DETALIEREA TEMELOR DE LIMBA ROMANA PENTRU EXAMENUL DE

DEFINITIVAT 2016

1.LIMBĂ ȘI STIL
a) Limbă și limbaj.
b) Limbă literară, limbă populară, limbă standard.
c) Stilul individual și stilurile funcționale.

Limba, limbaj; act de comunicare.

Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiata si interpretata real si obiectiv

(ca entitate functionala) numai in sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrangere a
domeniului la unitatile ei de referinta).

Lingvistica ca stiinta a limbii se raporteaza, prin complexitatea obiectivelor

cercetate, la o diversitate de stiinte (fapt ce explica de ce inainte de a se constitui ca stiinta
independenta, in secolul al XIX-lea, cercetarile vizand limbile erau legate de filozofie,
logica sau psihologie).

Astazi, alaturi de studiul in sine al faptelor de limba (absolut necesar pentru

cunoasterea lor detaliata), se acorda importanta cuvenita abordarii unitatilor lingvistice din
perspectiva actului de comunicare prin care isi justifica de fapt functionalitatea, act, care
in complexitatea manifestarii lui, presupune o diversitate de factori si componente
(constituind, la randul lor, obiectul unor stiinte sau discipline distincte).

Actul de comunicare (numit si act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), in situatia
limbilor naturale, presupune o situatie de comunicare definita prin loc, timp, conditii, tip
de comunicare (legat de continut, persoanele carora se adreseaza etc.).

Pe de alta parte, actul de vorbire, dupa J.L. Austin, include in unitatea lui: actul
locutionar, actul ilocutionar si actul perlocutionar, fiecare dintre aceste componente
marcand o anume etapa corelata practic cu toate celelalte.

Se recunosc in acestea: emitatorul, receptorul, emiterea mesajului, combinatia de

semne lingvistice, intentia de comunicare si, implicit, realizarea unui anumit efect asupra
receptorului.

Diversitatea acestor laturi trimite astazi la stiinte (sau discipline) de sine statatoare,
individualizate tot mai pregnant prin obiective si metode de abordare, chiar daca
functionalitatea lor le asociaza, fara drept de tagada.

In actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii,

al sociolingvisticii, al psihologiei (si psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al
fiziologiei umane, al stiintei comunicarii s.a.

1
Limba se impune o b i e c t i v vorbitorilor unei comunitati (ca un dat acceptat
conventional).

Definita, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, in care se recunosc:

sistemul fonetico-fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical, l i m
b a isi releva nu numai nivelele constitutive (ca nivele integrate si integrante), ci si tipologia
unitatilor raportate, in esenta, la cele doua planuri definitorii pentru semnul lingvistic: planul
expresiei si cel al continutului.

In relatia emitator-receptor, transmiterea mesajului alcatuit din unitati biplane (=

cuvintele) presupune codarea, canalul sidecodarea (ca repere fundamentale ale actului de
comunicare).

In terminologia lingvistica, din perspectiva statutului lexico-semantic, se pot

distinge, in general:

- cuvinte (mono- sau polisemantice) apartinand (deocamdata) numai inventarului

lingvistic (de ex. fonem, morfem);

- cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism apartin unor
inventare stiintifice diferite (de ex.propozitie folosit in lingvistica, logica si matematica);

- cuvinte utilizate in vorbirea curenta care au unul sau mai multe intelesuri specifice
lingvisticii si, uneori, altor stiinte (de ex.limba, camp).

Termen interdisciplinar, de psiholingvistica, limbajul denumeste un aspect eterogen al

comunicarii, care, asa cum arata F. de Saussure, implica domeniul fonetic, fiziologic, psihic,
cel social etc. Esenta limbajului, ca proces complex, care asigura insusirea si utilizarea
corecta a unei limbi este o problema indelung comentata si divers interpretata pana astazi
inclusiv, tocmai din cauza diversitatii elementelor la care apeleaza in definire si la care se
adauga orientarea filozofica a teoreticienilor (lingvisti, logicieni, psihologi, sociologi; vezi
si DSL).

Punand accentul pe latura psihica si pe actul de gandire, Tatiana Slama-Cazacu arata

ca limbajul reprezinta „posibilitatea de a crea semne si de a le folosi intentionat pentru
comunicare“ (TL 56).

Se stie ca oamenii, pe langa limbajul articulat (ca limbaj natural), folosesc, in diverse
imprejurari, si alte sisteme de semne conventionale, nelingvistice, create special, adica alte
tipuri de limbaje, ca limbaje artificiale (de ex. sistemul morse, semnele rutiere, gesturile,
mimica, arta in toate variantele sale si, in mod frecvent si constant, sistemul (sau codul)
grafic, numit silimbaj scris). In majoritatea limbilor, scrisul constituie un sistem de semne
grafice (= litere) conventionale prin care sunt reprezentate sunetele (sau cuvintele) unei
limbi, fiind, astfel, un sistem corelat si paralel cu limbajul articulat (ca limbaj oral).

In celelalte situatii amintite, in care avem de-a face tot cu asa-numite limbaje (limbaj
muzical, limbaj coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decat cel lingvistic,

2
semnele fiecaruia (gesturi, miscari de dans, semnale luminoase etc.) sunt de fapt
„interpretate“ si nu „redate“ prin limbajul articulat.

Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) si de alte varietati stilistico-functionale, in spatiul

romanesc se vorbeste o limba care permite comunicarea fara dificultati intre toti membrii
societatii. Aceasta varianta care presupune caracteristicile generale intalnite in toate actele
de vorbire si aceleasi referinte de norma (de ordin fonetic, gramatical, lexical) reprezinta o
varianta standard(literara).

Supusa normei („conventie prin care se instituie reguli de exprimare cultivata“) in toate
compartimentele, romana contemporana, ca varianta standard literara, este limba folosita
curent in scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca o varianta nespecializata.

Descrierea acestei variante, ca sistem lingvistic propriu-zis, presupune aspectul sincronic,

dar din perspectiva diacronica, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulari si
modificari intervenite in timp. Studiul sistematic al acestei variante dateaza din 1950,
initiativa apartinand academicianului Iorgu Iordan.

Termenul limbă literară ridică o serie de probleme de natură terminologică, dar şi din
punctul de vedere al realităţii lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideră, în general,
că o acoperă.

De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau
mai puţin diferiţi. Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile
gramaticii româneşti (1815 – 1820), vorbeşte despre limba muselor, sintagmă cu accepţie
complexă. I. Heliade Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară,
limbă literală sau limbă generală, iar Hasdeu introduce formula limbă tipică. Către sfârşitul
secolului al XIX-lea, A. Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu,
utilizează, după model francez (H. Paul), sintagma limbă comună. Întrucât limba literară
reprezintă aspectul cultural al unei limbi, în literatura de specialitate (de exemplu, la Al.
Niculescu) mai apar termeni precum limbă de cultură sau limbă de civilizaţie (după fr.
langue de civilisation sau germ. Kultursprache).

În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit“4 al limbii
întregului popor, rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele
culturale ale societăţii; în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară:
„Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor
despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.“5
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentuează ideea folosirii prioritare în scris a limbii
literare, dar şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de
exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de
comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui
sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.“6
Caracterul „îngrijit“ al limbii literare este menţionat de Al. Graur (pentru care limba
literară este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“7) şi de I. Coteanu
(„Limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“8). Pentru cei doi autori
primează caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiţia
3
esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck subliniază
caracterul ei „corect“, referirea evidentă fiind la caracterul „normat“.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară „este acea variantă
a limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o
anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă
largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului:
este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi
limba folosită în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru etc.“9

-limba populară

--limba standard(literară)

Limba populară--limba solemna

--limba familiară

Limba populară reprezintă aspectul neelaborat al limbii unice, intalnit in exprimarea

orală si caracterizat prin simplitate sintactică, polisemie,prezenta regionalismelor.Si limba
populară are două aspecte: unul solemn si unul familial.

Limba standard--limbaj literar

--limbaje specializate(stilurile functionale):
-stilul ştiintific
-stilul beletristic(artistic)
-stilul juridico-administrativ
-stilul publicistic(gazetăresc)

Limba literară reprezintă aspectul cel mai ingrijit al limbii unice, supus normelor
gramaticale,care se vorbeşte in şcoală,in presa.Aceasta are limbaje specializate folosite in
domenii importante de activitate umană.

STILURILE FUNCȚIONALE

Stil provine din latinescul “stylus” care insemnă condei. Mai tarziu a inceput să
desemneze felul propriu de a fi,de a folosi limba.Vorbim de stilul individual.

Stilul se defineşte ca totalitatea particularitătilor lexicale, morfolo-gice,sintactice şi

topice caracteristice modului de exprimare orală şi scrisă a unui individ sau a unei categorii
de vorbitori.

Stilul functional este modul de a folosi limba,anumite grupuri de vorbitori care au o

formatie culturală comună şi activează in acelaşi mediu.
4
Stilurile functionale sunt ale limbii literare care corespund anumitor sfere de activitate
umană

1. STILUL OFICIAL (JURIDICO-ADMINISTRATIV)- se întrebuinţează în sfera

relaţiilor oficial-justiţie, administraţie, diplomaţie etc.-, fiind reprezentat de o
categorie largă de texte (legi, hotărâri judecătoreşti, regulamente de funcţionare a
instituţiilor, documente politice, corespondenţa oficială, petiţiile şi memoriile
cetăţenilor, curriculum vitae, procesul-verbal, cererea, formularul, interviul de
angajare etc.) şi are următoarele particularităţi:

 Are funcţie referenţială

 Emiţătorul este specializat, receptorul este, de obicei, specializat, dar şi
nespecializat, cel care vrea să cunoască legea
 Respectarea normelor limbii literare
 Obiectivitate
 Lipsa afectivităţii şi a expresivităţii
 Enunţuri cu formă impersonală
 Vocabular specializat
 Folosirea neologismelor, dar nu în număr la fel de mare ca în stilul ştiinţific
 Limbaj accesibil
 Claritate, precizie, concizie, proprietate
 Utilizarea cuvintelor cu sens denotativ
 Mod de expunere formal
 Setereotipie: utilizarea de clişee lingvistice-formule gata consacrate/ formule tip
(vezi cererea)
 Scop utilitar, informare, educare
 Respectarea unor reguli de prezentare grafică (împărţirea textului în paragrafe,
alineate, articole)

2. STILUL (TEHNICO-)STIINTIFIC este folosit în studii şi lucrări ştiinţifice şi are

următoarele caracteristici:
 Are funcţie exclusiv referenţială
 Transmite informaţii ştiinţifice, tehnice,
 Respectarea normelor limbii literare
 Obiectivitate, folosirea pluralului autorului, întrucât acesta evită referirea la
propria persoană
 Claritate, precizie, concizie
 Emiţătorul este specializat, iar receptorul poate fi specializat sau nespecializat
 Utilizarea unei terminologii specifice fiecărui domeniu şi tehnicii, precum şi a
neologismelor, multe de circulaţie internaţională
 Folosirea cuvintelor mai ales cu sensul lor propriu/ denotativ monosemantism
 Lipsa figurilor de stil
 Utilizarea citatului ca punct de plecare într-o argumentare
 Completarea conţinutului cu mijloace extralingvistice: harti, desene etc.
 Scop informativ, de educare
5
  Structura logică a propoziţiilor şi a frazelor
 Tipuri de mesaje: referatul, comentariul, analiza de text, paralela
3. STILUL BELETRISTIC (LITERAR ARTISTIC) este specific operelor literare în
proză şi în versuri (+memorii, jurnale, eseuri, memorii, amintiri etc.) şi are
următoarele trăsături:

 Mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi

 Caracterul individual al stilului
 Bogăţie expresivă şi forţă de sugestie, obţinute prin folosirea figurilor de stil şi a
procedeelor artistice, a cuvintelor polisemantice şi cu sens figurat/ conotativ;
 Preluarea unor elemente de la celelalte stiluri la nivelul limbajului-arhaisme,
neologisme, elemente de jargon şi argou, regionalisme, termeni ştiinţifici etc.
 Încărcătură emoţională
 Căutarea originalităţii în exprimare
 Respectarea, în general, a normelor limbii literare, scriitorul îşi ia o mare libertate
 Eufonia, ambiguitatea, sugestia, expresivitatea, originalitatea
 Scop estetic

4. STILUL PUBLICISTIC este caracteristic mijloacelor de comunicare în masă: ziare,

reviste, televiziune, radio, având funcţia de mediatizare a evenimentelor, şi are următoarele
particularităţi:

 are funcţie conativă

 stil puţin unitar
 respectarea normelor limbii literare
 limbaj accesibil
 lexic bogat, variat
 adaptabilitate la inovaţie, reflectată în folosirea unor neologisme la modă
 utilizarea unor figuri de stil, a unor construcţii expresive (de exemplu. formulări
şocante, eliptice, pentru a atrage atenţia cititorului etc.)
 varietate de forme: articol, ştire, reclamă, comunicat, interviu, reportaj,
corespondenţă, cronică etc.
 folosirea de mijloace extralingvistice: fotografii, caricaturi etc.
 scop informativ, dar şi persuasiv de influenţare a opiniei publice
 se poate adresa raţiunii sau afectivităţii

5. STILUL COLOCVIAL (după unii) este întrebuinţat în sfera relaţiilor particulare, în

planul vieţii cotidiene şi este caracterizat prin:

 încălcare frecventă a normelor limbii literare

 utilizare de mijloace nonverbale în comunicarea orală
 exprimare relaxată, nesupravegheată
 naturaleţe, expresivitate, pitoresc
 întrebuinţarea de termeni argotici, a elementelor de jargon, a regionalismelor, a
proverbelor şi a zicătorilor
6
  folosirea clişeelor la modă, formule de salut, ticuri verbale, neologisme la modă
 Încărcătură emoţională

2. FONETICĂ ȘI FONOLOGIE

FONETICA

Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și

evoluția sunetelor limbajului articulate.
Vocalele din limba româna
Vocala este un sunet al vorbirii din limba romana, la a cărui emitere curentul de aer sonor
iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol în cale.
Vocala A
Se scrie și se pronunță a, nu ea, după literele ș și j în rădăcina cuvântului:
șa, șade, șapte, șase, deja, jale, jar (nu șea, șeade, șeapte, șease, dejea, jeale, jear).
Vocalele în hiat din Limba Româna
Vocalele in hiat reprezinta fenomenul fonetic constând în întâlnirea a două vocale
pronunțate succesiv în silabe diferite, fie în interiorul unui cuvânt, fie între două cuvinte
alăturate.
Diftongii din Limba Româna
Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete sau mai
multe sunete format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă sau
cuvantare.
Triftongii din Limba Româna
Triftongii reprezina un grup de trei sunete diferite care formează o singură silabă.
Consoanele din Limba Româna
Consoanele din limba romana reprezinta acel sunet al vorbirii produs la trecerea curentului
de aer prin canalul fonator atunci cand întâmpină obstacole.
Despartirea in silabe în limba româna
Când în limba româna un cuvânt nu se termină într-un rând, se vor trece în rândul următor
numai silabele ( compuse din litere din alfabet) întregi.
Despartirea in silabe a unor cuvinte are scopul de a pune in evidenta structura acelor
cuvinte (in silabe) si in cazul poeziei metrica sa.
Despartirea in silabe se face cu ajutorul semnului ortografic numit cratima si are o
anumita valoare stilistica: Ex. Im-be-ci-lu-le!
In Ortografia romana se pune mai mare importanta insa pe despartirea cuvintelor de la
capat de rand care nu coincid intotdeauna cu despartirea in silabe a cuvintelor.
Despărțirea în silabe a cuvintelor sau silabisirea se face astfel:
a) dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare: le-ge, o-
ră;
b) dintre două vocale succesive (în hiat), prima aparține silabei dinainte, a doua celei
următoare: ce-re-a-le, lu-a; i și u semivocale, între două vocale, trec la silaba
următoare: ba-ia, no-uă;

7
c) dacă vocala e urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană aparține silabei
dinainte, cealaltă – sau celelate – silabei următoare (excepțiile se vor vedea mai jos): ac-ti,
as-tăzi, mul-te, os-cior, as-pru, con-tra, mon-stru;
d) când prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua este lsau r, amândouă
consoanele trec la silaba următoare: a-bre-vi-a, a-cru, co-dru, a-fla, a-gro-nom, si-hlă, su-
plu, a-tlet, li-tru, de-vre-me;
e)grupurile ct, cț și pt, pț precedate de consoane se despart: onc-tu-os, punc-taj, func-ți-e,
sanc-ți-u-ne, somp-tu-os, pre-emp-ți-u-ne;
f)cuvântul jertfă se desparte jert-fă;
g)la cuvintele compuse (din doua sau mai multe litere din alfabet – limba romana) și la cele
derivate cu prefixe, precum și la unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în
grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană), despărțirea în silabe se face, de
preferință, ținându-se seama de părțile componente, atunci când cuvântul e analizabil: de-
spre (nu des-pre), drept-unghi (nu drep-tunghi), in-egal (nu i-negal), ne-stabil (nu nes-
tabil), sub-linia (nu su-blinia), vârst-nic (nu vâr-stinc).
Despartirea grupurilor de cuvinte si a abrevierilor
Pentru pastrarea unitatii lor nu se despart la sfarsitul randului (ci trec integral pe randul
urmator) urmatoarele:
– abrevierile se scrie lagat (ex. UNESCO) sau despartit prin blancuri (S N C F R), prin
puncte (a.c – anul curent) ori prin cratima (lt.-maj., S-V);
- derivatele scrise cu cratima de la abrevieri: R.A.T.B-ist (NU R.A.T.B- ist, R. A.T.B.-ist);
Derivatele devenite cuvinte urmeaza regimul cuvintelor: ce-fe-rist.
- numele proprii de persoane : Vasilescu, Ali el-Kabar (NU Va-si-le-scu, Ali el-Ka-bar);
- numerele ordinale scrise cu cifre si litere: XI-lea, 6-a (NU XI- lea, 6- a);
Se recomanda sa nu se separe de pe un rand la altul, ci sa se treaca impreuna pe urmatorul
rand:
- numele (sau abrevierile sau prescuratile prenumelor) si numele de familie: Vasile
Marinescu, V. Marinescu
- notatiile care includ abrevieri: 11 km, art. 14
Se tolereaza plasarea pe randuri diferite a prescurtarilor de nume generice si a numelor
proprii din denumirile unor institutii, indiferent de ordinea lor: Roman S.A., SC Firma-mea
SA., dar si F.C. Dinamo
Formarea cuvintelor in Limba Româna
Scrierea cuvintelor în limba româna derivate și compuse, a locuțiunilor și
a grupurilor relativ stabile de cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a
distinge uneori între formații apartinând uneia sau alteia dintre aceste categorii putând
crea și dificultați suplimentare.
Reguli generale:
– derivatele se scriu în limba româna într-un cuvânt (situațiile în care unprefix sau
un sufix se scrie cu cratima sau separate sunt rare) folosind cuvintele din alfabet;
- compusele se scriu în limba româna, în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de
gradul de sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu
cratima sau în cuvinte separate;
-formațiile din sau cu elemente de compunere se scriu intr-un cuvânt;
- locuțiunile se scriu in general in cuvinte separate, mai rar cu virgula sau cu cratima,
-grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate;
8
Sufixe si prefixe din limba româna

Sufixul în limba româna

Sufixul este o îmbinare de sunete (litere din alfabet) sau un singur sunet care se adaugă după
rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi

Prefixul în limba româna

Prefixul sau afixul reprezinta literele din alfabet sau grupul de litere, care se atașează
înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat cu forme gramaticale
noi (nu este obligatoriu)

Accentul reprezinta pronunțare mai intensă, mai accentuata sau pe un ton mai înalt etc. a
unei silabe sau litere din alfabet dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic

Accentul nu are un loc fix, în sensul că locul lui nu este determinat cu necesitate de structura
fonetică a cuvântului. De aceea nu se pot da, pentru limba română, reguli de accentuare.

Se pot face însă unele observații privitoare la locul accentului in limba romana, bazate pe
cercetarea frecvenței diferitelor tipuri de accentuare.

Accentul din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale
cuvântului. De obicei, cuvintele terminate în consoană sunt accentuate pe ultima silabă
(felinàr), iar cuvintele terminate în vocală sunt accentuate pe silaba penultimă (feméie).
Atunci când ultimul sunet al cuvântului este a(cu excepția cazurilor în care aeste articol, ca
în casa), accentul cade pe ultima silabă (musacà, tremurà).

Cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele accentuate
pe cea de-a patra silabă începând de la finală sunt extrem de rare:férfeniță, gǻrgăriță,
gògoriță, làpoviță, lúbeniță, prépeliță, rǻzmeriță, șlḯboviță, vèveriță.

Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un număr mic de
sufixe sunt neaccentuate. Câteva sufixe pot și accentuate și neaccentuate: -ete (foàmete /
scumpète), -iște (cânepḯște / ḯniște), -iță (copilḯță / bḯvoliță).

Un sufix în limba româna alcătuit dintr-un număr mai mare de silabe este de cele mai multe
ori accentuat, în comparație cu un sufix alcătuit dintr-un număr mai mic de silabe. Astfe,
sufixele formate din trei silabe sunt totdeauna accentuate.

Sufixele monosilabice sunt de cele mai mult ori neaccentuate.

Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în general, forma în
care accentul este mai apropiat de finalul cuvântului. Astfel se va accentua: bolnàv,
caractér, dumḯnica, dușmàn, fenomén, ianuàrie, lozḯncă,regizòr, sectòr, șervét (nu bòlnav,
caràcter, dúminica, dúșman etc.)

9
Notă: Se va accentua însă în limba româna: călúgăriță, dòctoriță (nu călugărḯță, doctorḯță).

În morfologia limbii romane, accentul are uneori rolul de a diferenția formele

gramaticale: cǻntă – cântǻ. La prezentul indicativ, conjugarea a III-a diferă de conjugarea a
II-a prin modul de accentuare: mérgem – tăcém. De aceea trebuie evitată accentuarea
greșită, care duce la confuzia dintre cele două conjugări; deci se va rosti: bàteți, dúceți,
fàceți, mergéți, prevedéți, tăcéți (nu bătéți, ducéți, făcéți etc.).

În aceste cazuri trebuie considerată ca normă următoarea regulă: la persoanele I și a II-a

plural ale indicativului și conjunctivului prezent, precum și la persoana a II-a plural a
imperativului, la conjugarea a II-a accentul stă pe sufixul conjugării (-e-), iar la conjugarea
a III-a pe temă.

Morfologia numelui nu pune, în general, probleme din punctul de vedere al accentuării,

deoarece accentul rămâne, la majoritatea cuvintelor, invariabil în cursul flexiunii (farmacḯe,
farmacḯei, farmacḯilor).

În scris, accentul cuvintelor nu se notează, de regulă. Notarea accentului, sub forma

accentului ascuțit (´), este permisă în situațiile în care se simte nevoia de evitare a confuziei
între cuvinte, forme sau variante omografe ca modéle – mòdele, încúie – încuié, ḯntim –
intḯm.

3.PUNCTUAȚIE ȘI ORTOGRAFIE
a) Principii care stau la baza ortografiei.
b) Norme ortografice și norme ortoepice.
c) Semnele de punctuație si de ortografie.
d) Funcționalitatea semnelor de punctuație și a semnelor ortografice.
e) Scrierea cu majusculă. Abrevierile.

Principiile ortografice asigura caracterul de interdependenta dintre compartimentele

limbii: vocabular, fonetica, morfologie, sintaxa. Principiile care stau la baza ortografiei
noastre actuale, deriva din structura limbii romane, care, ca si alte limbi, are un caracter
sistematic. Ele au un regim de guvernare in scriere si se pot clasifica astfel:

1. principiul fonetic, fonologie sau fonematic;

2. principiul silabic;
3. principiul etimologic;
4. principiul morfologic;
5. principiul sintactic;
6. principiul simbolic.

1 .Principiul fonetic, fonologic sau fonematic

10
 Il numim fonetic in sens mai larg, fonologic sau fonematic, pentru ca reda in sens
fonemele (nu sunetele). Nu scriem sunetele lipsite de valoare logica ("producte brute ale
gatlejului nostru", cum le numea Maiorescu), ci fonemele. Mai redam, in scris fonemul
adica "cea mai mica unitate sonora care are o functie in limba, functiunea de a alcatui si de
a deosebi intre ele cuvintele si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant"[2] si nu sunetul
ca "element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer exprimat prin
articulatie".[3]

Prin principiul fonetic urmarim sa redam, cu maxima fidelitate, rostirea literara. El s-

a impus in ortografie prin simplitate si accesibilitate.

Potrivit principiului fonetic, redam in general fiecare sunet (tip

sonor, fonem) prin cate o litera (clasa, mama), avand in vedere rostirea literara actuala.
De aceea, se impune sa scriem asa cum trebuie sa si rostim: poet, poezie,
epopee ( fara i protetic la vocala e); seara, usa, greseala,etc. Redarea sunetelor si a
variatiilor de sunete cu ajutorul carora vorbim este o preocupare a foneticienilor. Pentru noi
importanta ramane functia de comunicare a limbii, retinuta in scris prin litere ce redau "tipuri
sonore" de sunete, adica foneme. O litera poate reda:

1. un fonem (m, 1, o, p );

2. doua foneme, daca i se adauga semnul diacritic(i, i, t, t, s, s );

3. trei foneme - in acest caz, cu doua semne diacritice diferite (a, a, a: roman, lacrima,
roman);

4. un grup de consoane: de exemplu litera x poate reda grupurile consonantice

cs ( excursie) si gz (examen).

Totodata, un fonem poate fi redat printr-un grup de litere : ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe,
ghi.

Se evidentiaza astfel, ca principiul fonetic are unghiul cel mai deschis spre ortografie,
apropiind scrierea de pronuntare.

Exista in ortoepie, tendinta de a scurta cuvintele. In latina populara s-a manifestat ca

o lege interna disparitia consoanelor finale. Multe din substantivele romanesti deriva din
forma de acuzativ singular a substantivelor latinesti. Astfel, cuvintele latinesti aurum,
focum, ursum au pierdut consoanele finale, rostindu-se auru, focu, ursu - deci cu - u final,
existand in rostire si scriere - o lunga perioada de timp. Cu timpul -u final s-a afonizat, apoi
a fost omis din rostire, cuvintele pronuntandu-se si ortografiindu-se astfel astazi: aur, urs,
foc. In cazul acestor substantive declinarea I si a III-a s-a pierdut dupa consoana finala:
vulpem - vulpea, lunam -luna, fociam - fata, etc. La numerale si pronume se observa acelasi
fenomen fonetic: unum - unu,unam - una, decem - zece, septem - sapte, meum - meu,
meam - mea, nostram - nostru.

11
 Nos si vos au pierdut consoana finala de la nominativ, adaugandu-se prin analogie, -
i, semnul pluralului. Unele forme verbale ca prezentul, imperfectul au pierdut numai
consoana finala: laudat - lauda, erat - era.

Scrierea cu -m final s-a pastrat numai in cuvintele in care acesta se rosteste: aluminiu,
amfiteatru, auriu, metru; in -iu diftong, ca: artificiu, orificiu, teritoriu,
tranzitoriu, etc. se manifestatendinta de a suprima pe -u final, redand insa o pronuntare
neliterara.

In limba romana, principiul fonetic a impus ortografierea neologismelor care in

limba de provenienta se scriu cu consoana dubla printr-o singura consoana:
professeur (fr.) - profesor. Indreptarul ortografic indica scrierea consoanelor duble numai
acolo unde redau o realitate fonetica precizand, la paragraful 89 ca : "Se scriu si se pronunta
consoane duble in cuvintele formate cu prefixe cand consoana finala a prefixului e aceeasi
cu consoana initiala a radacinii".

