evidenţiată doar în cuvinte monosilabice, de
tipul: da, nu, eu, iau ş.a.m.d.
Dificultăţile de izolare a silabei numai strict fonetic se explică prin continuitatea
mişcărilor organelor care participă la articulare.
Ţinând seama de această realitate nu se poate susţine o opinie, menţinută şi în manualele
şcolare, conform căreia o silabă coincide cu un singur aer expirator. Cercetările au
demonstrat, dimpotrivă, că în timpul unui aer expirator pot fi emise mai multe silabe.
Criteriile avute în vedere definirea silabei se referă, în principal, la: natura articulatorie,
graniţa dintre tensiunea descrescătoare şi cea crescătoare, distincţia dintre vocale şi consoane
în structura segmentului ş.a.

45
 Silaba ca secvenţă fonică minimală reprezintă şi structura fonologică de bază în limba
română, ca sintagmă fonologică minimală, existând un raport de dependenţă dintre ea şi
unităţile suprasegmentale (accentul şi intonaţia).
În componenţa ei, silaba dispune de un nucleu, ca element central şi unităţi marginale, de tip
consonantic (consoane propriu-zise şi aşa-numitele semiconsoane sau semivocale).
*În delimitarea regimului acestor unităţi, o interpretare aparte aparţine lui E. Vasiliu care a
introdus conceptul de jonctură silabică prin care se defineşte un „zero consonantic“.
Conceptul a fost folosit în interpretarea fonologică a semivocalelor şi a lui [i] final afonizat..
Acest „zero consonantic“, aşa cum sugerează şi denumirea, este o marcă pentru absenţa
consoanei care condiţionează realizarea vocalică.
Silaba fiziologică (sau acustică) nu corespunde cu cea psihică, fiecare limbă dispunând de un
sistem propriu de grupare a sunetelor în silabe. Ca urmare, silaba fonologică variază de la o
limbă la alta şi în virtutea fonemelor specifice.
Prin structura lor, silabele relevă posibilităţile combinatorii dintre vocale şi consoane
existente în fiecare limbă. În funcţie de poziţia acestora, se disting silabe deschise, terminate
în vocală (de ex. ca-re) şi silabe închise, terminate în consoană sau în semivocală (de ex. car-
te, stai, ard, par-tea ş.a.).
În mod deosebit, acad. A. Rosetti s-a ocupat de teoria silabei, expunându-şi părerile şi în
cartea Sur la théorie de la syllabe, ed. a II-a, Haga, 1963, din care redăm definiţia silabei
bazată pe tipologia unităţilor fonice componente: „Definiţia silabei se bazează pe distincţia
dintre vocale şi consoane, după cum am arătat anterior, definiţie la care s-a raliat şi Haugen.
Silaba este, aşadar, o combinaţie minimală de foneme al cărei nucleu este o vocală,
precedată sau urmată de o consoană sau de o combinaţie de consoane. Frecvenţa folosirii
combinaţiilor de consoane la începutul sau la finala silabelor permite fixarea locului de
diviziune silabică, atunci când aceasta nu este vizibilă imediat.“
Analiza silabei desprinde, ca o unitate ireductibilă, nucleul silabei şi marginile sale. Vocala
ocupă centrul, consoanele fiind marginile silabei.

Modificări fonetice condiţionate

Caracterizarea şi delimitarea sunetelor din lanţul vorbirii cu ajutorul mijloacelor
tehnice au confirmat existenţa fenomenului numit coarticulare, termen prin care se defineşte
faptul că articularea unui sunet începe înainte ca articularea sunetului precedent să fi luat
sfârşit.
Segmentul fonic complex al comunicării reprezintă o succesiune continuă de vocale şi
consoane care se influenţează reciproc (în mai mare sau mai mică măsură, în funcţie de
trăsăturile lor pertinente). Astfel, fiecare sunet articulat depinde de locul lui în silabă şi de
tipologia sunetelor vecine, având un maxim fonic şi un minim, interpretat ca un aşa-numit
sunet de tranziţie. Acesta nu este un alt sunet, un sunet independent de celelalte două sunete
între care este înregistrat, ci este format din modificările survenite la sfârşitul şi/sau începutul
unui sunet determinat de contextul fonic vecin.
La nivelul acestui sunet de tranziţie, din cauze multiple (fiziologice, psihologice, ritm
al vorbirii etc.) pot să apară sunete noi.
Aceste schimbări pot fi condiţionate şi accidentale.
Modificările accidentale presupun transformări spontane care depind de natura
sunetului respectiv indiferent de mediul fonic înconjurător (de pildă, dispariţia lui [h] iniţial
de la lat. homo, -inis).
Modificările condiţionate sunt motivate de prezenţa alăturată sau la distanţă a unor
sunete care le influenţează (şi le determină ca tip).
*Schimburile datorate propriu-zis coarticulaţiei sunt numite şi schimbări fonetice
combinatorii.

46
 Influenţa dintre sunete prin contact direct sau la distanţă este evidentă frecvent în cazul
alternanţelor fonetice, vocalice sau consonantice (de pildă, (vb.) port / poartă, (adj.) închis /
închişi, (subst.) măr / meri ş.a.m.d.), alternanţe întâlnite în flexiune şi derivare.
Modificările fonetice pot fi urmărite diacronic şi/sau sincronic. De exemplu, rostirea
schimbată a unui sunet la un moment dat (= sincronic), dacă se menţine în timp, poate fi
evaluată apoi şi din perspectivă diacronică (fapt reflectat sugestiv de legile fonetice).
Ţinând seama de valoarea posibilelor schimbări la nivelul limbii, se pot distinge:
(I) Schimbări care afectează sistemul fonologic al limbii;
(II) Schimbări care nu modifică sistemul fonologic al limbii.
Fiecare din cele două categorii, la rândul lor, includ modificări cu caracter general sau
particular şi, respectiv, modificări eliminate în timp şi modificări care reprezintă doar variante
în pronunţie fără afectarea unităţilor fonematice propriu-zise (de ex. rostirea palatală, cea
labială, velară ş.a.).
*Un factor important în apariţia şi evaluarea unei schimbări se leagă de forţa
sunetului, dependentă de mai mulţi factori, esenţiale fiind: poziţia sunetului în segmentul
fonic al cuvântului şi valoarea acestuia în sistemul fonematic (sugerată şi de frecvenţa cu care
apare în structura cuvintelor).
Pentru o imagine cât mai elocventă asupra modificărilor întâlnite în limba română,
inclusiv din perspectiva evoluţiei ei, enumerăm şi astfel de schimbări, chiar dacă acestea nu
funcţionează în româna standard-literară de azi:
o asimilare (cu varianta acomodare)
o disimilare (cu varianta diferenţiere)
o anticipare
o metateză
o epenteză
o contracţie
o haplologie
o afereză
o sincopă
o proteză
o eliziune
o rotacizare
o diftongare (ca metafonie)
o sinereză (= sinizeză)
o diereză
o apocopă
o nazalizare (ca propagare)
o palatalizare (şi muiere) ş.a.
*O modificare anume, în funcţie de particularităţile fonetice ale sunetului implicat, de
poziţia lui în segment, de condiţiile de realizare, efect obţinut ş.a., poate avea denumiri
diferite (vezi, asimilare / acomodare, epenteză / anaptixă ş.a.).

Asimilarea, considerată accident fonetic, este întâlnită frecvent, definirea fenomenului

prin care două sunete alăturate sau la mică distanţă primesc caracteristici acustico-fiziologice
comune sau chiar identice (prin pierderea unor trăsături proprii şi adoptarea altora, aparţinând
sunetului vecin care realizează asimilarea).
Asimilarea poate fi caracterizată în funcţie de:
a) natura sunetelor:
 vocalică (ex. director > derector)

47
  consonantică (ex. subsol > supsol)
b) gradul de apropiere sau depărtare a sunetelor:
 în contact (= organică) (ex. subsol > supsol)
 la distanţă (= armonică) (ex. bilet > belet)
c) gradul de asimilare:
 totală (ex. înmuia > îmmuia)
 parţială (= acomodare) (ex. în+păduri > împăduri)
d) direcţia asimilării:
 progresivă (ex. mulţămi > mulţumi)
 regresivă (ex. înbogăţi > îmbogăţi)

Disimilarea este un accident fonetic opus asimilării şi poate fi caracterizată prin

aceleaşi criterii; prin disimilare, din două sunete asemănătoare, unul pierde din trăsturile
articulatorii comune, devenind diferit de celălalt.
Disimilarea poate fi caracterizată după:
a) natura sunetelor:
 vocalică (ex. rostogoli > răstogoli)
 consonantică (ex. mănunt > mărunt)
b) gradul de apropiere sau depărtare a sunetelor:
 în contact (= diferenţiere) (ex. tat'tu > tac'tu)
 la distanţă (= armonică) (ex. rostogoli > răstogoli)
c) gradul de disimilare:
 totală (sunetul disimilat dispare) (ex. fereastră > fereastă)
 parţială (sunetul disimilat se modifică, dar nu dispare) (ex. Grigore >
Gligore)
d) direcţia disimilării:
 progresivă (ex. fereastră > fereastă)
 regresivă (ex. printre > pintre)

Metateza, prezentă azi mai ales în vorbirea populară (sau produsă din grabă, din cauza
unui tempou prea rapid al vorbirii etc.), constă în schimbarea locului unor sunete în cuvânt
(ex. scluptură pentru sculptură).

Epenteza în româna actuală se întâlneşte frecvent în evitarea hiatului (vezi şi

sinereza), de pildă veseliie.
Regional, sunt cunoscute intercalările de vocale sau de consoane între două sunete,
precum: sclab (pentru slab), hirean (pentru hrean). În acest ultim caz, ca şi în optîsprezece
(sau optisprezece) fenomenul este numit anaptixă.

Apariţia unor noi sunete se realizează şi prin proteză (ex. (a)luneca) sau, în poziţie
finală, prin epiteză (ex. aice(a), cu valoare deictică).

Contracţia (semnificativă diacronic, de ex. de+înainte > dinainte) apare mai ales în
vorbirea populară şi regională (ex. coţi pentru cauţi).

Haplologia, numită şi disimilare silabică totală, indică eliminarea unei silabe din
două silabe identice sau asemănătoare existente într-un cuvânt (ex. coana pentru cucoana,
eroi-comic pentru eroico-comic).

48
 Eliziunea este un fenomen întâlnit frecvent în cazul joncţiunii dintre prepoziţii, forme
atone ale pronumelui personal sau auxiliare verbale cu diferite părţi de vorbire (articol, verb),
fiind marcată grafic prin cratimă (în pronunţie neputând fi sesizată ca atare).
Câteva exemple:
cu un > c-un
mă am > m-am
nu are > n-are
nu a plecat > n-a plecat

Diereza este un fenomen care, în diacronie, marchează transformarea unui diftong în

hiat (ex. lat. aurum > rom. a-ur), iar astăzi apare mai ales în pronunţia substantivelor
masculine şi neutre când primesc articol sau se ataşează desinenţa de plural (de ex. hău / hă-
ul, râu / râ-uri).

Sinereza, întâlnită frecvent în limba vorbită, marchează eliminarea hiatului, prin

transformarea unei vocale (din cele două) în semivocală.
Tendinţa este evidentă şi în pronunţia neologismelor care conţin hiat, nefiind însă
acceptată de norma literară (de ex. camionetă pentru cami-o-netă, cameleon pentru came-le-
on).

Nazalizarea (ca propagare a nazalităţii) defineşte fenomenul prin care apar vibraţii
nazale şi chiar sunete nazale lângă o vocală dintr-un cuvânt care conţine o consoană nazală.
Simplele vibraţii nu modifică practic structura fonică a cuvântului, în timp ce propagarea
(numită şi anticipare, din cauza poziţiei şi direcţiei de manifestare) introduce un nou sunet,
neacceptat de norma literară (de ex. bulentin pentru buletin, intinerar pentru itinerar,
indentitate pentru identitate).

Unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive)

În realizarea oricărei comunicări se disting unităţile segmentale, ca sunete propriu-zise
(vocale, consoane, semivocale) şi unităţi prezente constant în lanţul vorbirii, dar nesesizate în
segmentul sonor. Sunt unităţi care marchează atât cuvântul luat în sine, ca o componentă a
enunţului şi, implicit, a mesajului, cât şi îmbinările de cuvinte în limitele propoziţiilor şi ale
frazelor.
Având în vedere ierarhia unităţilor sintagmatice care pot contracta relaţii cu unităţile
suprasegmentale, prima treaptă este reprezentată de silabă, ca cea mai mică tranşă fonică care
poate primi accent.
În emisia vorbită, receptorul percepe auditiv nu numai sunete ca atare (ca sunete
articulate din alcătuirea cuvintelor), ci şi anumite modelări ale vocii, timbrului etc. Practic,
constituirea sensului transmis prin lanţul vorbit presupune o îmbinare între sunete (ca unităţi
din segment) şi unităţi suprasegmentale. Acestea pot fi unităţi intensive (= accente),
caracterizând silabe (şi cuvintele din care fac parte acestea) şi unităţi extensive (= intonaţie)
care presupun mai multe silabe (cuvinte şi ansambluri de cuvinte).
Accentul în limba română este liber, adică mobil (ceea ce produce în bună măsură
nerespectări ale normelor literare, inexistând o regulă unică de aplicat în pronunţie).
Poziţiile pe care le poate avea în cuprinsul cuvintelor determină şi tipologia accentului
în limba română:
- oxiton (apare pe ultima silabă, de ex. noród, aragáz, perdeá);
- paroxiton (apare pe penultima silabă, de ex. mâncáre, fereástră, hărnicíe);

49
- proparoxiton (apare pe antepenultima silabă, de ex. lucráseră, cărţile, márgine);
- apare mai rar, în cuvinte mai lungi, pe a patra sau chiar a cincea silabă (numărată
de la sfârşitul cuvântului spre început), de ex. óptsprezece.
*Mobilitatea accentului este evidentă chiar şi în formele flexionare ale aceluiaşi cuvânt sau în
cadrul familiilor lexicale (de ex. másă / măsúţă / măsúţele; cáld / căldúţ / căldicél).
În funcţie de nivelul la care funcţionează cu valoare distinctivă, accentul este:
- fonic (în segment)
- grafic (deosebind omonimele)
- prozodic (= metric)
De asemenea, se poate distinge un accent lexical şi un accent sintactic, iar dacă,
avem în vedere natura acestuia, se pot evidenţia:
- accentul de intensitate (= dinamic), ca accent principal/secundar;
- accentul tonic (= muzical), determinat de numărul vibraţiilor în timp de o
secundă;
- accentul cantitativ, definit prin durata emisiei sunetului, criteriul fiind unul
temporal.
O altă distincţie, în limba română, fără valoare funcţională în sine (neasociată cu
elemente paraverbale şi nonlingvistice) este:
- accent ascuţit (urcarea tonului)
- accent grav (coborârea tonului)
- accent circumflex (urcă şi apoi coboară)