Pentru a ilustra aceasta regula, se mentioneaza scrierea si pronuntarea consoanelor

duble nn, rr, ss in derivate formate cu prefixul in- , respectiv inter- si trans-: ( innopta, innoi,
intrregn, transsiberian).

Academicianul Alexandru Graur a subliniat tendinta generala a limbii romane de a

asimila consoana finala a prefixului. Astfel, prefixul con-, existent in cuvintele: concetatean,
configuratie, consemna, contemporan, etc. devine, prin asimilatie, co- in unele cuvinte ca
de exemplu:conational, colocatar, corupt si in derivate de la cuvinte care incep cu o
vocala: coabita, coautor, coechipier, coexista, cointeresa. Fenomenul de asimilare a
prefixului con- este mai evidenta inaintea cuvintelor care incep cu bilabialele b si p , care se
pronunta cu explozie a buzelor, ceea ce determina transformarea dentalei n in bilabial m
:(combatere, compatimi, complace, etc.). [4]

Ortografia respecta pronuntia in cazurile de acomodare, de inraurire a fenomenelor

vecine din componenta cuvantului. Astfel, consoana n aflata inaintea bilabialelor b sau p se
va rosti si scrie m si nu n, deci tot o consoana bilabiala, fapt cunoscut sub denumirea de
asimilare, adica transformare sub influenta sunetului vecin urmator:

Consoana m: 1. inainte de b - imbujorat, bomboane, imboboci, imbraca, etc.

2. inainte de p - deimpartit, impodobit, imprumuta, imbraca, etc.

Asimilarea a determinat si scrierea prefixelor des- si ras- ca dez- si respectiv, raz- deci
prefixele terminate in s, z, primul fiind surd iar al doilea sonor. Astfel: "Ori de cate ori un
prefix terminat in s este alipit la o tema care incepe cu o consoana sonora, trebuie sa ne
asteptam la prefacerea lui s in z, prin asimilare, si invers, ori de cate ori un prefix terminat in
z este pusinaintea unei teme care incepe cu o consoana surda trebuie sa ne asteptam la
prefacerea lui s in z".[5]

Prefixul des- isi pastreaza fizionomia inaintea derivatelor de la cuvintele incepatoare

cu consoanele c, f, h, j, p, t, t, z ( descoase, desconcentra, desfiinta,

12
Procesualitatea insusirii si dezvoltarii normelor de ortografie si punctuatie la clasele I-IV

desprimavara, destainui, desteleni, deszapezi ), dar prin asimilare devin dez- in derivatele
de la cuvintele incepatoare cu b, d, g, v, m, n, 1, r (dezbobina, dezdoi, dezgradi, dezvinovati,
dezmembra, dezechipa, dezinteresa, dezordine, dezumaniza).

Si prefixul ras- pastreaza ortografia inaintea consoanelor: c, f, p, t, z (rascroi, rasfoi,

rasfata, rasplata, rastalmaci), dar prin asimilare devine raz- in derivatele de la cuvintele care
incep cu: b, d, g, j, n ( razbate, razgandi, razjudeca). Grupul fonetic raz- exista in multe
cuvinte din limba romana, fara sa putem preciza valoarea lui de prefix, intrucat il gasim in
cuvinte de origine straina. Astfel, nu putem identifica radacina purtatoare de sens de cuvinte.

Cuvintele vechi si indeosebi cele provenite din limba latina se scriu

cu ie sau ia, potrivit legii fonetice dupa care e initial, din cuvintele de origine latina s-a
diftongat fara exceptie in ie sau ia: iesire, iarba, ieri. Astfel vom scrie cu ie si ia:

a) la inceput de cuvinte: ierta, iesean, iesire, ianuarie, iau, iarasi, etc.

b) in interiorul unui cuvant la inceput de silaba, dupa orice vocala in afara de i-: odaie,
femeie, voie, baia, imbaia, inapoia, incheia.

Neologismele le scriem fara i, atat la inceputul cuvantului (ecou, educatie, etc), cat si
in interiorul cuvantului, la inceput de silaba (alee, idee, feerie, procedee sau influenta,
maestru, poezie etc.), intrucat diftongul ie nu apare in rostirea cuvintelor, nici in limba din
care le-am imprumutat, ci numai vocala e pe care si noi o vom rosti si scrie tot e.
Diftongul ie a devenit desuet, deoarece adaptarea pronuntarii limbii romane la sistemul de
pronuntare slav a fost un proces care si-a pierdut forta coercitiva odata cu emanciparea limbii
noastre de sub influenta limbii slavone. Desprinderea de modelul slav, in acest caz, s-a
datorat afirmarii tot mai puternice, in epoca moderna, a constiintei latinitatii limbii noastre.

Motivarea ortografierii acestor cuvinte fara diftongul ie este sustinuta si de faptul ca

intre vocalele duble nu se fac, de obicei, intercalari de sunete, intrucat sunt in hiat si nu
formeaza diftong. Rostirea si scrierea vocalelor duble fara vocala protetica, ( de sprijin ) sau
diftongarea celei de-a doua vocala sunt justificate:

aa: contraamiral, contraatac, supraaglomeratie, etc.

ee: epopee, trofee, creez, etc.

ii : stiinta, cuviinta, constiinta, etc.

oo: coopta, coopera, zoolog, etc.

uu: continuu, perpetuu, ambiguu, etc.

Prin imbogatirea limbii cu imprumuturi externe, utilizarea hiatului in pronuntie

devine mai frecventa. Spre deosebire de pronuntarea populara, cea literara accepta si

13
promoveaza hiatul, pentru ca il gasim "in structura fonetica a mai multor neologisme
patrunse in limba in momentul modernizarii ei".[6]

In cazul neologismelor distingem trei situatii:

a) neologismele vechi, patrunse de timpuriu in limba noastra, precum si

unele neologisme mai recente, dar avand o circulatie mai mare se scriu asa cum se pronunta
(aisberg, manichiura, stechier, etc). La fel se scriu cuvintele care denumesc notiuni din sfera
sportului (gol, tenis, ofsaid, volei) precum si altele ca: (blugi, cart, slip, etc).
b) neologismele mai recente sau cu o circulatie mai restransa sunt simtite ca
elemente straine de limba, fiind pronuntate si scrise ca in limba respectiva numai de catre
cunoscatorii acelei limbi: (baby pronuntat beibi = copil mic; bowling pronuntat
bauling = popicarie automata; bridge pronuntat brigie = joc de carti; folk pronuntat
folc = gen de muzica; jeep pronuntat gip =automobil de un sfert de tona; snack bar pronuntat
snek bar = bufet expres; team pronuntat tim= echipa).
c) neologisme care si-au pastrat grafica din limba engleza, dar se citesc
potrivit principiului fonetic din limba romana: accident (scris si pronuntat accident, in
engleza pronunta exidant) provenind in engleza din latina, barman (scris si pronuntat
barman, in engleza pronuntatbarmen).
Dominante in ortografia unei limbi sunt principiile fonetic si etimologic. Nici unul dintre
ele nu se manifesta insa in exclusivitate, ele actionand in colaborare, completandu-se.

Preponderent in ortografia limbii romane este principiul fonetic, fonologic sau

fonematic, ajutat de cel silabic, morfologic, etimologic, sintactic si simbolic. In limba
franceza (tot de origine latina ca si limba romana) s-a impus principiul etimologic.
Academia franceza studiaza de cativa ani posibilitatea modificarii ortografiei limbii
franceze, orientandu-se spre principiul fonetic. De asemenea, principiul etimologic este
dominant si in limba engleza contemporana.

2.Principiul silabic

Denumirea de principiu silabic reaminteste scrierea silabica, potrivit careia semnele

nu reprezinta sunete, ci silabe. Conform acestui principiu aceeasi consoana sau acelasi grup
consonantic intra in componenta unor silabe diferite, cu alte valori.

Astfel, c si g, capata valori diferite in functie de literele care le urmeaza in aceeasi

silaba. De exemplu, urmate de:

a: carte, garda, capitala, garaj;

a: capra, calus, galeata, gaina; redau sunetul k, (c) si

a: carnati, cantec, gatlej, gand; respectiv g;

u: cutie, cuviinta, guta, gura;

o: colectiv, cortina, gospodar, golas;

14
 sau consoana: clar, clinica, glie, gnoseologic.

e: cetatean, ceata, geografie, generic; redau sunetul c, respectiv g;

i: civil, cinste, gimnast, gimnaziu;

e: chenar, chef, gheata, ghetou; redau sunetul k, respectiv g;

i: chin, chibrit, ghinda, ghid.

3.Principiul etimologic

Il numim etimologic, deoarece in virtutea lui unele cuvinte se scriu tinand seama de
etimon(cuvantul de baza din limba de origine, forma din care acest cuvant provine).

Etimologia, ca ramura complexa a stiintei limbii, studiaza originea cuvintelor prin

explicarea evolutiei lor fonetice si semantice. Cuvantul "etimologie" e de origine greaca
(etymos = adevarat+ logos = cuvant) si inseamna studiul intelesului adevarat, al sensului
cuvintelor.

"Pentru a stabili etimologia unui cuvant, adica originea lui - precizeaza academicianul
Al. Graur - e nevoie sa cunoastem exact intelesul, raspandirea de care se bucura si, pe cat
posibil, formele lui mai vechi; trebuie sa cunoastem normele de schimbare a sunetelor din
diversele epoci ale limbii respective [] si felul in care se transpun in mod regulat, sunetele
din aceasta limba in cea de care ne ocupam".[7]

Studiul gramaticii istorice a limbii romanice dovedeste existenta unor norme generale
de schimbare a sunetelor din latina in celelalte limbi romanice. Cunoscand aceste reguli,
etimonul poate fi descoperit cu destula usurinta:

a) Grupul consonantic ct din latina a devenit - pt - in romana, - it - in

franceza, - tt - in italiana, si - ch - in spaniola: lactem - lapte; fr.lait; it. latte;
sp. leche.
b) Grupul consonantic rs s-a transformat in - ss, redus apoi la s: sursum - sus; fr. sus;
it. su; sp. suso.

c) Grupul consonantic ns s-a redus la s: mensis in aromana mes (cu sens de

luna); fr.mois; it. mese; sp. mes.
d) Grupul consonantic cs s-a transformat in ss si s-a redus la s; exire - a iesi; it.
uscire.
e) au neaccentuat se reduce la a cand in silaba urmatoare se afla uaccentuat.
Disparitia lui u se datoreaza actiunii de disimilare
exercitat de u din silaba urmatoare: ascultare - asculta; fr. ascouter; it. ascoltare; vechea
spaniola ascuchar.

Metoda de baza a principiului etimologic ramane cea traditional - istorica. Ea are in

vedere traditia, adica deprinderea de a scrie cuvintele dupa originea sau istoria lor grafica,
15
dupa cum au fost pronuntate si eventual scrise intr-un moment istoric mai indepartat si nu
cum se pronunta astazi. Formele isi au si ele istoria lor.

Multe cuvinte latinesti pastreaza etimonul si ultima forma a evolutiei istorice, uneori
chiar si sensul mentinut prin traditie:

lat. passer (vrabie) in romana si-a extins sfera semantica la pasare;

lat. animalia (animal) in romana veche avea forma namaie, cu sens de oaie; lat.
calidum -rom. cald (- i - era scurt si s-a afonizat);

lat. integer - rom. intreg, prin metastaza (schimbarea ordinii cuvintelor).

Uneori la scrierea unor cuvinte se tine seama de traditia grafica. Astfel, numeralele
compuse de la douazeci si unu pana la douazeci si noua si celelalte in aceeasi situatie
grafica se scriu fara linioara, iar compusele cu zeci (treizeci, saptezeci, etc.) se scriu intr-
un singur cuvant. Ortografia numerelor compuse prin juxtapunere urmeaza prima
alternativa grafica (cincizeci si doi), iar cele prin contopire pe cea de-a doua (optzeci).

La ortografierea unei ortograme au conturat legi fonetice specifice etimologiei. In acest sens,
vorbim de "ramasitele etimologice" prin care se pastreaza etimonul de baza si ultima forma
a evolutiei istorice a cuvantului. Uneori sensul acestuia s-a mentinut prin traditie in evolutia
lui istorica. Astfel, cuvinte ca: oameni, oala, oaspete (homo, olla, hospes - toate latinesti) se
scriu cuo - initial, desi sunt pronuntate cu u.

Aceasta inconsecventa ortografica a limbii romane - lipsa de concordanta intre

pronuntare si scriere - este mai ilustrativa in cazul pronumelor personale eu lat ego) el, ei,
ele sau a formelor verbului a fi: esti, este, e, erai, eram, erati, erau, toate provenite din latina,
care se rostesc cu iproteic - ce se adauga, in pronuntie, la inceputul unui cuvant, fara a-i
schimba sensul - si formeaza diftong cu e. Deci scriem eu si rostim ieu, scriem el si
rostim iel, scriem ele, esti, e, eram, erai, si le rostim cu i in fata. In aceste cazuri, e initial
marcheaza diftongul ie.

In cazul pronumelui personal de persoana a III-a feminin, ea se scrie cu e initial, dar

se pronunta, la nominativ si acuzativ singular, ia (deci cu i in loc de e),

pentru ca actioneaza acceasi lege fonetica ca si in cazul diftongului oa; ea nu se poate rosti
lainceputul cuvantului, decat precedat de consoana: ceata, mearga, deal, dar scriem si
rostim ia,iata, iarna, etc. Pentru genitiv - dativ avem forma ei care se scrie astfel dar se
pronunta iei, deci cu -i proteic care formeaza in pronuntare triftong cu ei (iei = o silaba).
Pronuntarea este, eram, erai,el, fara i- proteic nu este proprie rostirii romanesti si apare ca
fortata, artificiala, pretentioasa.

Influente grafice asupra ortoepiei apar si in cazul articolului hotarat -l , care se

reda inscriere dar nu se rosteste. "Acest articol a disparut de mult din pronuntarea obisnuita
sau naturala, asa ca putem sa rostim in mod normal. Omu, copilu, elevu, studentu, etc. nu
omul, elevul, studentul, copilul etc., care constituie pronuntari artificiale si, uneori, chiar

16
pedante. Subliniem ca normele gramaticale si ortoepice in vigoare recomanda pronuntarea
lui -l (articol masculin) numai in exprimarea solemna, adica intr-o conferinta publica, intr-
un curs universitar etc. nu si in vorbirea obisnuita. Indiferent daca este pronuntat sau nu,
articolul in discutie este obligatoriu in scris (omul, lupul, etc.)"[8]

Potrivit noilor precizari ortografice ale Academiei Romane revenirea la ortografia

traditionala, incepand din anul 1993 - 1994, respectiv scrierea cuvintelor
cu "i", "a", "s", "sunt" s-au intampinat multe dificultati, deoarece exista neconcordanta
dintre tiparirea manualelor si ceea ce se cerea copiilor.

Principiul etimologic a impus ortografierea cuvantului roman si a derivatelor sale

romanca, romaneste, Romania.

Unele cuvinte imprumutate din alte limbi se scriu potrivit grafiei din limba respectiva:

kripton (element chimic) - ca si in franceza cu k;

kilometru, kaki - ca si in franceza - kilometre,kaki;

box, taxi se scriu cu x ,ca in franceza, de unde sunt imprumutate.

Litera x cu valoare fonetica dubla: cs si gz nu este proprie limbii noastre.

Cuvintele care contin aceasta litera (si deci una din valorile ei fonetice) sunt provenite
din imprumuturi ale limbii, iar noi redam in scris imaginea grafica din limba din care provin:
franceza, germana, engleza. De notat ca in aceste limbi, cuvintele respective provin, in cele
mai multe cazuri, din latina, ori au fost create in baza unor componente latine.

Litera x reda valori fonetice numai pentru fonemele cs (excursie, extemporal,

excentric) si gz (exemplu, examen, exema). Se scriu insa cu cs, tot potrivit traditiei, unele
cuvinte de origine necunoscuta sau greaca di fondul vechi al limbii (din care amintim:
micsandra, ticsi, imbacsi) sau neologisme care in limba de provenienta se scriu cu cs rucsac,
(germana - rucksak); cocs (germana -koks, provenit din enleza coke, pronuntat kouk).

Substantivele masculin, precum si adjectivele cu doua terminatii, dintre care cea

masculina este la nominativ singular nearticulat x, fac pluralul csi. Aceasta este situatia
substantivelor: fox -focsi, index - indecsi (pentru pluralul neutru vom avea forma indexuri)
si a adjectivelor (care pot avea si alte valori): anex, anexa, anecsi, anexe;
complex - complexa, complecsi - complexe; conex- conexa, conecsi - conexe. In toate
aceste cazuri valoarea lui x este cs. Motivarea ortoepica si ortografica a formularii pluralului
cu -csi, in aceste cazuri, prin analogie cu adjectivele care la singular se termina cu -s, acestea
formeaza pluralul prin adaugarea desinentei -l si realizarea alternantei consonantice s/s:
osos - ososi; veninos - veninosi. Si in cazul cuvintelor ortografice cu x cu o valoare fonetica
-cs, ultimul sunet al grupului este tot -s, asa incat e firesc sa apara ca si in cazurile discutate
-s - inainte de i.

Linia traditional - istorica a principiului a impus si alte norme din care retinem;

17
 * Pastrarea grafiei normelor personalitatilor literare, artistice, stiintifice,
politice etc. asa cum au semnat acestea: I. Agarbiceanu,V. Alecsandri, Al. Macedonski, M.
Zotta etc. In cazul numelor proprii straine, ele se scriu "cu ortografia limbilor de origine,
atunci cand acestea folosesc alfabetul latin: Bordeaux, Munchen, Racine, Shakespeare, Wall
Street, Quintilianus si se pronunta ca in limba din care provin (aproximativ: Bordo, Munhen,
Rasin, Secspir, Ualstrit, Cvintilianus").[9]

* Pastrarea grafiei unor cuvinte folosite pe plan international, adoptate si in limba

romana fara modificari in scriere si in pronuntare: auto-service, mass-media (mijloace de
informare in masa), marketing (stiinta pietii, a raportului dintre cerere si oferta), cow-
boy, watt, diesel, ohm,etc. Observam aici ca se mentin literele w si y, mai putin frecvente in
scrierea romaneasca.

4.Principiul morfologic.

Principiul fonetic este intregit de principiul morfologic in realizarea scrierii ca act

constient, sistematic si unitar. Morfologia, ca parte constructiva a structurii gramaticale,
cuprinde totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari.
Scrierea trebuie sa tina seama de aceste modificari, deoarece "se realizeaza o simetrie sau
regularitate formala in cursul flexiunii si al derivarii, se creeaza intr-o mai mare masura
posibilitatea recunoasterii unor unitati morfologice (ca: radacina, sufixe,
desinenta,etc.)" asigurand ortografiei norme unitare si precise capabile sa exprime organic
sistemul limbii. Numai astfel ortografia devine un mijloc adecvat de insusire constienta a
acestui sistem.[10]

Modificarea formei cuvintelor se realizeaza:

· in radacina acestora sau

· in sufixe si desinente, prin alternante vocalice, impuse de legi fonetice.
1. Alternante vocalice sau forme fixe (neschimbatoare) in radacina cuvintelor.
2. Alternante vocalice sau forme fixe in sufixe lexicale si gramaticale si
desinente.
Principiul morfologic asigura distinctia necesara si in cazul omofonelor, prevenind
asupra identitatii aparente rezultate din pronuntare. Este cazul pronumelor personale si al
omofonelor acestora: ea (ia - verb), ei (iei - verb), ele (iele - substantiv), al pronumelor si
adjectivelor demonstrative: aceea (feminin singular) si nu aceia (masculin plural), aceeasi
(feminin singular) si aceiasi (masculin plural) a caror distingere in pronuntare e greu
perceptibila, dar care trebuie redata in scris.

Normele ortografice proprii principiului morfologic s-au impus si in ortografierea

cuvintelor compuse. Scrierea acestora se face intr-un cuvant, impreuna sau cu liniuta. La
ortografierea lor tinem seama de principiul unitatii de sens a elementelor componente, de
principiul morfologic -sudarea elementelor componente din punct de vedere morfologic - si
de principiul sintactic -contextul in care apar. Astfel distingem doua situatii:

a) Cuvintele "in care partile componente nu-si mai pastreaza individualitatea

morfologica" si semantica: bunavoie, dacoroman, hidrocentrala, nemaipomenit,
18
 subdiviziune etc. In acest caz termenii constructivi au realizat unitatea morfologica,
si-1 scriem legat (se scriu si se declina ca un singur cuvant.)[11]
b) Cuvintele in care partile componente isi pastreaza individualitatea semantica: buna -
credinta, buna - cuviinta, bun - simt, ciubotica - cucului, medico - legal etc. Termenii
constructivi n-au realizat unitatea morfologica, de aceea il scriem cu cratima, si in
unele cazuri, se declina ambele elemente componente.
Cuvintele formate din prefixul in + un cuvant a carui radacina incepe cu n vor fi scrise
cu n dublu acolo unde formatia este analizabila. Deci vom scrie: innoda (in +nod); innegri
(in+negri).

5.Principiul sintactic

Conform principiului sintactic, cuvintele se scriu separat sau impreuna, tinand seama
de sensul lexical (intelesul pe care-1 au intr-un anumit context) si de criteriile gramaticale
(functia sintactica si valoarea morfologica).

Acest principiu se numeste sintactic deoarece functia sintactica a cuvantului sau a

grupului de cuvinte omofone corespunzator (cuvinte, grup de cuvinte, silabe,

care se pronunta la fel cu alt cuvant fara a se scrie identic) ne indica mai precis
ortografierea.Distingem doua situatii:

1) Se separa prin cratima pronumele personale sau reflexive neaccentuate,

cand sunt atasate la un cuvant: daruieste - mi, amintindu - si etc.
2) Situatii de omofonie intre adverbe, adjective, conjunctii, pe de o parte, si alte clase
gramaticale, pe de alta parte. In aceste cazuri vom fi atenti la stabilirea sensului
lexical, al functiei sintactice si a valorii morfologice.
Exemple: altadata - odinioara, candva;
alta data - timp precis exprimat in termini calendaristici; cuminte - cu purtari bune,
linistit, calm, asezat; cu minte - cu judecata sanatoasa, intelept, cumpatat.

6.Principiul simbolic

Potrivit principiului simbolic, scriem acelasi cuvant alcatuit din aceleasi foneme cu
initiala mica sau majuscula, dupa continutul sau national. Regula care s- a impus precizeaza
ca atunci cand cuvantul are un sens obisnuit se ortografiaza cu initiala mica, iar atunci cand
are valoarea unui simbol mai putin obisnuit sau un sens cu totul special, se scrie cu initiala
mare. 1)Astfel, cuvantul facultate se scrie cu initiala mica ori de cate
ori are sensul binecunoscut de "aptitudine" si cu majuscula cand apare intr-o sintagma care
denumeste o institutie, cum este, de exemplu: Facultatea de limba si literatura romana sau
altele. In aceeasi situatie sunt si numele punctelor cardinale, pe care le scriem cu litera mica:
est, vest, nord, sud sau rasarit, apus, miazazi si miazanoapte. Cand exprimam notiunea
de "tinut", deci cand are sensul de "toponimice" ele trebuie scrise cu majuscula, ca in
exemplul, adeseori citat:

19
 "Tu te lauzi ca Apusul nainte ti s-a pus?

Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel

Apus?"

Mihai Eminescu Scrisoarea III

2) Tot cu litera mica se scriu si numele zilelor si ale lunilor anului, insa cand e vorba
de sarbatori nationale sau internationale se foloseste intotdeauna initiala majuscula (de
exemplu: 1Decembrie, 1 Mai, 1-24 Ianuarie)

3) Principiul simbolic se aplica si in scrierea denumirilor unor mari evenimente si

epoci istorice a caror semnificatie este bine cunoscuta. Este vorba de: Unirea (Principatelor),
Revoluutia din 1917, etc. Denumirile epocilor istorice si geologice se scriu insa cu initiala
mica, deoarece nu au semnificatia unor "evenimente": antichitate, capitalism, evul mediu,
feudalism, mezozoic, etc.

4) Daca e cat se poate de normal sa scriem: pamant, luna si soare, cu initiala mica, la
fel de firesc este ca aceleasi cuvinte sa fie scrise cu initiala majuscula atunci cand sunt
intrebuintate ca denumiri de astri (in special in operele stiintifice) si cand se comporta ca
nume proprii: Pamant (sinonim cu Terra), Soarele, Luna.

5) Desi indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie nu ne da nici un fel de indicatii

in acest sens, este in afara de orice discutie ca o dubla grafie trebuie sa mai folosim si in
cazuri ca: semiluna, fata de Semiluna (Imperiului otoman - turci), poarta, fata de Poarta
otomana si catedra (mobila) fata de Catedra cu sensul de unitate intr-o institutie de
invatamant (Catedra de istorie a limbii romane).

6) O diferenta se face, de obicei si intre capitala (din imbinarile sintactice:

pedeapsa, greseala sau reparatie capitala) si Capitala cu sensul pe care il are intr-un context
ca: Delegatia guvernamentala s-a inapoiat in Capitala, (adica in Bucuresti), in schimb intr-
un context ca: Bucurestiul este capitala tarii, cuvantul trebuie scris neaparat cu litera
mica.[12]

PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE
PUNCTUAŢIA
- un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziţii şi fraze;
- ne arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc.
ORTOGRAFIA
- semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂNTULUI;
- semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunţarea cuvintelor, marchează
căderea unor litere dintr-un cuvânt etc.
În analiza semnelor de punctuaţie şi ortografie se urmăreşte : 1. nivelul sintactic si 2. nivelul
stilistic

20
S.G. DENUMIRE NIVELUL SINTACTIC NIVELUL STILISTIC
SEMN
GRAFIC
[ . ] PUNCTUL a) Ca semn de punctuaţie: Marchează pauza ce se face între
-se pune la sfârşitul propoziţii/fraze independente ca
propoziţiilor enunţiative sens.
(afirmative sau negative):
Maria citeşte.
Maria nu citeşte.
b) Ca semn ortografic este
folosit după majoritatea
abrevierilor:
ex.: etc.; ian.; nr.
[? ] SEMNUL Semn de punctuaţie; Marchează intonaţia propoziţiilor
ÎNTREBĂRII - se pune la sfârşitulinterogative:
propoziţiilor/frazelor - Dar tu ştii pentru ce loc e
interogative (afirmative concurs, Ghiţă? (I. L. Caragiale,
sau negative) Triumful talentului)
– Unde mergi? - Şi... nu te doare capul când citeşti?
- Nu ai învăţat? (Max Blecher, Întâmplări în
irealitatea imediată)
[!] SEMNUL Semn de punctuaţie;
EXCLAMĂRI - se foloseşte dupăInterjecţiile şi vocativele exprimă
I interjecţii sau vocative: stări efective:
-Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. - bucurie
Creangă, Ivan Turbincă)
- Nu se poate, domnule - revoltă
director! v-aţi înşelat! (I. L.
Caragiale, Triumful) Marchează intonaţia;
- se pune la sfârşitul
pripoziţiilor/frazelor
exclamative sau imperative
(afirmative sau negative)
- Ce frumoasă eşti!
- Nu este adevărat! - Vino,
băiatule!

21
[,] VIRGULA a) Ca semn de punctuaţie Marchează pauza din rostire
desparte
- părţi de propoziţie în cadrul
propoziţiei
1.Desparte termenii unei
enumeraţii:
Am cumpărat cireşe, mere,
pere şi banane.
2.Desparte un substantiv de
o apoziţie/ apoziţia de
restul propoziţiei.
Zeus, fiul lui Cronos, ...
3. Desparte un substantivul
în vocativ de restul
propoziţiei.
Şi-n tine, călătorule-o să Desparte vorbirea directă de
plouă (Ion Pillat, Iarnă) vorbirea indirectă
Priveşte-le,nebunule,
deaproape! (Radu Stanca,
Arhimede şi soldatul)

* - O Doamne, ce copile
obositor / Oftează gerul. În enunţul dat, virgula se foloseşte
(Ana Blandiana, Întrebări) pentru a izola o construcţie
Prima virgulă are rolul de a incidentă reprezentând cuvintele
izola subst. în vocativ de naratorului (zise vulpea) de restul
restul enunţului. Cea de-a enunţului, alcătuit din cuvintele
doua virgulă separă vorbirea personajului (Sunt o vulpe).
directă de vorbirea indirectă.

- delimitează propoziţii în
cadrul frazei:
2.Desparte propoziţia
incidentă de restul
propoziţiei
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
3.Desparte propoziţiile
coordonte/subordonate de
restul propoziţiilor:
A venit, dar nu a spus nimic.
Că eşti un om onest, o ştie
oricine.
4. Marchează juxtapunerea;
M-ai ajutat, te voi ajuta şi
eu.

22
 b) Ca semn ortografic se
foloseşte ca şi cratima; ea
leagă cuvinte:
foarte, foarte; cioc, cioc;
singur, singurel; etc.

Acest semn este mai mult un mijloc

[;] PUNCTUL ŞI Semn de punctuaţie stilistic decât gramatical, deoarece
VIRGULA depinde de cel care scrie textul.
Este folosit pentru claritatea
unităţilor sintactice, în cadrul
enunţurilor lungi.
[:] DOUĂ Semn de punctuaţie
PUNCTE Se foloseşte înaintea:
- vorbirii directe:
Goe zice cu ton de comandă:
- Mam mare, de ce nu mai
vine? (I.L.Caragiale)
- citării unui text;
- unei enumerării: Iubita
mea avea ten ciocolatiu, ochi
verzi, nas cârn şi un râs
dumnezeiesc.
- unei explicaţii: Avea o
singură problemă: să ajungă
la timp.
- unei concluzii: S-a antrenat
zilnic: va învinge.
[-] LINIA DE Semn de punctuaţie
DIALOG ŞI Linia de dialog marchează
DE PAUZĂ începutul vorbirii directe:
-Mamă, sună!
Linia de pauză delimitează:
- construcţia incidentă: Construcţia incidentă ne oferă o
...osul – la început numai explicaţie suplimentară.
plesnit – s-a crăpat de tot, şi
puiul a căzut cu o aripă
moartă. (I.A.Brătescu-Pune în relief o metaforă: aerul
Voineşti, Puiul) toamnei este atât de limpede, încât

23
 - o apoziţie: norul care pluteşte pe cer pare un
Şi singur un nor mai sclipeşte păstrăv argintiu dintr-o apă de
pe ceruri – un păstrăvmunte.
de-argint.
(Ion Pilat, Imagini, toamna)
Ex.: Din punctul de vedere al
Linia de pauză marchează: copacilor, / soarele-i de-o dungă de
-elipsa unui verb copulativ căldură, / oamenii – o emoţie
sau a predicatului. copleşitoare... (N.Stănescu, Laudă
omului)
Omiterea verbului copulativ a fi
este semnul unui limbaj poetic
concentrat, dens.
[...] PUNCTELE Semn de punctuaţie Indică o întrerupere în cadrul
DE - marchează o pauză mare învorbirii datorată intervenţiei
SUSPENSIE cursul vorbirii; neaşteptate a unui interlocutor:
- marchează lipsa unorE vorba de o problemă mult mai
propoziţii sau fraze: Şi maimre, să nu-şi piardă oamenii
întâi poezia este un product credinţa în...
de lux al vieţii intelectuale, - În ce mama dracului? A urlat
une noble inutilité, cum a zis Costică. (D.R.Popescu)
aşa de bine Mme de - indică vorbirea incoerentă:
Staël.[…] (Titu Maiorescu,Nu ştiu ce să spun...cred că are
O cercetare critică asupra dreptate...poate că..., dar, totuşi...
poeziei române de la 1867) Marchează intenţia eului liric de a
ne lăsa pe noi să terminăm gândul,
ideea.
Sâmburele crud al morţii e-n viaţă...
- subliniază ultimul cuvântŞi-n mărire/ Afli germenii căderei.
antepus lor: […] (Mihai Eminescu, Memento
Mulţi copii îşi zic încet:mori)
„Dacă aş putea face Evidenţiază o pauză afectivă care
cutare!” şi aşteaptă cu subliniază ideea de libertate a
nerăbdare fericita zi a vârstei copilăriei.
libertăţii...şi a prostiilor.
(Hector Malot, Singur pe
lume)
[ -] CRATIMA a) Ca semn de punctuaţie se
foloseşte în:
-repetiţii: încet-încet a Indică rostirea fluentă, fără
început să meargă. pauză a cuvintelor.
- expresii sau numerale
care arată o aproximare:
tura-vura; talmeş balmeş;
două-trei zile; şapte-opt
copii.
24
-între cuvinte care arată
limitele unei distanţe ori ale 1 Ex.: Lumea senină, / Luna cea
unui interval de timp: plină / Şi marea lină /
şoseaua Bucureşti – Icoană-i sunt. (M.Eminescu,
Ploieşti; perioada 1 mai – Prin tăcute nopţi)
1 iunie. Cratima etermină rostirea legată a
două părţi de vorbire diferite
b) Ca semn ortografic se (subst. şi pronume) prin elidarea
foloseşte în interiorul sunetului î, în scopul păstrării
unui cuvânt sau între ritmului şi măsurii versului (a
cuvinte pentru a lega sau muzicalităţii)
despărţi elementele;
1. Marchează elidarea
unor litere:
jelui-m-aş; ţi-l
2. Leagă elementele unui
cuvânt compus: bună-
credinţă; după-masă;
pierde-vară.
3.Uneşte elementele unei
locuţiuni: calea-valea,
4. Leagă un substantiv de
adjectivul posesiv (gradele 9.Evitarea hiatului duce la un ritm
de rudenie sau relaţiile rapid de rostire.
sociale):
mă-sa, ta-su; măria-sa.
5. Leagă articolul hotărât
enclitic de:
- numele literelor: X-ul
-substantive provenite din
numerale cardinale: 10-le
-substantiv provenit din
abreviere:
pH-ul
6. Leagă formaţia –lea/-a la
numeralul ordinal scris cu
cifre: al X-lea; a V-a.
7. În abrevieri: d-ta; P-ţa;
N-V.
8. Leagă interjecţii
repetate: ho-ho-ho; bla-
bla-bla.
9. Nu leagă cuvinte, ci
evită formarea hiatului:
E-un gândăcel urât şi prost
(Otilia Cazimir, Licuriciul)
25
[’] APOSTROF Singurul semn exclusiv Notează realităţi fonetice din
UL ortografic. vorbirea familiară, neglijentă,
- marchează absenţa populară sau regională, un tempo
accidentală a unor rapid sau deficienţe ale unor
sunete/grupuri de vorbitori.
sunete/cifre ` 89; vin`; da`; fiin`că eu sunt
Dar cerul e atât de greu de slab; cea mai `naltă.
stele / C-atârnă uneori
pân`la pământ (Ana
Blandiana, Despre ţara din
care venim)
Apostroful marchează
căderea accidentală a
sunetului ă.
GHILIMEL Semn de punctuaţie care
[„” ELE semnalează: 1. Fol, fol, fol, o mestecă... <<E,
] 1. Reproducerea unui cum dai măslinele, dragă
enunţ spus sau scris de cutare?...>> <<Atât>>...<<
cineva: Scump, scump de tot la a;a
Viziunea poetului este vremuri. Vremuri grele!>>
transcrisă nu o dată sub (B.Ştefănescu Delavrancea, Hagi
semnul unei evidente Tudose)
detaşări: „ Treburile lumii Ghilimelele marchează vorbirea
acesteia / Sunt bătute de indirectă a personajului principal.
vânturi ca trestia” 2. Arată ironia cu care se rosteşte
cuvântul estetică.

2. Cuvinte care sunt 3.Evidenţiază faptul că naratorul /

folosite cu alt sens decât
cel obişnuit:
Valoarea „estetică”a unei
asemenea lucrări nu ne
impresionează.
3. Existenţa sensului
figurat al unui cuvânt.
eul liric nu se referă la sensul
sensul propriu, ci la sensul figurat
al unui cuvânt:
Nu înţelesei numaidecât ce putea
să însemne cuvintele „Dicţionar
universal”; dar deschizându-l la
întâmplare, simţii obrajii
îmbujorându-se de plăcerea
descoperirii [...] „Biblia” asta
avea să-mi explice toate acelea
peste care treceam cu amarnică
întristare. (Panait Istrati, Căpitan
Mavromati)
„Biblie” – cate fundamentală
posesoare a tuturor răspunsurilor

[( )] PARANTEZ Semne de punctuaţie ce

ELE marchează:
26
 - un plus de informaţie în Ex.: Mă înrebam câteodată ce
interiorul unei crede ea despre mine, ce fel de
propoziţii/fraze; suflet ascunde sub epresia atât de
- o explicaţie schimbătoare a feţei (căci erau
zile când se urâţea şi zile când era
frumoasă de nu mă puteam sătura
privind-o). (Mircea Eliade,
- în piesele de teatru se dau Maitrey)
între paranteze rotunde Paranteza încadrează o intervenţie
indicaţiile scenice: a personajului-narator, care
explică o afirmaţie anterioară.

4. LEXICOLOGIE
LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ
Sinonimie
Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens.
Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de
apropiate, încât le considerăm identice.
Câmpul de expansiune sinonimică este o modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile
cuvântului polisemantic dar şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.
Exemplu de câmp de expansiune sinonimică:
a ridica (o greutate) = a sălta = a înălţa;
a ridica (mânecile) = a sufleca;
a ridica (o casă) = a zidi = a construi;
a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna;
a ridica (preţurile) = a creşte = a urca = a mări;
a ridica(o pedeapsă) = a suspenda = a desfiinţa = a anula;
a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta;
a (se) ridica (la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula.
Tipologia sinonimelor
Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele trebuie să aibă un număr cât mai mare de
componente de sens comune (de preferinţă toate). Din această perspectivă se pot
clasifica (Dicţionar de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel:
a) sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură de sens (au
aceeaşi definiţie semantică):
azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar; mister = enigmă;
vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat;
b) sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o componentă de
sens graduală:
teamă = frică ( „grad nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături de
componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad
nedeterminat") faţă de genial („grad maxim") şi isteţ = ager („grad mic"), alături de
trăsături comune celor cinci sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa");

27
c) sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea = podea
- trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi";
- trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din
orice material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte;
d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar limitate
cantitativ:
cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular
- se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură";
- se regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori
neglijabile): cald „grad nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic"; fierbinte „grad
mare"; canicular „grad maxim"; clocotit (tor) „grad maxim" + „proces de
fierbere"; dogoritor „grad maxim" + „emanaţie de căldură".
Antonimie
Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte
care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela
Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti, 1988, p. 165)
Există o antonimie logică, obiectivă, care este implicată în lucruri din realitatea
extralingvistică: noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara, şi o antonimie pe care o
stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi altul prost,sensul
antonimelor bun - prost reflectă o apreciere subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca
fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni
contrare(iarnă - vară, dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă - moarte, îngheţ -
dezgheţ), cât şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră şi
ce uşoară este valiza gri").
Antonimele sunt fixate perechi şi, de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o
situaţie de comunicare. De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este
asociat mic cu mare, tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.
Clasificarea antonimelor:
1. în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale
limbii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 56):
- antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie;
- antonime scalare, care admit gradarea şi care sunt adesea legate de proceduri de
comparare: mare /mijlociu / mic; fierbinte / cald/rece:
- antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;
- antonime contrarii: a urca / a coborî;
- antonime reciproce: a cumpăra / a vinde etc.
2. în funcţie de structura cuvântului:
- antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig - căldură, întuneric - lumină;
trecut- viitor; a veni - apleca;
- antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect;
disciplinat - indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil;
hipotensiv - hipertensiv; cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc.
Aceste antonime au o marcă formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele
cu care se formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-, i-, des-, dez-, dis-, de- etc.

28
Paronimie
Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens
(diferenţa de formă se reduce la numai un sunet sau două).
Se organizează pe baza apropierii formale în „serii paronimice".
Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o formă gramaticală a acestuia, ci
între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire:
- substantive: (abilitate - agilitate);
- adjective: (etic - epic);
- verbe: (a deconta - a decanta).
• Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor (prefixe şi prefixoide):
anti- / ante-; pre-/ pro-; în-/ in-; homeo-/ homo-

Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou - argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură -

conjectură, locatar - locator.
Triplete paronimice: atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a imigra,
a releva - a reliefa - a revela.
Atracţia paronimică este o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre
paronime, care constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în
limbă (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puţin cunoscut,
substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: „analizăliterală" în loc
de „analiză literară". În situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau
triplet) este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat, posibilitatea erorii
lingvistice este mai mare.
Termenii ştiinţifici din limbajele specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de
a intra în sfera „atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică
aparţin limbajelor specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial - glaciar, a evoca - a
invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.
Omonimie
Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri
diferite.
Nivele de reprezentare:
-lexical (omonimie lexicală):
lin = „uşor"; lin = „specie de peşte".
-gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală):
el cântă (pers. a IlI-a, sg.) = ei cântă(pers. a III-a, pl.);
un (nişte)= articol nehotărât;
un (doi)= numeral;
un (altul)= adjectiv pronominal.
-sintactic:
chemarea profesorului =„profesorul cheamă" sau „profesorul este chemat".
Cauzele omonimiei lexicale:
a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două cuvinte diferite
ca sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie împrumuturi
din limbi diferite):
casă (< lat. casa) = „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului";
casă (< it. cassa) = „dulap, lădiţă pentru bani", „loc unde se fac plăţi".
29
 lin (< lat. lenis)= „domol, uşor";
lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte".
b) divergenţă semantică (apariţia unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt
polisemantic îndepărtat de sensul de bază, astfel încât legătura semantică nu se mai poate
vedea):
calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în anumite organe ale omului (renal,
vezicular etc.)";
calcul (< lat. calculus) = „socoteală, operaţie matematică".
Diferenţierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parţială):
calcul / calculi = „pietricele";
calcu / calcule = „socoteli".
c) derivarea lexicală:
sunătoare = „nume de plantă";
sunătoare = „care produce sunete" (sună + sufix -ător);
fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix colectiv -arie);
fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se vinde fier" (fierar + sufix nume de loc -
ie).

Omonimele
Definitie: sunt cuvinte înregistrate în articole de dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au
o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au
calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).
Clasificarea omonimelor:
A. După gradul de identitate formală:
a)omonime totale (au toate formele identice):
mai adverb;
mai substantiv = „lună";
coş (coşuri) = „obiect împletit din papură, rafie sau nuiele";
coş (coşuri) = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele".
b) omonime parţiale (sunt identice numai unele forme flexionare):
- diferenţiere semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn,
corni, cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri.
- diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa morfologică: cer (substantiv); cer(verb,
indicativ prezent).
B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de posibilitatea de a se întâlni în aceleaşi
domenii sau contexte):
a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat pentru a se evita confuzia de
sens):
păcurar = „vânzător de păcură", păcurar = „păstor",
caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2 = „păstor" cu „cioban",
rămânând ca „păcurar" să denumească „vânzătorul de păcură".
b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context):
a afecta = „a atribui o sumă de bani" („Guvernul a afectat suma de ...pentru...");
a afecta = „a manifesta o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment neplăcut"
(„Este afectat de vestea primită").
C. După apartenenţa morfologică:
30
a) omonime lexico-gramaticale:
- aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv;
cer = verb;
vine = substantiv, forma de plural de la vână;
vine = verb.
- provin din conversiune:
absolut (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.);
muncitor j(adj.) - muncitor (subst.)
Observaţie:
Omonimele lexico-gramaticale provenite din conversiune sunt numeroase, pentru că limba
română se numără printre limbile în care fenomenul conversiunii este foarte frecvent.
Fenomenul omonimiei este acceptat numai în cazul în care cuvintele respective îşi schimbă
şi sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.
b) gramaticale (aparţin aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme
flexionare diferite):
lucrează = verb intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.;
lucrează = verb indicativ prezent, pers. a III-a, pl.;
lucrează = verb imperativ, pers. a II-a, sg.
Câmpuri semantice
Câmpul lexico-semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens
comune, dar între care se stabilesc diferenţe (opoziţii) semantice.
Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de specialişti şi, în mod aproximativ,
de vorbitorii obişnuiţi.
EXEMPLE:
- numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română)
- numele de culori (peste 200 de termeni în limba română)
- denumirile animalelor domestice şi sălbatice
- denumirile fenomenelor sonore ş.a.
Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reţine mai precis diferenţele între
termeni. De exemplu, a striga este corelat cu a vorbi, amândouă desemnând „sunete
articulate" emise cu „diferenţe de intensitate" în schimb a răcni, a rage, desemnează „sunete
nearticulate", „emise cu intensitate mare".

5. MORFOLOGIE

MORFOLOGIE

♦ SUBSTANTIVUL este partea de vorbire flexibila, care denumeste fiinte, lucruri,

fenomene ale naturii, actiuni, stari etc.
1. Felul substantivelor
Dupa inteles (natura denumirii): -compuse (masa, scolar, prieten)
-proprii (Maria, Venus, Arad)
Dupa alcatuire (forma): -simple (casa, Iasi, om)
-compuse (prin contopire: untdelemn)
(prin alaturare: zi-lumina)
Atentie!
31
1.Substantivele simple pot fi primare (carte, perna etc.) sau derivate cu sufixe (bunatate,
geamgiu, indoiala etc.)
2.Substantivele compuse sunt formate din doua sau mai multe cuvinte cu sens unitar.
3.Se scriu cu cratima substantivele compuse dintr-un substantiv in N si unul in G (floarea-
soarelui) din doua substantive legate prin prepozitie (cal-de-mare), dintr-un substantiv si un
adjectiv (argint-viu), dintr-un substantiv si un verb (gura-casca)
4.Se scriu intr-un cuvant substantivele compuse in care componentele nu-si mai pastreaza
individualitatea morfologica (bunavointa) G-D (bunavointei, NU bunei vointe)
5.Substantivele proprii de scriu cu majuscula, indiferent de locul pe care il ocupa in
propozitie sau fraza.
2.Genul substantivelor
In limba romana substantivul are trei genuri: masculin, feminin, neutru
Genul masculin pentru fiinte de sex barbatesc sau lucruri care, prin obisnuinta, sunt socotite
masculine (om, cal, pom).
Genul feminin pentru fiinte de sex femeiesc sau lucruri considerate, prin traditie, feminine
(pisica, floare, carte).
Genul neutru, in general, nume de lucruri (cer, stilou, nume).
Substantive epicene - acele nume de animale, pasari sau insecte care au o singura forma
pentru masculin si feminin (gandac, tantar, fluture, elefant etc.)
Substantive mobile - nume de fiinte care au o forma pentru masculin (copil, profesor) si
alta pentru feminin (copila, profesoara)
Motiunea - procesul cu ajutorul caruia se formeaza substantivele feminine din cele
masculine si/sau invers (elev/eleva, rata/ratoi etc.). Cele mai frecvente sufixe motionale
sunt: feminine (-a, -ita, -easca, -ca, -oaica, -toare), masculine (-oi, -an).
3. Numarul substantivelor
Substantivele din limba romana prezinta forme de singular (elev, scoala) si de plural (elevi,
scoli)
Masculin Feminin Neutru
singular plural singular plural singular Plural
/pom i/pomi a/clasa e/clase /parc -uri/parcuri
u/codru i/codri a/banca i/banci /oras e/orase
e/munte i/munti e/parte i/parti u/lucru -uri/lucruri
a/tata i/tati /manta le/mantale u/cadru e/cadre
a/marfa uri/marfuri u/curcubeu e/curcubeie
e/vreme -uri/vremuri u/studiu i/studii
- desinenta zero

Substantive defective de numar:

-cu forme numai la singular (nume de materii, insusiri, stari sau ape, munti, persoane,
locuri), comune (grau, var) si proprii (Siret Traian);
-cu aceeasi forma si la singular si la plural (pui, tei, unchi, invatatoare, nume);
-cu forme numai la plural (unele nume de materii, nume de locuri, munti) comune (icre,
calti), proprii (Iasi, Balcani).
Substantive cu forme multiple de singular (oapete/oaspe; pantece/pantec) sau de
plural cu acelasi inteles (boli/boale; coli/coale), cu inteles diferit (coarne/corni/cornuri)
Substantive colective (a caror forma de singular are inteles de plural):
32
 -substantive simple (primare): hoarda, herghelie, stol, turma, trib etc.
-substantive derivate: alunis, frunzis, taranime, stejaris etc.
Atentie! Forma de plural a unor nume de materie (alamuri, dulceturi, matasuri etc)
defective, in mod normal, de acest numar, are sensul unui plural colectiv, indicand soiuri,
sortimente sau bucati din materia respectiva

Declinarea substantivului
Declinarea substantivelor nearticulate sau articulate nehotarat

Declinarea substantivelor articulate hotarat

Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele
G Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor
D Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor
Ac Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele
V Leule! Leilor! - - - -

Declinarea substantivelor proprii (nume de persoane)

Declinarea substantivelor proprii nume geografice compuse

a) doua substantive in acelasi caz: N-Ac Targu-Jiu; G-D Targu-Jiului
b) doua substantive, al doilea in genitiv: N-Ac Vatra Dornei; G-D Vetrei Dornei
c) doua propozitii legate prin prepozitie: N-Ac Curtea de Arges; G-D Curtii de Arges
d) un substantiv si un adjectiv: N-Ac Valea Lunga; G-D Vaii Lungi
4.Cazurile substantivului
Nominativ (cine? ce?)
-subiect: Lui i se cuvine aceasta cinste.
-nume predicativ (intotdeauna in relatie cu un verb copulativ): Radu este un
copil bun.
-apozitie(atribut apozitional): Raul Mures a iesit din matca.
Obs. Exemplele se pot construi usor daca se folosesc adverbele : adica, anume, chiar, tocmai.
Mihai [adica] nepotul meu a implinit un an.
Acuzativ
-atribut substantival prepozitional (care? ce fel de?) - Apa de la munte este rece.
(care apa?)
33
Obs. Nu face greseala sa pui intrebarea: de unde?
-nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ, iar substantivul e insotit de
prepozitie) - Florile sunt pentru mama.
-complement direct (pe cine? ce?) - Il intreb pe Mihai.
-complement indirect (prepozitii + cine? ce?) - Vorbim despre cazuri.
-complement de agent (de cine? de catre cine?) - Intrebarea a fost pusa de Alina.
Obs. Urmeaza dupa un verb la diateza pasiva sau dupa un participiu.
-complement circumstantial de loc (unde? cu sau fara prepozitii, incotro?) - Vine de
la padure.
-complement circumstantial de timp (cand? cu sau fara prepozitii, cat timp?) - A
lipsit de acasa o saptamana.
-complement circumstantial de mod (cum?, cat?, in ce fel?) - Copiii vin in grupuri.
Alearga ca vantul. (complement circumstantial de mod comparativ)
-complement circumstantial de cauza (din ce cauza?) - Codrul clocoti de zgomot
-complement circumstantial de scop (in ce scop?) - A plecat in oras pentru
cumparaturi.
Genitiv
-atribut substantival genitival (al,a,ai,ale cui?) - Interventia colegei a fost salutara.
-nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ si este insotit de articol
genitival:al,a,ai,ale) - Pamantul este al taranilor.
Obs.Substantivele in genitiv pot indeplini si alte functii sintactice daca sunt precedate de
prepozitii sau locutiuni prepozitionale, forma articulata: asupra, contra, impotriva, inapoia,
deasupra, dedesubtul, in susul, in josul, in fundul, din cauza etc.
-complement indirect - Toti s-au ridicat contra propunerii lui.
-complement circumstantial de loc - Vizitatorii se uitau in fundul pesterii
-complement circumstantial de timp - A ajuns la gara inaintea sosirii trenului
-complement circumstantial de cauza - A intarziat din cauza vremii.
-atribut substantial prepositional - Gradina din fata casei era inundata de verdeata
Dativ
-complement indirect (cui?) Padurii ii lipseste cantecul pasarilor.
Obs.Substantivele in dativ pot indeplini si alte functii sintactice, daca sunt precedate de
prepozitiile: gratie, datorita, multumita, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea
-complement circumstantial de loc (dativ locativ) - Stai locului, copile!
-complement circumstantial de mod - A raspuns conform asteptarilor noastre
-nume predicativ - El este aidoma fratelui tau.
-atribut substantival prepozitional (care?) - Interventia conform planului a condus la
reusita.
-atribut substantival (cui?) - Preot desteptarii noastre / Oferirea de
premii olimpicilor a fost televizata. (de obicei dupa infinitivul lung)
-complement indirect cu prepozitie - Am reusit datorita Ioanei.
-complement circumstantial de cauza - A intarziat din cauza ploii.
Vocativ
-nu are functie sintactica; se desparte prin virgula de restul cuvintelor, indiferent de
locul pe care-l ocupa in propozitie - Ioana,vino afara!
♦ VERBUL este partea de vorbire flexibila in raport cu modul, timpul, persoana si numarul,
care exprima actiuni, stari sau calitati privite ca procese in derulare.
34
1.Clasificarile verbului
a) dupa rolul sintactic si morfologic:
-predicative: indeplinesc singure, la un mod personal, functia de predicat verbal (a
citi, a merge, a vedea etc)
-copulative: leaga numele predicativ de subiect si indeplinesc la un mod personal,
impreuna cu numele predicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a se face)
-auxiliare: ajuta la formarea modurilor si timpurilor compuse, precum si a diatezei
pasive (a fi, a vrea, a avea)
b) dupa posibilitatea de a avea complement direct:
-tranzitive: care pot avea complement direct (a face, a iubi etc)
-intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge etc.)
c) dupa referirea la persoana:
-personale: au forma pentru toate persoanele (a cauta, a citi etc.)
-impersonale: nu au subiect si, deobicei, au numai forma de persoana a III-a(a ploua,
a ninge, a se zice etc.)
-unipersonale: se folosesc numai la persoana a III-a (a latra, a macai, a oua etc.) a
trebui este unipersonal ca forma si impersonal prin continut.
2.Locutiunile verbale
Grupuri de cuvinte, care contin in mod obligatoriu un verb, cu sens unitar si cu trasaturi
morfologice si sintactice specifice verbului.
Structura locutiunilor verbale:
-verb + prepozitie + substantiv: a avea de gand
-verb + interjectie: a face tusti
-verb + substantiv: a-si pazi gura / paziti-va gura! (pronume intre verb si substantiv)
-verb + etc.: a o lua la sanatoasa, a-si aduce aminte
cele mai frecvente verbe intalnite in locutiunile verbale: a face, a da, a lua, a avea, a pune,
a trage, a baga.
Atentie! O locutiune verbala se recunoaste daca:
-se poate substitui printr-un singur cuvant (a o lua la fuga = a fugi)
-intelesul unitar este altul decat sensul fiecareia dintre componente;
-exista un cuvant care, luat izolat, nu are inteles clar (a-si aduce aminte; aminte=?)
3.Diateza verbului
Categorie gramaticala specifica verbului care exprima raportul dintre subiect, verb si obiect:
diatezele activa, pasiva si reflexiva
Diateza activa: arata ca subiectul face actiunea exprimata de verb, fara a suferi consecintele
acesteia; se formeaza din tema verbului de conjugat la care se adauga terminatiile modurilor
si timpurilor respective.
Diateza pasiva: arata ca subiectul sufera actiunea facuta de complementul de agent
(exprimat sau subinteles); se formeaza din participiul verbului de conjugat precedat de
diateza activa a verbului auxiliar a fi; diateza pasiva au doar verbele care la diateza activa
sunt tranzitive;
Diateza reflexiva: arata ca subiectul face actiunea si tot el o sufera; se formeaza din diateza
activa a verbului de conjugat precedat de pronumele reflexiv in dativ sau acuzativ cu rol de
marca morfologica.
4.Modurile verbului