Intonaţia reprezintă o unitate extensivă (acoperind o comunicare care se poate reduce

la un cuvânt, ex. da ?), dar, în mod obişnuit, vizează un şir de silabe (prin cuvinte, propoziţii
etc.).
Realitatea actelor lingvistice demonstrează că varietatea semantică a enunţurilor nu
numai că este susţinută substanţial de posibilităţile oferite de intonaţie, cu ipostaze foarte
diverse în care se recunosc şi alte mijloace (de pildă, non-verbale), dar există şi o diferenţă
(aproape substanţială) între aspectul oral şi cel grafic. Acesta din urmă acoperă doar parţial (şi
nu deplin nici unde există semne suficiente) ceea ce poate să transmită un mesaj vorbit (prin
valorificarea posibilităţilor para-verbale şi non-lingvistice, în variante practic imposibil de
inventariat, ţinând seama nu numai de multitudinea combinaţiilor, ci şi de faptul că nici o
persoană nu poate să „reproducă“ identic în două situaţii de comunicare, aceleaşi componente
(durată, tempo, inflexiuni ale vocii, privire, gestică ş.a.m.d.).
Enunţurile, ca unitate minimală a vorbirii (ca mesaj articulat) beneficiază de unităţi ale
celor două articulări, de cuvinte îmbinate în virtutea unor reguli specifice, fiecare cuvânt
reprezentând un lanţ de sunete (= segment fonic complex), adică o fonie.
*Există şi situaţii în care enunţul (= fonia) este format numai dintr-un sunet (= segment fonic
simplu), de exemplu, forma de persoana a treia singular a verbului a fi, e.
Intonaţia, ca variaţie a tonului în timpul rostirii unui enunţ, ca realizare ascendentă sau
descendentă, este marcată grafic ca tip: declarativ, interogativ, afectiv, imperativ (şi unele
combinaţii ale acestora, recunoscute în corelarea semnelor, de ex. Chiar aşa ?!).
În general, există o permanentă îmbinare a celor două unităţi, ceea ce dă posibilitatea
transmiterii unor mesaje diferite cu acelaşi lanţ fonic.
Numită şi „melodia vorbirii“, intonaţia în limba română are acum o adevărată monografie
(vezi DM), chiar dacă „este o componentă a rostirii pe cât de uşor de realizat (atunci când
vorbim) şi de perceput (atunci când îi ascultăm pe alţii), pe atât de greu de analizat ştiinţific şi,
mai ales, de sugerat în scris“ (DM: 9).
Intonaţia este o componentă fundamentală a comunicării, fiind legată nu numai de unităţile
sonore luate în sine, ci şi de structurile sintactice (simple sau complexe). Astfel, se şi explică o

50
interpretare, conform căreia intonaţia este o consecinţă a variaţiilor de înălţime a vocii şi, o
alta, care are în vedere diversitatea factorilor care concură, în final, la constituirea informaţiei
dorite (durată, pauze, debit, gesturi etc.).
Reducând la esenţă definiţia intonaţiei, Laurenţia Dascălu-Jinga (vezi DM: 12)
subliniază faptul că intonaţia reprezintă „variaţiile în înălţimea vocii, care îndeplinesc un rol
semnificativ la nivelul enunţului“.
Înălţimea vocii este o calitate care depinde de frecvenţa fundamentală şi, implicit, de vibraţiile
coardelor vocale.
Este un fapt uşor observabil că acelaşi enunţ poate cumula mai multe funcţii ale intonaţiei.
O simplă întrebare, de felul: De ce-ai plecat ?!, în virtutea grafiei şi punctuaţiei, relevă o
întrebare exclamativă, dar, realizată verbal şi percepută auditiv, aceasta exprimă şi mirare (=
nedumerire), părere de rău, curiozitate, surpriză etc..
Rezumând, intonaţia contribuie, pe de o parte la constituirea propriu-zisă a enunţurilor
(considerată ca funcţie primară) şi la o actualizare a intenţiilor de comunicare ale
emiţătorului, ca funcţie modală şi/sau expresivă, ca funcţie secundară.
Rolul intonaţiei poate fi surprins la nivelul tuturor compartimentelor limbii (fonetic, morfo-
sintactic, lexico-semantic), adesea în corelaţie.
Reflexul varietăţilor intonaţionale în plan grafic presupune un cumul de funcţii (ca valori
semantice, gramaticale şi prozodice), care nu au un corespondent în semnele de punctuaţie
specifice limbii române.
Practic, semne precum: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, paranteza sau
punctele de suspensie nu pot satisface nici pe departe cerinţele comunicării, ceea ce şi explică
polisemantismul acestora.
Fluxul sonor al vorbirii (ca transmitere a unui mesaj) include un număr mai mare sau
mai mic de enunţuri, ceea ce presupune segmente continue de sunete, dar şi pauze,
întreruperi.
Specifice momentului în care vorbitorul a încheiat mesajul, astfel de pauze se
întâlnesc şi în timpul comunicării, numărul şi lungimea lor fiind dependente direct de ceea ce
se transmite şi de f e l u l în care se transmite un anumit conţinut, pentru a corespunde
intenţiilor celui care comunică şi pentru a fi receptate ca atare.
*Lipsa unei corelări între mesajul transmis şi modalităţile în care se realizează această
transmisie, incluzând aici şi pauzele care s-ar impune, produc adesea neînţelegeri ale sensului
dorit sau chiar interpretarea total diferită a celor comunicate.
În principiu, pot fi sesizate:
- pauza finală care, după cum indică denumirea, marchează încheierea unei
comunicări, ceea ce fiziologic înseamnă practic încetarea mişcărilor articulatorii. Pe de altă
parte, există şi alte „semne“ ale pauzei finale care urmează să se producă: modificarea tonului,
respectiv a intonaţiei, dependentă de tipul enunţului ş.a.; astfel, după o serie enunţiativă
înainte de pauză se observă o coborâre a tonului, iar în finalul unor enunţuri exclamative
şi/sau interogative se identifică o intonaţie de tip ascendent;
- pauză interioară care poate avea o durată mai mică sau mai lungă, fiind
determinată de o varietate de factori, cu funcţii din cele mai diverse: semantice, stilistice,
afective şi, nu în ultimul rând, lingvistice (de ordin morfo-sintactic).
Corelativul grafic al acestor pauze, asemenea situaţiei întâlnite la intonaţie nu pot
acoperi practic toate nuanţele realizate în vorbire.
Cu toate acestea, în cazul pauzei, delimitarea dintre pauza mai mică şi pauza mai
mare, fără alte implicaţii perturbatoare, este redată mai sugestiv prin: punct, virgulă, punct şi
virgulă, pauză, puncte de suspensie şi, bineînţeles, prin oricare semn care marchează finalul
unui enunţ, fie el interogativ, exclamativ ş.a.m.d.

51
Fără a constitui propriu-zis un semn, blancul dintre cuvinte, care, în primul rând, le
delimitează pe acestea, este şi un indiciu de pauză, dar numai într-o oarecare măsură.
Se observă, suficient de uşor, că în vorbire pauzele sunt realizate de o persoană în
măsura în care acestea îi sunt de folos în transmiterea unui anume mesaj, în timp ce grafic,
blancurile, de pildă, sunt absolut obligatorii pentru „descifrarea“ corectă a unităţilor lexicale
componente. De pildă, o întrebare de felul: Oare Ana a venit ?, scrisă astfel, în vorbire se
prezintă aproape total diferit: [oareanavenit?]. Nu numai că toate componentele lexicale sunt
pronunţate legat, dar se modifică şi statutul lor fonetic (chiar şi parţial), la care se adaugă şi
„eliminarea“, din cauza repetării sunetelor identice (finalul vocalic [a] de la Ana şi auxiliarul
verbului veni, [a], practic devin un singur [a]).
Consecinţa legării cuvintelor în fluxul vorbirii nu conduce, uneori, doar la
imposibilitatea identificării cuvintelor, mai ales la cei care nu cunosc limba română (sau
dispun numai de cunoştinţe elementare), dar nu permite nici sesizarea imediată a părţilor de
vorbire şi diferenţierea necesară de eventualele omonime (ca omofone) cu distribuţie lexicală
identică în context, de pildă: e vie şi o să vie – un predicat nominal, e vie şi un predicat verbal,
o să vie, primul având adjectivul vie, iar al doilea fiind exprimat prin verbul a veni la un timp
viitor (ca variantă populară).
*Deosebirea, cunoscută de altfel, dintre grafie şi realizare orală, privind acelaşi enunţ, se
observă mult mai uşor, nu atât în limba maternă, cât mai ales într-o limbă străină.

Şi, în acest caz, există diferenţe între posibilitatea de a distinge cuvintele dintr-un text
scris şi cea de a le recunoaşte într-o comunicare orală.
Imaginea vizuală susţine fundamental departajarea cuvintelor care, în orice limbă, nu se
pronunţă ca unităţi izolate, ci ca un flux continuu în care pauzele nu se suprapun cu cele
interlexicale în totalitatea lor (existente în textul dat). Cel mai elocvent exemplu îl oferă
textele muzicale care beneficiază şi de aşa-numitele licenţe (ca frazare, intonaţie, accent,
pauze etc.).

Sunet – fonem – literă

După 1982, prin introducerea unor litere prezente în dicţionare şi înainte de acest an
(în grafia unor neologisme), alfabetul limbii române este alcătuit din 31 de litere
corespunzătoare celor 7 vocale, 22 de consoane şi 4 semivocale care reprezintă sistemul
fonematic actual.
Corespondenţa dintre sunete şi litere indică faptul că, în momentul de faţă, există:
- sunete redate printr-o singură literă (a, ă, b, d, e, f, g, h, j, l, m, n, o, p, r, s, ş, t, ţ, u,
z);
- sunete redate prin litere diferite (â/î, i/y, c/k/q, v/w);
- litere care redau un singur sunet (a, ă, b, c*, d, f, g*, h, j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z)
*literele „c“ şi „g“ singure redau un singur sunet, dar alături de alte litere redau sunete
diferite;
- litere care redau sunete diferite:

„e“ redă:
o vocala [e]
o semivocala [e]
o semivocala [i]
o diftongul [ie]
„i“ redă:
o vocala [i]
o semivocala [i]

52
o asilabicul final [i]
„o“ redă:
o vocala [o]
o semivocala [o]
o semivocala [u]
„u“ redă:
o vocala [u]
o semivocala [u]
- sunete redate prin grupuri de litere (literele „e”, „i” şi „h” având aici valoare
diacritică):
[č] – „ce“ / „ci“
[g] – „ge“ / „gi“
[k'] – „che / chi“
[g'] – „ghe / ghi“
- litere care redau grupuri de sunete:
„x“ redă:
o grupul de consoane [ks]
o grupul de consoane [gz]

Rezumat

Articularea semnificantului sonor urmează legi proprii, independente de

articularea semnelor, sub forma unei ”tensiuni” între constrângere și latitudine
lingvistică. Modelele silabei omogene sau parazitate de zgomote reflectă acest raport
și, mai ales, limitele structurii fonologice. Schema accentuală și conturul intonativ se
manifestă mai mult ca alegere, ca posibilitate a configurării unor semnificanți
distincți. Modificările fonetice revelează, de asemenea, obișnuințe articulatorii
neetimologice, raportat la anumite cuvinte.

Set de întrebări, teme de reflecţie, exerciţii pentru învăţare independentă şi completarea

critică şi activă a cunoştinţelor din suportul de curs

301) Ce presupune problema „unul sau două foneme”?

302) Discută distribuţia diftongilor /ua/ şi /oa/.

303) Care din aceste segmente vocalice simple sau complexe ([ö] / [eo] sau [ü] /
[iu] / [eu]) apar în cuvinte următoare? Explică opţiunea. Ce poţi să spui despre unităţile [ü]
şi [ö]?
deodată, vreodată, de-o palmă, prinde-o, rupe-o-n două, ca pe-o pană, mişcă-te-
odată, vreo două, deoparte.
vreun, pe-un, de-un, prinde-un pui, speli-un măr, crezi-un amic, straniu, litiu, Ovidiu,
bariu, dă-mi un foc, laşi umbră

53
 304) Bazându-te pe experienţa rostirii, analizează distribuţia lui /i/ după consoanele
dentale. Verifică corectitudinea formelor în DOOM2. Ce observi?

305) Fie cele 2 serii de cuvinte:

(1) leoarcă, leoarbă, pleoapă;
(2) aripioară, lăcrimioară, bolnăvioară, bălăioară, ploioasă, Ioana, mulţi-oameni.
Rosteşte. Compară. Ce structuri fonologice apar în respectivele cuvinte:
a) diftongul /öa/ pentru ambele serii;
b) triftongul /eoa/ pentru seria (1) şi triftongul /ioa/ pentru seria (2). Argumentează.

306) Rosteşte căutând trăsătura comună cuvintelor din coloana (1). La fel pentru
cuvintele din coloana (2). Apoi rosteşte alternativ cuvintele-pereche din cele două coloane:
(1) (2)
să-nceteze-odată dizeuză
(a) bleojdi bleu
(a) leorpăi loess
vreo röntgen
paste-olandeze pasteuriza.

Optează (ţinând cont de rostirea proprie şi, eventual de memoria auditivă a unor fapte
de rostire) şi explică opţiunea:
a) cuvintele din cele două coloane conţin acelaşi segment vocalic simplu: vocala /ö/;
b) cuvintele din cele două coloane conţin acelaşi segment vocalic complex:
diftongul /eo/;
c) /eo/ pentru coloana (1) şi /ö/ pentru coloana (2).

307) Rosteşte week-end, uitare şi chemare. Cum „comentezi”?

308) Explică raportul dintre cele două formulări: „structura fonologică /#str-/” şi
„structura fonologică a limbii române”.

309) În cuvinte de tipul informa, conveni avem [m] sau [n]?Cu alte cuvinte este
vorba de o modificare fonetică (asimilare) sau o lege a structurii fonologice a LRC: m/*n +
f/v?

310) În enumerarea obişnuită, diftong, triftong, hiat, este ceva „nepotrivit”?

311) Analizează şi discutată distribuţia unităţilor /o/ şi /u/ în structura fonologică a

limbii române.

54
 312) Identifică poziţiile pe care le poate ocupa consoana /s/ într-un grup prevocalic şi
stabileşte o ierarhie între aceste trei funcţii din punct de vedere al frecvenţei.

313) Discută distribuţia unităţilor /ş/ şi /j/.

314) Compară termenii „sunet de tranziţie”, „apendice” şi „element de sprijin”.

315) Ce poţi spune despre [ts] – segment mono- sau bifonematic?

316) În ce măsură, în vorbirea obişnuită, conştientizăm structura silabică a cuvintelor

(enunţului)?

317) Defineşte expresia jonctură silabică.

318) Notând cu I orice consoană a unui segment prevocalic (iniţial) iar cu F oricare
dintre consoanele unui grup consonantic postvocalic (final), descrie în aceşti termeni
segmentele intervocalice pentru fiecare din seriile de cuvinte de la 4), 5) şi 6). Stabileşte locul
tăieturii silabice pentru fiecare serie în parte.
Exemplu: în cuvântul /jertfă/ segmentul interior CCC poate fi descris ca FFI (/-rt#/
şi /#f-/) pentru că există cuvinte de tipul cart, port, raport etc. şi, respectiv, cuvinte de tipul
făt, foc, furat etc.
Nu poate fi descris şi altfel, de pildă ca FII, întrucât, deşi există segmentul
postvocalic /-r#/ (car), nu există segmentul iniţial */#tf-/. Implicit, tăietura silabică în cazul
unui asemenea grup este numai VCC-CV: /jert-fă/.

319) În cuvântul bismut /sm/ este:

– FI: pas; mut
– II: smoală
– FF: spasm

320) Unde se află tăietura silabică în cincisprezece /VnčsprV/?

321) Dar în tungsten, mixtură, anxios, promptitudine, lingvist, exclama, exhaustiv?

322) Cum ţi se par termenii: silabă (orto)grafică, hiat grafic, diftong grafic?

323) Transcrie următoarele secvenţe (presupuse a fi rostite într-un tempo rapid)

dezarticulând structura silabică: vin în parc, codri-aprinşi, vine în casă, a fost odată un moş,
cine-o întreabă, poate-ar înţelege, numai tu eşti de vină acum, doi peşti aurii, ieşiţi afară,
veniţi înapoi, vezi un tren, îl crezi om de cuvânt, nici un ban (nici doi), taci mă!, când duci
dorul, ceri imposibilul, eşti oacheş, am ascuns-o prin islaz, câţi ani ai, rupi o rămurea, mulţi

55
elevi, nu-mi iert asta, şi îmi închipui că mergi înapoi, mai ai examene, dai un clic. Sesizează
şi comentează eventuale transformări şi „neconcordanţe”.

324) Din punctul de vedere al foneticii acustice, în cuvintele româneşti plurisilabice

vocala accentuată este rostită:
a) cu o intensitate mai mare;
b) cu o durată mai mare;
c) cu un timbru mai acut.
1) Intensitatea sonoră depinde de:
a) amplitudinea şi frecvenţa vibraţiei;
b) amplitudinea vibraţiei;
c) frecvenţa vibraţiei.

325) Se poate vorbi de cuvinte monosilabice accentuate? De ce?

326) În ce situaţii vocala monosilabelor este marcată de accent?

327) Ce demonstrează faptul că, uneori, unii dintre noi întâmpină dificultăţi în
operaţia de identificare a silabei accentuate?

328) În ce situaţii de comunicare eşti conştient de existenţa accentului în limba

română?

329) Rosteşte pe rând fiecare „posibilă” formă a cuvântului următor:

1. /karakatiţă/
2. /karakatiţă/
3. /karakatiţă/
4. /karakatiţă/
5. /karakatiţă/.
Care din ele „sună româneşte”? Poţi deduce un artificiu de analiză a schemei
accentuale a cuvintelor?

330) Există vreo legătură între semnificaţiile termenilor accent şi accent străin?
Explică.

331) Cum se marchează în transcrierea fonologică silaba accentuată?

332) Cum se motivează din punct de vedere fiziologic intensitatea sonoră a sunetelor
vorbite?

333) Ce raport există între accentul de intensitate şi intensitatea sonoră? Aminteşte-ţi

ce înseamnă superlativ absolut şi superlativ relativ.

56
 334) Rosteşte sintagmele următoare:
1. lumea veselă /lumeaveselă/
2. veselă spartă /veselăspartă/.
Extrage tranşele sonore „identice” şi marchează accentul fiecăreia. Diferenţa dintre cei
doi semnificanţi se motivează în sistemul limbii române prin:
a) existenţa unei opoziţii binare de trăsături distinctive
([+ intens] / [- intens]) care marchează diferit două vocale altfel identice;
b) existenţa unui subsistem de unităţi distinctive (accent / / vs nonaccent /  /) care
constituie în mod diferit silabe;
c) existenţa unei scheme (structuri) accentuale ce se realizează diferit în cuvinte altfel
identice.
Reflectează asupra pertinenţei fiecăreia dintre cele trei afirmaţii. Adoptă / combate.
Argumentează.

335) Cu referire la limba română, explică şi stabileşte diferite raporturi (de

echivalenţă, de opoziţie, de incluziune etc.) între termenii:
accent, intonaţie, accent dinamic, accent expirator, accent energetic, accent de
intensitate, accent tonic, accent muzical, accent sintactic, accent lexical, accent morfologic
tradiţional, cuvinte accentogene, cuvinte nonaccentogene, unitate accentuală, unitate
accentuabilă, accent variabil, accent şovăielnic, accent logic, accent ascuţit, accent grav,
accent circumflex, accent de insistenţă, accent fix, accent mobil, accent liber, accent stabil.

336) Explică sensul pe care îl are termenul subliniat în sintagmele:

accent intensiv
unitate intensivă.

337) Se poate vorbi de o corelaţie de accentuare în limba română? Explică.

338) Ce crezi că poate să însemne unitate accentuală şi unitate accentuabilă?

339) Poate fi descris accentul ca subsistem (paradigmă) de unităţi comutabile?

Explică.

340) Află exemple de limbi cu accent fix. Din ce punct de vedere se pot distinge unele
de altele?

341) Precizează sensul termenilor relaţie homosintagmatică şi relaţie

heterosintagmatică.

342) Menţionează câteva limbi cu accent liber.

57
 343) Pornind de la cuvintele următoare: melasă, pe casă, odăile, şi dă-i-le, la masă, l-
apasă, studiază dacă, în cazul accentului dinamic, termenii cuvânt şi unitate accentuală
desemnează aceeaşi realitate lingvistică? Ce termen ai prefera?

344) Reflectează asupra următoarei afirmaţii şi explic-o: „O succesiune de silabe

constituie un cuvânt numai dacă aceste unităţi structurale segmentale sînt coarticulate în
relaţii heterosilabice într-o structură simultan segmentală şi suprasegmentală, situaţie în care
una dintre silabe devine nucleu sau centru, fiind marcată suprasegmental prin accent, iar
celelalte sînt dependente de silaba centrală, neputând fi marcate cu accent [...].” (Iorgu Iordan,
Vladimir Robu, LRC, 1978).

345) Având în vedere configuraţia bilineară a semnificanţilor cel puţin bisilabici, ce

funcţie crezi că are accentul intensiv (atât în limbile cu accent fix, cât şi în cele cu accent
liber)?

346) Prezintă Accentul în limba română pornind de la următoarele puncte de vedere:

- accentul ca realitate fonetică
- accentul pentru vorbitor
- niveluri / planuri lingvistice de manifestare
- funcţii.
- aspecte normative

347) Există o funcţie distinctivă atunci când inventarul este închis – accentul „lexical”
şi există o funcţie semnificativă atunci când inventarul este deschis: accentul „logic”?

348) Compară termenii structură fonologică şi structură fonetică. Ce desemnează

fiecare? Explică. Exemplifică.

349) a) Rosteşte enunţurile următoare;

b) Transcrie-le structura prozodică, notând cu o liniuţă orizontală ( _ ) fiecare silabă
şi marcând accentul cu ( ):
1. Astfel patima banilor macină sufletul oamenilor.
2. Remarcând lunetişti camuflaţi înaintă prevăzător.
3. Emisiunea trebuie realizată conform programului.
Analizând rostirea reală şi modelele date structurilor prozodice realizate accidental în
română dar obligatoriu în alte limbi (1. şi 2.) sau cu caracter general în română şi alte limbi
(3.) şi având în vedere raportul cu limitele cuvântului şi numărul de cuvinte din enunţ, explică
şi numeşte ce tipuri specifice realizează funcţia accentului intensiv.

350) Precizează tipurile de situaţii în care accentul intensiv contractează o funcţie

distinctivă.

58
 351) Poate accentul intensiv să fie socotit unitate semnificativă (morfem
suprasegmental)? Argumentează.

352) Pornind de la exerciţiul 55, studiază ce relevanţă au noţiunile de „culme de

sonoritate”, „depresiune de sonoritate”, „grad maxim de apertură”, „grad minim de apertură”
în raport cu noţiunea de silabă.

353) Transcrie şi dezarticulează structura silabică:

Hai!
Hai acum!
Ce observi? Este posibilă şi o altă rostire? Cum comentezi?

354) Crezi că nivelul silabei este suficient pentru stabilirea şi clasarea unităţilor
sistemului şi pentru modelarea structurii fonologice a românei?

355) Rosteşte enunţurile de mai jos:

Des fac asta.
Desfac asta.
Ar dealul nostru.
Ardealul nostru.
Sesizezi vreo diferenţă între enunţurile din fiecare pereche? „Creaţi” această diferenţă.
Numeşte, defineşte şi notează fenomenul fonetic „responsabil” de respectiva diferenţă.
Găseşte încă trei perechi (eventual, serii) de enunţuri diferenţiate astfel.

356) Exemplifică principalele tipuri „sintactice” ale intonaţiei: asertiv, interogativ,

exclamativ, imperativ.

357) Intonaţia este, într-adevăr, dependentă de o relaţie heterosintagmatică? Poate ea să

se manifeste în cadrul restrâns al unei silabe? Reflectează la posibilele rostiri, cu semnificaţii
diferite, ale adverbului de afirmaţie.

358) Accentul este „al silabei” sau „al vocalei” din silaba respectivă?

359) Compară, rostind alternativ, formele târgşor şi târguşor. Cum comentezi?

360) Cum se rosteşte (întotdeauna / mai frecvent / mai rar / într-o rostire „atentă” /
neglijentă / etc.) cuvântul optzeci? Explică.

361) Asimilarea. Definiţie. Tipuri. Exemple.

362) Disimilarea. Definiţie. Tipuri. Exemple.

59
 363) Modificări fonetice care presupun apariţia unui sunet în segment.

364) Modificări fonetice care presupun dispariţia unui sunet din segment.

365) Modificări fonetice care presupun substituirea unor sunete.

366) Modificări fonetice care presupun schimbarea locului sunetelor.

367) Alege forma nou apărută şi motiveaz-o pe cealaltă din punctul de vedere al
accidentelor fonetice:

întreprindere / inteprindere
de+înapoi / dinapoi
de+înaintea / dinaintea
vreodată / vreodată
tirbuşon / tiribuşon
anin / arin
coniac / coniac
primenit / premenit
pantaloni / paltaloni
fotbal / fodbal
pasienţă / pasenţă
maiou / maieu
reşeu / reşou
vagabont / vagabond
ekskava / eskava
ekstinktor/ estinktor
poansona / poansona
poansona / pansona
pogrom / progrom
kinezi / kineji
acopunktură / acupunctură
culoare / coloare
şosete / sosete
kebap / kebab
rečensămînt / rečesămînt
jumătate / jumate
morfofonologie / morfonologie
skulptură / skluptură
idee / ideie
kreăm / kreem

60
 pernă / perină
gogoşerie / gogoşărie
deskide / deşkide
erbivor / ierbivor
măsalină / maslină
uită-te / uite-te
un ban / um ban
perčeptor / prečeptor
petik / petek
intinerar / itinerar
fiasko / fiasko
simptom / simtom
deseară / diseară
toaletă / toaletă
sălbatek / sălbatik

368) Selectează modificările fonetice întâlnite mai frecvent în româna actuală.

369) Găseşte o situaţie de asimilare vocalică, regresivă, parţială, la distanţă.

370) Ce raport s-ar putea stabili între lege fonetică şi accident fonetic?

371) Cu ce seamănă conceptul de „armonie vocalică”?

372) Ce modificări apar şi în fonetica lexicală şi în cea sintactică? Exemplifică.

373) Ce înseamnă „referinţă fonologică” a literelor (grafemelor)?

374) Ce înseamnă „valoare diacritică”?

375) În cuvântul chiar literele „c”, „h” şi „i” îndeplinesc laolaltă aceeaşi funcţie?

376) Explică termenii grup de litere, grafem complex, digraf, trigraf, literă ajutătoare,
zero fonetic, literă mută, indice de africatizare.

377) Exemplifică referinţele fonologice ale literei „e”.

378) Găseşte un cuvânt în care litera „e” are valoare diacritică fără referinţă
fonologică şi unul în care aceasta e diacritic cu referinţă fonologică.

379) Nume proprii precum Quintescu, Negruzzi sau cuvinte străine precum pizza, job,
punk sunt relevante pentru ortografia limbii române contemporane? Explică.

61
 380) Prezintă situaţia literelor „q”, „y” şi „w” în ortografia românească.

381) Prin ce litere se redă semivocala /u/ în ortografia limbii române?

382) Ce litere din alfabetul limbii române pot funcţiona ca diacritice?

383) Cum ai putea defini valoarea diacritică?

384) Se poate formula un criteriu poziţional pentru recunoaşterea valorii diacritice a

literelor respective? Dar unul „funcţional”?

385) Transcrie fonologic, fonetic, analizează fonematic şi motivează ortografic

cuvintele:

poartă chiul piatră

chiabur chiar gheară
piatră poartă ghiulea cioară
cheag giulgiu funciar ciur
chiar ghicit ceartă furioasă
oricare alergic chiciură cicoare
chiuvetă ghiveci ceapă maghiar
eczemă unghi chip caiet
douăzeci unchi ghindă pleoapă
ecvestru medicinal încetineală chip
societate ghiul ageamiu ciornă
cioară ochios geamgiu ceartă
chicinetă ghiol mioară meci
ciulin chicinetă vioară ghioagă
ceartă serioasă toamnă giuvaer
bâlci incipient giulgiu chezăşie
fecior recipient social ciubuc
ghiveci ghid ciob arpagic
toamnă ghiul maghiar ceaţă
vioaie ochioasă chiuvetă chiabur
ciorbă chezaş unchi chioară
cină cearcăn chioară societate
ochioasă gingie ceartă coală
leoarcă înceată ceată oameni
gheaţă geometrie pudoare giurgiuvea
tăciune geografie tăciune chiar
oaie licean chioşc ciudă

62
ceai urecheat caraghios
agent pleoapă ochios
poartă închegat cianură
biciuit ghindă cianotic
chezăşie giurgiuvea geantă
ciubucciu ciubuc geologie
geam cheag ciucure
pudoare cheamă geografie
mioară chiciură gheară
ghiul vioaie ceainic
cicatrice geantă ciubuc
cheamă ceară gheată
cicoare ciorbă răceală
gheară ghiulea ghionoaie
urecheat geană ghiont
pocal cireadă ciubucciu
chiul chiulangiu chicinetă
ciornă cicoare ghiulea
lichior ceartă chiciură
cheamă gheară cinegetic
aripioară ciudat cheamă
inimioară geantă ciudat
lăcrimioară ciumă ceartă
chiciură toamnă geometrie
social lichid ghiozdan
ciornă ghioagă încheagă
ciorbă chioară cianură
exact plecare ceată
tocit pudoare giulgiu
ghiol ageamiu ghioagă
culeasă ciudă ceafă
ceartă toacă chiuvetă
gândac poartă ghiul
geologie cuantum urecheat
chior chiabur chiulangiu
chioară fecior chioşc
chicinetă ghiveci giuvaer
oarecare ciudat chior
cianură consoană social
coamă ciubuc chirilic
cearşaf geografie cianină
gheaţă geantă

63
 Exemplu (Model pentru exerciţiul de evaluare la examenul scris:
Transcrieţi fonetic, analizaţi din punct de vedere articulatoriu şi motivaţi ortografic cuvântul:
coală. În cadrul acestui exerciţiu se solicită transcrierea fonetică a sunetelor, cu marcarea
variantelor (1.), analiza din punct de vedere articulatoriu a sunetelor din care este alcătuit
cuvântul (2.) şi motivarea ortografică, adică explicarea, cu exemple, a raportului dintre sunet
şi literă (3.), după modelul următor):

chiabur
I. Transcriere
1. fonematică: /kabur/
.
2. fonetică: [k abur]

II. Analiză fonematică:

[k] = variantă primară a consoanei propriu-zise, oclusive, palatale, surde, /k/;
.
[ a] = variantă palatalizată a vocalei centrale, deschise, nonlabiale, /a/;
[b] = variantă labializată a consoanei propriu-zise, oclusive, bilabiale, sonore, /b/;
[u] = variantă primară a vocalei posterioare, închise, labiale, /u/;
[r] = variantă primară a consoanei sonante orale, vibrante, apicodentale, /r/.