35
Categoria gramaticala verbala care indica forma pe care o ia verbul pentru a arata felul cum
considera vorbitorul actiunea.
Modurile:-personal: daca are forme distincte pentru exprimarea persoanei;
-nepersonal: daca prezinta actiunea fara referire la persoana care o savarseste;
-predicativ: daca verbul poate indeplini functia de predicat;
-nepredicativ: daca verbul nu poate indeplini functia de predicat;
Moduri personale, predicative:
-indicativ: exprima o actiune prezentata de vorbitor ca reala, sigura (eu lucrez, tac,
culeg, fug);
-conjunctiv: exprima o actiune realizabila, posibila in prezent, ireala in trecut (eu sa
lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug; eu sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit);
-conditional-optativ: exprima o actiune realizabila in functie de o conditie (eu as
lucra, as tacea, as culege, as fugi);
-imperativ: exprima un ordin, un indemn, un sfat, o rugaminte (lucreaza! taci!
culege! fugi!);
Modurile nepersonale, nepredicative:
-infinitiv: exprima actiunea in mod general, denumeste numele actiunii (a citi, a
lucra etc.);
-gerunziu: exprima o actiune in desfasurare, fara referire precisa la momentul
vorbirii (citind, lucrand etc.);
-participiu: denumeste sub forma de adjectiv actiunea suferita de un obiect (citit,
vazut, citit etc.);
-supin: forma verbala omonima cu participiul, avand in plus prepozitiile de, la,
pentru si sinonima cu infinitivul (de mancat, pentru citit, la cules etc.);
5.Timpurile verbale
Categorie gramaticala verbala care exprima momentul sau durata savarsirii actiunii.
Timpurile indicativului
-prezent: actiune simultana cu momentul vorbirii (lucrez, tac, culeg, fug);
-imperfect: actiune trecuta, neterminata in momentul la care se refera vorbirea
(lucram, taceam, culegeam, fugeam);
-perfecul simplu: actiune trecuta, incheiata in trecut (lucrai, tacui, culesei ,fugii);
-perfectul compus: actiune trecuta, terminata, fara a preciza momentul
incheierii fata de prezent (am lucrat, am tacut, am cules, am fugit);
-mai mult ca perfectul: actiune trecuta, incheiata inaintea altei actiuni trecute
(lucrasem, tacusem, culesesem, fugisem);
-viitorul: actiune ce se petrece dupa momentul vorbirii (voi lucra, voi tacea, voi
culege, voi fugi);
-viitorul anterior: actiune care se va petrece in viitor si se va incheia inaintea unei
alte actiuni viitoare (voi fi lucrat, voi fi tacut, voi fi cules, voi fi fugit);
Timpurile conjunctivului
-prezent: sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug;
-perfect: sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit;
Timpurile conditional -optativului
-prezent: as lucra, as tacea, as culege, as fugi;
-perfect: as fi lucrat, as fi tacut, as fi cules, as fi fugit;
Nu uita! Imperativul, desi este mod predicativ, nu are forme decat pentru prezent.
36
 Atentie! Dintre modurile nepredicative doar infinitivul are forme distincte pentru timp,
prezent si perfect, celelalte moduri neavand forme pentru mai multe timpuri.
6.Conjugarea verbului
Flexiunea verbului dupa diateza, mod, timp, persoana si numar se numeste conjugare.
Nu uita! Dupa terminatia infinitivului (forma de dictionar a verbelor) verbele se clasifica
in patru conjugari:
Conjugarea I: verbe terminate in -a (a lucra, a canta, a visa etc.)
Conjugarea II: verbe terminate in -ea (a placea, a vedea etc.)
Conjugarea III: verbe terminate in -e (a bate, a merge, a spune etc.)
Conjugarea IV: verbe terminate in -i sau -i (a fugi, a dori, a cobori, a hotari etc.)
Nu uita! Conjugarea verbelor regulate la diateza reflexiva este aproape identica cu cea de
la diateza activa. Paradigmele verbale sunt aceleasi, adaugandu-se in fata verbului
pronumele reflexiv in dativ si acuzativ cu exceptia imperativului si gerunziului,cand
pronumele sta dupa verb. Diateza reflexiva este defectiva de participiu si supin.
Conjugarea verbelor auxiliare: a fi, a avea, a vrea
Atentie! 1. Verbele a fi si a avea au la prezentul indicativ serii paralele de forme – prima,
cu valoare predicativa, a doua, specializata ca auxiliar. (Noi avem o carte. / Noi am venit.)
2. Forme ca vrei, vroiesc etc., rezultate din contaminarea verbelor a vrea si a
voi, sunt neliterare.
3. La perfectul simplu, toate cele trei verbe au cate doua serii de forme, ambele
corecte.
4. La imperativ (pozitiv si negativ), a avea are doua forme, ambele corecte.
Forma aibi / n-aibi este invechita.
1. Forme simple
Modul Timpul Verbul
A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar)
Indicativ Prezent Sunt, is, -s, s- Am Am Vreau Voi
Esti Ai A Vrei Vei
Este, e, ii, -i, i- Are A Vrea Va
Suntem Avem Am Vrem Vom
Sunteti Aveti Ati Vreti Veti
Sunt, is, -s, s- au au vor Vor
Imperfect Eram Aveam Vream
Erai Aveai Vreai
Era Avea Vrea
Eram Aveam Vream
Erati Aveati Vreati
erau aveau Vreau
Perfect Fusei (fui) Avusei (avui) Vrusei (vrui)
simplu Fusesi (fusi) Avusesi (avusi) Vrusesi (vrusi)
Fuse (fu) Avuse (avu) Vruse (vru)
Fuseram Avuseram (avuram) Vruseram (vrura)
(furam) Avuserati (avurati) Vruserati (vrurati)
Fuserati Avusera (avura) Vrusera (vrura)
(furati)
Fusera (fura)
37
 Mai mult Fusesem Avusesem Vrusesem
ca perfect Fusesesi Avusesesi Vrusesesi
Fusese Avusese Vrusese
Fuseseram Avuseseram Vruseseram
Fuseserati Avuseserati Vruseserati
Fusesera avusesera Vrusesera
Conjunctiv Prezent Sa fiu Sa am Sa vreau
Sa fii Sa ai Sa vrei
Sa fie Sa aiba Sa vrea
Sa fim Sa avem Sa vrem
Sa fiti Sa aveti Sa vreti
Sa fie Sa aiba Sa vrea
- Poziti Fii! Fiti! Ai! Aveti! -
v Nu avea! N-avea! N-ai!
Imperativ Nu fi! Nu Nu aveti! N-aveti! -
- negati fiti!
v
Infinitiv A fi A avea A vrea
Gerunziu Fiind Avand Vrand
Participiu Fost (a), fosti, Avut (a), avuti, avute Vrut (a), vruti,
foste vrute
Supin De fost De avut De vrut

2. Forme compuse (se formeaza dupa aceleasi reguli ca si verbele regulate)

Modul Timpul Verbul
A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar)
Indicativ Perfect Am fost Am avut Am vrut
compus
Viitor Voi fi Voi avea Voi vrea
Viitor Voi fi fost Voi fi avut Voi fi vrut
anterior
Conditional Prezent As fi As avea As vrea
– optativ Perfect As fi fost As fi avut As fi vrut
Conjunctiv Perfect Sa fi fost Sa fi avut Sa fi vrut
Infinitiv Perfect A fi fost A fi avut A fi vrut

♦ PRONUMELE este parte de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv.
Feluri: personal, de politete, reflexiv, de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat,
interogativ, relativ si negative.
Observatii:
1.Pronumele personal, de politete si reflexiv nu devin niciodata adjective.
2.Pronumele de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ, relativ
si negativ pot fi adjective.
3.Pronumele personal, de politete, reflexiv, de intarire si posesiv au forme dupa
persoana.

38
1.PRONUMELE PERSONAL
Observatii:
1.Forme neaccentuate se intalnesc doar in cazurile Ac. si D.
2.Vocativ are numai persoana a II-a: tu! voi!
3.Genitiv - numai persoana aIII-a: lui, ei, lor.
4.Persoanele I si a II-a nu au forme dupa gen : eu, tu, noi, voi
5.Pronumele dansa, dansul, dansii, dansele sunt pronume personale, nu de politete.
Functii sintactice
-subiect: N: Tu ajungi primul.
-nume predicativ in: N: Fratele meu este el.
Ac: Intrebarea este pentru tine.
G: Cartea este a lui.
-atribut pronominal in: N (apozitie): Invitatul,adica el, sa pofteasca in
casa.
G: Sfatul lui doveseste intelepciune.
Cartea din fata lui este a mea.
D: Copilu-i statea linistit. (dativ posesiv)
-complement direct in: Ac: Te intreb si pe tine despre acest lucru.
-complement indirect in: Ac: A vorbit cu mine.
D: Lui i-am dat o carte.
G: (cu prepozitie) Napasta a cazut asupra ei.
-complement circumstantial de loc in:Ac: Merge la voi.
G: (cu prep. sau loc prep.) S-a asezat in fata lui.(ei, lor)
D: (insotit de prep. sau loc. prep. cu forma nearticulata): In fata-
mi se
asezase o persoana importanta.
-complement circumstantial de mod in: Ac - A raspuns ca tine.
-complement circumstantial de cauza: G - N-a venit din pricina lui.
Situatii in care pronumele personal nu are functii sintactice:
-in V (tu! voi!)
-dativul etic: Vor sa mi-l omoare
-cand are valoare neutra: A luat-o la fuga
Da-i inainte fara grija!
2.PRONUMELE DE POLITETE
-are numai forme pentru persoanele aII-a si aIII-a
pers. aII-a: N-Ac: dumneata, dumneavoastra
G-D: dumitale
pers. aIII-a: N-Ac-G-D: dumnealui, dumneaei, dumnealor
Observatii:
-alte pronume de politete: Domnia ta (sa, lui, voastra), Maria ta (sa, lui, voastra),
Inaltimea ta (sa, lui, voastra)
Excelenta ta (sa, lui, voastra). - folosite mai rar in vorbirea contemporana
-forme afective : mata, mataluta, matalica, talica, matale
-functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui personal (exceptii atr. pron. in D. si
compl. circum. de loc in D)
3. PRONUMELE REFLEXIV
39
Observatii: -are forme proprii numai pentru pers. aIII-a, cazurile D si Ac
D: sie, siesi/isi, si
Ac: (pe) sine/ se
-pentru persoana I si aII-a imprumuta formele de la pronumele personale:
D: imi, iti, ne, va (imi amintesc…)
Ac: ma, te, ne, va (ma gandesc…)
-formele de mai sus devin reflexive numai daca au aceeasi persoana cu
verbul:
te gandesti (pron. – pers. a II-a, vb. – pers. a IIa)
ma framant (pron. – pers. I, vb. – pers. I)

Functii sintactice:
-complement direct: Ac: Te privesti in oglinda.
-complement indirect: D: Iti cumperi o carte.
Ac: Rar vorbea despre sine
-atribut pronominal: Ac: Lauda de sine ……
D: (dativ posesiv) Si-a certat copiii (copiii-si)
Mi-am aranjat cartile (cartile)
Observatii: Cand nu are functie sintactica, pronumele reflexiv se analizeaza impreuna cu
verbul, fiind marca diatezei reflexive.
Forma accentuata de Ac., insotita de art. hot. se substantivizeaza (Si-a soptit
in sinea lui).
4.PRONUMELE SI ADJECTIVUL DE INTARIRE
Forme:
-masculin, singular: (eu) insumi fiu (m.sg) - vocala u- insumi (m.sg.)
(tu) insuti
(el) insusi
-feminin, singular: (eu) insami fiica (f.sg.) - vocala a-insami (f.sg.)
(tu) insati
(ea) insasi
-masculin, plural: (noi) insine fii (m.pl) - vocala i-insisi (m.pl.)
(voi) insiva
(ei) insisi
-feminin, plural: (noi) insene fiice (f.pl) - vocala e-insene (f.pl.)
(voi) inseva
(ele) insesi, insele
Observatii:
1.Se greseste mai ales la folosirea vocalelor u,a,i,e aflate in fata formelor: -mi, -ti, -si, -ne, -
va, -le
2.Pronumele de intarire se foloseste rar in limba actuala. De cele mai multe ori, ele insotesc
un pronume sau un substantiv devenind adjective de intarire, de aceea functia sintactica este
de atribut adjectival.
3.Atentie la acord: Dan, Maria si Elena, ei insisi… (masculinul are prioritate)
Eu, tu si el, noi insine…(persoana I are prioritate asupra celorlalte, iar persoana aII-a asupra
persoanei aIII-a)

40
4.Insusi poate fi inlocuit de adverbul chiar sau de alte sinonime (singur, propriu, personal,
in persoana)
5.PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEGATIV
Forme:
N-Ac: nimeni, nimenea N-Ac: nici unul, nici una, nici unii, nici unele
G-D: nimanui G-D: nici unuia, nici uneia, nici unora
nimic, nimica
-Ca adjective se intalnesc formele: nici o, nici un, nici unui, nici unei, nici unor.
-Aceleasi functii sintactice ca si celelalte pronume
Observatii:
1. Aceste pronume trebuie folosite in propozitii negative.
2.In exemplul: N-a stiut nici unul, nici altul. - cuvantul subliniat este conjunctie,
deci nu intra in alcatuirea unui pronume negativ.

6.PRONUMELE SI ADJECTIVUL POSESIV

-Are forme dupa persoana si dupa numarul si genul obiectelor posedate:
ex. al meu, al tau, al sau a mea, a ta, a sa
ai nostri, ai vostri ale noastre, ale voastre
Formele se obtin cu ajutorul atricolului posesiv genitival: al, a, ai, ale
Observatie: Pronumele lui, ei, lor sunt personale, nu posesive
Functii sintactice:
-subiect: N - Ai mei au ajuns acasa.
-nume predicativ: N - Caietul acesta este al meu.
Ac - Florile sunt pentru ai mei.
-atribut pronominal Ac - Rar am vazut o privire ca a ta.
G - Sfatul alor mei mi-a fost de folos.
-complement direct: Ac - I-am vazut pe ai vostri.
-complement indirect:Ac - Se gandea la ai sai.
D - Le povestesc alor mei.
G - Toti s-au ridicat impotriva alor tai.
-complement de agent:Ac - A fost chemat de ai sai.
-compl. circum. de loc:Ac - Vin de la ai mei.
-atribut adjectival: N - Cartea ta este aici.
Ac - Locuieste pe strada mea.
D - Caietului tau ii lipseste o foaie.
G - Dorinta mamei mele e sfanta.
V - O, copilul meu, fii mereu intelept!
Observatie: Pentru a afla cazul adjectivului posesiv nu se pun intrebarile al, a, ai, ale cui?
ci se stabileste cazul substantivului cu care s-a acordat adjectivul, care preia genul, numarul
si cazul substantivului determinat.
7. PRONUMELE SI ADJECTIVUL DEMONSTRATIV
Forme:
-de apropiere: acesta, aceasta, acestia, acestea, asta, asta, aista, aiasta, etc.
-de diferentiere: celalalt, cealalta, ceilalti, celelalte,etc.
-de departare: acela, aceea (f.sg.), aceia (m.pl.), acelea, aia, ala, etc.
-de identitate: acelasi, aceeasi, aceiasi, aceleasi
41
Functii sintactice: aceleasi ca si la celelalte pronume, iar ca adjectiv una singura: atribut
adjectival
Observatii: 1. “Acela” are si o forma mai redusa “cel”, care poate aparea numai in
prezenta unui determinant obligatoriu (cel de acolo, cei prezenti)
2. Alte forme populare: asta, ista, aista, cesta, ala, alalalt, aia, istalalt.
3. Formele de feminin aceasta, asta, aceea intra si in componenta locutiunilor
adverbiale (pentru asta, pe langa asta, cu toate acestea).
8. PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEHOTARAT
Forme:
simple: unul, una, unii, unele altul, alta, altii, altele
atat, atata, atatia, atatea tot, toata, toti, toate
mult, putin, cutare
compuse (elemente de compunere: -va, -ori, -fie, -oare, -orisi, -vre, etc.) cineva, careva,
ceva, catva, fiecine, oarecine, orisicine, altcineva, vreunul, etc.
Observatii:
1.Pronumele nehotarate in componenta carora intra cuvantul “cine” nu devin niciodata
adjective.
2.Urmatoarele pronume nehotarate isi modifica forma atunci cand devin adjective:
unul-un una-o altul-alt alta-alta vreunul-vreun vreuna-
vreo
3. Functii sintactice ale pronumelor nehotarate: subiect, nume predicativ, atribut,
complement, iar a adjectivelor nehotarate: atribut adjectival.
9.PRONUMELE SI ADJECTIVUL INTEROGATIV
tine locul unui cuvant asteptat ca raspuns la intrebare.
Forme:
N: cine? N-Ac: care? N-Ac: ce? N-Ac: cat? cata? cati?
cate?
Ac: (pe) cine? G-D: caruia? G-D: nu are forme G-D: cator?
D: cui? careia?
G: (al,a,ai,ale) cui? carora?
Functii sintactice:
-subiect: N: Cine vine? (Andrei vine.)
-nume predicativ N: Care este sora ta? (Sora mea este aceasta.)
Ac: Pentru cine sunt cartile? (Cartile sunt pentru Dan.)
G: Ai cui sunt acesti copii? (Acesti copii sunt ai vecinei.)
-atribut pronominal: G: Ai cui bani lipseau? (Lipseau banii Mariei.)
-complement direct: Ac: Pe cine ai chemat? (Am chemat-o pe sora ta.)
-complement indirect:Ac: Despre cine vorbeai? (Vorbeam despre bunica.)
D: Cui i-ai povestit?(Ioanei i-am povestit.)
-compl.de agent: Ac: De cine ai fost ajutata? (Am fost ajutata de colegi.)
-compl. circum. de loc:Ac: La cine ai fost? (Am fost la vecini)
Observatii:
1.Pronumele interogativ cine? nu devine adjectiv.
2.Toate adjectivele interogative au aceeasi functie sintactica de atribut adjectival.
N: Care carte -ti lipseste?
Ac: Despre ce intamplare povestesti?
42
 D: Carui copil i te adresezi?
G: Raspunsul carui coleg ti-a placut?
3. Pronumele interogativ CE este invariabil
4. Pronumele au functia sintactica, cazul, numarul si genul de la substantivul pe care il
inlocuiesc.

10.PRONUMELE SI ADJECTIVUL RELATIV

Forme:
a)simple: N:cine N-Ac: care? N-Ac: ce? N-Ac: cat? cata? cati?
cate?
Ac:(pe) cine G-D:caruia? G-D:nu are forme G-D: cator?
D:cui careia?
G: (al,a,ai,ale) cui carora?
b)compuse m.sg. f.sg. m.pl. f.pl.
N-Ac: cel ce ceea ce cei ce cele ce
D-G: celui ce celei ce celor ce
Functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui interogativ, doar ca exemplele trebuie
introduse in fraze, in asa fel, incat pronumele sa devina relativ (el leaga o propozitie
secundara de regenta ei). Functia poate fi aflata prin inlocuirea substantivelor pe care le
substituie.
Ex: -subiect: Stiu / cine vine.
-nume predicativ: Am aflat/ care este sora mea.
-atribut pronominal: Ma intereseaza/ ai cui bani lipseau.
Obs. 1. In anumite situatii pronumele relative pot deveni echivalente ca sens cu
pronumele nehotarate (S-a dus care pe unde a apucat).
2. Pronumele relative pot intra in componenta unor locutiuni, expresii pronominale si
adverbiale (care mai de care, care pe care, cine stie, cine stie cand, din ce in ce, cate si mai
cate).

♦ ARTICOLUL
Partea de vorbire flexibila care insoteste un substantiv, aratand in ce masura acesta
e cunoscut vorbitorului.
1. CLASIFICAREA ARTICOLULUI
a) dupa inteles: - articol hotarat (propriu-zis) - arata ca obiectul denumit de substantiv este
cunoscut vorbitorului sau considerat ca atare.
- articol nehotarat - prezinta obiectul denumit de substantiv ca nefiind bine cunoscut
vorbitorului.
- articol posesiv (genitival) - leaga substantivul care denumeste posesorul de obiectul
posedat.
- articol demonstrative (adjectival) - leaga un substantiv de substantivul regent.
b) dupa pozitie: - articol enclitic - se lipeste la sfarsitul cuvantului (omul ,cartea)
articol proclitic - se afla in fata substantivului determinat (un caiet, niste carti)
Atentie! 1. Articolul luat separat (fara cuvantul care il insoteste) nu are sens.
2. Articolul poate insoti - un substantiv (poezia, un om, lui Mihai)
un adjectiv (silitorul elev, floarea cea frumoasa)
un numeral (al doilea, a treia)
43
 3.Articolul se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste
(singur nu are functie sintactica).
4.Articolul are forme omonime cu alte parti de vorbire, dar poate fi depistat
cu usurinta comparand opozitiile de numar (un caiet/niste caiete, un caiet/doua caiete;
(articol-numeral))
2. ARTICOLUL HOTARAT
Se ataseaza substantivului, direct sau cu ajutorul unei vocale de legatura, aratand ca obiectul
denumit de acesta este cunoscut vorbitorului
Forme flexionare:
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac -l -i -a -le -l -le
G-D -lui -lor -ei -lor -lui -lor

Cazul Masculin Feminin Neutru

Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac elevul Elevii Eleva Elevele Scaunul Scaunele
G-D Elevului Elevilor Elevei Elevelor Scaunului Scaunelor
V Elevule! Elevilor! Elevo! Elevelor! Scaunule! Scaunelor!
Atentie! 1.Articolul hotarat apare ca element constructiv in structura unor pronume -
dansul, dansa, in aceste cazuri nefiind analizabil.
2.Prin articulare, unele adverbe si locutiuni adverbiale se transforma in
prepozitii si locutiuni prepozitionale (inaintea, inapoia, in fata).
3.Substantivele feminine nume proprii de origine autohtona, terminate in
vocala “A” se articuleaza hotarat enclitic (cartea Mariei, Ioanei) iar cele de origine straina
se articuleaza hotarat proclitic (cartea lui Jeni, lui Carmen).
4.Substantivele articulate hotarat care denumesc momentele zilei sau
diviziuni de timp isi schimba valoarea gramaticala si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara).
5.Cand sunt precedate de prepozitii substantivele in Ac. nu se articuleaza
(merge la scoalã), dar se articuleaza cand sunt insotite de un atribut (merge la scoala de
muzica).
3. ARTICOLUL NEHOTARAT
Insoteste un substantiv, precedandu-l intotdeauna, aratand obiectul definit de acesta nu este
cunoscut vorbitorului.
Forme flexionare:
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac Un elev Niste O eleva Niste Un scaun Niste scaune
elevi eleve
G-D Unui Unor Unei eleve Unor eleve Unui Unor scaune
elev elevi scaun

Observatii:
1. Formele UN si O ale articolului hotarat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal
si ale adjectivului pronominal nehotarat. Se pot deosebi in context: UN si O sunt:
a) articole, cand le corespunde NISTE (o carte/niste carti)
44
 b) numerale, cand la plural le corespunde un numeral (un elev/ doi elevi)
c) adjective pronominale nehotarate, cand la plural intra in corelatie cu unii,
unele (o carte/unele carti)
2.Cand insoteste alte parti de vorbire, articolul nehotarat le transforma in substantive (du-
te-vino/un du-te-vino).
3.Articolul nehotarat poate transforma numele proprii in nume comune (Hercule/ un
hercule).
4.Forma de plural a articolului nehotarat NISTE poate fi folosita si la forma de singular a
unor substantive, conferindu-i un sens deosebit (un peste/ niste peste/niste pesti) fata de
pluralul articulat
5.Cuvantul niste cu intelesul “cativa”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal
nehotarat.
4. ARTICOLUL POSESIV (GENITIVAL)
Se aseaza inintea unui substantiv sau pronume in G, inaintea unui adjectiv posesiv sau a
unui numeral ordinal si leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se
numeste posesiv, deoarece indica posesia (apartenenta) si genitival deoarece intra in
componenta intrebarii genitivului.
Observatii: 1.Forma de G-D alor apare numai in structura pronumelui posesiv la G-D
(Port de grija alor mei)
2.La numeralul ordinal, al, a este element constitutiv, indicand, impreuna cu
articolul hotarat, genul acestuia (al treilea/ a treia)

Atentie:Formele articolului posesiv al, a, ai, ale se scriu intotdeauna intr-un singur cuvant.
Nu le confundati cu secventele omonime ca:
-prepozitia la infinitiv a + pronume personale neaccentuate la Ac sau D (a-i vedea/ a-I
vedea)
-prepozitia a + le (pronume personal in D. sau Ac, plural, feminin)
5. ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)
Leaga un adjectiv de substantivul regent; ajuta la substantivizarea adjectivului si a
numeralului (cei tari,cei doi, celde-al doilea)si la formarea superlativului relativ (cel mai
bun)
Forme flexionare
Cazul Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N – Ac Cel Cei Cea Cele
D Celui Celor Celei celor

Observatii:
1. Articolul demonstrativ se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste
2.Cel apare frecvent ca termen regent, insotit de un determinant obligatoriu, deci, in aceste
situatii, cel are valoarea pronominala (Cel de aici/ cea de acolo)
3.Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna in singur cuvant si trebuie deosebite
de secventele omonime -pronume interogativ-relativ ce + pronume neaccentuat in D, Ac
(ce-l intrebi? / ce-i spui?)

45
 -pronume ce + le (pronume neaccentuat de D si Ac pl.) (ce le dai/ ce
le spui)
4. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numar si caz asemanatoare cu a
pronumelui demonstrativ de departare acela, de care se deosebeste prin absenta elementului
initial si a celui final a

♦ ADJECTIVUL
Partea de vorbire flexibila care exprima insusirea unui obiect si se acorda in gen, numar si
caz cu substantivul determinat
Observatii: Adjectivul poate exprima:
-proprietati ale obiectelor sau fiintelor (greu, mic, usor, luminos)
-materia din care este facut un obiect (metalia, lemnos)
-elementele constitutive ale unei colectivitati (taranesc, studentesc)
-referirea la posesor sau la origine (casa olteneasca)

1. Clasificarea adjectivelor
a) dupa forma: - variabile - cu 2 terminatii - la sg. au o forma pentru masculin si alta
pentru feminin (bun / buna)
- cu o terminatie - la sg. au aceeasi forma pentru masculin si feminin (casa / baiat mare)
- invariabile - provenite din adverbe (gata, asa, astfel)
- provenite din imprumuturi vechi (ditai, sadea)
- provenite din imprumuturi desemnand culori (crem, bleu, maro)
b) dupa origine: - propriu-zise(verde, bun, inalt)
-pronominale -posesive (caietul meu/tau/sau)
-demonstrative (fata aceasta/aceea)
-interogative ( care fata?)
-nehotarate (unii baieti/ unele fete)
-relative (ce fata )
-negative (nici un om)
-de intarire (fata insasi)
Observatii: Adjectivele variabile, cu o terminatie, se termina, de obicei in vocala E
b) din punct de vedere semantic:
-calificative-primare (simple)- bun, frumos, albastru
-derivate cu ajutorul sufixelor (timpuriu, tineresc)
-determinative (provenite din alte parti de vorbire)
- pronominale -posesive (cartea mea/ta/sa)
-demonstrative (cartea aceasta/aceea)
-interogative ( care mama?)
-nehotarate(unii baieti/ unele fete)
-relative( ce carte )
-negative(nici o fapta)
-de intarire (el insusi)
-numerale (trei elevi)
-participiale (pagina scrisa)
-gerunziale (masca razanda)
-adverbiale (barbat bine)
46
d)dupa numarul formelor flexionare realizate in declinare:
-cu 4 forme flexionare (in functie de gen, numar si caz) -propriu-zise (bun,
simplu)
-participiale (iubit)
-gerunziale (suferind)
-cu 3 forme flexionare -cele terminate in consoanele C si G (lung, adanc)
-derivate cu sufixele -TOR, -ESC, -IU (satesc,cenusiu)
-cu 2 forme flexionare -terminate in E (dulce)
-terminate in consoana palatala (vechi, dibaci)
-terminate in diftong (balai, rotofei)
-invariabile (maro, eficace, motrice)
Observatii: 1.De regula se aseaza dupa substantive (sunt postpuse)
2.Din punct de vedere sintactic, adjectivul poate avea urmatoarele functii:
-atribut(adjectival) - baiat bun, floare frumoasa
-nume predicativ (cand determina un verb copulativ) - Ana este
cuminte.
-diferite feluri de complemente (determina un verb predicativ) - Din
verde s-a facut galben.
3.Din punct de vedere stilistic, adjectivele sunt epitete
4.Sufixe adjectivale frecvente: -esc, -tor,-ean,-iu,-aret,-nic,-os
5.In categoria adjective calificative intra si locutiunile adjectivale(cu scaun la
cap,de geniu)
6.Adjectivul poate sta si inaintea substantivului, de topica depinzand si
articularea sa

2. Flexiunea adjectivului
In functie de flexiune, adjectivele sunt variabile si invariabile; cele variabile se modifica
dupa gen, numar si caz, prin desinente, insotite sau nu de alternante fonetice.
Desinente de gen (la singular):
Masculin/Neutru – Feminin
-u -u - --a -e -a –e
simplu-a / albastru-a / auriu-e/ cenusiu-e / bun-a / frumos-frumoasa / amarui-e / vechi-
e
Modificari dupa cazuri:
Observatii:Adjectivul sta dupa substantiv, sau poate sa preceada substantivul.
1.Cand adjectivul sta dupa substantiv, el nu se articuleaza.
2.Cand adjectivul sta inaintea substantivului, el capata o semnificatie
speciala care ii mareste expresivitatea.
3.Unele adjective au o topica fixa in raport cu substantivul. De exemplu
adjectivele pronominale stau numai in fata substantivului (oricare om) precum adj. “biet”.
Pe de alta parte adjectivele provenite din participii stau numai dupa substantiv (pomul
laudat).
4.Unele adjective isi schimba sensul in functie de topica (are o parte buna -
opusa lui rea / O buna parte nu au - o parte dintr-un intreg)

47
 5.Adjectivele invariabile au o singura forma pentru toate genurile, numerele
si cazurile. Din aceasta categorie fac parte adjectivele nume de culori (bej, crem), adjectivele
terminate in -CE (eficace), adjectivele cuvinte vechi in limba (sadea, gata,ditamai).
3.Gradele de comparatie
Sunt forme pe care le ia adjectivul pentru a arata in ce masura un obiect poseda o insusire
in raport cu alte obiecte sau cu alte momente ale existentei sale; nu se exprima prin
desinente, ci prin constructii sintactice speciale.
Gradul pozitiv (exprima o insusire a obiectului fara a o raporta la un alt obiect sau la alt
moment) - cer senin, nor negru.
Gradul comparative (exprima insusirea unui obiect in raport cu insusirile unui alt obiect,
stabilind raporturi de egalitate sau inegalitate)
-de superioritate (mai scump)
-de egalitate (la fel de scump)
-de inferioritate (mai putin scump).
Gradul superlativ -relativ (exprima insusirile la cel mai inalt sau cel mai scazut grad,
prin comparatie cu alt obiect)
-de superioritate (cel mai scump)
-de inferioritate (cel mai putin scump)
-absolut (arata gradul cel mai inalt sau mai scazut grad, fara a compara
obiectul) foarte scump.
Mijloace afective de formare a superlativului absolut
-adverbe si loc. adverbiale cu valoare expresiva (extraordinar, extrem, grozav,
nemaipomenit, nespus, din cale-afara, cu totul si cu totul)
-adverbe, adjective, substantive si locutiuni ce exprima notiuni dezagreabile, intensificand
negativ sau pozitiv insusirea (destept nevoie mare, sarac lipit, putred de bogat, atat amar de
vreme)
-repetitia adjectivului (desteptul desteptilor, o apa adanca, adanca)
-constructii exclamative (Cat de mare e!)
-procedee lexicale, prin derivarea adjectivului la grad pozitiv cu prefixe sau sufixe cu sens
superlativ (arhi-, super-, extra-,ultra-,supra-,prea-,-isim)
-procedee fonetice prin lungirea vocalei (o apa adaaaaaaaaaaanca!)
Adjective fara grade de comparatie
-adjectivele care la origine sunt vechi comparative sau superlative (inferior, superior, major,
minor, oportun, posterior, ulterior, extrem, maxim, minim,suprem)
-adjectivele care exprima insusiri ale caror sens nu poate fi modificat prin comparatie
(asemenea, complet, desavarsit, deplin, intreg, mort, unic, ultim, oral)
-adjective din domeniul stiintei (adipoasa, hidrofila, acvatic, energetica)
Functii sintactice:
-atribut adjectival (se intalneste in toate cele 5 cazuri): Mama draga, iarta-ma!
-nume predicativ: Florile sunt uscate.
-complement indirect: Din rosie s-a facut galbena
-complement circumstantial de timp: Il cunoasc de mic.
-complement circumstantial de cauza: De lenes ce era ,nici mancarea n-o gusta.

♦ NUMERALUL

48
Partea de vorbire flexibila care exprima un numar, o determinare numerica a obiectelor,
ordinea sau distributia lor prin numarare.
Clasificarea numeralului:
a)cardinal:
-propriu-zise- exprima un numar abstract sau un numar de obiecte. Pot fi simple (unu, doi)
sau compuse (unsprezece)
-colective: exprima insotirea, ideea de grup (amandoi, tustrei)
-multiplicative: arata de cate ori creste o cantitate sau se mareste o actiune (indoit,intreit)
-distributive: exprima repartizarea si gruparea numerica a obiectelor (cate unul)
-adverbiale (de repetitie):indica de cate ori se indeplineste o actiune (o data, de doua ori)
-fractionare: o zecime, miime
b)ordinal: exprima ordinea prin numarare a obiectelor sau actiunilor intr-o insiruire (intaiul,
primul, secundul)
1.Numeralul cardinal propriu-zis
Poate fi -simplu (numerele de la unu la zece + suta, mie, milion, miliard, trilion, bilion)
-compus: mod de formare:
a) de la unsprezece la nouasprezece, unitatea se leaga de zece cu ajutorul prep. SPRE
b) de la douazeci la nouazeci, unitatea se leaga direct de pluralul “zeci” (patruzeci), iar zecile
se leaga de unitati cu ajutorul conjunctiei SI (patruzeci si doi)
De la o suta in sus numeralul care exprima numarul sutelor, al miilor se aseaza inaintea
unitatilor imediat inferioare.
Atentie! 1.Se scriu intr-un cuvant numeralele compuse de la unsprezece la nouasprezece si
cele care exprima numarul zecilor (treizeci), toate celelalte sciindu-se separat (trei sute
patruzeci si trei)
2.Pronuntari gresite: paispe, cinspe, cinzeci
3.Numeralul cardinal (ca si celelalte tipuri de numerale) poate aparea singur in
comunicare, caz in care are valoare substantivala (si functii sintactice corespunzatoare
acestuia), poate insoti substantivul, cand are valoare adjectivala, sau poate insoti verbul,
cand are valoare adverbiala si functia de complement circumstantial.
4.Numeralele unu si doi variaza in functie de gen.
5.De la doi, raporturile de la G-D se exprima astfel: la G cu prep A sau cu ajutorul
articolului demonstrativ CEL; la D se foloseste prepozitia LA sau articolul demonstrativ
CEL (caietele a doi elevi / celor doua fete; s-au impartit carti la treizeci de copii / celor
treizeci de copii)
6.Numeralele zece, suta, mie, milion, miliard au flexiune asemanatoare cu a
substantivelor, dupa numar si caz si pot fi articulate. Omonimia dintre numeral si pronume
nehotarate sau adjective pronominale nehotarate sau articole se rezolva in context.
Numeralele se identifica cu intrebarile CATI? , CATE?
7.Prin articulare, numeralul devine substantiv (A luat un zece la matematica).
8.Numeralele unu si doi intra in componenta unor locutiuni si expresii cu valoare
adjectivala sau adverbiala (tot unul si unul, de unul singur, nici una, nici doua, cu una, cu
doua).

49
 2. Numeralul colectiv
Mod de formare - de la trei la opt, numeralele colective se formeaza cu -TUS (provenit din
toti) sau cu CATE(SI) (catesipatru, catesitrei) ultimele forme fiind folosite in limbajul
popular sau familiar
Observatii: 1.Forma amandoi, care exprima o colectivitate alcatuita din doua unitati, are
flexiune de gen si caz (amandoi / amandoua / amandurora).
2.Cand sta inaintea unui substantiv, amandurora isi pierde A-ul final de la G-
D (caietele amanduror copiilor).
3.Amandoi are ca sinonim forma ambii, cu forme distincte pentru gen si G-D
(ambele / ambilor / ambelor).
4.Toti, toate + numeral cardinal au sens de numeral colectiv (Toti sase au
plecat).
5.Tot sens de numeral colectiv au si substantivele pereche si duzina.
6.Folosit singur, numeralul colectiv are valoare substantivala, iar cand insoteste
un substantiv are valoare adjectivala si functie de atribut.
3.Numeralul multiplicativ
Mod de formare: se formeaza de la numeralul cardinal prin derivarea cu prefixul IN- si
sufixul -IT (intreit,inzecit)
Observatii: 1. Cand insoteste un substantiv (cu care se acorda in gen, numar si caz)are
valoare adjectivala si functie de atribut;langa un verb, are valoare adverbiala si functie de
complement circumstantial, iar prin articulare se substantivizeaza
2.Indoit si intreit au sinonime neologice pe dublu si triplu.
4.Numeralul distributiv
Mod de formare:din adverbul CATE + numeralul cardinal (cate doi, cate trei)
Nu uita!
1.Numeralele formate cu unu si doi au forme distincte de gen (cate unul/cate una) si la G-
D(cate unuia / cate uneia).
2.Si numeralul distributiv poate avea valoare substantivala, adjectivala sau adverbiala, cu
functii
sintactice corespunzatoare.
5.Numeralul adverbial
Mod de formare: din prepozitia DE + numeral cardinal + ORI, cu exceptia primului termen
al seriei, “o data”, format din numeralul cardinal cu valoare adjectivala O si substantivul
DATA
Observatii:
1.Ideea de repetare a actiunii se poate reda si printr-o constructie numerala sinonima formata
din numeralul ordinal + substantivul OARA (a venit a doua oara)
2.Numeralele de doua ori si de trei ori au ca sinonime neologice bis si tert.
6.Numeralul ordinal
Mod de formare: de la doi in sus numeralul ordinal se formeaza din numeralul cardinal
insotit de secventele al…lea, la masculin si a…a, la feminin
Observatii:
1.Seria numeralului ordinal incepe cu intai(ul), care are flexiune de gen, numar si caz si
poate fi articulat cand apare singur sau in fata substantivului pe care il determina.
Sinonimul prim are un comportament morfologic si sintactic identic (primul / prima;
primului / primei).
50
2.Toata seria numeralului ordinal are forme deosebite de gen.
3.Formele de G-D se exprima prin cel de + numeral ordinal, marca de caz fiind preluata
de cel (Celui de-al doilea)
4.Numeralel al doilea si al treilea au sinonime neologice pe secund si tert.
5.Dintai este o forma a numeralului ordinal in care prepozitia de s-a contopit cu numeralul
INTAI.
6.In limba contemporana vorbitorii au tendinta de a inlocui numeralul ordinal prin cel
cardinal (trimestrul doi/ al doilea). Se recomanda folosirea doar in cazul numerelor mari.
7.Adjectivele primar si ultim, ca si locutiunea adjectivala cel (cea) din urma, au valoare
de numeral ordinal.
Functii sintactice:
-subiect: A raspuns al treilea din catalog.
-nume predicativ: Voi sunteti doi.
-atribut adjectival: Maine vor veni trei invitati.
-atribut exprimat prin numeral cu valoare substantivala: Interventia a doi dintre ei a fost
salutara.
-complement direct: L-a chemat pe al doilea.
-complement indirect: Vorbeam despre doi dintre ei.
-complement de agent: A fost ajutat de trei dintre colegi.
-complement circumstantial de mod: A fost rasplatit insutit.

♦ ADVERBUL
Partea de vorbire neflexibila care arata caracteristica unei actiuni, a unei insusiri sau a unei
stari, indicand imprejurarea in care are loc actiunea.Poate determina un verb, un adverb, un
adjectiv, o interjectie cu valoare verbala
1.Clasificarea adverbului
a)dupa inteles:-adverbe de loc (acolo, afara,aproape,departe)
-adverbe de timp (astazi, atunci, curand)
-adverbe de mod (asa, bine, anevoie,degeaba)
-adverbe de afirmatie (da, bineinteles, fireste)
-adverbe de negatie (nu, ba, nici, dimpotriva)
b)dupa forma: -adverbe simple (lesne, aici, aproape)
-adverbe compuse (asta-vara, oriunde, oarecum)
c)dupa origine:-adverbe primare (cam, foarte, aici, apoi, bine)
-adverbe provenite din alte parti de vorbire:
-prin derivare cu sufixe (realmente, pieptis, taras, frateste)
-din adjective-participii (tare, clar)
-din substantive (ziua, noaptea, vara)
-din pronume relativ-interogative (cand,unde,cum)
-din alte promune-nehotarat, demonstrativ, negativ (candva, undeva, nicicand)
Obs.: Exista si alte adverbe corelative corespunzatoare intr-o regenta prezentei in
subordonata a unui adverb relative.
2.Gradele de comparatie
Pentru ca adverbul nu se declina si nu se conjuga, dar in schimb are grade de comparatie, se
spune despre el ca se afla la granita dintre partile de vorbire flexibile si cele neflexibile
Gradele de comparatie ale adverbului sunt aceleasi ca la adjective:
51
-Gradul pozitiv: bine
-Gradul comparativ -de superioritate: mai bine
-de egalitate: la fel de bine
-de inferioritate: mai putin bine

-Gradul superlativ -relativ -de superioritate: cel mai bine

-de inferioritate: cel mai putin bine
-absolut : foarte bine
Nu uita!
1.Nu toate adverbele au grade de comparatie, iar unele au doar gradul pozitiv si gradul
comparativ (incolo,inainte).
2.La formarea superlativului relativ al adverbului cel este invariabil, pe cand la adjectiv se
acorda cu regentul sau.
3.Adverbele mai, putin, foarte, prea, tare ajuta la formarea gradelor de comparatie
3.Locutiuni adverbiale
Grupuri de cuvinte cu sens unitar si cu rol de adverb
-Locutiunile adverbiale sunt: de loc, de mod si de timp
-In structura lor pot intra substantive, adjective (participii), numerale, adverbe precedate de
prepozitii (in fata, peste tot, din loc in loc, din vreme ce, pe inserate, cu de-a sila, de asta
seara)
-Pot fi formate prin repetarea unor substantive, adverbe (ora de ora, din an in an, asa si asa)
4.Functii sintactice
-Cea mai frecventa functie sintactica a adverbului si a locutiunii adverbiale este cea de
complement circumstantial de loc/ de mod/ de timp.
-Adverbul (locutiunea adverbiala) mai poate indeplini functia de atribut adverbial (Am
deschis fereastra de jos).
-Unele adverbe (locutiuni adverbiale) pot fi predicate, de ele depinzand propozitii
subordonate subiective, in cazul in care adverbele sunt urmate de elementele de relatie ca,
sa, ca sa, daca, de (bine, adevarat, fireste, sigur, negresit, posibil, pesemne, probabil, fara
indoiala, de buna seama, poate, cu siguranta)
Observatii:
1.Adverbele chiar, doar, mai, nici, nu, numai, macar nu au functie sintactica, intrand in
componenta partilor de propozitie pe care le insotesc.
2.Adverbele (locutiunile adverbiale) pot fi numite si predicative, cand intra in componenta
unui predicat nominal (Asa sunt toti parintii).
5.Ortografia adverbelor si a locutiunilor adverbiale
a)Se scriu intr-un cuvant (adverbele compuse cu fuziune desavarsita)
-prepozitie + adverb (deasupra, degeaba, deplin)
-adjectiv+substantiv (bunaoara, deseori)
-adverb+ fie-/oare-/ori-/va- antepus sau postpus (fiecum, oricum, candva, cumva)
-adjectiv pronominal + adverb (alaltaieri)
-adverb + adverb (nicicand, nicicum, niciodata)
-adverb+ conjunctie (asadar)
b)Se scriu cu cratima:
-adjectivul asta + substantiv (asta-vara, asta-seara, asta-noapte)
-prepozitia dupa + substantiv (dupa-amiaza, dupa-masa)
52
 -prepozitia intru/dintru + adverb (dintr-adins, intr-adancime)
-prepozitie compusa de-a din locutiunile adverbiale (de-a busilea, de-a berbeleacul,
de-a valma)
-locutiunile adverbiale formate din :
-doua substantive (calea-valea)
-un substantiv+ un adverb (caine-caineste)
-doua verbe (treaca-mearga)
-doua adverbe (incet-incet)
c) Se scriu in cuvinte separate locutiunile adverbiale alcatuite din cuvinte care-si
pastreaza intelesul si pot exista independent in vorbire (de obicei, de jur imprejur,
la maximum, la o parte, in afara, intre timp, in van, pe negandite).

♦ PREPOZITIA
Partea de vorbire neflexibila care leaga atributele si complementele de cuvintele pe care le
determina
1.Clasificarea prepozitiilor
a)dupa forma -simple (a, contra, cu, spre, sub, din, de)
-compuse (despre, de la, de pe la, inspre, de sub, de pe langa)
b)dupa origine -prepozitii propriu-zise (de, din, la, pe, langa)
-provenite din -substantive (gratie, multumita)
-participii (datorita)
-adverbe (impotriva, deasupra)
c)dupa regimul cazual:
-prepozitii care cer cazul acuzativ: cu, din, de, despre, dinspre, inspre, pentru, prin,
sub etc.
-prepozitii care cer cazul genitiv:asupra, contra, impotriva etc. (aici intra categoria
prepozitiilor provenite din
adverbe cu aspect articulat)
-prepozitii care cer cazul dativ:gratie, multumita, datorita, conform, potrivit,
contrar,aidoma si asemenea (aici intra prepozitiile provenite din substantive, verbe la
participiu sau adverbe)
Nu uita! Prepozitia si locutiunea prepozitionala nu au functie sintactica. Ele se analizeaza
impreuna cu atributele sau complementele pe care le leaga de cuvantul determinat
2.Locutiunile prepozitionale
Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si cu rol de prepozitie
Ele sunt alcatuite din una sau doua prepozitii si o alta parte de vorbire
a)un substantiv (in fata, in spatele, din cauza, in loc de)
b)un adverb cu sau fara aspect articulat (in josul, in afara de)
c)adjectivul “tot” (cu tot cu)
Nu uita! Locutiunile prepozitionale cer genitivul sau acuzativul; acuzativul, cand ultimul
termen este o prepozitie (alaturi de, afara de, conform cu, relativ la); genitivul, cand ultimul
termen este un substantiv articulat sau un adverb cu aspect articulat (in fata, in urma, de-a
latul).

53
♦ INTERJECTIA
Partea de vorbire neflexibila care exprima, fara sa le denumeasca, stari sufletesti sau
volitionale, ori reproduce (aproximativ) sunete si zgomote din natura.
Interjectiile pot fi alcatuite din:-un sunet (o! a!)
-mai multe sunete (ooo! ah!)
-doua sau mai multe silabe (aoleu!)
-un cuvant repetat (mac-mac!)
-din mai multe cuvinte (trosc-pleosc!)
Interjectiile pot reda: -stari sufletesti:-durere (au! vai!), teama (aoleu!), nemultumire (oh!),
dispret (halal!), deznadejde (vai!), ciuda (uf!), indoiala (hm!), mirare (aaa!), admiratie (a!
o!), entuziastm (ura!)
-zgomote din natura sau din lumea inconjuratoare (trap! poc! fas! scart!)
-sunete care insotesc acte fiziologice umane (hapciu! hac!)
-sunete emise de animale, pasari, insecte (ham! cucu! bzzz!)
Functii sintactice:
-pot fi folosite cu valoare de predicat (interjectii predicative): Hai in casa!
-subiect: De afara se auzea mereu: trosc!
-complement direct: Ei auzeau: poc!
-nume predicativ: E vai de ei.
-atribut: Indemnul mars! ii era cunoscut.

♦ CONJUNCTIA
Partea de vorbire neflexibila care leaga, in fraza doua propozitii sau in propozitie, doua
cuvinte cu aceeasi functie sintactica
1.Clasificarea conjunctiilor
a)dupa forma -simple (si, iar, dar, ca, sa, daca)
-compuse (caci, asadar, fiindca, ca sa)
b)dupa functie:-coordonatoare-copulative (si, nici)
-adversative (dar, iar, ci, ba, insa)
-disjunctive (sau, ori,fie)
-conclusive (deci, asadar, va sa zica)
-subordonatoare-cauzale (caci, deoarece, fiindca)
-de scop (sa, ca sa)
-conditionale (daca, de)
-concesive (desi)
-consecutive (incat, ca, de)
-de mod (precum, ca)
Nu uita! Si alte parti de vorbire pot avea valoare de conjunctie:
-pronumele relativ (care, cine, ce)
-adverbele relative (cand, cum, unde, cat, precum, incotro)
-alte adverbe (asadar, doar)
Atentie! Pentru a determina natura unui raport de coordonare sau de subordonare se
foloseste procedeul corelativelor. In coordonare, procedeul consta in repetarea
conjunctiei ori…ori/sau…sau. In subordonare, conjunctiei din propozitia subordonata ii
corespunde in propozitia regenta un adverb sau un cuvant cu valoare adverbiala (desi,
totusi).
54
2.Locutiuni conjunctionale:
Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si rol de conjunctie. In alcatuirea lor intra totdeauna o
conjunctie sau o alta parte de vorbire cu valoare de conjunctie.
Locutiuni conjunctionale:
-coordonatoare-copulative (cat si, precum si, ci si, nu numai)
-adversative (numai ca, in schimb)
-conclusive (prin urmare, de aceea)
-subordonatoare-cauzale (din cauza ca, din pricina ca)
-de scop (pentru ca sa, cu scopul sa)
-conditionale (cu conditia sa, in caz ca)
-concesive (macar ca, cu toate ca, chiar daca, chiar de)
-de loc (de unde, pana unde)
-consecutive (asa ca)
-de mod (asa cum, ca si cum, ca si cand, fara ca sa)
-de timp (pana ce, pana sa, in timp ce, ori de cate ori)
Observatii:
1.O conunctie sau locutiune conjunctionala poate introduce mai multe tipiuri de
subordonate, in functie de context (cu exceptia celor prezentate)
2.Exista locutiuni conjunctionale care pot introduce numai anumite subordonate: de loc, de
timp, de mod, concesive.

6.NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL SINTAXEI

Sintaxa reprezintă un nivel integrator al gramaticii care studiază mecanismul prin care un
ansamblu de cuvinte date se combină între ele constituind un enunţ.
Definiţiile formulate de autori consacraţi din domeniul lingvisticii atestă faptul că
sensul iniţial al cuvântului sintaxă a rămas neschimbat:
* „Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea
cuvintelor în propoziţii şi fraze”. (Gramatica Academiei, vol II);
* „Sintaxa ar fi, aşadar, partea gramaticii care se ocupă cu studiul unităţilor sintactice,
al relaţiilor care se stabilesc între ele, al funcţiilor pe care le actualizează şi al mijloacelor cu
ajutorul cărora se exprimă” (Ion Diaconescu,1992);
Sintaxa are ca prim obiect de studiu unităţile sintactice: cuvântul, sintagma,
propoziţia, fraza.
În al doilea rând, sintaxa studiază raporturile care se stabilesc între unităţile sintactice
atât la nivelul propoziţiilor cât şi al frazelor precum şi mijloacele prin care se transpun în
actul comunicării aceste raporturi sintactice.

2. UNITĂŢILE SINTACTICE
Comunicarea se realizează prin cuvinte, îmbinate în unităţi sintactice, care în ordinea
crescătoare a complexităţii, sunt: partea de propoziţie, sintagma, propoziţia, fraza.
1. Partea de propoziţie
- este unitatea sintactică minimală, lipsită de autonomie comunicaţională;
55
 - este un constituent al propoziţiei format, de obicei, dintr-un singur cuvânt cu sens
lexical deplin care, în unele cazuri, poate fi însoţit de un element relaţional (de cele mai
multe ori o prepoziţie);
- este o unitate dependentă a sintaxei, excepţie făcând subiectul;
- poate stabili raporturi sintactice cu alte părţi de propoziţie;
- în interiorul părţii de propoziţie nu apar raporturi sintactice;
- este cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se exprimă diferite funcţii sintactice;
- dintre părţile de vorbire cu sens lexical de sine stătător numai substantivul, adjectivul,
pronumele, numeralul, verbul, adverbul cu sens autonom şi, în anumite situaţii, interjecţia
pot avea statut de parte de propoziţie.
Părţile de propoziţie sunt clasificate în:
a. părţi principale considerate esenţiale în actul comunicării:
subiectul despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului, între cele două părţi de
propoziţie existând un raport de inerenţă;
predicatul este elementul fundamental al comunicării prin intermediul lui căruia se
realizează predicaţia (arată ce face, cine este, ce este sau cum este subiectul).
b. părţi secundare - cuvinte sau îmbinări de cuvinte care completează, obligatoriu
sau facultativ, comunicarea definindu-se prin dependenţa lor faţă de un element regent. Ele
grupează în jurul părţilor principale îmbogăţindu-le sensul prin noi informaţii:
atributul este partea secundară de propoziţie în raport de subordonare faţă de un
substantiv, de un cuvânt cu valoare substantivală sau faţă de un substitut al numelui (un
pronume);
complementul, ca parte secundară de propoziţie, se subordonează unui regent exprimat prin
verb, adjectiv, adverb sau o interjecţie cu valoare predicativă;
elementul predicativ suplimentar se află într-o dublă relaţie de dependenţă (faţă de
un verb şi, în acelaşi timp, faţă de un nume).
2. Sintagma (< fr. syntagme < gr. suntagma = combinaţie)
- este un element constituent al propoziţiei format din minimum două cuvinte cu sens
lexical deplin;
- nu are autonomie în comunicare, fiind lipsită de predicaţie;
- reprezintă cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate realiza o relaţie
de subordonare;
- din perspectiva raporturilor sintactice, sintagma este o unitate structurală binară care
cuprinde un determinat şi un determinant, fapt care permite, în majoritatea cazurilor, analiza
părţilor sale componente;
- după partea de vorbire prin care se exprimă elementul regent se disting:
sintagme nominale (grupuri nominale), sintagme adjectivale, sintagme verbale,
sintagme adverbiale, sintagme interjecţionale.
3. Propoziţia
- este unitatea sintactică fundamentală;

56
 - are autonomie asigurată de predicatul pe care îl conţine şi care este în raport de
interdependenţă bilaterală cu subiectul;
- este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea independent, transmiţând o
comunicare logică sau o idee afectivă;
- este constituită, de regulă, dintr-un singur cuvânt (propoziţie neanalizabilă), dintr-o
îmbinare de două sau mai multe cuvinte sau dintr-o succesiune de sintagme.
4. Fraza
- este o unitate sintactică superioară propoziţiei, fiind alcătuită din minimum două
propoziţii dintre care, cel puţin, una principală;
- prezenţa propoziţiei principale într-o frază este obligatorie;
- este o comunicare cu predicaţie multiplă;
- într-o frază pot să existe două sau mai multe propoziţii principale; una sau mai multe
principale şi una sau mai multe propoziţii secundare;
- propoziţiile regente sunt propoziţii principale sau subordonate de care depind alte
propoziţii;
- la nivelul frazei se întâlnesc atât raporturi de coordonare cât şi raporturi de
subordonare.