III. Motivare ortografică:

1.
Fonemul /k/ este redat de litera „c” urmată de diacriticele „h” şi „i”;
Fonemul /a/ este redat de litera „a”;
Fonemul /b/ este redat de litera „b”;
Fonemul /u/ este redat de litera „u”;
Fonemul „r” este redat de litera „r”.
2.
Fonemul /k/ mai poate fi redat prin:
− litera „c” urmată de diacriticele „h” şi „e”: chenar /kenar/
− litera „k”: kilogram /kilogram/
− litera „q”: quetzal /keţal/;
Fonemul /a/ nu mai poate fi redat prin altă literă;
Fonemul /b/ nu mai poate fi redat prin altă literă;
Fonemul /u/ nu mai poate fi redat prin altă literă;
Fonemul /r/ nu mai poate fi redat prin altă literă.
 3.
Litera „c” mai poate reda:
− fonemul /k/: casă [kasă]
− fonemul /č/, urmată de diacriticele „e” sau „i”: cer, circ [čer], [čirk]
− fonemul /g/: cvartă [gvartă].
Litera „h” mai poate reda:
− fonemul /h/: harpă [harpă]
Litera „i” mai poate reda:
− fonemul /i/: inimă [inimă]
− fonemul /i/: iarnă [iarnă]
− varianta asilabică postconsonantică, [i]: pomi [pomi];
Litera „a” nu mai poate reda alte foneme;
Litera „b” mai poate reda:
− fonemul /p/: absent [apsent];
Litera „u” mai poate reda:
− fonemul /u/: nou [nou];
Litera „r” nu mai poate reda alte foneme.
4.
Litera „c” nu are valoare diacritică;
Litera „h” are valoare diacritică;
Litera „i” are valoare diacritică fără referinţă fonologică. Ea poate să nu aibă valoare
diacritică: inimă şi poate să aibă valoare diacritică cu referinţă fonologică: chip
[kip].
Litera „a” nu are valoare diacritică;
Litera „b” nu are valoare diacritică;
Litera „u” nu are valoare diacritică;
Litera „r” nu are valoare diacritică.

386) Rosteşte în tempo normal apoi un pic sacadat, insistând asupra structurii silabice,
următoarele cuvinte: familie, poezie, ie.
a) Care este structura ultimei silabe?
b) Alege şi motivează una din cele două interpretări posibile:
– litera „e” redă diftongul /ie/;
– litera „e” redă vocala /e/ iar semivocala /i/.
c) Rosteşte în acelaşi fel cuvântul pieton. Care este structura celei de-a doua silabe?
d) Se poate spune că vorbitorul face o diferenţă, din punctul de vedere al celor două
structuri (/e/ vs /ie/), între cuvintele vechi şi neologisme?
 387) Pornind de la cele analizate mai sus, cum interpretezi situaţia literei „u” în
cuvinte de tipul luat, aluat etc.?

388) Rosteşte comparativ cuvintele aluat şi evaluat. Ce poţi afirma?

Teme de control:

1. Prezintă un tablou al fonemelor LRC ca fascicule de trăsături distinctive;

2. Enumeră și definește principalele serii alofonice;
3. Realizează o tipologie a silabei neomogene în funcție de segmentul consonantic;
4. Exemplifică schemele accentuale și contururile intonative realizate în LRC.

Unitatea de învăţare IV
Tematică:
Curs 10. Structura etimologică a vocabularului românesc. Principalele tipuri de etimologii.
Cuvinte moștenite.
Curs 11. Căi de înnoire lexicală. Cuvinte împrumutate. Principalele influențe.
Curs 12. Cuvinte formate în limba română. Mijloace de formare. Derivarea progresivă.

Obiective:
- studenţii vor asimila principalele tipuri de etimologii;
- studenţii vor diferenția intensional și extensional între moștenit și împrumutat;
- studenţii vor enumera, defini, diferenția între căile de înnoire lexicală;
- studenţii vor discrimina cele două perspective în analiza cuvântului: lexicologică și
morfologică.

Timp alocat: 5 ore

Bibliografie minimală:

*** Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a II-a, București, Editura Univers
Enciclopedic, 1996.
*** Dicționarul limbii române (DLR), București, Editura Academiei, 1965 și urm.
***Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), București,
Editura Academiei, 1982.
***Formarea cuvintelor în limba română, vol. I-III, București, Editura Academiei, 1970-
1989.
BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, FORĂSCU, NARCISA, Modele de structurare semantică,
Timișoara, Editura Facla, 1984.
BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Lexic comun, lexic specializat, București, Editura
Universității din București, 1986.
BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Structura vocabularului limbii române contemporane,
București, Editura Științifică, 1986.
BRÂNCUȘ, GR., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică, 1983.
BUCĂ, M., EVSEEV, I., Probleme de semasiologie, Timișoara, Editura Facla, 1976.
COTEANU, I. (coord.), Limba română contemporană, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1985.
COTEANU, ION, SALA, MARIUS, Etimologia și limba română, București, Editura
Academiei, 1987.
DRĂGHICI, OVIDIU, Cacosemie. Concept şi termen, în „Analele Universităţii din Craiova,
Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXV, nr. 1-2/2003, p. 57-62.
DRĂGHICI, OVIDIU, Eufemismul parofonic, Studii de limba română în memoria
profesorului Radu Sp. Popescu, Craiova, Editura Universitaria, 2008, p. 81-85.
DRĂGHICI, OVIDIU, Un model simetric al semnului lingvistic sau despre natura
conceptuală a semnificantului, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi (Serie nouă), Secţiunea III e – Lingvistică, Studia linguistica et
philologica in honorem Constantin Fâncu”, Tomul LI, 2005, p. 153-159.
ȘERBAN, V., EVSEEV, I., Vocabularul românesc contemporan, Timișoara, Editura Facla,
1978.
GROZA, Liviu, Elemente de lexicologie, Humanitas Educational, Bucuresti, 2004.
HRISTEA, TH. (coord.), Sinteze de limba română, ed. a 3-a, Editura Albatros, 1984.
STOICHIȚOIU-ICHIM, ADRIANA, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică,
influențe, creativitate, ALL Educational, 2001.
ZUGUN, PETRU, Lexicologia limbii române, Iași, Tehnopres, 2000.

I. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ
A VOCABULARULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN
A. Cuvinte moștenite și cuvinte împrumutate
I. CUVINTE MOȘTENITE - din latină
- autohtone

II. CUVINTE ÎMPRUMUTATE din: - slavă (vechi și moderne)

- maghiară
- greacă
- turcă
- germană (vechi și moderne)
- limbi latino-romanice
- engleză și engleză americană
- alte limbi

III. CUVINTE FORMATE PE TEREN ROMÂNESC

Mijloace: principale - derivare proprie - cu prefixe
- cu sufixe
- derivare improprie (= derivare regresivă)
- compunere
- conversiune
secundare - contaminare
- reduplicare
- trunchiere
mixte - parasintetice
- calc lingvistic (îmbină elemente externe cu
elemente interne)
IV. CUVINTE CU ETIMOLOGIE NECUNOSCUTĂ

V. CUVINTE STRĂINE ÎN LIMBA ROMÂNĂ (neadaptate sistemului lingvistic românesc)

I. Cuvinte moștenite

Cuvinte latinești
Reprezintă aproximativ 20% din ansamblul vocabularului, constituind fondul de bază
al limbii române, cu o largă circulație (inclusiv prin locuțiuni și expresii), cu multe derivate și
compuse, cu structuri semantice variate și bogate. Sunt cuvinte care se referă la realități din
cele mai diverse domenii de activitate, care definesc viața socio-economică și spirituală a
românilor (omul, viața materială, afectivă și de familie, agricultura, creșterea vitelor etc.). Ex.:
arde, auzi, avea, barbă, bea, bate, carne, cap, creier, cot, cânta, cunoaște, crede, dinte, deget,
dormi, deschide, duce, ficat, fată, față, face, fi, fugi, fierbe, frige, gură, gusta, genunchi,
geană, inimă, intra, ieși, ierta, închina, întreba, însura, înghiți, înțelege, învăța, limbă, lucra,
lăuda, lăsa, lua, măsea, mână, mustață, mamă, mărita, minte, mușchi, merge, muri, mânca,
nas, naște, nuntă, os, ochi, picior, piele, palmă, piept, plămâni, pumn, păr, plânge, râde,
roade, rupe, răsări, sânge, sări, scrie, sparge, spune, sta, suflet, somn, ști, ședea, tăcea, tăia,
umbla, uita, vedea, vrea, zice ș.a.; bătrân, bun, deștept, orb, mut, surd, flămând, sătul, tânăr,
trist; bărbat, femeie, fată, fecior, fiică, fiu, frate, soră, mamă, tată, noră, nepot, socru, soț,
unchi, văr etc.; ac, ață, caș, cârnat, ceapă, casă, cheie, cui, curte, cuțit, făină, friptură,
fereastră, fântână, lingură, lână, legumă, masă, miere, oală, ou, piper, pâine, plăcintă, prânz,
sare, sapă, scaun, untură, vin, vas, zeamă etc.; aer, apă, albină, arșiță, brumă, berbec, bou,
căldură, cald, ceață, cer, capră, cățel, câine, cireș, foc, frig, fulger, fum, furnică, floare, ger,
gheță, găină, grâu, iepure, iarbă, întuneric, lemn, lumină, lac, lup, munte, măr, nea, negură,
nor, pământ, piatră, ploaie, pădure, pasăre, pește, porc, pui, purice, pom, rază, râu,
rândunică, secetă, soare, stea, șarpe, șoarece, tuna, taur, urs, vânt, vacă, vierme, viperă, vițel,
varză etc.; an, lună, săptămână, azi, ieri, dimineață, seară, luni, marți, miercuri, joi, vineri,
sâmbătă, duminică, zi, noapte, primăvară, vară, toamnă, iarnă etc.

Cuvinte autohtone
Numărul lor nu este stabilit cu precizie în timp de către lingviști. Ultimele cercetări de
amploare aparțin prof. Gr. Brâncuș (vezi, Vocabularul autohton al limbii române, București,
1983). Se disting două categorii:
a) cuvinte autohtone existente și în albaneză (cca 70), de ex.: abur, baci, balaur, barză,
bucura, bunget, buză, baltă, brâu, brad, copac, copil, dărâma, groapă, grumaz, gușă,
măgură, mal, mătură, mazăre, mânz, moș, pârâu, sâmbure, șopârlă, țarc, țap, viezure, vatră,
zgâria;
b) cuvinte autohtone inexistente în albaneză, de ex.: aprig, băiat, bordei, burtă, genune,
gheară, măceș, melc, mișca, nițel etc. Este o categorie de cuvinte cu interpretări etimologice
diferite. Pentru unii lingviști, o parte din aceste cuvinte sunt considerate cu etimologie
necunoscută sau sunt asociate cu posibile etimoane latinești neatestate. Autohtone sunt
considerate și o serie de toponime, antroponime și hidronime (de ex. Ampoi, Argeș, Jiu,
Lotru, Bucur, Moș, Brad etc.).

II. Cuvinte împrumutate. Principale influențe

 Influența slavă s-a manifestat diferit și în perioade distincte, fiind evidentă din secolul
al IX-lea, în cele mai variate domenii: natură, faună, floră, corpul uman, familie, locuință,
hrană, agricultură, religie, armată, timp, toponime, antroponime etc. Influențele din bulgară,
ucraineană, polonă sau sârbo-croată sunt mai evidente la nivelul graiurilor (fapt explicabil
geografic). Exemple: deal, iaz, izvor, luncă, mlaștină, nisip, omăt, peșteră, cocoș, rață, gâscă,
rac, știucă, vrabie, hrean, morcov, gât, gleznă, obraz, stomac, trup, glas, vreme, veac, ceas,
babă, nene, maică, nevastă, blid, ciocan, clește, coasă, coș, lopată, topor, zid, cojoc, rufă,
colac, hrană, icre, ulei, oțet, brazdă, plug, ogor, război sabie, suliță, sfânt, pomană, groapă,
lene, milă, necaz, noroc, poftă, basm, diavol, zmeu; citi, clădi, grăi, hrăni, iubi, munci,
odihni, omorî, sfârși, topi, trăi, trebui; bogat, drag, lacom, mândru, prost, sărac, scump, slab,
vesel, vinovat ș.a.

Influența maghiară se manifestă începând cu secolul al X-lea și vizează viața

orășenească, de curte, comerțul, industria etc. Majoritatea cuvintelor împrumutate din
maghiară circulă în zone locuite și de populația maghiară. În limba literară s-au păstrat mai
puține, de ex.: dijmă, hotar, oraș, tâlhar, viteaz, ban, cheltui, meșter, lacăt, bănui, chibzui ș.a.

Influența greacă s-a manifestat în perioade diferite, direct sau prin intermediul latinei
dunărene (carte, creștin, farmec etc.) și a slavei (busuioc, hârtie, cămilă, corabie, dascăl,
catastif, trandafir, zahăr etc.). Din epoca fanariotă au rămas termeni de cancelarie, de afaceri,
administrație etc., de ex.: economisi, lefter, magazie, plictisi, cangrenă, silabisi, teatru ș.a.

Influența turcă aparține unor straturi distincte în timp și ca importanță (din perioada
protootomană, apoi din secolul al XV-lea și, cu intermitențe, până în secolul al XIX-lea).
Cuvintele acoperă o arie foarte diversă (viață materială, faună, floră, comerț, toponime etc.),
de ex.: acaret, ciorap, cearșaf, chibrit, chirie, divan, odaie, tavan, cafea, cașcaval, ciulama,
ciorbă, chiftea, ghiveci, iahnie, iaurt, sarma, telemea, tutun, basma, maramă, șalvari,
dovleac, pătlăgea, zambilă, fildeș, sidef, băcan, cântar, chilipir, ciubuc, bucluc, huzur, maidan
ș.a.

Influența germană se manifestă cu evidență mai ales prin dialectul săsesc, prin cel
sârbesc și pe cale livrescă (tehnică, sport etc.), de ex.: stofă, cartof, chiflă, parizer, șnițel,
șuncă, șut1 ș.a.

Împrumuturi latino-romanice. Primele atestări din secolul al XV-lea și al XVI-lea sunt

sporadice și se leagă doar de anumite texte (documente de cancelarie, traduceri de cărți
bisericești etc.). Există împrumuturi directe și indirecte (prin limbi europene din care s-au
efectuat traduceri: germană, neogreacă, maghiară, rusă ș.a.). Cronicari și alți oameni de
cultură din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea au contribuit substanțial prin lucrările lor la
introducerea și răspândirea unor termeni latino-romanici din cele mai variate sfere tematice
(științe, religie, armată, viață economică și spirituală etc.), de pildă: epistolă, democrație,
orator, autoritate, cauză, fabulă, proprietate, bibliotecă, ocazie, situație, formație, maistru,
colonel, poștă, flotă ș.a.
Împrumutul latino-romanic devine mai numeros după secolul al XVIII-lea, un loc
aparte revenind împrumutului lexical din franceză. La început (a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea), influența franceză este indirectă (prin germană, rusă, poloneză), iar cea directă se
manifestă puternic mai ales începând cu secolul al XIX-lea (pe lângă traduceri, un rol
însemnat revenind relațiilor socio-economice și culturale cu Franța) și este evidentă practic în
toate domeniile, dar în proporții diferite (de pildă, sunt multe neologisme de origine franceză
– sau și franceză – în sfera științelor, a noțiunilor abstracte etc.).
 Aceleași cuvinte, împrumutate simultan sau în timp din limbi diferite (înrudite sau nu),
au determinat o creștere simțitoare a împrumuturilor motivate multiplu, ceea ce justifică și
conceptul de etimologie multiplă (în cazul de față de etimologie multiplă externă), alături de
etimologia simplă (= unică). Câteva exemple: abces (< fr., lat.), abis (< fr., lat., gr.), accident
(< fr., it., lat.), campanie (< fr., rus.), carafă (< ngr., fr., it.), compensa (< fr., lat.), disponibil
(< fr., lat.) ș.a.m.d.
În general, exceptând etimologiile unice, din franceză (de ex.: dispozitiv, disproporție,
embargo ș.a.), o bună parte din împrumuturi se motivează, pe lângă franceză, din latină și apoi
din italiană, engleză etc., de ex. acomoda (< fr., lat.), antirezonanță (< fr., engl.),
completamente (< fr., it.), emisiune (< fr., lat.), escadron (< rus., fr.) ș.a.

Împrumuturi din engleză și americană. Acestea sunt împrumuturi directe și prin alte
limbi de cultură (cu precădere limba franceză, germana sau rusa), aparținând științei, tehnicii,
vieții economico-financiare, sportului etc.
O bună parte din aceste împrumuturi au o circulație inetrnațională (fiind recunoscute și
în alte limbi, cu forme identice sau adaptate sistemului lingvistic respectiv). De pildă: boiler,
buldozer, smoching, bridge, outsider, ring, blugi, boss, campus, week-end, marketing,
hamburger, supermarket ș.a.

CUVINTE FORMATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ. MIJLOACE DE FORMARE (PRINCIPALE,

SECUNDARE, MIXTE; CALC LINGVISTIC)
A. PRINCIPALE

DERIVAREA PROGRESIVĂ (= ~ PROPRIE)

Componente: - cuvânt bază
- formant (= formativ, lexiform)
* afix – formativ; are și un sens mai larg, incluzând morfemele auxiliare
Criterii generale de caracterizare pentru bază și formative: etimologie, parte de vorbire (bază
și rezultat), caracteristici lexico-semantice, repartiții funcționale și teritoriale.

1. Derivarea cu prefixe (și prefixoide)

a) Prefixe – afixe* (= particule) adăugate înaintea unui cuvânt (simplu, derivat sau compus)
existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt sau înaintea unor teme inexistente
în calitate de cuvinte independente, pentru a forma un nou cuvânt.
b) Structură morfematică: - simple (peste 80)
- complexe (ex. pres < pre + (ră)s)
* Există și prefixe în variante fonetice sau grafice
Ex. anti- (ant-, an-, andi-), răs- (răz-, res-)
c) Valori semantice:
În bună parte sunt polisemantice (ex.: în-, des-, pre-, ne-, răs-, extra- ș.a.)
Se marchează, de pildă:
„superioritatea“ (extrafin), supra-, arhi-, hiper-
„inferioritatea“ (subintitula), de-, hipo-, infra-
„interioritatea“ (înnopta), intra-
„exterioritatea“ (expatria), extra-, dis-
„anterioritatea“ (antebraț), re-, retro-
„posterioritatea“ (postdata), supra-, en-, trans-
„opoziția“ (antisimetrie), contra-, o(b)-
„intensificarea“ (răsciti), re-
 „absența unor caracteristici“ (anormal), des-, și var. dez-, de-
„transformarea în sens negativ“ (neadevăr), in- (im-, i-)
„trecerea de la o stare la alta“ (încărunți)
„dobândirea unei însușiri“ (îmbujora)
„asemănarea cu obiectul denumit“ (învăpăia) ș.a.
Exemplele de mai sus indică și existența unor serii sinonimice și antonimice, serii care
pot fi recunoscute și la nivelul sufixelor.
d) Principale tipuri:
- negative (ne-, in-)
- privative (des-, de-) „absența“
- iterative (răs-, re-) „repetarea“
* delocutive în- (îm-), in- (im-), an- (am-)
* Provin din locuțiuni, de ex.: a pune în fapt = a înfăptui.
e) Originea prefixelor (principalele surse)
- moștenite din latină (mai puține, cca 12) (ex. a-, cu-, de-, des-, în- etc.);
- împrumutate:
- din slavă (ex. iz-, ne-, răs- ș.a.)
- din greacă (prin slavă sau latino-romanice) (ex. anti-, arhi-, hiper-, hipo-)
- latino-romanice (cele mai multe) (ex. ab-, ante-, contra-, ex-, extra-, retro-, super- ș.a.)
- apărute pe teren românesc (din alte prefixe sau din prepoziții prin calcuri și semicalcuri) (de
ex. sco-fală).
Cu origine comună, există dublete, triplete și chiar cvadruplete: (stră- și extra-), (super-,
spre-, sur-), (tră-, trans-, tra-, tre-). Unul este moștenit, iar celelalte sunt împrumuturi latino-
romanice.
* Cel scris cu aldine este moștenit.
f) Repartiție pe părți de vorbire:
Derivatele cu prefixe sunt la toate părțile de vorbire, cu excepția articolului și a prepoziției.
Cele mai multe apar, în același timp, la verbe substantive și adjective.
g) Productivitate (în funcție de numărul formațiilor, ca f o r ț ă p r o d u c t i v ă și f r e c -
v e n ț ă de întrebuințare).
Cele mai productive, din cele tradiționale: în-, ne-, des-, răs-, re- și mai multe din cele latino-
romanice, adică neologice (ex. a-, anti-, con-, contra-, de-, ex-, super-, supra- ș.a.)
h) Supraprefixare: definește prezența simultană a două sau mai multe prefixe la aceeași bază,
de ex.
străstrănepot (același prefix);
supraîncălzi (prefixe diferite)
* Prefixoide (= false prefixe)
Sunt interpretate diferit: ca prefixe, fiindcă funcțional se comportă ca acestea și ca elemente
de compunere, fiindcă la origine sunt cuvinte. Provin mai ales din greacă, intrate prin
neologisme și au caracter internațional (ex. aero-, auto-, bio-, hidro-, micro-, mini-, orto-,
pseudo- ș.a.).

2. Derivarea cu sufixe (și sufixoide)

Sufixe = afixe (= particule) adăugate la o temă, formând cu aceasta un nou cuvânt.
* Există sufixe lexicale și sufixe gramaticale, valori care se suprapun în sufixele moționale
(ex. vulpe / vulpoi, iepure / iepuroaică).
Criterii de descriere:
- clasa lexico-gramaticală:
- a cuvintelor-bază;
- a formației (substantive, verbe, adjective etc.);
 - structura morfematică:
- simple (ex. -ar, -tor);
- dezvoltate (sufix + interfix), ex. --uleț;
- compuse (din două sufixe), ex. -ăreasă < -ar + easă;
* Interfix: parte din derivat care nu aparține nici temei nici sufixului propriu-zis (ex. -ul-)
În lingvistica românească, interfixul este considerat adesea parte din sufix. Deci, într-un
exemplu precum cornuleț, -uleț este un sufix dezvoltat.
- structura semantică:
Valoarea semantică a derivatului rezultă din raportarea la bază, iar valoarea semantică a
sufixului depinde de semantica derivatului.
- tipuri semantice:
- sufixe de agent (ex. -ar, -aș, -easă, -tor, -giu, -ist);
- sufixe augmentative (ex. -an, -andru, -ean, -oi, -oaică, -ăraie);
- sufixe diminutivale (ex. -aș, -el, -ic, -iță, -uș, -uț, -uc, -eț);
- sufixe pentru denumirea însușirii din obiecte (ex. -ist, -al, -bil, -esc, -at);
- sufixe pentru denumirea instrumentelor (ex. -ar, -niță, -tor, -toare);
* -toare este și alt sufix (ex. răzătoare, cf. storcător) decât -tor, -toare;
- sufixe pentru denumiri abstracte (ex. -re (-are, -ere, -ire), -t, -eală, -ime, -ism);
- sufixe pentru indicarea colectivității (ex. -ărie, -et, -ime, -iș, -iște, -ăraie);
- sufixe pentru indicarea ideii de loc (ex. -ărie, -ean, -ar);
- sufixe pentru indicarea acțiunii (verbe) (ex. -a, -i, -iza, -ifica, -uí);
- sufixe pentru indicarea modalității (ex. -iș, -mente);
- sufixe pentru denumirea persoanelor, animalelor, păsărilor și plantelor (ex. -ar, -el, -ică,
-ean, -ior, -tor, -iță, -uță, -uș, -os, -ariță);
Există și sufixe polisemantice. De pildă, sufixul -aș poate indica agentul, nuanța diminutivală
în cazul substantivelor (de ex. poștaș, copilaș) și poate forma noi adjective (de ex. codaș,
pătimaș);
- originea sufixelor
- moștenite (mai ales latinești) (ex. -ar, -tor, -el, -ic(ă), -ime, -ătate ș.a.);
- considerate autohtone (-esc, -andru);
- împrumutate:
- din slavă (-nic, -iță, -iște, -eală, -ean ș.a.);
- din turcă (-giu, -lâc);
- latino-romanice (-(i)er, -ism, -al, -ant, -bil, -ist, -iza, -ifica);
- repartiția pe părți de vorbire: derivatele cu sufixe sunt la substantive, adjective, verbe,
adverbe și mai puțin la pronume, numerale și interjecții (ex. mătăluță, treime, aolică, ofuleț)
- productivitatea:
Azi sunt productive mai ales cele moștenite din latină și, în special, cele întărite prin
împrumuturi neologice (latino-romanice).
Mai puțin sau deloc productive sunt mai ales: -oaie, -ache, -ament, -ciune,
-ăreț, -icesc, -ard.
Neologice în creștere, ca productivitate: -ism, -ist, -iza, -iv, -bil, -itate etc.

Suprasufixarea este mai puțin evidentă ca la prefixe (prin transformările suferite de

primul sufix legat de temă), de ex. bădicuță.
* Sufixoide (= false sufixe)
Este aceeași interpretare ca la prefixe și au, prin excelență, origine greacă, pătrunse prin
neologisme.
Ex. -fil „iubitor“, -fob „care nu suportă“, -for „care poartă“, -fug „care elimină“, -gramă
„schemă“, -log „specialist“ ș.a.
 Rezumat:
Structura etimologică a lexicului revelează căile de înnoire lexicală și evoluția acestui
subsistem. Orice unitate lexicală, ca element al unui sistem, contractează diferite raporturi în
planul conținutului, mai ales. În sens restrâns, relațiile interlexicale desemnează raporturi de
identitate în planul semnificantului (omonimia), similaritate creatoare de confuzii (paronimia),
cvasiidentitate a semnificatului (sinonimia), contrarietate sau contradicție a conținutului
(antonimia).
În conștiința vorbitorului sau în existența obiectivă a limbii, familia lexicală este
subansamblul lexical în care toate unitățile au aceeași rădăcină.

Set de întrebări, teme de reflecţie, exerciţii pentru învăţare independentă şi completarea

critică şi activă a cunoştinţelor din suportul de curs

56) În codul numit „semafor electric” avem cele două semne cu semnificaţiile cunoscute:
roşul şi verdele. Fie într-un alt limbaj, să-l numim „aritmetică”, semnele + „adunare”, 2
„numărul 2” , 5, 3, = „egalitate”. Reflectează asupra celor două situaţii:
a) Notarea alături şi, implicit, o percepere oarecum simultană a semnelor următoare: 2 + 3 =
5.
b) Aprinderea în acelaşi timp a „becurilor” şi, implicit, o percepere simultană a semnelor
următoare: verde şi roşu.
Care din cele două combinaţii de semne semnifică ceva şi de ce? Ce putem deduce de aici?

57) Fie o limbă imaginară (asemănătoare cu româna) cu următoarea caracteristică: posedă

câte un (singur) cuvânt pentru orice idee pe care dorim să o vehiculăm. De exemplu: pentru
ideea de „băiat sau fată în primii ani ai vieţii” avem copil, ca în limba română; pentru ideea de
„perioadă a vieţii omeneşti de la naştere până la adolescenţă” avem teremetonă (şi nu
copilărie, ca în limba română); pentru „planta numită în limba română iarba-datului-şi-a-
faptului” avem meterenacă; pentru ideea de „motor cu formare exterioară a amestecului de
carburant” avem remetepan; pentru ideea de „cred că nu mai ninge anul ăsta, deşi pe la meteo
au zis că o să se răcească vremea în zilele următoare” avem cataramană etc.
Ar fi putut exista o asemenea limbă? De ce? Ce înseamnă limbaj articulat?

58) Fixează două accepţii ale termenilor articulat / articulare, pornind de la următoarele
contexte: „articularea sunetelor, sunete articulate, articularea consoanei [p]; limbaj articulat, o
echipă bine articulată, dureri ale articulaţiilor etc.”.

1) Fie două sisteme de semne:

a) unul constituit din patru semne: ∆, √, ∞ şi ∩;
b) altul în care avem semnele: 12345, 54321, 21345, 3145, 41235, 51234...
Câte semne pot funcţiona în cadrul sistemului (b)? Asumându-ţi lipsa situaţiilor de polisemie /
omonimie şi sinonimie, câte semnificaţii se pot vehicula cu sistemul (a)? Dar cu (b)?
Cum interpretezi diferenţa dintre cele două sisteme? Ce poţi spune despre semnificanţii din
sistemul (b) faţă de cei din primul? Ce (mai) înseamnă articulare?

59) Ce ar putea să însemne dubla articulare a limbii?

60) Ce presupune prima articulare a limbii? Ţine ea de domeniul conştientului? În ce măsură

este ea sesizabilă pentru vorbitorul obişnuit? Gândeşte-te dacă poţi răspunde uşor la
întrebările: câte cuvinte are propoziţia Ana are mere? Despre cine se vorbeşte? Ce se spune
despre Ana?