3. SINTAXA PROPOZIŢIEI

1. Definiţie
Sintaxa propoziţiei studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziţii.
Sintaxa propoziţiei are în vedere ca obiect de studiu:
- părţile de propoziţie
- raporturile sintactice la nivel propoziţional
- felul propoziţiilor independente

2. Părţile de propoziţie sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din structura unei propoziţii ce
pot fi detaşate din enunţ ca unităţi sintactice de sine stătătoare, între acestea existând
raporturi diferite. Părţile de propoziţie se recunosc în raport cu termenul regent şi cu ajutorul
întrebărilor. Ele sunt de două feluri:
- principale: predicatul şi subiectul;
- secundare: atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar.

3. Relaţiile sintactice în propoziţie

Între părţile de propoziţie se stabilesc legături cunoscute sub denumirea de raporturi
(relaţii) sintactice. Mijloacele de exprimare a acestor raporturi la nivel de propoziţie sunt de
trei feluri:
a. morfologice (flexiunea şi recţiunea sau regimul);
b. sintactice (acordul, joncţiunea, juxtapunerea, topica);
c. fonetice (intonaţia şi pauza) exprimate, în scris, prin semnele de punctuaţie.
La nivelul propoziţional se stabilesc patru tipuri de raporturi sintactice:
57
 a. raportul de interdependenţă (inerenţă) stabilit între subiect şi predicat
b. raportul de coordonare (nondependenţă) apare între părţi de propoziţie de acelaşi
fel şi, mai rar, între părţi diferite de propoziţie. Coordonarea între părţile de propoziţie poate
fi: copulativă, adversativă, disjunctivă, conclusivă
c. raportul de subordonare (de dependenţă) se stabileşte între părţile secundare de
propoziţie şi termenul lor regent
d. raportul de incidenţă este specific frazei. Există construcţii incidente şi la nivelul
unei propoziţii. Ele nu sunt legate sintactic de propoziţia în care apar. Cuvintele incidente
aduc o explicaţie suplimentară şi nu fac parte din structura comunicării.

4. CORESPONDENŢA dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate

a. Relaţia dintre cele două părţi ale sintaxei
Între sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei există următoarele asemănări:
♦ atât în propoziţie cât şi în frază se regăsesc raporturi de coordonare şi de subordonare;
♦ coordonarea se stabileşte între unităţi sintactice de acelaşi fel atât în propoziţie cât
şi în frază;
♦ în ambele situaţii raporturile de coordonare se exprimă prin joncţiune (prin
conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare) şi prin juxtapunere;
♦ raportul de subordonare se stabileşte, pentru cele două situaţii, între o unitate
sintactică (parte de propoziţie subordonată sau propoziţie subordonată) şi termenul regent,
modalităţile de exprimare fiind diferite.
b. Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi subordonatele corespunzătoare
prezintă următoarele aspecte:
♦ o subordonată corespunde unei părţi de propoziţie îndeplinind în frază funcţia acesteia pe
lângă un termen din regentă având denumirea părţii de propoziţie;
♦ nu toate subordonatele corespund părţilor secundare de propoziţie. Există două tipuri de
propoziţii subordonate care corespund unor părţi principale de propoziţie (subiectiva are funcţia de
subiect, într-o frază pe lângă un element regent impersonal şi predicativa care este corespondentul
sub forma unei subordonate a numelui predicativ – element constitutiv al predicatului nominal);
♦ predicatului verbal sau verbului copulativ nu-i corespunde nici o subordonată;
♦ subordonatele se definesc, în general, ca şi părţile de propoziţie corespunzătoare,
răspund la aceleaşi întrebări, au acelaşi element regent şi realizează acelaşi raport sintactic.

5. CONTRAGEREA şi EXPANSIUNEA
Pornind de la corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi echivalentul acestora exprimat prin
subordonate, putem vorbi de posibilitatea de a restrânge o propoziţie subordonată într-o parte de
propoziţie corespunzătoare (contragere) şi de procesul invers, de dezvoltare a unei părţi de
propoziţie într-o subordonată cu aceeaşi funcţie sintactică la nivelul unei fraze (expansiune).
În procesul de expansiune apare un predicat şi, deci, o subordonată introdusă printr-un relator
nespecific sau specializat.
Predicativizarea se realizează prin următoarele procedee:
58
  trecerea verbului de la un mod nepredicativ la un mod predicativ;
 introducerea unor verbe copulative pentru a putea construi un predicat nominal;
 verbalizarea substantivului, a adjectivului şi a adverbului;
 repetarea verbului din regentă în subordonată;
 predicativizarea unor adverbe şi a unor locuţiuni adverbiale.
Redând corespondenţa dintre partea de propoziţie şi subordonata corespunzătoare ei,
expansiunea nu schimbă sensul iniţial şi nici conţinutul exprimării. Schimbările se produc numai la
nivelul formei, prin modificarea propoziţiei care devine frază.
În procesul de contragere dispare predicatul şi, prin urmare, subordonata. Dispariţia
predicatului se realizează prin următoarele procedee:
 trecerea verbelor de la un mod predicativ la un mod nepredicativ (contrageri infinitivale, gerunziale
şi prin supin) ;
 renunţarea la verbele copulative;
 nominalizarea, adjectivizarea sau adverbializarea predicatului;
 înlăturarea verbului predicativ din subordonată când este identic cu cel din regentă;
 eliminarea elementului relaţional specific raportului de subordonare în frază (conjuncţii
subordonatoare, pronume şi adverbe relative sau nehotărâte);
 introducerea unui conectiv specific raportului de subordonare în propoziţie (prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale).

SUBIECTUL

A. NOTE DEFINITORII

1. Definiţie
Subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul
predicatului. El arată cine realizează acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine are
caracteristica exprimată de un nume predicativ sau asupra cui se răsfrânge acţiunea săvârşită
de complementul de agent:
O frunză arămie a căzut de pe ram.
Frunza căzută de pe ram este arămie.
Frunza arămie este purtată departe de vânt.
2. Întrebări
Subiectul răspunde la una dintre următoarele întrebări adresate predicatului:

- cine? - când subiectul este exprimat prin substantive comune şi proprii ce

desemnează nume de fiinţe sau prin pronume şi numerale:
Ionel învaţă poezia pe de rost.
Aceştia sunt aşteptaţi la cină.
Când doi se ceartă, al treilea câştigă.

59
 - ce?, despre cine? (despre ce?) se vorbeşte - când subiectul este exprimat prin nume
de lucruri, nume de alte fiinţe decât cele umane, prin pronume care nu înlocuiesc
substantive:
Peisajul marin este superb la apusul soarelui.
Pisica blândă zgârie rău.
Nimic nu se compară cu ajutorul tău.

B. CRITERII DE CLASIFICARE

1. După autorul acţiunii

● subiectul gramatical – este subiectul în nominativ, care indică cine face acţiunea
exprimată de un predicat verbal, cine suferă acţiunea exprimată de un predicat verbal la
diateza pasivă, cui i se atribuie o calitate sau cine este identificat prin numele predicativ:
Fratele meu are o bogată colecţie de ceramică.
Maria se gândeşte la viitorul său.
Mihai este felicitat de prietenii săi.
Iarba este cosită de către săteni.
● subiectul logic
Într-o propoziţie în care nu există un verb la diateza pasivă, când subiectul gramatical nu este
şi autor al acţiunii, atunci el se numeşte subiect logic.
Acest tip de subiect stă în alte cazuri decât în nominativ, fiind autorul real al acţiunii exprimate
de predicatul verbal. Subiectul logic poate să apară în cazurile:
- acuzativ, ca autor al acţiunii verbelor la diateza pasivă sau al verbelor reflexiv-pasive:
Nepoţii sunt crescuţi de bunici.
- dativ, pe lângă verbe impersonale şi expresii verbale de tipul: mi-e frică, mi-e sete,
mi-e foame, mi-e dor, mi-e somn:
Îmi place să admir răsăritul soarelui.
Mi-e frică de valurile marii.
Transformând diateza pasivă în diateza activă, subiectul logic devine subiect
gramatical, iar subiectul gramatical devine complement direct:
Elevii silitori obţin note bune.
Notele bune sunt obţinute de elevii silitori.
Subiect logic au şi construcţiile formate din verbul predicativ a fi plus substantivele -
foame, sete, cald, frig, dor - precedate de formele atone ale pronumelui personal în cazul
dativ mi-, ţi-, i-, ne, vă, le. În aceste contexte, substantivul este subiect gramatical, iar
pronumele subiect logic (din punct de vedere gramatical pronumele personal în dativ are
funcţia sintactică de complement indirect).
Subiectul logic este fie complement de agent, fie complement indirect:
Ea este sfătuită de către mama sa.
Călătorului îi şade bine cu drumul.

60
2. După structură
Din punct de vedere al numărului elementelor lexicale prin care se exprimă, subiectul
poate fi:
a. subiect simplu este exprimat printr-o singură parte de vorbire: Tata a plecat.
/ Nimeni nu a absentat. / E util a învăţa.
b. subiect multiplu se exprimă prin două sau mai multe părţi de vorbire coordonate
între ele prin juxtapunere sau prin conjuncţii coordonatoare:
Radu şi Mircea sunt medici veterinari.
Va veni unul sau altul.
Mama şi tata [,] fraţii şi surorile sunt mândri de mine.
c. subiectul exprimat printr-o sintagmă
Fraţii Jderi este romanul meu preferat.
Universitatea din Iaşi se află lângă parcul Copou.
d. dezvoltat – se exprimă prin construcţii absolute infinitivale şi gerunziale sau prin
construncţii relative infinitivale:
Nu are cine mă ocroti. (construcţie relativă infinitivală)
În zare se vedea pâlpâind o luminiţă. (construcţie relativă gerunzială)
e. propoziţional – este subiectul exprimat printr-o propoziţie subordonată subiectivă
echivalentă unui subiect.
Se ştie 1/ cine va câştiga meciul.2/

3. După prezenţa sau absenţa din propoziţie se disting două tipuri de subiect:
a. subiect exprimat - este prezent în cadrul propoziţiei
Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă.
A-ţi ajuta aproapele este o dovadă de omenie.
b. subiectul neexprimat este subiectul existent din punct de vedere logic, dar care nu
este prezent în propoziţie. Acesta se poate subdiviza în:
- subiect inclus este cuprins în desinenţa formelor verbale pentru persoana I şi a II-a singular
şi plural ale verbelor cu funcţie sintatică de predicat:
Scriu o poezie. (eu) Scriem o poezie (noi)
Scrii o poezie. (tu) Scrieţi o poezie (voi)
- subiect subînţeles este exprimat, în general, într-un context anterior, fiind corespunzător ca formă
persoanelor a III-a singular şi plural ale verbelor-predicat:
El învaţă teorema 1/, apoi rezolvă problemele.2/ (P2 - el)
Mergeau cu voioşie spre şcoală. (subiectul - ei)
- subiect nedeterminat nu poate fi identificat printr-o persoană anume care face acţiunea
verbului. El exprimă constatări valabile pentru toate persoanele aflate într-o situaţie identică.
Când se subînţelege pronumele nehotărât cineva, subiectele nedeterminate sunt
neidentificabile:
Scrie în reviste. / Spunea la televizor.
Verbul cu funcţie de predicat poate fi:
61
- la persoana a II-a, a III-a singular sau la persoana I plural:
Ai carte, ai parte.
Unde dai şi unde crapă.
- la persoana a II-a singular sau plural, cu verb activ cu sens general:
Numai ştii tu cum să mai procedezi.
Subiectul nedeterminat se exprimă şi prin:
- substantivul omul cu valoare generală:
Nu mai ştie omul ce să înţeleagă de la tine.
De-ar ştii omul cât trăieşte...
- pronume personal pentru pers. a II-a sg.:
Nu trăieşti ca să pierzi timpul de pomană.
Deci, în exprimarea cu subiect nedeterminat se disting subiectul nedeterminat
propriu-zis şi subiectul general.
- subiectul inexprimabil (impersonal) apare într-o propoziţie care nu are subiect, iar
predicatul este exprimat printr-un verb impersonal ca sens şi unipersonal ca formă care se
referă la fenomene atmosferice şi expresii verbale impersonale a căror acţiune nu poate fi
atribuită unei persoane sau unui obiect.
Iarna se înserează repede.
Afară plouă 1/, tună 2/ şi fulgeră.3/
E bine unde mergi.

Observaţii
♦ Aceste verbe impersonale şi unipersonale pot avea un subiect dacă sunt folosite cu
sens figurat:
Ea tună şi fulgeră de indignare.
♦ În vorbirea populară aceste verbe pot avea un subiect intern: Ploaia plouă.

4. După criteriul stilistic

 subiect reluat
Uneori, într-o exprimare familiară, subiectul poate fi exprimat de mai multe ori, din
raţiuni stilistice, pentru a accentua ideea de autor al acţiunii sau pentru a-l impresiona pe
ascultător. Subiectul reluat prezintă mai multe posibilităţi de construcţie:
- subiectul exprimat prin substantiv este reluat prin pronume personale sau demonstrative:
Colegii mei, ei au fost aceia care te-au lăudat.
Omul care munceşte, acela trăieşte bine.
- subiectul exprimat prin pronume personal este reluat prin substantiv sau pronume
nehotărât:
„Îţi arată ea mama, dacă iei o notă mică.”

C. EXPRIMAREA SUBIECTULUI
Subiectul poate fi exprimat prin:
62
● substantiv simplu sau compus, propriu sau comun, în cazul nominativ:
Zăpada s-a topit.
Radu este un bun ascultător.
Ciuboţica-cucului este o plantă medicinală
Curtea de Argeş este un oraş istoric.
● locuţiuni substantivale în cazul nominativ:
Băgarea de seamă este necesară.
Părerile de rău nu ajută la nimic.
Aducerile-aminte îmi tulbură sufletul.
● pronume personal:
Tu ai fost prietenul meu devotat.
● pronume personal de politeţe:
Dumneata poţi pleca.
● pronume posesiv:
A mea este cea mai reuşită.

● pronume demonstrativ:
Acesta este un scriitor contemporan.
Ceilalţi vizitează muzeul.
● pronume de întărire:
Însămi am compus această melodie.
● pronume relativ:
Cine seamănă vânt 1/ culege furtună.2/
Nu ştiu 1/ ce a hotărât în privinţa examenului.2/
● pronume interogativ :
Cine lipseşte?
Care a răspuns cel mai bine?
● pronume nehotărât:
Când unul tace, altul vorbeşte.
Fiecare îşi susţine părerea.
● pronume negativ:
Nimeni nu mi-a reproşat nimic.
Nimic nu se compară cu adolescenţa.
● locuţiune pronominală nehotărâtă:
Te-a căutat nu ştiu cine.
● numeral cardinal propriu-zis:
Doi citesc lecţia, trei pictează.
● numeral distributiv:
Intră în clasă câte doi.
● numeral colectiv:
Amândoi seamănă cu tatăl lor.
63
 ● numeral fracţionar:
O pătrime nu înseamnă prea mult din suma totală.
● numeral ordinal:
Când doi se bat 1/ al treilea profită.2/
● locuţiune numerală:
Se aud câte şi mai câte.
● adverb de mod:
Aici se vorbeşte franţuzeşte.
● interjecţie:
Se aude cirip-cirip!
● verb la modul infinitiv:
E lesne a critica şi anevoie a face.
E uşor a anunţa o veste bună.
● locuţiune verbală la infinitiv:
E dificil a da sfaturi altuia.
● verb la modul supin:
E uşor de reţinut sfatul doctorului.
Nu-i greu de înţeles adevărul.
● locuţiune verbală la supin:
E greu de luat o hotărâre când esti indecis.
● verb la modul gerunziu:
În depărtare se aude cântând.
● verb la modul participiu:
Trebuie citit şi conspectat.
● locuţiune verbală la modurile:
- infinitiv:
Este greu a lua parte la această discuţie.
- supin:
Este util de a lua parte la aceaste cursuri.
Subiectul mai poate fi exprimat prin substantive provenite din alte părţi de vorbire
prin conversiune:
● adjective calificative:
Leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte.
Un curajos are reacţii rapide.
● adverbe:
Binele învinge întotdeauna.
Un bine cu bine se răsplăteşte.
● numerale:
Zecele de la matematică l-a stimulat.
O sută de lei este suficientă pentru cumpărături.
● pronume personale
64
 Eul său este foarte sensibil.
Totul acesta este indivizibil.
● interjecţii
Oful lui este să devină doctor.
Un of mai greu nici că putea avea.
Hopul acesta a fost trecut cu bine.
● verb la participiu:
Rănitul a fost externat ieri.
Arestatul va fi eliberat în curând.
● verb la gerunziu:
Un suferind este deja în covalescenţă.

Observaţii
♦ Verbul a se auzi, fiind reflexiv-impersonal, este element regent pentru un subiect.
♦ În metalimbaj, subiectul poate fi exprimat şi prin alte părţi de vorbire: adverbe,
interjecţii, prepoziţii, conjuncţii, chiar o vocală, o consoană, un diftong sau orice literă a
alfabetului.
Pe este o prepoziţie a cazului acuzativ.
Dar este o conjuncţie adversativă.
A este prima literă a alfabetului.

D. CAZUL SUBIECTULUI
Când subiectul este exprimat printr-o parte de vorbire de tip nominal, subiectul stă,
de obicei, în cazul nominativ. Sunt însă şi situaţii când subiectul stă în alt caz decât
nominativul. Acestea sunt, excepţii aparente, în realitate ele fiind construcţii în care
substantivul sau substitutul acestuia este atributul unui subiect subînţeles.
1. Excepţiile aparente sunt unele situaţii în care avem de-a face cu lipsa adevăratului
subiect.
a. Subiectul poate fi exprimat prin substantive în genitiv:
• Ai casei au plecat în vacanţă.
Subiectul ai casei este alcătuit din pronumele semiindependent ai (masc. pl.) şi
substantivul în genitiv singular casei. Pronumele semiindependent trimite la un substantiv
masculin plural – proprietarii, locuitorii, chiriaşii – care reprezintă adevăratul subiect în
nominativ al enunţului.
În această situaţie, ai casei este un atribut substantival genitival al substantivului
subînţeles.
b. Subiectul este exprimat prin substantive în acuzativ precedate de prepoziţiile de, din,
dintre:
• Au mai plecat dintre studenţi.
Sintagma dintre studenţi presupune pronumele unii care este adevăratul subiect,
având funcţia sintactică de atribut substantival prepoziţional.

65
 • Se mai întâmplă de acestea.
Şi în acest exemplu, subiectul adevărat este substantivul unele (lucruri), de aceastea
fiind, în realitate un atribut pronominal.
Construcţiile prepoziţionale dintre studenţi, de acestea, sunt atribute cu sens partitiv
sau calificativ ale unor pronume nehotărâte sau substantive subînţelese, în nominativ: (unii)
din oameni, (unele) de acestea.
c. Subiectul este exprimat prin adjectivul tot la plura, precedat de prepoziţia cu:
• Plecăm cu toţii la şcoală.
În acest exemplu este omis pronumele personal în nominativ (noi cu toţii) care poate
lipsi pentru că desinenţele formelor verbale respective (plecăm) exprimă suficient persoana.
Acest pronume subînţeles este subiect propriu-zis al propoziţiei, iar construcţia prepoziţională
cu toţii este complement circumstanţial sociativ.

2. Excepţii propriu-zise sau reale

a. Subiectul este exprimat prin pronume relative în genitiv, dativ sau în acuzativ cu
prepoziţiea pe care introduc o subordonată la nivelul căreia au funcţia sintactică de subiect
:
„Hai fiecare pe la casa 1/ cui ne are....” 2/
Meritul este 1/ al cui perseverează.2/
Împrumut bani 1/ cui nu are.2/
Explică fenomenul 1/ cui vrea să-l asculte.2/
Îl trimit 1/ pe care termină mai repede.2/
Apreciez 1/ pe cine se sacrifică pentru prieteni.2/
Pronumele cui, al cui, pe cine, pe care, subiecte ale unor subordonate atributive,
predicative, completive indirecte şi completive directe apar în cazurile genitiv, dativ şi,
respectiv acuzativ cu prepoziţia pe, datorită faptului că au şi rol de elemente conective ale
subordonatelor care determină un substantiv sau un verb din regentă.
b. În propoziţii cu caracter afectiv, subiectul poate fi precedat de prepoziţia la care exprimă
ideea de cantitate:
Au participat la oameni !
În această propoziţie, în care prepoziţia la are valoare afectivă şi sens cantitativ (=
mulţi), subiect este substantivul oameni.

E. SITUAŢII SPECIALE DE EXPRIMARE A SUBIECTULUI

a. Reluarea subiectului
Uneori, din motive de expresivitate, subiectul poate fi reluat, prin pronume, sau prin
substantiv, atât la nivel de propoziţie, cât şi la nivel de frază
În vorbirea populară şi în cea familiară se folosesc unele construcţii deosebite pentru
exprimarea subiectului.
Aceste formulări au o mare expresivitate şi încarcă exprimarea de afectivitate.

66
 ● Pentru precizare, pentru insistenţă asupra lui, subiectul exprimat printr-un pronume
personal, este reluat printr-un substantiv sau pronume, de obicei demonstrativ, rar negativ.
● Această situaţie apare mai ales când subiectul este despărţit de predicat printr-o altă
parte de propoziţie sau printr-o propoziţie şi este reluat printr-un pronume aşezat în imediata
apropiere a predicatului:
Cînele care-şi iubeşte stăpânul, el latră şi la oameni.
„Virtutea pentru dânşii ea nu există.”
● Reluarea subiectului se face şi invers: se exprimă substantivul-subiect înaintea
predicatului şi apoi se reia prin pronume în urma predicatului:
„Harap Alb vede el bine unde merge treaba...″
● În limba actuală, se întâlneşte reluarea subiectului, în aceleaşi condiţii, printr-un
pronume demonstrativ:
Elevul care învaţă bine, acela ia note bune.
● Uneori subiectul exprimat printr-un pronume demonstrativ este reluat printr-un
pronume personal:
Acela care va învăţa mai bine, el va lua premiul.
În astfel de exemple reluarea are rolul de a preciza subiectul.
● În stilurile familiar şi popular, subiectul apare uneori reluat fără ca între el şi
predicat să fie intercalată vreo altă parte de vorbire. Pronumele personal care reia subiectul
poate apărea fie înaintea predicatului, fie după el:
Cuza, el a dat pământ la clăcaşi.
În astfel de exemple, reluarea nu are alt rol decât acela de a accentua subiectul. În aceleaşi
aspecte ale limbii, reluarea subiectului în cadrul aceleiaşi propoziţii apare cu valoare afectivă în
construcţii în care, atât pronumele prin care se reia subiectul, cât şi predicatul propoziţiei sunt aşezate
înaintea subiectului:
Vine ea mama şi îi voi spune necazul meu.
S-a găsi el cineva pe lume care s-o aprecieze.
În aceste exemple, predicatul pus la începutul propoziţiei e subliniat prin subiectul
dublu şi prin modificarea intonaţiei în cursul propoziţiei. Pronumele a fost considerat
insuficient pentru a exprima subiectul şi, de aceea, acesta din urmă este marcat prin
substantivul respectiv. Pronumele ajunge astfel să piardă legătura cu subiectul pe care-l
reprezintă, nemaifiind în mod necesar acordat în gen şi număr cu acesta. încât în vorbirea
populară se întâlnesc uneori expresii ca:
„Se-mpacă el mâţa şi cu câinele, darmite omul!”
● Tot o reluare a subiectului se realizează prin pronumele aşezat după predicat în
construcţii cu verbul la persoana I sau a II-a:
Vii tu pe la mine şi ai să vezi!
În acest context, subiectul, deşi inclus în forma verbului vii, este reluat prin pronumele
tu, iar verbul este pronunţat cu o intonaţie specială. Construcţia are valoare afectivă,
exprimând ameninţarea.

67
 ● Reluarea afectivă a subiectului (exprimat sau inclus) prezintă diverse tipuri în
ceea ce priveşte conţinutul semantic. Astfel, reluarea afectivă a subiectului poate să exprime:
- ameninţarea: Vine el tata.
- convingerea: Ştiu eu ce trebuie să fac.
- speranţa: După timp rău, a fi el vreodată şi senin;
- concesia: Se străduiesc ei, dar nu realizează nimic.

b. Izolarea subiectului
Uneori, gândirea pornită de la un subiect se întrerupe şi continuă într-un alt plan, cu un alt
subiect. În acest caz, primul subiect rămâne izolat, acordul făcându-se cu cel de-al doilea. O atare
situaţie, îndepărtată de la normele limbii literare, se numeşte anacolut şi este, în general specifică limbii
populare şi familiare.
Mai ales în comunicarea orală, datorită intervenţiei unor factori extralingvistici, starea afectivă
a subiectului vorbitor, dislocarea sintactică, relaţia dintre un subiect iniţial şi verbul-predicat se
întrerupe, generând un anacolut.
Verbul-predicat se constituie singur, dacă este un verb impersonal sau cu un alt substantiv,
pronume, devenind subiect, într-un nucleu predicaţional, iar ceea ce a fost iniţial subiect rămâne în
afara acestui nucleu, fiind un subiect suspendat:
Eu sunt medic şef şi cine nu se supune indicaţiilor mele să plece.
Subiectul izolat apare des în proverbe şi zicale: Norocul, lui nu-i
trebuie ochi.
Din punct de vedere gramatical, construcţia nu este socotită corectă, dar izolarea scoate în
evidenţă subiectul rămas în suspensie, îl subliniază şi-i accentuează expresivitatea.