61) La ce se referă a doua articulare a limbii? Ţine ea mai mult de utilizarea limbii (vorbirea –
„obişnuită”) sau de analiza lingvistică? Rosteşte interoperabilitate. Fără a ţine seama de
„necunoscutele” terminologice, gândeşte-te cât de uşor / repede poţi răspunde la întrebările:
există unul sau două grupuri accentuale (un număr de silabe reunite sub acelaşi accent, adică
lângă o silabă rostită mai tare)? Care este grupul proeminent (cel în care există accentul
principal – mai puternic). Câte silabe are fiecare grup sau întreg cuvântul?

62) Când rosteşti un cuvânt precum căprioară trebuie să fii conştient de silaba accentuată, oa?
Dar de faptul că este vorba despre „un singur obiect”, ă?

63) Încearcă să găseşti o motivaţie a desemnării celor două articulări, legând „ordinea” (I, II /
prima, a doua) lor de aspectele observate mai sus.

64) Pune în corespondenţă articularea semnelor şi articularea semnificantului cu conceptele

de producere şi reproducere. Gândeşte-te la rostirea unei fraze faţă de rostirea unui cuvânt. În
cazul cărei unităţi trebuie să fii conştient de structură. În ce măsură „îţi aparţine” fiecare din
ele? Unde apare (mai rar decât ne-am aştepta, totuşi!) ineditul?

65) Fie cuvântul casă. Dacă îl segmentezi în c şi asă, care este semnificaţia celor două
segmente? Sunt ele semne? Segmentează cuvântul căutând semnificaţii „clădire destinată
pentru a servi de locuinţă omului” şi „un singur obiect”.

66) Compară şi segmentează formele casă, casa, case, casei. În „partea dreaptă” avem o aşa-
zisă „terminaţie” sau, mai degrabă, un „loc gol” unde apar semnele pe care noi le selectăm în
funcţie de ceea ce vrem să comunicăm? Explică.

67) Pe axa concret – abstract unde plasezi semnificaţia segmentelor de tipul cas faţă a celor
de tip ă? Câte segmente pot apărea în locul lui cas şi câte în locul lui ă?

68) Ce înseamnă om în limba română? Ce înseamnă ă în limba română? Explică faptul că ă

(din casă, masă etc.) înseamnă ceea ce înseamnă numai datorită opoziţiei cu alte segmente
care pot apărea în locul său. Care sunt aceste segmente, ce semnifică ele şi cum ai putea
denumi clasa acestor semnificaţii? Cum ai mai putea defini / denumi semnificaţia „un singur
obiect”?

69) Fie cuvântul căsuţă. Căutând semnificaţiile „clădire destinată pentru a servi de locuinţă
omului”, „obiect mai mic” şi „un singur obiect”, segmentează cuvântul în mai multe semne.

70) Pe axa concret – abstract unde plasezi semnificaţia segmentelor de tipul cas / căs faţă a
celor de tip uţ?

71) Ce ar putea să însemne „semnificaţie relaţională”?

72) Ce înseamnă categorie gramaticală? Exemplifică.

73) Sesizezi două tipuri diferite de articulare a cuvântului? Este termenul cuvânt suficient
pentru cele două perspective diferite?
74) Stabileşte un raport între termenii unitate lexicală şi parte de vorbire. Pune-i în
corespondenţă cu compartimentele limbii corespunzătoare, cu subsistemele lingvistice pe care
le constituie.

75) Cum se numesc semnele de nivel inferior cuvântului, din care aproape orice cuvânt se
articulează?

76) Încearcă să explici folosirea adverbului aproape în contextul de mai sus.

77) Pornind de la semnificaţiile lui ă din casă (opus lui case, casa, casei) încearcă să explici
ce înseamnă morf-cuier.

78) Explică definirea morfemului ca „choix (alegere, fr.)”.

79) Stabileşte un raport între termenii morf, fon, fonem, morfem şi explică-i pe baza acestuia.

80) Caută elementul care „nu se potriveşte” în seria: casă, masă, capă, cală, lasă, ladă. Ce
observi?

81) Care sunt morfemele gramaticale (ca tipuri) în limba română? Gândeşte-te la categoriile
gramaticale cunoscute.

82) Segmentează cuvântul / forma creează căutând semnificaţiile gramaticale. Care sunt
morfemele gramaticale şi ce categorii semnifică?

83) Câte cuvinte avem în seria: casă, casa, căscioară, casele, căsoi, case, căsnicie?

84) Explică şi exemplifică faptul că un cuvânt este o clasă de forma flexionare.

85) Cum se numeşte „locul” din cuvânt pe care îl ocupă unul sau mai multe morfeme
flexionare. Cum se numeşte procesul prin care un cuvânt „îşi schimbă forma”?

86) Morfemele care constituie flectivul pot aparţine aceleiaşi clase?

87) Atunci când, căutând semnificaţiile gramaticale, izolăm flectivul, în ce categorie plasăm
„partea care rămâne” şi ce caracteristici are ea? Declină substantivele poartă şi om, conjugă la
indicativ verbele a tăcea şi a fi. Ce observi în privinţa segmentului „rămas”?

88) Cum numim partea care rămâne relativ constantă în procesul flexiunii? Explică acest
relativ, discerne mai multe tipuri de asemenea situaţii şi exemplifică.

89) Ce ar însemna analiză gramaticală a cuvântului?

90) De unde ştiu că sâmbure este „unul singur”? Dar în cazul lui lup? Care este flectivul celui
de-al doilea cuvânt? Aminteşte-ţi că limba este un sistem şi că o unitate are o anumită funcţie
datorită opoziţiilor pe care le contractează cu celelalte unităţi de acelaşi tip.

91) Cum comentezi afirmaţia: „orice unitate a limbii este ceea ce nu sunt toate celelalte”?
92) Ce înseamnă faptul că „morfemele gramaticale aparţin unui inventar închis”?

93) Pornind de la analiza gramaticală a următoarelor cuvinte: show-uri, sticksuri, chipsuri,

snacksuri, spaghete, reflectează asupra pemisivităţii sistemului morfematic (morfologia) la
influenţe lingvistice.

94) Care este originea sistemului morfematic românesc? În ce măsură este posibil să apară, să
dispară sau să fie înlocuite unităţi aparţinând acestui sistem? Este probabil ca, în contextul
unor influenţe lingvistice recente, să împrumutăm asemenea morfeme? Explică.
Argumentează.

95) Fie unitatea casă. Pornind de la seria masă, pasă, rasă etc; terasă, copită, grădină etc;
elocvenţă, reticenţă etc, ce poţi spune despre inventarul segmentelor care pot apărea „în
stânga lui ă”?

96) Segmentele cas, mas, pas, ras sunt cuvinte? Dacă segmentul ă semnifică „un singur
obiect”, ţinând seama de sensul unităţii casă, care este semnificaţia lui cas? Cum este
semnificaţia segmentelor de acest tip faţă de cea a semnelor ă, a, ei (din casă, casa, casei,
respectiv)?

97) Explică faptul că morfemele lexicale aparţin unui inventar deschis.

98) Compară unităţile bine, lup şi casă în privinţa structurii gramaticale. În ce măsură unitatea
ă este independentă (poate apărea singură în enunţ)? Dar lup?

99) Compară în privinţa gradului de independenţă unităţile căs şi uţ(ă) din căsuţă.

100) Explică ce înseamnă şi enumeră morfemele dependente (legate) şi pe cele independente

(nelegate). Se poate vorbi, mai degrabă, de morfeme semidependente? Dacă ar fi
independente, ce fel de unităţi ar deveni? Explică. Exemplifică.

101) Analizează şi compară următoarele serii de unităţi:

a) om, pom, omletă, omăt, omonim, domol, omnivor, ombilic
b) omenesc, uman, antropic, personal, individual, raţional
c) omenie, omenire, neomenos, omenesc, a omeni, supraomenesc, neom.
Există vreun criteriu la baza fiecărei serii? Explică. Care din ele este o familie lexicală?

102) Fie unitatea reîmpământenire.

Ce poţi spune despre structura lexicală a acestei unităţi?
Găseşte cât mai multe unităţi din aceeaşi familie lexicală.
Ce poziţie ocupă unitatea pământ faţă de toate celelalte?
Cum a apărut cuvântul pământ în limba română?
Cum s-a format în limba română cuvântul reîmpământenire?
Ce înseamnă etimologie?
Sesizează un criteriu şi pune în ordinea corespunzătoare cuvintele: împământeni, pământean,
reîmpământenire, pământ, împământenire.

103) Cum ai putea defini familia lexicală (dintr-un punct de vedere uşor de sesizat).
104) Cum se numeşte segmentul care rămâne relativ constant? Ce presupune termenul
„relativ” din propoziţia precedentă? Exemplifică.

105) Poţi stabili o diferenţă între termenii cuvânt-bază şi cuvânt de bază?

106) Ce raport poţi stabili între cuvântul primitiv sau primar şi rădăcină?

107) Cum se numeşte segmentul la care se ataşează afixele?

108) Surprinde raportul între cele două categorii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, relaţiile
între conceptele fiecărei clase şi aşază în tabel următoarele concepte / termeni:

formă-tip
formare de cuvinte
parte de vorbire
paradigmă2 (clasă de forme flexionare)
rădăcină
bază
cuvânt primar(primitiv)
flectiv
afixe
familie lexicală
flexiune
radical
unitate lexicală
temă

lexicologie morfologie

Pe această bază formulează o definiţie de lucru pentru fiecare termen.

109) Ce este unitatea a din telefona?

110) Poţi caracteriza comparativ cele două discipline: morfologia şi lexicologia?

111) Explică termenul morfonologie.
Unitatea de învățare V
Tematică:
Curs 13. Compunerea. Conversiunea.
Curs 14. Derivarea regresivă. Căi secundare. Calcul lingvistic.
Curs 15. Relații interlexicale. Sinonimia.

Obiective:
- studenţii vor surprinde tipologia compuselor românești;
- studenţii vor enumera, defini și vor diferenția între căile de înnoire lexicală;
- studenţii vor explica și exemplifica relațiile interlexicale în planul conținutului și în planul
expresiei.

Timp alocat: 5 ore

COMPUNEREA
Procedeu de formare a cuvintelor noi din două (sau mai multe) cuvinte existente și
independent în limbă. Apar la toate părțile de vorbire, cu excepția articolului.
* În afara cuvintelor, pot fi folosite abrevieri ale unor cuvinte sau/și, conform unor
interpretări, elemente de compunere (numite de unii lingviști prefixoide/sufixoide).
Față de un grup sintactic (ex. zori de zi) compusele se raportează la: unitate
morfologică, unitate semantică și comportament sintactic. Compusele pot fi clasificate din
mai multe puncte de vedere, legate mai ales de procedeul formării și originea lor.
Principalele criterii și tipuri:
- Sintactic:
- parataxă (= juxtapunere) (ex. decret-lege, literar-muzical);
- hipotaxă (= subordonare):
- subordonare atributivă:
- atributul este adjectiv (ex. coate-goale, vorbă-lungă, bună-credință, bunăstare);
- atributul este substantiv în genitiv (ex. floarea soarelui, ochiul-boului);
- atributul este substantiv în acuzativ cu prepoziție (ex. floare-de-colț, cal-de-mare);
- compusul conține un complement (ex. fluieră-vânt, papă-lapte, zgârie-brânză etc.);
- Originea compuselor:
- moștenite (puține), de ex. luceafăr, trifoi ș.a.
- împrumutate, de ex. binecuvântat ș.a.
- formate pe teren românesc, de ex. limba-soacrei, coate-goale ș.a.

CONVERSIUNEA (= conversie, schimbarea valorii gramaticale, transpoziție gramaticală)

Este un procedeu specific gramatical și constă din trecerea unui cuvânt de la o parte de
vorbire la alta.
Procedeul constă din: determinare și distribuție.
Cele mai frecvente conversiuni:
- de la adjectiv la substantiv (ex. bunul, răul);
- de la adverb la substantiv (ex. binele);
- de la numeral la substantiv (ex. un zece);
- de la interjecție la substantiv (ex. un of);
- de la substantiv la adjectiv (ex. vremi copile);
- de la adverb la adjectiv (ex. fuge repede);
- de la adjectiv la adverb (ex. scrie frumos);
- de la substantiv la adverb (ex. doarme buștean).
O categorie aparte: trecerea de la nume proprii la substantive comune și invers (ex. damasc,
olandă, amper, șampanie).
* Sunt frecvent întâlnite adjective provenite de la participii și gerunzii (ex. construit, -ă,
suferind, -ă).

DERIVAREA REGRESIVĂ (= ~ improprie)

* Procedeul nu are o interpretare unitară, din cauza faptului că există două situații:
- eliminarea de afixe (ex. aniversa de la aniversa/re)
- eliminarea de afixe urmată de adăugarea unui morfem lexico-gramatical (ex. șof/er > șof+a
> șofa).
Principalele tipuri:
- derivare regresivă postsubstantivală:
Ex. pisic de la pisic/ă
mâț de la mâț/ă
alun de la alun/ă *multe denumiri de arbori de la fruct
cais de la cais/ă
vișin de la vișină
ortoped de la ortopedie * profesie de la știință
geolog de la geologie
- derivare regresivă postverbală (este o derivare de substantive):
Ex. auz, cânt, greș de la a auzi, cânta, greși.
Un caz aparte: la radical se adaugă desinența de feminin: bârf/i > bârf+ă > bârfă.
- derivare regresivă postadjectivală (un procedeu mai puțin productiv. Se obțin verbe și
substantive.)
Ex. catifela de la catifelat
bălța de la bălțat

PROCEDEE SECUNDARE

Trunchierea (= scurtarea) cuvintelor, rămânând partea inițială sau finală.

Ex. proful, profa, diriga;
atelier foto(grafic); (Corne)lia;
trafic aero(nautic); Teo(dor)
Contaminarea (= aglutinarea)
Îmbinarea a două cuvinte din care provine unul nou; în general, există o înrudire
semantică între cele două cuvinte.
Ex. impuls + bold > imbold
cocor + stârc > cocostârc
Abrevierea (provenită din inițiale citite ca noi cuvinte)
Ex. C.F.R. > cefere
T.V.R. > tevere

REDUPLICAREA
Repetarea aceleiași silabe (cu valoare onomatopeică sau componentă a unui cuvânt, de
obicei nume propriu); de ex.: cu-cu, Gigi, Lili, Titi ș.a.
PROCEDEE MIXTE
Se folosesc cel puțin două mijloace diferite de formare a cuvintelor.
Pentru părțile alcătuite simultan prin două procedee (fără să existe și un cuvânt în care
se recunoaște unul din procedee) există și termenul de parasintetic; prin generalizare, se
folosește, uneori, pentru orice cuvânt mixt.
 Ex. îmbuna (nu există îmbun și nici buna)

Calc lingvistic
Termen împrumutat din arta grafică, având sensul de „copie“, „imitație“; lingvistic,
definește o îmbinare a mijloacelor interne cu cele externe și se referă la cuvinte și unități
frazeologice.
Tipuri:
- calc lexical
- semantic (ex. rom. lume din lat. lumen „lumină“, după sl. sveată care înseamnă și „lumină“
și „univers“, a luat și sensul de „univers“);
- de structură (se împrumută forma internă, ex. rom. supraveghea după fr. surveiller);
- calc gramatical (morfologic și sintactic);
- calc frazeologic (pentru îmbinări frazeologice sau libere), ex. a face naveta, cf. fr. faire la
navette;
- calc lexico-frazeologic (ex. a face anticameră după fr. faire antichambre).

RELAȚII INTERLEXICALE. SINONIMIE. ANTONIMIE. OMONIMIE. PARONIMIE

Sinonimia
Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă dar apropiate sau identice ca înțeles; în
sincronie și în același sistem al limbii, cel puțin cu un sens, exprimă aceeași noțiune sau
aspecte identice ale ei; condiția propriu-zisă de sinonimie presupune: referent identic, aceeași
variantă funcțională și aceleași clase de distribuție contextuală.

Criterii de caracterizare și tipuri:

Lingvistice:
- etimologia:
- din aceeași limbă (ex. absurd / ilogic, din fr., călduț / căldicel ca derivate românești);
- din limbi diferite: ex. absenta (din fr.) / lipsi (din ngr.);
- categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe);
- există și serii de sinonimie la nivelul familiei lexicale, ex. abroga / anula, abrogare /
anulare, abrogat / anulat.
- structura:
- radicali diferiți (ex. repede / iute);
- derivate (ex. ireal / nereal, răcoros / răcoritor);
- lexico-frazeologice (ex. capitală / cetate de scaun);
- sensul
- sinonime absolute (= totale) (mai ales în terminologii și între variante stilistico-funcționale;
ex. porumb / cucuruz, abdomen / burtă);
- sinonime relative (= parțiale) – sunt cele mai numeroase;
- sinonime contextuale (sau metaforice) ex. inel = cătușă de aur (T. Arghezi).
Extralingvistice
- sfera tematică (ex. însușiri, obiecte ș.a.)
- diferențe teritoriale (ex. pâine înghețată / pâine tare)

Aplicații:

1. Indicați sinonime pentru următoarele cuvinte. Precizați tipul de relație sinonimică și

alcătuiți enunțuri cu fiecare din sinonimele găsite:
clar, deosebit, inteligent, închis, a expune.
2. Indicați antonime pentru următoarele cuvinte. Precizați tipul de relație antonimică și
alcătuiți enunțuri cu fiecare din antonimele găsite:
bucuros, bun, iute, succes, trecător.
3. Se dau cuvintele: bandă, cap, coș, poartă, sol. Explicați sensurile fiecăruia dintre ele.
Pornind de la sensurile diferite, precizați relația interlexicală și tipul acesteia și alcătuiți
enunțuri pentru fiecare sens.
4. Alcătuiți familii lexicale de la următoarele cuvinte: copil, frunză, fiecare familie având cel
puțin 5 formații; precizați mijloacele de formare și indicați structura morfo-lexicală a
cuvintelor.
5. Alcătuiți familii lexicale de la următoarele cuvinte: rău, cuvânt, folosind trei mijloace de
formare diferite și indicați-le.
6. Indicați 7 sufixe diferite. Precizați tipul fiecăruia. Formați cu fiecare din ele un derivat.
Alcătuiți câte un enunț cu fiecare.
7. Indicați 7 prefixe diferite. Precizați tipul fiecăruia. Formați cu fiecare din ele un derivat.
Alcătuiți câte un enunț cu fiecare.
8. Analizați structura morfo-lexicală a cuvintelor indicând mijloacele de formare și
caracteristicile semantice ale afixelor: îmbunătățire, predestinat, nerecunoscător.
9. Precizați raportul dintre următoarele cuvinte, alcătuiți enunțuri cu fiecare și precizați-le
sensurile:
conjunctură, conjectură, învederat, inveterat, învesti, investi, emigrant, imigrant, enerva,
inerva.
10. Alcătuiți familii lexicale de la următoarele cuvinte: om, pământ, fiecare familie având cel
puțin 5 formații; precizați mijloacele de formare și indicați structura morfo-lexicală a
cuvintelor.
Unitatea de învățare VII
Tematică:
Curs 16. Antonimia. Omonimia.
Curs 17. Paronimia. Etimologia populară.
Curs 18. Familia lexicală. Familia etimologică.

Obiective:
- studenţii vor enumera, defini și vor diferenția între căile de înnoire lexicală;
- studenţii vor explica și exemplifica relațiile interlexicale în planul conținutului și în planul
expresiei;
- studenții vor explica resorturile confuziei paronimice, etimologiei populare și a parofoniei;
- srudenții vor surprinde natura subansmblului numit familie lexicală.

Timp alocat: 4 ore

***

Antonimia (antonimele reprezintă perechi de cuvinte cu corpuri fonetice diferite sau parțial
diferite, aparținând aceleiași părți de vorbire și având sensuri opuse).

Criterii de caracterizare și tipuri:

Lingvistice (principale criterii):
- etimologia:
- antonime din aceeași limbă (ex. bun / rău (lat.));
- antonime din limbi diferite (ex. (a) urî (lat.) / (a) iubi (sl.));
- categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe);
- există serii de antonime și la nivelul familiei lexicale (ex. aprinde / stinge, aprindere /
stingere, aprins / stins).
- structura:
- cu radicali diferiți (ex. bun / rău);
- cu același radical;
- cu afixul explicit la amândoi termenii (ex. antebelic / postbelic);
- cu afixul explicit la unul din termeni (ex. legal / ilegal, util / inutil);
- sensul (pe baza opozițiilor semantice):
- de contrarietate (= antonime graduale), ex. mare / mic, ieftin / scump;
- de contradicție (= antonime complementare), ex. absent / prezent, adevărat / fals;
- de tip vectorial, ex. a ieși / a intra, a începe / a termina;
- de tip conversiv, ex. a vinde / a cumpăra (ceva), a da / a primi;
- semantico-stilistice, ex. aprinde / stinge („Anii aprind în inimile oamenilor dragostea și tot
anii o topesc și o sting.“ Zaharia Stancu, Șatra).
Extralingvistice:
- sfera tematică (antonime privitoare la însușiri, fenomene, acțiuni etc., de ex. căldură / frig,
iarnă / vară, bun / rău)
- diferențe teritoriale (ex. de tipul regional / popular, regional / literar).

Omonimia (omonimele sunt cuvinte cu forme sonore identice, dar diferite ca sens); există
omografe, care se scriu la fel și omofone, care se pronunță la fel; unele pot fi simultan
omofone și omografe, de ex. lac „întindere de apă“ / lac „substanță“ (omofone și omografe),
altoi / altoi (omografe), nea / nea (omofone).
* În lingvistica românească, deocamdată, nu se acceptă omonimia prin polisemantism, ci
numai omonimia cuvintelor cu etimologie diferită.
Tipuri:
- omonime lexicale (pentru aceeași parte de vorbire):
- omonime totale (coincid la toate formele) ex. lac (lat.) – lac (germ.);
- omonime parțiale (numite și false) ex. el cântă – ei cântă;
- omonime lexico-gramaticale:
- morfologice
- sintactice
(coincid forme ale unor părți de vorbire diferite), ex. cer (subst.) / cer (verb), ardei
(subst.) / arde-i (verb și pronume), coincide pronunția – prin fonetică sintactică.

Paronimie și etimologie populară

Paronimele sunt cuvinte care se aseamănă formal, au sensuri diferite, etimologii diferite
(chiar dacă uneori fac parte, în sens larg, din aceeași familie) și aparțin, în general, aceleiași
părți de vorbire.
Ex. cânt (s.n.) / când (adv.), adopta / adapta, bară / pară, familial / familiar, literar / literal,
temporar / temporal
Etimologia populară reprezintă o apropiere de formă, de sens, sau de ambele, având la bază
analogia și contaminarea; apare din tendința persoanelor (mai puțin cultivate) de a-și explica
anumite cuvinte (vechi sau noi) necunoscute; ex. nervologie – pentru neurologie, boliclinică –
pentru policlinică.
* Există și unele etimologii populare preluate de limba literară, de ex. carte poștală pentru
cartă poștală (< fr. carte postale)

FAMILIA LEXICALĂ
În stadiul actual de evoluție a limbii române, fără să existe o „discrepanță“ între planul
limbii și cel al vorbirii, realitatea funcțională nu corespunde întru totul elementelor stabilizate
deja în sistemul lingvistic, fapt confirmat și de comentarii sau definiții existente în lucrări
românești. Acestea constituie un reflex, dar nu total, al principalelor aspecte care motivează
teoretic și justifică tipologic conceptul (sincronic și diacronic) de familie lexicală: structura
morfematică a cuvântului, asocierea lexicală cu trăsăturile care îi argumentează statutul,
varietatea formelor de manifestare, originea cuvintelor legată de sistemul intern de formare
lexicală și de tipologia împrumuturilor.
Legat de acest concept apar constant câteva aspecte definitorii:
- ideea de asociere, în formulări variate, de felul: grupare lexicală, grup de
cuvinte, serie de cuvinte;
- liantul asocierii, marcat explicit sau nu, ca înrudire semantică și formală;
- mijloacele de obținere a grupării lexicale, fiind menționate mai ales: derivarea,
derivarea și compunerea sau derivarea, compunerea și schimbarea valorii gramaticale;
- raportarea asocierii la un cuvânt-bază (sau la același cuvânt) ca referință și
motivare pentru toate formele lexicale care alcătuiesc familia. Se menționează, de asemenea,
mai rar, același radical, primitiv, sau element comun pentru întreaga familie și chiar
tulpină. Diferențele nu sunt doar de ordin terminologic, ele având repercusiuni asupra
delimitării propriu-zise a familiei. La acestea se adaugă și ambiguitățile legate de polisemia
sau de interpretarea semantică neuniformă a unor elemente de metalimbaj precum: bază,
rădăcină, radical, temă.
În timp ce cuvântul-bază este folosit, în general, pentru motivarea unei familii simple (de
exemplu: acoperământ, acoperire, acoperiș, acoperit de la cuvântul-bază acoperi), termenul
bază este folosit, în funcție de context, ca sinonim pentru cuvânt-bază, dar și pentru
rădăcină, ceea ce trimite la o familie dezvoltată, în care se recunosc mai multe cuvinte-bază,
respectiv, pe lângă o singură rădăcină existând una sau mai multe teme (de exemplu în seria
bade, bădică, bădicuță, bădiță, bădițel, bădițică se disting rădăcina bad- (băd-) și temele
bădic- și bădiț-). Pe de altă parte, există interpretări în care rădăcina este identificată cu
radicalul (fapt motivat și etimologic, rom. radical < fr. radical < lat. radicalis de la radix
„rădăcină“). În virtutea altor păreri, radicalul este o parte divizibilă care rămâne constantă în
toate formele flexionare ale unui cuvânt, ceea ce se numește, obișnuit, temă (lexicală).
Raportarea acestor caracteristici la planul vorbirii și al limbii evidențiază și unele
particularități în alcătuirea și recunoașterea unei familii lexicale. În esență, acestea sunt legate
de capacitatea vorbitorului de a stabili legături între cuvinte pe baza unui element comun,
capacitate asociată cu ceea ce Sextil Pușcariu a numit „simț etimologic“. Manifestarea
sentimentului etimologic este legată, firesc, de gradul diferit de cunoaștere a limbii de către
vorbitori. De pildă, seria alcătuită din cuvintele zid, zidi, zidar, zidărie, zidit, -ă, ziditor este
cunoscută și acceptată, în general, ca o familie de cuvinte atât de către vorbitorii obișnuiți, cât
și de lingviști, în timp ce seria: aborda, abordare, abordaj, abordabil, inabordabil sau:
explora, explorare, explorabil, neexplorat,-ă, inexplorabil, neexplorabil ridică anumite
probleme din acest punct de vedere, chiar dacă, în virtutea simțului etimologic al vorbitorului
limbii române de azi, fiecare serie reprezintă o familie lexicală. Pentru acesta, toate cuvintele
amintite sunt analizabile și sunt recunoscute ca românești, deoarece afixele întâlnite aici (in-,
ne-, bil-, -a, -aj, -re) apar frecvent în structura unor cuvinte din limba română actuală (ca
împrumuturi și / sau formații interne), iar cele două rădăcini (abord- și explor-), care mediază
înrudirea, sunt evidente și cunoscute.
Gruparea lexicală reprezentând o familie la nivelul unei limbi se motivează prin înrudire
semantică și formală mediată de o bază (lexical) comună.
În caracterizarea tipologică a familiei lexicale principalele repere sunt date de trăsăturile care
justifică conceptul de familie, de realitatea funcțională la nivelul vorbirii, de relațiile inter-
familiale în limitele vocabularului, precum și de manifestările familiei în evoluția limbii
(vizând conceptul și alcătuirile propriu-zise în diversitatea lor).
Practic, caracteristicile prin care poate fi descris și surprins vocabularul sunt operante și în
ceea ce privește familia lexicală, cu componentele ei specifice (element-bază și formații
realizate de la acesta prin tehnici variate). Astfel, etimologia, structura morfematică,
frecvența, apartenența la părți de vorbire, structura semantică sunt repere de definire, dar și de
posibile clasificări, la care se pot adăuga reperele statistice sau cele vizând evoluția în timp
ș.a.
Unitatea funcțională a familiei lexicale, reflectată și de aceste aspecte, nu exclude posibilitatea
unor particularizări privind baze și / sau formațiile corespunzătoare. Astfel, o familie lexicală
poate fi monomembră, bimembră sau cu formații multiple în funcție de numărul cuvintelor
motivate de la o bază. Pe de altă parte, numărul bazelor distinge o familie simplă (cu o
singură bază) de una dezvoltată (cu două sau mai multe baze). Și sub aspectul părții de vorbire
pe care o reprezintă baza pot exista diferențe. Cele mai frecvente sunt bazele reprezentate de
substantiv, de adjectiv, de verb și, mai puțin, de adverb.
Există familii dezvoltate în care cuvintele-bază își mențin aceeași parte de vorbire, în timp ce
altele sunt părți de vorbire diferite. De pildă, în familia bade, amintită anterior, bazele sunt
toate substantive, în timp ce formațiile care alcătuiesc familia lui dor (doruț, doruleț, dori,
dorit,-ă, nedorit,-ă, doritor-, -toare etc.) se motivează de la substantiv (dor), verb (dori) și de
la adjectiv (dorit).
În funcție de origine se pot distinge: familii alcătuite din formații moștenite, familii alcătuite
din formații interne, familii bazate pe împrumuturi (analizabile de către vorbitori), familii în
care aceste tipuri de formații se combină.
Prin evoluție istorică, în româna actuală există și situații mai aparte legate de familia lexicală
și originea cuvintelor. Se știe că din același etimon (latin, mai ales) se motivează în română
două (sau chiar trei) cuvinte. Unul este moștenit, iar celălalt apare în limbă ca împrumut (din
latina savantă, din franceză etc.). Deosebite ca formă și sens actual, acestea sunt numite de
către lingviști dublete etimologice. Vorbitorul neavizat nu face însă nici o asociere
etimologică între acestea (de pildă, între mormânt și monument, ambele reprezentând lat.
monumentum sau între mărunt și minut care trimit la lat. minutus. Familiile lexicale provenite
de la astfel de cuvinte pot fi considerate familii de dublete etimologice. Mai deosebită este
situația în care familii lexicale, distincte în română, se motivează de la aceeași familie (cu
deosebire din latină), dar nu de la același cuvânt. De pildă, de la cuvântul moștenit ferice (<
lat. felix, -icis) au apărut pe teren românesc cuvintele ferici, fericire, fericit, -ă, fericitor,
fericitoare, iar de la cuvântul împrumutat felicita (din fr. féliciter < lat. felicitare) există în
română felicitare (și felicitat, -ă). În astfel de situații, s-ar putea vorbi de dublete familiale,
adică de familii lexicale, care prin originea cuvântului de bază, se justifică de la cuvinte
diferite, aparținând aceleiași familii (în cazul de față, lat. felix, -icis și lat. felicitare).