G. PUNCTUAŢIA SUBIECTULUI
a. Subiectul, singur sau însoţit de un atribut nu se desparte niciodată prin virgulă de
predicat, indiferent de topica lor:
Oamenii harnici muncesc. / Muncesc oamenii.
Intercalările, care apar între acestea şi care se separă prin virgule, nu schimbă regula.
Aceste intercalări pot fi:
- propoziţii intercalate şi incidente:
Maria, după ce a terminat tema, a plecat la joacă.
Popescu, zise el, va trebui să repare maşina.
- părţi de propoziţie intercalate, cu sau fără determinări:
Ei, furioşi la culme, au plecat foarte repede.
Mihai, prietenul meu, a plecat la Braşov.
- vocative
Colegul tău, prietene, a ajuns ieri la munte.
b. Între elementele subiectului multiplu se pune virgulă, conform regililor de
punctuaţie a părţilor de propoziţie coordonate, dacă nu sunt legate prin conjuncţiile şi ori
sau.
68
 c. Dacă între subiect şi predicat se intercalează unele adverbe sau locuţiuni adverbiale
nelegate sintactic de propoziţia în care se află, acestea se pun între virgule sau între linii de
pauză:
Vecinul meu – fără îndoială – mă va ajuta.
El, desigur, va mărturisi adevărul.
d. Când între subiect şi predicat se intercalează o subordonată atributivă explicativă,
singură sau urmată de o altă subordonată, întreaga construcţie se pune între virgule.

H. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Subiectul este confundat cu alte părţi de propoziţie, nu numai în analizele gramaticale
explicite, impuse de studierea gramaticii, ci şi în cele implicite, din practica limbii, ceea ce
se reflectă uneori în greşeli de acord sau de altă natură. Aceste părţi de propoziţie sunt:
a. complementul direct
Este cea mai frecventă confuzie şi poate să apară în mai multe situaţii:
● subiectul este aşezat după verbe intranzitive la diateza activă: Pleacă trenul. / Îmi
place muzica. / Vin musafirii.
● subiectul este aşezat după verbe reflexive cu se (cele mai multe reflexiv-pasive): Se
face ziuă. / Se luminează cerul.
Confuzia se produce din următoarele cauze :
- se pune, nejustificat, întrebarea ce? despre care se crede că este numai pentru
complementul direct ;
- nu se caută autorii acţiunilor în cazul verbelor respective (autori care sunt de faţă) ;
- nu se recunoaşte calitatea de intranzitive a verbelor, calitate care nu le permite să
aibă complemente directe ;
- nu se ştie că verbele reflexive cu se nu pot avea pe lângă ele complemente directe,
tocmai din cauza acestui se, excepţie de la regulă fac, totuşi, verbele cu complement direct
intern şi verbul dublu tranzitiv a întreba :
Găina se ouase un ou.
El se întreabă ceva.
● subiectul este aşezat după verbe tranzitive urmate de complemente directe
exprimate prin pronume personale forme scurte de acuzativ :
Îl doare capul.
Nu mă sperie greutăţile.
Confuzia apare din mai multe motive:
- întrebarea ce ? care se pune nejustificat;
- nu se au în vedere autorii acţiunilor;
- nu se ştie că verbele tranzitive nu pot avea pe lângă ele decât un complement direct
sau o completivă directă: verbele „a durea, a speria” au fiecare pe lângă ele câte un
complement direct, deci nu mai pot avea încă unul, ceea ce înseamnă că substantivele
respective trebuie declarate obligatoriu subiecte; numai verbele dublu tranzitive – a anunţa

69
pe cineva ceva, a asculta pe cineva ceva, a întreba pe cineva ceva, a ruga pe cineva ceva –
pot avea două complemente directe: unul al persoanei şi unul al obiectului:
Îl întreb ceva.
Mă ascultă lecţia.
● subiectul este exprimat prin verbe la moduri nepersonale şi urmează după predicatul
verbal sau nominal:
E uşor a schia.
Se aude venind.
În asemenea situaţii, tot din cauza întrebării ce?, a schia şi venind pot fi luate greşit
drept complemente directe ; confuzia se poate înlătura avându-se în vedere că verbele şi
expresiile verbale impersonale respective nu au subiecte. Subiectele se dezvoltă în
propoziţiile subordonate subiective:
E greu să schiezi.
Se aude că vine.

b. Numele predicativ
● Situaţii în care subiectul şi numele predicativ pot fi confundate:
- subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe de persoanele I şi a II
a singular şi plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât se face acordul în
persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata eşti primul de pe listă.
- numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative:
Cine eşti tu ?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
- subiectul este exprimat prin substantive comune articulate cu articol hotărât sau prin
substantive proprii, iar numele predicativ prin substantive comune nearticulate sau articulate
cu articol hotărât:
Copilul este elev.
Andrei este un şcolar sârguincios.
● Situaţii în care subiectul şi numele predicativ se identifică cu ajutorul topicii. Ele au
sfere identice sau aproape identice:
- acelaşi cuvânt este subiect dacă este aşezat în faţa verbului
Soluţia este aceasta.
Vlad este acela.
El este Vlad.
- acelaşi cuvânt este nume predicativ dacă este aşezat după verbul copulativ
Aceasta este soluţia.
Acela este Vlad.

70
PREDICATUL

A. Note definitorii

 predicatul atribuie subiectului o acţiune, o stare, o caracteristică ori o însuşire;

 predicatul este partea cea mai importantă a unei propoziţii; fără el este, de cele mai
multe ori, imposibil să comunicăm prin cuvinte o idee;
 prin predicat se realizează predicaţia unei propoziţii;
 predicatul este partea principală de propoziţie aflată în relaţie de interdependenţă
bilaterală cu subiectul. Aceasta înseamnă că predicatul impune subiectului persoana,
numărul şi genul, iar subiectul impune predicatului cazul nominativ.

1. Definiţia predicatului

Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect, arătându-
se ce face?, cum este?, ce este?, cine este? subiectul sau ce acţiune suferă?
Predicatul se referă întotdeauna la un subiect, chiar dacă acesta nu este exprimat sau
este inexprimabil.
Predicatul exprimă: acţiunea subiectului, existenţa subiectului, diferitele aspecte ale
stării în care se află subiectul, însuşirea atribuită subiectului.
Predicatul poate arăta şi calitatea unui subiect exprimat printr-un nume de acţiune (un
infinitiv) sau printr-o acţiune (o propoziţie subiectivă):
„E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune.”
În propoziţiile impersonale, predicatul exprimă o acţiune care nu mai poate fi atribuită
subiectului (acesta nu poate fi identificat) sau o stare:
Afară ninge.
Vara tună şi plouă torenţial.
Acolo este frumos.

2. Întrebările principale ale predicatului sunt :

- ce face ? El citeşte.
- ce este ? Ea este profesoară.
- cine este ? El este Popescu.
- cum este ? Băiatul este inteligent.

B. CLASIFICAREA PREDICATULUI

În limba română, după structură, predicatul este de două feluri: verbal şi nominal.
Predicatul se mai poate realiza şi prin adverb sau interjecţie, fiind denumit după partea
de vorbire: predicat adverbial, predicat interjecţional.
După structura sintagmatică, predicatul verbal poate fi:
- simplu, realizat printr-un singur verb sau o locuţiune verbală;
71
 - compus (complex), realizat prin două verbe, dintre care unul poate fi la modul
conjunctiv.

C. PREDICATUL VERBAL

1. Definiţie
Predicatul verbal este partea principală de propoziţie care arată ce se spune despre
subiect (când verbul prin care se exprimă predicatul este la diateza pasivă) sau ce face
subiectul (când verbul este la diateza activă sau reflexivă).

2. Întrebări
Conform definiţiei, întrebarea de bază a predicatului verbal exprimat prin verb şi locuţiuni
verbale la diatezele activă şi reflexivă este ce face?, care se pune subiectului:
Copiii se joacă în parc. – ce fac copiii?
Elevul învaţă poezia. – ce face elevul?
Predicatului verbal exprimat prin verbe la diateza pasivă nu i se potriveşte întrebarea
ce face?, ci o întrebare mai generală a predicatului: ce se spune despre?:
Vasile este aşteptat de părinţi. – Ce se spune despre Vasile?
Pentru predicatele verbale fără subiect nu se pun întrebări pentru că nu au subiect: Se
înserează. Afară plouă.

3. Exprimarea predicatului verbal

Predicatul verbal se exprimă prin următoarele părţi de vorbire:
● verbe predicative la moduri personale (indicativ, conjunctiv, condiţional - optativ,
prezumtiv şi imperativ), la diateza activă, pasivă sau reflexivă :
diateza activă:
El cumpără cărţi.
Ana i-a scris mamei să-i trimită bani.
Aş fi citit cu plăcere poezia ta.
diateza reflexivă:
Voi vă gândiţi la vacanţă.
Spălaţi-vă pe mâini înainte de masă.
diateza pasivă:
Maşina a fost reparată repede.
Cântecul era interpretat cu măiestrie.
Valoare predicativă au şi verbele:
- a fi când are sensul verbelor : a exista, a se afla, a se găsi, a se petrece, a se întâmpla,
a valora, a costa, a dura, a trăi, a se duce, a-şi avea originea:
Era în vara anului 1994.
Cât este litrul de lapte?
Brăţara aceasta este câteva milioane.
72
 Cursul este de două ore.
- a rămâne, a ajunge, a ieşi, a se face:
Ea a ajuns la gară.
Câinele a ieşit pe stradă.
● locuţiuni verbale cu verbul la un mod personal, la orice diateză:
Ei au luat-o la sănătoasa.
Şi-a dat seama de greşeala făcută.
A fost scos din minţi de atâta gălăgie.
Uneori, între elementele componente ale locuţiunii se pot intercala alte cuvinte:
Îşi aduse bine aminte de anii studenţiei.
A băgat imediat de seamă unde greşise.
● verbe impersonale ca sens şi personale ca formă:
Se înserează. Fulgera. Ploua.
Se înnoptează. Mugeşte.
● verb predicativ la un mod nepredicativ – infinitiv sau supin cu valoare imperativă:
A se agita înainte de folosire!
A nu se staţiona pe chei!
De completat formularele!
● verbe reflexive impersonale: se ştie, se cunoaşte, se zice, se spune, se vede, se aude,
se cade, se cuvine, se pare.
● adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative, în calitate de regenţi ai propoziţiilor
subiective şi urmate de conjuncţia că: desigur, fireşte, negreşit, poate, bineînţeles, fără doar
şi poate:
Desigur că va veni.
Fireşte că pleacă.
Fără doar şi poate că vor pleca la mare.

Observaţie!
♦ Ele sunt predicate verbale, întrucât în faţa lor nu poate să apară verbul copulativ „a
fi”. Când nu sunt urmate de conjuncţia că, ele rămân adverbe de mod, cu funcţie sintactică
de complemente circumstanţiale de mod:
Desigur vine.
Poate va pleca mâine.
● interjecţii predicative care exprimă un îndemn, o adresare: iată, hai, haide, iaca,
uite, zău, iacătă, na:
Haide mai repede!
Iată un exemplu demn de urmat.
Aceste interjecţii pot îndeplini funcţia de predicat interjecţional, deoarece redau
diverse acţiuni, fiind astfel, apropiate de verbele la modul imperativ.
● interjecţii onomatopeice
Pupăza zbrr! pe-o dugheană.
73
 Pasărea ţuşti! din mâna lui.
El plosc! una peste mâini.
Toate interjecţiile onomatopeice, ca predicate verbale, pot avea subiecte, semn că ele
sunt foarte apropiate de verbe.
Observaţie!
♦ Dacă în propoziţiile de mai sus apar verbele care redau acţiunile sugerate de
onomatopee, acestea îndeplinesc funcţia de predicat verbal, iar interjecţiile vor avea funcţia
de complemente circumstanţiale de mod.

4. Clasificarea predicatului verbal

Predicatul verbal poate fi clasificat:
a. după numărul de componenţi
În funcţie de numărul de elemente din care se compune, predicatul verbal se clasifică
în: predicat verbal simplu şi predicat verbal compus.
Predicatul verbal simplu este exprimat printr-un singur verb predicativ sau o singură
locuţiune verbală predicativă:
Ei citesc reviste.
Maria şi-a adus aminte de colegi.
Predicatul verbal compus este condiţionat de existenţa auxiliarelor de modalitate ( a
putea, a trebui, a avea, a dori, a fi, a avea) şi de aspect( a începe, a prinde, a da, a sta): Ea
poate să înveţe. El poate citi. Ei încep să scrie.

Observaţie!
♦ Categoria predicatului compus nu e însă suficient delimitată din punct de vedere
gramatical şi, de altfel, nici verbele de modalitate şi nici cele de aspect nu formează o categorie
gramaticală precis constituită în limba noastră. În consecinţă, situaţia se va interpreta astfel : sau
două predicate verbale (El poate să citească; poate + să citească) sau un predicat verbal şi un
complement direct (Ele pot citi; pot + citi).
b. după prezenţa sau absenţa din propoziţie
● exprimat – este predicatul prezent în enunţ: Afară plouă.
● neexprimat – se poate subclasifica în subînţeles şi eliptic.

5. Elipsa predicatului verbal sau a unor elemente din componenţa lui

Uneori predicatul verbal lipseşte. Această situaţie poate apărea la predicatul verbal
propriu-zis, atunci când verbul se subînţelege din context întrucât a fost exprimat în
propoziţia sau fraza anterioară: Eu mănânc fructe, iar el alune.
Omiterea predicatului se face aici din nevoia de concizie, de scurtare a enunţului
(economie de limbaj). Ea poate lua diferite aspecte:
● omiterea (absenţa) totală a predicatului poate apărea în enunţuri afirmative sau în
răspunsuri scurte la întrebări:
Voi veţi pleca mâine, iar noi, poimâine.
74
 Unde pleci? – La cinema.
● omiterea (absenţa) parţială a predicatului se manifestă prin:
- absenţa auxiliarului: Ai citit cartea? – Citit. pentru - Am citit;
- forma verbală de bază este absentă: Ai dormit? – Am. pentru Am dormit;
- absenţa verbului din locuţiuni: Gura! – pentru Ţine-ţi gura!
De asemenea, în cazul a două predicate coordonate, exprimate prin verbe la forme
compuse, auxiliarul poate să nu fie repetat pentru al doilea predicat:
Am mâncat şi băut tot ce mi s-a dat.
Predicatul verbal eliptic este predicatul omis care nu a apărut într-un context anterior.
Omiterea lui se face tot din motive de concizie a enunţului. Elipsa predicatului verbal
este prezentă în:
- propoziţii: Noi atunci - după el pentru Noi atunci ne luăm după el
- formule consacrate: „La mulţi ani!” pentru Îţi urez la mulţi ani!

6. Topica şi punctuaţia predicatului verbal

Locul predicatului verbal este, de obicei, după subiect, ambele aflându-se în relaţie
de interdependenţă: Copiii se joacă afară. Trenul întârzie.
În cazuri speciale, când accentul cade pe acţiunea verbului, predicatul stă înaintea
subiectului: Răsare soarele dinspre pădure. Sosesc cicliştii.
În limba română predicatul poate sta la început, în interior sau la sfârşitul propoziţiei.
Predicatul verbal nu se desparte prin virgulă de subiect când între ele nu sunt
intercalate alte părţi de propoziţie: Şcolarii merg la circ.
Perechea de virgule, care marchează intercalările între subiect şi predicat (cuvinte,
grupuri de cuvinte, propoziţii sau fraze), nu este în măsură să schimbe regula generală a
punctuaţiei predicatului. Apariţia acestora între subiect şi predicat poate fi întâmplătoare şi
depinde numai de cel care scrie sau vorbeşte:
Toţi copiii, după ce au terminat cursurile, au plecat acasă.
Între subiect şi predicat se poate folosi virgula, dacă între ele se intercalează o
apoziţie, o subordonată sau un grup de subordonate:
Maria, prietena mea, a obţinut rezultate bune la examen.
Simona, dacă o rogi, va veni.

7. Confuzia dintre predicatul verbal şi cel nominal

Predicatul verbal exprimat prin verbul auxiliar a fi urmat de un participiu (verb la
diateza pasivă) se poate confunda cu predicatul nominal în a cărui structură intră verbul
copulativ a fi urmat de un participiu cu valoare adjectivală:
Magnolia este înflorită.
Vc np (participiu – valoare adjectivală)
Poezia este recitată de fratele tău.
75
 Pv diateza pasivă
Confuzia se poate înlătura prin proba complementului de agent. Dacă grupul a fi +
participiu poate fi urmat de un complement de agent (exprimat sau subînţeles), predicatul
este verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă. Valoarea morfologică a verbului a fi
este de verb auxiliar.
În caz contrar, predicatul este nominal, verbul a fi având valoare morfologică de verb
copulativ.

D. PREDICATUL NOMINAL

1. Definiţie
Predicatul nominal este partea principală de propoziţie care arată prin intermediul
verbului copulativ o însuşire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:
Copilul este inteligent.
Maria este sportivă de performanţă.
El este Ionescu.
Mama lui este profesoară.

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se
spune despre?

3. Structura predicatului nominal

Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele predicativ. El
este alcătuit din două elemente: un verb copulativ, la un mod personal şi un nume predicativ,
care poate fi simplu sau multiplu.
Fiecare dintre cele două elemente intră în relaţie cu subiectul alcătuind un grup bine
studiat: Ele sunt vesele. Ele sunt vesele şi fericite.

I. VERBELE COPULATIVE

1. Definiţie şi trăsături definitorii

Verbele copulative au rolul de a stabili relaţia gramaticală dintre subiectul propoziţiei
şi cuvintele de identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele sunt de relaţie între subiect
şi numele predicativ, cele care şi-au pierdut total sau parţial sensul lexical. Aceasta înseamnă

76
că orice predicat nominal ar trebui să aibă un subiect. Există, însă şi cazuri în care verbele
copulative nu au subiecte. Aceste situaţii se concretizează în expresiile verbale impersonale:
E bine că ai venit.

D. PREDICATUL NOMINAL

1. Definiţie
Predicatul nominal este partea principală de propoziţie care arată prin intermediul
verbului copulativ o însuşire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se
spune despre?

3. Structura predicatului nominal

Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele predicativ. El
este alcătuit din două elemente: un verb copulativ, la un mod personal şi un nume predicativ,
care poate fi simplu sau multiplu.
Fiecare dintre cele două elemente intră în relaţie cu subiectul:
Ele sunt vesele. Ele sunt vesele şi fericite.

I. VERBELE COPULATIVE

1. Definiţie şi trăsături definitorii

Verbele copulative au rolul de a stabili relaţia gramaticală dintre subiectul propoziţiei
şi cuvintele de identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele stabilesc relaţiea între
subiect şi numele predicativ. Aceasta înseamnă că orice predicat nominal ar trebui să aibă
un subiect. Există, însă şi cazuri în care verbele copulative nu au subiecte. Aceste situaţii se
concretizează în expresiile verbale impersonale: E bine că ai venit.
Verbele copulative sunt nepredicative pentru că nu pot forma singure predicatul, ci numai
împreună cu un nume predicativ. Acestea se mai numesc şi auxiliare.
Verbele copulative îşi păstrează calitatea de verbe nepredicative şi când sunt folosite
la moduri nepersonale:
● infinitiv: Are obligaţia de a fi atent.
● gerunziu: „Fiind băiet, păduri cutreieram.”
● participiu (cu valoare adjectivală): Sentimentele devenite evidente nu mai pot fi
ascunse.
● supin: De rămas singur, nu am rămas.
77
 Verbul copulativ este cel prin care se realizează acordul în persoană şi număr cu
subiectul. De asemenea, el poartă şi mărcile caracteristice predicaţiei (mod, timp): Eu sunt
elev. / Eu eram elev. / Eu aş fi fost elev.

2. Caracteristici ale verbelor copulative

● sinonimia poate stabili, în unele contexte, o identitate aproximativă între: a fi şi
verbele a se chema, a constitui, a întruchipa, a însemna, a se numi, a reprezenta:
Atitudinea ta este (se cheamă, reprezintă, înseamnă) o sfidare a colegilor.
a deveni şi verbele a ajunge, a se face, a ieşi:
El devine (ajunge, se face, iese) doctor.
a părea şi a se părea:
Opinia ei pare (se pare) neîntemeiată pe argumente.
● nu au sens lexical
● sunt intranzitive
● verbe copulative fără subiect
Deşi verbele copulative fac legătura dintre numele predicative şi subiecte putem aminti
aici situaţia expresiilor verbale impersonale în care subiectul este exprimat prin diferite părţi
de vorbire sau printr-o subiectivă :
E important 1/ să studiem limba engleză.2/
PP SB
E important a învăţa limba engleză.
● feluri de verbe copulative: exprimate şi neexprimate.
Verbele copulative exprimate sunt verbele prezente în predicatul nominal:
Maşinile sunt scumpe.
Verbele copulative neexprimate sunt:
- subînţelese, când apar într-o propoziţie anterioară
Eu sunt înalt, iar el, ( ) slab.
- eliptice, când lipsesc din propoziţie fără a se pune problema apariţiei lor într-o
propoziţie anterioară, în expresii verbale impersonale, când predicatul nominal este alcătuit
din adverbe şi locuţiuni adverbiale:
Posibil să vină. (pentru E posibil să vină.)
Fără îndoială că n-a zis nimic. (E fără îndoială că n-a zis nimic.)
În unele predicate nominale copula nu este exprimată: " Feţişoara lui, / Spuma laptelui; /
Mustăcioara lui, / Spicul grâului."
Ideea de predicaţie poate fi marcată prin pronunţarea pe un ton ascendent a
subiectului, iar în scris prin virgulă.
3. Prezentarea verbelor copulative
● A fi este cel mai frecvent verb copulativ:
„Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.”

78
 Verbul copulativ a fi poate fi personal, ca în exemplu de mai sus, dar poate fi şi
impersonal când intră în alcătuirea unor expresii verbale impersonale:
E frumos a călători prin ţară.
Verbul a fi mai poate avea valoare de verb predicativ când are sens deplin şi formează
singur un predicat verbal:
A fost odată un moş şi o babă.
Ca verb predicativ personal poate fi echivalent semantic cu verbele a exista, a se afla,
a se găsi, a trece, a se duce, a costa, a se chema, a constitui:
Cartea este în ghiozdan.(se află)
De unde eşti ? (provii)
Ca verb predicativ impersonal, verbul a fi poate fi înlocuit cu verbele a trebui, a se
întâmpla, a fi necesar:
Dacă este să sosească, anunţă-mă.
În expresii ca mi-e sete, mi-e foame, mi-e frig, mi-e frică, e noapte, e vară, verbul a fi
este predicativ şi formează singur un predicat verbal. Substantivele care îl însoţesc au funcţie
sintactică de subiect.
Ca verb auxiliar, verbul a fi intră în structura modurilor şi timpurilor diatezei pasive,
precum şi în cea a tuturor formelor verbale compuse : conjunctiv perfect ( să fi auzit),
indicativ viitor (voi fi venit), infinitiv perfect (a fi venit).
● A deveni este întotdeauna verb copulativ în limba literară: Prin studiu, orice om
devine instruit.
● A ieşi, a ajunge, a se face sunt verbe copulative când pot fi înlocuite cu verbul a
deveni: Grâul s-a făcut frumos. Mihai a ieşit pictor. Ea a ajuns inginer.
Aceste verbe pot fi predicative personale sau impersonale, formând singure un predicat
verbal: Noi ieşim afară. (verb predicativ personal);
În cafea i-a ieşit că va avea succes. (verb predicativ impersonal)
El a ajuns acasă. (verb predicativ personal)
Îţi ajunge cât ai alergat. (verb predicativ impersonal)
Cursul se face cu bani. (verb predicativ personal)
S-a făcut. (verb predicativ impersonal)
Ca verb predicativ, se face apare în două ipostaze:
- verb reflexiv pasiv: Cum se face această problemă? ( = este făcută)
- cu sensul de bază modificat: a simula, a se întâmpla, a părea, a fi posibil.
● A însemna este verb copulativ, dar poate avea valoare predicativă când are sensul de
a nota, a pune un semn.
Asta înseamnă nechibzuinţă. ( verb copulativ)
El însemna zilele rămase până la vacanţă. (verb predicativ)
● A părea este un verb copulativ când este personal şi prezintă caracteristica
subiectului ca aparenţă, dar poate avea şi valoare predicativă ca verb impersonal în
expresiile verbale impersonale: pare, se pare, mi se pare:
Iarba pare de omăt. (verb copulativ)
79
 Iancu pare un bunic fericit. ( verb predicativ)
Se pare 1/ că nu va mai insista.2/
PP SB
Mi se pare 1/ că mama a uitat fereastra deschisă.2/
PP SB
● A rămâne este copulativ personal sau impersonal când arată mai ales subiectul: El a
rămas acelaşi.
Rămâne hotărât 1/ că vei pleca mâine 2/.
PP SB

Poate avea valoare predicativă atunci când este personal şi impersonal cu sensul de
trebuie:
În fiecare noapte rămânea la cabană. (verb predicativ personal)
Nu-i rămâne decât să accepte. (verb predicativ impersonal)
Rămâne de verificat. (verb predicativ impersonal)
Verbul copulativ, în unele situaţii, nu este exprimat, ci doar subînţeles. Absenţa
verbului copulativ poate fi marcată, fără a fi obligatoriu, prin virgulă, linie de pauză sau două
puncte:
„Religia – o frază de dânşii inventată.”
„Vorba multă, sărăcia omului.

II. NUMELE PREDICATIV

1. DEFINIŢIE
Numele predicativ reprezintă componenta preponderent lexicală a predicatului
nominal, precizând identitatea, caracteristica sau calitatea subiectului. Semantic, numele
predicativ este partea esenţială a predicatului nominal, care atribuie subiectului o însuşire
sau o caracteristică, arătând cine este?, ce este? sau cum este subiectul?:
Băiatul acela este Mihai.
Ea este profesoară.
Munţii sunt înalţi.
Numele predicativ este o parte esenţială pentru înţelesul deplin al propoziţiei fiind
legat de subiect printr-un verb copulativ la mod personal.

2. CLASIFICAREA NUMELUI PREDICATIV

● după numărul de elemente componente există:

80
 a. nume predicativ simplu – alcătuit dintr-un singur cuvânt şi realizat prin orice parte
de vorbire cu înţeles de sine stătător: adjectiv, substantiv, pronume, adverb, verb : Clădirea
este veche. „Tu eşti Ştefan Domn cel Mare.”Cărţile sunt ale mele. „Iar noi locului ne ţinem, / Cum
am fost aşa rămânem.” Multe sunt de văzut.
b. nume predicativ dezvoltat se realizează prin sintagme alcătuite din cel puţin doi
termeni autonomi lexical, înscrişi într-o relaţie de dependenţă :
„De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa de rău.”
„Certitudinea trebuie atunci să fie certitudine de sine.”
c. nume predicativ mixt este format din infinitivul unui verb copulativ şi un nume
(substantiv, adjectiv, pronume): Toţi par a fi resemnaţi. Câmpul pare a fi de vată.
d. nume predicativ multiplu este alcătuit din mai multe unităţi lexicale autonome în
relaţie de coordonare copulativă sau adversativă:
Ei sunt tineri, înalţi şi puternici.
„Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa.”
El nu a fost nici primul, nici ultimul.
Carmen nu era frumoasă, ci graţioasă.
● după prezenţa sau absenţa din propoziţie, numele predicativ este de două feluri:
a. exprimat – numele predicativ este prezent în propoziţie: Copiii sunt veseli.
b. neexprimat - numele predicativ subînţeles apare ca răspuns scurt la o întrebare:
- Eşti sănătos? - Sunt. (sănătos)

 după conţinut, numele predicativ califică sau identifică subiectul. Din acest motiv
există două tipuri fundamentale de nume predicativ:
a. de calificare – atribuie subiectului o calitate, o însuşire, o caracteristică; acest tip de
nume predicativ este redat, în general, printr-un substantiv nearticulat sau articulat cu articol
hotărât, printr-un substantiv în genitiv sau în acuzativ, printr-un adjectiv, un pronume
nehotărât, un numeral cardinal, un verb la supin sau un adverb:
Ei sunt descurcăreţi.
Noi suntem împotriva propunerii tale.
Tu eşti mai bun decât mine.
Cartea mea este aceea.
Noi am fost în familie patru fraţi.
Multe sunt de făcut şi puţine de vorbit.
E bine să vorbeşti cu mama lui.
b. de identificare exprimă o noţiune singulară a cărei sferă logică se suprapune sferei
subiectului; este redat printr-un nume propriu sau printr-un substantiv articulat cu articol
hotărât, printr-un pronume personal sau demonstrativ, prin pronumele cine, printr-un
numeral ordinal sau verb la infinitiv:
„Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea.”
Cine este persoana cu care m-am întâlnit?
Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni.
81
 Dorinţa mea este de a spune lucrurilor pe nume.
Singura posibilitate pe care o avem este aceasta.