Determinată diacronic, familia lexicală din limba română actuală relevă (inclusiv etimologic)
conexiuni variate între bază și derivate, cu consecințe asupra configurației sale și asupra
tipologiei. De asemenea, se pot observa căi distincte în evoluția familiilor nu numai în raport
cu sursa primară, ci și cu relațiile genealogice intertematice și, nu în ultimul rând, ca reflex al
extralingvisticului (economic, social-politic, cultural etc.).
Există familii de cuvinte cu structuri simple moștenite, împrumutate sau formate intern (de
tipul r a d i c a l + una, două sau mai multe f o r m a ț i i ), din care, în timp, unele au devenit
structuri complexe cu teme variate, acestea constituind și mărturii asupra productivității
formativelor tradiționale și neologice.
În acest context sunt semnificative și dubletele lexicale de origine latino-romanică: alături de
înnoirile și dezvoltările lexicale de ansamblu, ele au imprimat noi coordonate fizionomiei
actuale a familiilor de cuvinte.
Situația din limba română nu este singulară, ea putând fi recunoscută și în alte limbi romanice.
Comentând variantele unor familii lexicale și inventarul lor, J. Piccoche evidențiază
modificări survenite diacronic prin asociere la forme moștenite a unor împrumuturi latinești și
derivate savante târzii. Astfel, sunt asociate feu și focal de la aceeași bază latină, focus, dar și
focus cu ignis, jocus cu ludus, ca formații înrudite prin alianță. Conceptul de familie apare
într-o viziune personală, foarte largă, prin prisma diacronică a coerenței morfologice și a celei
semantice care asociază cuvintele. Numai astfel se explică alăturarea dintre lat. calor și gr.
thermis ca baze ale unor derivate savante legate de chaud, care, în virtutea accepției „clasice“
de familie lexicală, nu s-ar putea justifica. Ceea ce le asociază se motivează diferențiat. În
timp ce chaud și calor reprezintă variante aparținând aceleiași limbi, latina, chaud și thermis
nu pot fi interpretate decât ca sinonime etimologic distincte.
Indiferent de alcătuirea lor, simplă sau dezvoltată, familiile realizate de la cuvinte moștenite
sunt dominate de creații interne, iar tipurile acestor asocieri apar azi mult mai complexe decât
cele care individualizează originea unităților lexicale singulare.
Astfel, o parte a familiilor lexicale moștenite și-au lărgit aria beneficiind de formative
tradiționale și/sau neologice cu teme variate. De pildă, de la bun (< lat. bonus) și bunătate (<
lat. bonitas) există o serie de derivate și de compuse: bunică, bunicuță, bunic, bunișor, buniță,
bunicel, bunuț, bunăvoie, bunăvoință, bunăstare, îmbuna, îmbunătățire etc., de la cald (< lat.
calidus) și căldură (< lat.pop. caldura): călduț, căldicel, căldișor, căldurică, călduros, încălzi,
supraîncălzi, superîncălzi etc. În familia lexicală românească, alături de rădăcina bun au
constituit baze pentru noi formații și bunic, bunică, bunătate sau îmbunătăți, datorită cărora
asocierea lexicală moștenită s-a ramificat, menținând rădăcina din latină cu modificarea
expresiei în virtutea legilor fonetice cunoscute. Împrumuturile romanice (ca formații interne
în franceză) trimit la aceeași rădăcină latină (bonus), de exemplu: bonom, bonomie, bonjur
ș.a., neologisme cu o sferă restrânsă de circulație în română. Apropierea lor de familia
dezvoltată în română este mai evidentă prin conținutul semantic marcat de bun.
Verbul (a) crede (credere) și substantivul credință (lat. credentis) au dezvoltat pe teren
românesc o serie de formații (credincios, -oasă, crez, crezământ, încrede ș.a.). Ca
împrumuturi din franceză există azi în română și credit (fr. crédit), credita (fr. créditer) și
creditor, -oare (fr. créditeur), la care se adaugă și formația românească creditare (din credita).
Tot ca împrumuturi sunt credul (fr. crédule, lat. credulus), credulitate (fr. crédulité, lat.
credulitas, -atis) și respectiv, credibil (din lat. credibilis, -e) și credibilitate (din fr. crédibilité).
Gruparea de mai sus ar putea reprezenta „orientarea“ etimologică a vorbitorului, care le-ar
asocia în aceste familii în virtutea asemănării formale și de sens. Experiența arată însă că,
exceptând seria credit, credita, creditare, creditor, -oare, vorbitorii au tendința să le asocieze
pe toate în jurul verbului crede (datorită sensului). În realitate, formațiile se motivează de la
aceeași familie, a lui credere din latină, dar de la baze diferite (seria lui credit, din care unele
derivate în franceză, créditer, créditeur, trimite la lat. creditum), credul, prin franceză, se
leagă de lat. credulus, credulitate, tot prin franceză, de la lat. credulitas, credibil vizează altă
formație a familiei, credibilis, -e, în timp ce credibilitate, prin franceză, trimite la lat.
credibilitas din aceeași mare familie a lat. credere.
O categorie de familie lexicală semnificativă sub aspect etimologic pentru vocabularul
românesc actual este cea alcătuită din neologisme, cu sau fără dezvoltări interne
(deocamdată). Exceptând sferele restrânse de circulație în care predomină însă stabilitatea
familiilor alcătuite din împrumuturi moderne (de pildă, psihanaliză, psihanalitic și psihanalist
din franceză), în contextul variantei uzuale este evidentă tendința de creștere a formațiilor
interne de la baze neologice prezente deja în familii, ajungându-se la un alt tip de asocieri, cu
structuri motivate etimologic mixt.
Proporția dintre împrumut și creația internă este diferită și dependentă direct de
necesitățile de comunicare. Româna a împrumutat din franceză pe vagon (< fr. wagon),
vagonet (< fr. wagonnet), a format apoi pe vagonetaj < vagonet + suf. -ar (după fr.
wagonnier), iar, mai recent, l-a format pe vagonabil, neînregistrat încă lexicografic și care
presupune forma infinitivală, virtual posibilă, dar încă nesemnalată, *vagona, la care s-a
adăugat sufixul neologic -bil. Un exemplu similar ni-l oferă familia lui nara, narațiune,
narator și narativ, cuvinte împrumutate din franceză și latină, la care româna a adăugat recent
pe narativizare și denarativizare, în care se recunoaște baza narativ, sufixul neologic -iza și
sufixul substantival larg răspândit -re (presupunându-se și aici o formă verbală intermediară,
*narativiza).
Corelând ceea ce este înregistrat lexicografic cu exemple provenite din presa ultimilor
ani, se constată o creștere simțitoare a formațiilor interne care sunt semnificative pentru un alt
tip de familie lexicală, de mare productivitate azi. Este vorba de familii lexicale pe teren
românesc provenind de la baze singulare (moștenite sau împrumutate din limbi și la epoci
diferite). Ritmul accelerat de producere a acestora și gradul de stabilitate dificil de apreciat
acum fac aproape imposibilă cuprinderea totală a lor în dicționarele actuale.
Oricum, apariția unor creații lexicale beneficiind de productivitatea anumitor
formative tradiționale (ne-, răs-, -re) și, mai ales, neologice (-bil, -iza etc.) confirmă și o
valorificare internă a virtualității limbii române. Afirmația se susține mai ales prin derivatele
atestate, prioritar, în publicistică. De pildă, de la adverbul imediat (< fr. immédiat) s-a format
substantivul imediatețe, de la cobai (< fr. cobaye) verbul cobaiza, de la dugheană (< tc.
dükkân) verbul dugheniza și apoi dedugheniza și substantivele dughenizare și dedughenizare,
de la butic (< fr. boutique) substantivele buticar și buticuț ș.a.m.d.
Așadar, sub aspectul structurii, în limba română se pot distinge familii de cuvinte
simple și altele dezvoltate, dar particularitățile etimologice ale bazelor și ale formațiilor
aferente creează azi tipuri mai variate, determinate diacronic.
Astfel, se detașează prin frecvență:
- familii lexicale moștenite din latină cu dezvoltări ulterioare în română;
- familii lexicale moștenite din latină (cu sau fără formații în română) asociate apoi
cu împrumuturi latino-romanice, având aceeași rădăcină și identitate semantică, prin care se
mediază sentimentul etimologic al apartenenței la aceeași familie;
- familii lexicale constituite din împrumuturi cu sau fără alte informații interne;
- familii lexicale (simple sau dezvoltate) realizate pe teren românesc de la baze
singulare de origini diferite sau chiar de la baze doar virtual posibile.
Indiferent de variantele etimologice, tipurile de familii existente azi reflectă o constantă a
stadiului actual de evoluție a vocabularului românesc, ca valorificare internă accentuată a
fondului lexical disponibil.

Rezumat:
Amplificarea productivității interne de dezvoltare lexicală relevă nu numai un inventar
cuprinzător și variat de capacități formative proprii, ci și un potențial intern al limbii ca forță
de autodezvoltare și ca virtualitate, chiar dacă între ritmul adesea alert de producere și gradul
de stabilitate a noilor formații nu există un echilibru.

EVALUARE (model)
Forma de examinare: examen scris (subiect teoretic și exercițiu de analiză a unui cuvânt ca
unitate lexicală / două subiecte practice).

1. Exemple de subiecte teoretice:

3. Tipuri de etimologii.
4. Cuvinte moștenite.
5. Împrumuturi moderne (tipuri și exemple).
6. Derivarea cu sufixe (criterii și tipuri).
7. Derivarea cu prefixe (criterii și tipuri).
8. Compunerea (definire, tipuri și exemple).
9. Conversiunea (definire, tipuri și exemple).
10. Sinonimia (caracteristici și tipuri).
11. Antonimia (caracteristici și tipuri).
12. Omonimia (caracteristici și tipuri).
13. Paronimia (caracteristici).
14. Familia lexicală (definiție și exemple).
15. Etimologia populară.

2. Model pentru exercițiul de evaluare la examenul scris:

A. Enunț: Se dă cuvântul ....................... . Se cer:
1. Analiza structurii morfo-lexicale a cuvântului dat;
2. Reconstruirea familiei lexicale;
3. Explicitarea sensului/sensurilor cuvântului dat și al/ale cuvântului-bază;
 4. Integrarea în serii lexicale a cuvântului-bază;
5. Plasarea cuvântului dat în subansambluri ale lexicului;
6. Demonstrarea posibilităților combinatorii la nivel frazeologic pentru
cuvântul-bază.

B. Indicații:
La 1. se cer: a) segmentarea cuvântului în morfeme lexicale;
b) descrierea afixelor (după toate criteriile);
c) notarea pentru fiecare segment a unei alte structuri (cuvânt) în care apare.

2. a) identificarea cuvântului-bază;
b) enumerarea a cât mai multe unități lexicale din aceeași familie;
c) evidențierea căii de îmbogățire a vocabularului prin care a apărut fiecare unitate din
familia lexicală.
d) modelarea raporturilor de filiație dintre cuvinte printr-o schemă arborescentă;
e) sublinierea alternanțelor fonetice (acolo unde se manifestă).

3. a) formularea unor definiții cât mai adecvate realității desemnate de cuvânt;

b) stabilirea raportului între sensuri pentru menționarea tipului fiecărui sens;
c) precizarea variantei stilistico-funcționale în care apare sensul;
d) construirea unor enunțuri în cazul sensurilor dependente de context.

4. a) studierea implicării cuvântului în următoarele situații:

- face parte din una sau mai multe serii sinonimice,
- face parte din una sau mai multe perechi de antonime,
- are unul sau mai multe omonime,
- are unul sau mai multe paronime;
b) indicarea tipului de raport stabilit între cuvânt și ceilalți membri al unei serii lexicale;
c) ilustrarea raporturilor identificate cu câte un enunț pentru fiecare unitate menționată.

5. a) enunțarea criteriilor și a claselor în care se încadrează cuvântul;

b) motivarea repartizării într-un anumit subansamblu după criteriul psihologic.

6. a) găsirea unor perifraze, locuțiuni, expresii (idiomatice) în care apare cuvântul;

b) explicarea sensurilor acestor structuri.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-RUXĂNDOIU,
LILIANA, MANCAŞ, MIHAELA, PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Dicţionar
general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EŞ, 1997.
COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia,
Bucureşti, EDP, 1985.
COTEANU, I; BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, Limba română contemporană. Vocabularul,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985.
HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou
îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
SALA, MARIUS, (coord.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
2001.
TOMA, ION, Limba română contemporană. Privire generală, București, Editura Niculescu,
2001.
VASILIU, EMANUEL, Scrierea limbii române în raport cu fonetica şi fonologia, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1999.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
BĂDESCU, ILONA, Istoria limbii române, Craiova, Universitaria, 2011.
BĂLAN, NINA AURORA, Lingvistică generală, Craiova, Universitaria, 2009.
BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Structura vocabularului limbii române contemporane,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1986.
BUCĂ, M., EVSEEV, I., Probleme de semasiologie, Timişoara, Editura Facla, 1976.
CARAGIU-MARIOŢEANU, MATILDA (coord.), Dialectologie română, Bucureşti, EDP,
1978.
COTEANU, ION, SALA, MARIUS, Etimologia şi limba română, Bucureşti, Editura
Academiei, 1987.
DASCĂLU-JINGA, LAURENŢIA, Melodia vorbirii în limba română, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2001.
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), ediţia a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
1996 (DEX2).
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
DRĂGHICI, OVIDIU, Scrierea românească actuală ‒ sistem funcțional, Craiova, Editura
Universitaria, 2012.
DUCROT, OSWALD; SCHAEFFER, JEAN-MARIE, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996.
GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III-a, Bucureşti, EŞ, 1972.
GRAUR, AL. (coord.), Tratat de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.
GROZA, LIVIU, Elemente de lexicologie, Humanitas Educațional, București, 2004.
IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP,
1978.
Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
1995.
PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
STOICHIŢOIU-ICHIM, ADRIANA, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate, ALL Educațional, 2001.
ŞERBAN, V., EVSEEV, I., Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Editura Facla,
1978.
TOPALĂ, DRAGOŞ VLAD, Compendiu de istorie a limbii române literare (până la 1881),
Craiova, Universitaria, 2001.
ZUGUN, PETRU, Lexicologia limbii române, Iași, Tehnopres, 2000.