3. EXPRIMAREA NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate fi exprimat printr-un substantiv, un adjectiv substantivizat
sau un pronume (în nominativ şi, precedat de o propoziţie , în genitiv sau în acuzativ), un
adjectiv, un numeral, un verb la supin sau la infinitiv, un adverb sau o interjecţie:
 substantive (locuţiuni substantivale) şi părţi de vorbire substantivizate în cazurile:
- nominativ: Ea este comerciantă.
Faptele din tinereţe devin aduceri-aminte.
- genitiv cu prepoziţie sau cu locuţiune prepoziţională (precedat de articol posesiv):
Maşinile din stradă sunt ale patronului.
E împotriva prevederilor legale.
- dativ cu prepoziţiile conform, potrivit, contrar:
Lucrările vor fi conform planului.
E contrar bunului-simţ să pleci.
- acuzativ cu prepoziţii:
Casele sunt din lemn.
„Noi suntem cei mai mulţi de pe Argeş.”
Fiecare floare era cu miros dulce.
Numele predicative se pot exprima şi prin părţi de vorbire substantivizate:
- adjective: Ea este hărnicuţa care te-a uimit.
- pronume: El este un nimeni.
- numeral: Neşansa lui a fost un trei pe care l-a primit la fizică.
- verbe: Ei au devenit nişte suferinzi.
Mihai este rănitul de ieri.
- adverbe: Serviciul pe care i l-ai făcut înseamnă un mare bine pentru el.
● pronume cu valoare substantivală, cu excepţia pronumelui de întărire, în aceleaşi
cazuri ca şi substantivul:
a. pronume personal
Tu eşti tu şi el e el. (N.)
Greşeala este a lor. (G. fără prepoziţie)
De ce nu eşti împotriva ei ? (G. cu prepoziţie)
Florile sunt pentru mine. (Ac. cu prepoziţie)
b. pronume personal de politeţe
Dirigintele clasei este dumnealui. (N.)
Maşina este a dumneaei. (G. fără prepoziţie)
Eu nu sunt împotriva dumneavoastră. (G. cu prepoziţie)
Cadoul este pentru dumneata. (Ac. cu prepoziţie)
c. pronume reflexiv în Acuzativ cu prepoziţie
Toată strădania este pentru sine.
82
d. pronume posesiv
Costumul este al meu. (N.)
Reuşita este alor noştri. (G.)
Arbitrul este contra alor noştri. (G. cu prepoziţie)
Tatăl său era de-ai noştri. ( Ac cu prepoziţie)
e. pronume demonstrativ
Prietenul meu este acesta. (N.)
Haina este a celuilalt. (G.)
Noi suntem împotriva acesteia. (G. cu prepoziţie)
Toată admiraţia este pentru aceasta. (Ac. cu prepoziţie)
f. pronume nehotărât
El a ajuns cineva în viaţă. (N.)
Meritul este al fiecăruia dintre voi. (G.)
El este contra tuturor. (G. cu prepoziţie)
Întrebarea este pentru acelaşi. (Ac. cu prepoziţie)
g. pronume relativ
Ştiu cine erau ei. (N.)
Maria nu ştie ale cui sunt florile. (G.)
Am întrebat-o împotriva căruia dintre ei este. (G. cu prepoziţie)
Nu mi-a spus pentru cine sunt cărţile. (Ac. cu prepoziţie)
h. pronume interogativ
Cine este ea ? (N.)
A cui este poşeta ? (G.)
Împotriva căreia dintre ele eşti tu ? (G. cu prepoziţie)
Pentru cine este premiul ? (Ac. cu prepoziţie)
i. pronume negativ
El nu a ajuns nimic. (N.)
Meritul nu este al nici unuia dintre studenţi. (G.)
Mihnea n-a fost împotriva nimănui. (G. cu prepoziţie)
Aceste cărţi nu sunt pentru nimeni. (Ac. cu prepoziţie)

● numerale cu valoare substantivală, în aceleaşi cazuri ca şi substantivul

a. numeral cardinal propriu-zis
Cu noi se fac zece. (N.)
Meritul este a celor trei. (G. fără prepoziţie)
Maria este împotriva celor două. (G. cu prepoziţie)
Prăjiturile sunt pentru cei doi. (Ac. cu prepoziţie)
b. numeral ordinal
Doru a ajuns primul din clasă. (N.)
Bagajele sunt ale celui de-al doilea. (G.)
Juriul a fost împotriva ultimului. (G. cu prepoziţie)
83
 Premiul este pentru cel dintâi. (Ac. cu prepoziţie)
c. numeral colectiv
Ei sunt tustrei. (N.)
Maşina este a amândurora. (G.)
Ea este contra amândurora. (G. cu prepoziţie)
Fructele sunt pentru amândoi. (Ac. cu prepoziţie)
d. numeral multiplicativ cu valoare adjectivală în N
Câştigul ei este întreit.
e. numeral fracţionar
Această parte este o jumătate. (N.)
Efortul este al unei doimi dintre elevi. (G.)
Cărţile sunt pentru un sfert din clasă. (Ac.)

● adjective în cazul nominativ, la toate gradele de comparaţie:

- pozitiv: Ziarele au devenit interesante.
- comparativ - de superioritate:
Revistele acestea au devenit mai interesante ca acelea.
- comparativ - de egalitate:
Aceste publicaţii au devenit tot aşa de interesante ca acelea.
- comparativ - de inferioritate:
Aceste anunţuri au devenit mai puţin interesante ca acelea.
- superlativ - relativ: Aceşti elevi au ajuns cei mai buni.
- superlativ - absolut: Aceste rubrici au devenit foarte interesante.

● verbe la moduri nepersonale:

- infinitiv: Obligaţia lui este a citi mult.
Obligaţia lui este de a-şi aminti de ei.
- supin: Problema aceasta este de nerezolvat.
Era de aşteptat să zică acest lucru.
- participiu şi gerunziu acordat (cu valoare adjectivală):
El este liniştit.
Maria este căsătorită.
Apa este spumegândă.
Numele predicative exprimate prin gerunzii şi participii ca adjective stau numai în
cazul nominativ.
● adverbe şi locuţiuni adverbiale în:
- predicate nominale cu subiecte:
Astfel e ţara Ardealului.
- expresii verbale impersonale:
E cu neputinţă să pleci acum.

84
 - în predicate nominale eliptice de verbul copulativ, după care urmează propoziţii
subiective:
Cu neputinţă să pleci acum.
● interjecţiile cu funcţie de nume predicativ apar rar, mai ales în expresii de forma:
Este vai de capul lui.
Unele interjecţii care au semnificaţie adjectivală pot să apară cu valoare expresivă: E
cam tra – la – la băiatul acela!

4. CAZUL NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate sta în oricare din cazurile nominativ, genitiv, dativ, acuzativ.
Când este exprimat prin părţi de vorbire din categoria numelui, numele predicativ
apare în cazul nominativ.
Când sunt însoţite de prepoziţii, numele predicative apar în genitiv, dativ, şi acuzativ:
Mama este contra minciunii. (G)
Hotărârea este conform legii. (D)
Cerceii sunt de argint. (Ac)
Când este exprimat prin substantiv sau pronume, numele predicativ apare în genitiv fără
prepoziţie:
Caietul este al meu. Meritul este al şcolii.

5. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Numele predicativ poate fi confundat cu următoarele părţi de propoziţie:
● complementul circumstanţial de mod
Numele predicativ se confundă cu complementul circumstanţial de mod deoarece:
- se pune întrebarea cum?, specifică atât numelui predicativ, cât şi complementului
circumstanţial de mod;
- se pierde din vedere că, într-un exemplu ca El devine agitat, agitat nu exprimă
circumstanţa acţiunii ca în El doarme agitat, ci o însuşire a subiectului transmisă acestuia prin
intermediul verbului copulativ;
- adjectivele de pe lângă verbele copulative sunt luate greşit drept adverbe de mod.
● subiectul
Numele predicativ şi subiectul pot fi confundate în următoarele situaţii:
- atunci când subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe de
persoanele I şi a II a singular şi plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât
se face acordul în persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata eşti primul de pe listă.
- numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative, acestea având
rolul de identificare :
Cine eşti tu?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
85
 - numele predicativ este exprimat prin substantive comune nearticulate sau articulate
cu articol hotărât, iar subiectul este exprimat prin substantive comune articulate cu articol
hotărât sau prin substantive proprii:
Copilul este elev.
Dragoş este un student bun.
● complementul direct
Confuzia este posibilă pentru că:
- întrebarea ce (specifică subiectului, numelui predicativ şi complementului direct) se
pune ca pentru complementul direct, adică fără implicarea subiectului, de care numele
predicativ este legat prin verbul copulativ, creându-se falsa credinţă că funcţia de nume
predicativ este în acest fel, o complinire a verbului copulativ, fără nici o legătură cu
subiectul.
- nu se ştie întotdeauna inventarul verbelor copulative.
Confuzia dintre cele două părţi de propoziţie se face în sensul că numele predicative
sunt luate drept complemente directe şi nu invers.

6. TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA PREDICATULUI NOMINAL

De regulă, predicatul nominal stă în urma subiectului, la fel ca predicatul verbal:
Maşina lui este nouă.
Predicatul nominal poate sta şi în faţa subiectului când are ca nume predicative
pronume interogative sau relative:
Cine este el?
Nu ştiu ale cui sunt manualele.
De asemenea predicatul nominal stă înaintea subiectului atunci când se insistă asupra
celor exprimate de predicatul nominal:
E foarte frumoasă fata cu care te plimbi.
Ale voastre sunt mănuşile?
Locul verbului copulativ este între numele predicativ şi subiect:
Ele sunt învăţătoare.
În predicatele nominale fără subiect verbul copulativ stă în faţa numelui predicativ:
E imposibil să pleci.
Locul numelui predicativ este după verbul copulativ şi în propoziţiile care au subiect:
Maşinile sunt noi. - dar şi în propoziţiile fără subiect: E frumos ce faci.
Pot exista şi abateri de la topică:
Astfel este Ţara Ardealului.
Numele predicativ stă întotdeauna după verbul copulativ şi după subiect în următoarele
situaţii:
● când atât el, cât şi subiectul sunt exprimate prin verbe la infinitiv:
A reuşi în viaţă înseamnă a persevera.
● când ambele funcţii sintactice sunt realizate prin substantive articulate cu articol
hotărât:
86
 Repetiţia este mama învăţării.
Dacă cele două substantive nu au acelaşi număr, iar verbul copulativ se acordă cu
acelaşi cuvânt, numele predicativ poate să apară şi pe primul loc:
Averea lui este înţelepciunea.
Înţelepciunea este averea lui.
● când una dintre cele două funcţii este realizată prin substantiv articulat hotărât, iar
cealaltă prin substantiv nearticulat, dar precedat de adjective pronominale sau calificative la
superlativ:
Foamea este cel mai bun bucătar.
● când nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin substantiv nearticulat sau
articulat cu articol nehotărât :
Motivul este altul.
Aceasta este întrebarea mea.
Între părţile componente ale predicatului nominal şi cele ale numelui predicativ multiplu se
pot intercala alte părţi de propoziţie sau chiar o propoziţie întreagă:
Să fie ea fericită !
Eşti, îi zise ea, un învingător.
Predicatul nominal nu se desparte prin virgulă de subiect. Intercalările între subiect şi
predicatul nominal, care se separă prin pereche de virgule, nu schimbă regula:
Rareş, cu toate greşelile pe care le-a făcut, rămâne un băiat bun.
Numele predicativ aşezat lângă verbul copulativ nu se desparte niciodată prin virgulă
de verbul copulativ, deoarece amândouă cuvintele formează o singură parte de propoziţie:
Copacii sunt înalţi.
Când între verbul copulativ şi numele predicativ se intercalează unele adverbe sau
locuţiuni adverbiale incidente (fără funcţie sintactică în propoziţia respectivă) – desigur,
fireşte, bineînţeles, aşadar, în concluzie, în realitate – acestea se pun între virgule: Cărţile
sunt, bineînţeles, noi.
Virgula se foloseşte între numele predicativ şi subiect pentru a marca lipsa verbului
copulativ: El este inteligent şi ea, frumoasă.
Numele predicativ multiplu coordonat disjunctiv prin conjuncţiile ori, sau nerepetate,
nu se despart prin virgulă: Eşti nervos sau plictisit?
Virgula nu se foloseşte nici atunci când părţile componente ale numelui predicativ
multiplu sunt coordonate prin conjuncţia şi nerepetată:
Toţi copiii sunt veseli şi mulţumiţi.

7. VALORI EXPRESIVE ALE PREDICATULUI

Paleta de figuri de stil (procedee artistice) întâlnită în literatura română se realizează

şi cu ajutorul predicatului verbal sau nominal.
Cuvântul prin care este exprimat numele predicativ poate fi folosit cu sens figurat,
având, de obicei, valoarea de epitet sau de comparaţie.
87
 Epitetul ca valoare a numelui predicativ exprimat prin adjectiv propriu-zis sau
adjectiv provenit din participiu:
„Văzduhu-i aspru, greu şi argintat.”
„Uriaşii munţi ….erau acum blajini, tihniţi şi prididiţi de soare.”
Comparaţia – numele predicativ cu această valoare poate fi exprimat printr-un
substantiv fără prepoziţie sau precedat de adverbul de comparaţie ca:
„Înfloresc grădinile, / Ceru-i ca oglinda…”
Personificarea se realizează de cele mai multe ori cu ajutorul predicatului (a verbului), atribuind
unui lucru sau unui animal acţiuni pe care nu le pot face decât persoanele:
„Se scuturau frunzele toamnei, şi semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru şi
se pregăteau pentru o nouă iarnă.”
Repetiţia predicatelor poate fi folosită cu scop stilistic, scriitorul urmărind prin
aceasta să-l facă pe cititor să-şi imagineze timpul îndelungat al desfăşurării acţiunii,
intensitatea sau repeziciunea ei ori impresia puternică pe care o produce o anumită acţiune:
„Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.”

„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.”

Antiteza este de asemenea un procedeu des utilizat:

„Ea un înger ce se roagă
El un demon ce visează.”

„Căci voi murind în sânge

Ei pot să fie tari.”

Metafora ca valoare a predicatului se întâlneşte în operele scriitorilor talentaţi, ca o

expresie a unor idei înălţătoare:
„Cărbunii, când ţi-or arde-n vatră
În seri de ani târzii şi goi
Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândeşti c-am ars şi noi.”

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată.”

8. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL

88
 Prin acordul predicatului cu subiectul, se verifică gradul de stăpânire a sintaxei
propoziţiei şi a morfologiei. Regulile acordului par simple în formularea lor generală şi
categorică. (Predicatul se acordă cu subiectul, după forma acestuia, în număr, persoană,
gen şi caz), însă acordul ridică numeroase probleme pentru că, în situaţiile în care se găsesc
subiectul şi predicatul, cuvintele care sunt exprimate, cuvintele pe care le determină,
cuvintele apropiate de ele sunt foarte variate şi complexe, iar regulile particulare de acord
sunt categorice numai pentru anumite situaţii şi mai largi pentru altele, promiţând două sau
mai multe posibilităţi, în sensul că există excepţii admise sau variante numai tolerate de
limba literară, alături de un model recomandat.

Acordul în persoană are mai multe implicaţii afective, fiind adesea dependent de
modul în care vorbitorul consideră relaţia interpersonală.
Atunci când subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează şi vorbitorul,
predicatul stă la persoana I plural:
„Am ajuns. Toţi pasagerii ne dăm jos.”
În caz că subiectul regentei este la persoana I sau a II-a, subordonata atributivă a
numelui predicativ al regentei poate avea predicatul acordat cu subiectul regentei, deci
persoana I sau a II-a:
a. ”Sunt un om care iubesc adevărul şi, fiindcă îl iubesc, ştiu să-l caut.”
„Am priceput că eşti un om care ştie ce va să zică să trăieşti.”
b. Poate avea predicatul acordat cu numele predicativ al regentei, adică persoana a III-a:
„Sunt un june tânăr şi un fericit, care suferă peste poate şi iubeşte la nemurire.”
În cazul subiectului multiplu format din pronume personal la diferite persoane,
persoana I are preponderenţă asupra celorlalte persoane, iar persoana a II-a are preponderenţă
asupra persoanei a III-a, incluzând aici şi substantivele.
Astfel, dacă între subiecte este unul exprimat printr-un pronume personal de persoana
I singular sau plural, predicatul se pune la persoana I plural, indiferent de persoana celorlalte
subiecte
„Cât n-am fi morţi, voi cinci şi eu…”
„Eu şi el lucrăm în raionul acesta.”
Uneori, subiectul exprimat prin pronume de politeţe de persoana a III-a singular:
Excelenţa voastră, Măria-ta, are predicatul la persoana a III-a plural sau singular, ceea ce
constituie un element de accentuare al respectului, un acord livresc sau distant de tip formal
cu substantivul din cadrul locuţiunii:
„Stăpânitor al credinţelor, Strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc a-i spune
că trebuie să se scoale, afară numai dacă nu vrea să lase a trece ceasul rugăciunii de
dimineaţă.”
Tot în acest caz se poate face acordul şi cu persoana a II-a:
Măria-ta hotărăşti.
Excelenţa-voastră sunteţi rugat să poftiţi în salon.

89
 Acordul în număr se face în următoarele cazuri:
a. când subiectul este format din mai mulţi termeni care se află în raport de coordonare
copulativă (subiect multiplu), predicatul se pune la plural:
„Şi-atunci odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute”.
„Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei din
copilărie”.
b. când termenii subiectului se confundă într-unul singur din punct de vedere al raportului
cu realitatea, adică nu desemnează obiecte perfect distincte, predicatul se pune la singular:
„Să ne îndesească mai mult cu udeala pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala.”
„E ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi disperaţi.”
c. predicatul se pune tot la singular, când subiectul este format din mai mulţi termeni care
se află în raport de coordonare disjunctivă:
„Boierul sau înlocuitorul lui, arendaşul, e stăpânul satului.”
d. există şi alte situaţii de acord ale subiectului cu predicatul când subiectul este legat de o
parte de propoziţie care denumeşte un participant la acţiune şi, în acest caz, acordul
predicatului se face astfel:
- cu predicatul la plural, dacă împreună cu exprimă un raport colectiv:
„El împreună cu fata se puseră în căruţa zmeoaicei.” (în acest caz fiind vorba de un
subiect multiplu)
- cu predicatul la singular, dacă împreună cu exprimă un raport asociativ:
„În zadar, tânărul Coridan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea, a protestat, în
numele drepturilor înscrise în constituţie”. (acordul cu singularul dovedeşte că, de data
aceasta, avem un subiect format dintr-un singur cuvânt urmat de un complement sociativ).
Se mai întâlneşte şi o altă situaţie a acordului în număr, când numele predicativ este
la alt număr decât subiectul. În acest caz, verbul copulativ se acordă în număr cu subiectul:
„Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului ca şi cum
acela era părinţii.”
În cazul în care subiectul este un pronume la pluralul politeţii sau al modestiei, verbul
copulativ se pune la plural, dar numele predicativ şi participiul din predicatul verbal la
diateza pasivă se pune la singular:
„Dacă până mâine dimineaţă, n-avem raportul dumneavoastră, veţi fi considerat ca
demisionat.”

Acordul în gen al numelui predicativ sau al predicatului verbal exprimat prin verb la
diateza pasivă, ridică probleme numai în cazul unui subiect plurimembru, ai cărui termeni
sunt substantive sau pronume de genuri diferite, întrucât la acest acord intră în joc mai mulţi
factori:

90
a. distincţia între numele de fiinţe şi cele de lucruri, iar la numele de lucruri, numărul
(singular sau plural) la care stă subiectul;
b. când termenii subiectelor sunt numai fiinţe de gen feminin şi masculin sau masculin şi
neutru, regula este simplă: are prioritate genul masculin;
Tata şi mama sunt bine dispuşi.
Elevii şi elevele au fost felicitaţi.
Elevii şi cadrele didactice sunt prezenţi.
c. când subiectul multiplu conţine atât nume de fiinţă, cât şi de lucruri, acordul se face cu
genul numelor de fiinţe:
Greşeala (greşelile) şi autorul (autorii) ei (lor) erau cunoscuţi.
Sacul (sacii) şi pisica (pisicile) au fost găsite.
Referitor la acordul în gen, atunci când termenii subiectului plurimembru sunt nume
de obiecte, tipurile de acord sunt mai variate.
Ţinând cont de tendinţele actuale privind acordul cu un termen multiplu, putem
ajunge la concluzia că între cele două principii majore care guvernează dinamica limbii –
claritatea mesajului şi economia de material lingvistic – acordul îl slujeşte mai ales pe
primul.
Pluralul predicatului, de exemplu, când propoziţia are subiect plurimembru, este tot
mai riguros reclamat de normă.
Acolo unde acordul ad sensum reflectă mai exact logica mesajului, acesta este preferat
de limbă, fiind uneori, singurul admis.
În această din urmă situaţie se află acordul în gen cu antroponimele: În „Elevul este
harnic” şi „Elevul este harnică”, orientarea numelui predicativ se face exclusiv după
conţinutul subiectului.
O situaţie identică există la subiectul multiplu, ai cărui constituenţi prezintă
identitatea referenţial. Predicatul unor astfel de propoziţii apare la singular, fără excepţii, în
concordanţă cu sensul contextual al subiectelor (referent unic):
Întemeietorul şi conducătorul revistei a plecat la scurt timp după aceea.
Oscilaţia limbii între acordul gramatical şi cel nongramatical se desfăşoară uneori sub
controlul prezenţei sau absenţei articolului definit. Apariţia articolului la cuvintele utilizate
ca subiect, înclină de multe ori balanţa în favoarea acordului gramatical, în situaţii în care,
altfel ar fi fost posibil şi un acord nongramatical:
O mulţime a plecat (au plecat); dar:
Mulţimea a plecat.
„Convorbiri literare” a reapărut (au reapărut); dar:
„Convorbiri literare” au reapărut.
Există propoziţii în care acordul nongramatical este singurul posibil în absenţa
articolului:
Piper şi oţet este suficient în cămări .
Articularea definită nu numai că face posibil acordul gramatical, dar îl impune şi ca
regulă: Piperul şi oţetul s-au terminat .
91
 Răsfrângerea sferei acordului prin atracţie în beneficiul celui gramatical este un
fenomen foarte activ în zona acordului verbal.
Nici mama, nici tata n-a venit, dar:
Nici mama, nici tata n-au venit.
Chiar şi în cazul topicii inverse, atracţia este tot mai puţin tolerantă, în ciuda faptului
că acordul gramatical solicită în asemenea situaţii mai multă atenţie şi concentrare în
exprimare: A venit mama şi tata. Au venit mama şi tata.
În unele cazuri, predicatul nu se acordă cu subiectul, ci cu un alt cuvânt din propoziţie:
Parcă le scoseseră cineva inimile din ei.
Aici, acordul s-a făcut, evident greşit, cu complementul inimile. Predicatul trebuie să
fie la singular, acordul efectuându-se cu subiectul exprimat prin pronumele nehotărât cineva.
Greşelile de acord gramatical apar şi în cazul în care predicatul este exprimat printr-un
verb reflexiv şi un participiu.
Deoarece, se consideră, în mod greşit, că reflexivul unor verbe este întotdeauna
impersonal, apar exprimări de felul acesta:
Se cuvine menţionate succesele obţinute, în loc de:
Se cuvin menţionate succesele obţinute.
În acest exemplu, predicatul se cuvin, fiind aici verb personal, numele predicativ
exprimat prin participiul menţionate trebuie acordat în gen şi număr cu subiectul succesele.
Unii vorbitori fac acordul greşit, punând predicatul la singular, atunci când acesta
precedă subiectul multiplu:
„Cânta fata şi băiatul”, în loc de:
„Cântau fata şi băiatul”.
În acest caz, greşeala provine din faptul că primul termen al subiectului multiplu se
află la singular şi se ia în considerare nu numai acesta, neglijându-se celălalt substantiv care
intră în alcătuirea subiectului multiplu.
Uneori, acordul se face greşit la plural, din cauză că autorii respectivi sunt influenţaţi
de determinantele multiple ale subiectului:
Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor, în loc de:
Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu a insuflat încredere colegilor lor , sau mai
corect:
Personalitatea lui Daniel şi cea a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor .

Cauzele dezacordului în limba română, utilizând aspectul vorbit al limbii, în special,

sunt:
Omonimia persoanei a III-a singular şi a III-a plural şi extinderea analogică:
El să vină. / Ei să vină.
El cânta. / Ei cânta.
Analogic:
El cânta. / Ei cânta (u).
El cântase. / Ei căntase (ră).
92
 Influenţa pluralului :
S-au efectuat cercetări ale căror rezultate s-au avut în vedere la…
Ambiguitatea grupării pronume reflexiv + verb:
Se are în vedere rezultatele.
Îmi place copiii.
Mă doare picioarele.
Se va vinde la licitaţie pentru automobile.
Hiperacordul (hipercorectitudine):
În ceea ce privesc filmele…
Ce sunt cu fotografiile acestea?
Aceeaşi situaţie pentru verbul trebuie:
Îţi trebuie fotografii.
Nerespectarea regimului: un verb poate impune complementului său anumite
caracteristici de construcţie.
Îl ascultă.(Ac.)
Îi mulţumim.(D.)
Sau poate impune folosirea unei anumite construcţii prepoziţionale:
Omul (pe) care l-aţi chemat…, dar:
Îl aştepta pe teren.
Exprimarea grăbită, neglijentă, prin omiterea prepoziţiei:
Copiii care i-aţi văzut fraţi.
Cartea care am citit-o nu este corespunzătoare.
Eroare în sens invers.
El nu aparţine la sindicatul nostru.
Ei nu aparţin la secţia noastră.
Folosirea ca intranzitive a unor verbe tranzitive:
Măsor 1,70 în înălţime.
În comentariile sportive: omiterea complementului direct:
…părându-i lui… … stopând pe piept.

Combinarea intranzitivului cu pronumele reflexiv:

Se merge, se pleacă, se călătoreşte, se interferează etc.
Grupare verb + participiu (variabil, adjectival):
Se cer smulse.
Se vor dovedite.
Întrebuinţarea formelor greşite de infinitiv ale verbelor: a apărea, a plăcea, a
desplăcea, a tăcea:
Va place…spectatorilor.
Veţi apare din nou în rolul…
Imperativele: nu fă, nu zi, nu(te) du.
Existenţa formelor verbale paralele: văd(văz), pun(pui), rămân(rămâi), etc.

93
 Construirea fără subiect a unor propoziţii cu predicat nominal:
(…) Este rezultatul faptului…
Deşi în practica şcolară posibilitatea apariţiei dezacordurilor gramaticale, lexicale sau
semantice este mai mică (şi atunci amendată prompt), decât în limbajul familial, spre
exemplu, sau în cel al microgrupurilor constituite pe diverse criterii, sarcina educatorului
este de a face cunoscute cazurile dezacordului şi de a încerca, prin toate mijloacele ce-i stau
la îndemână, să-l înlăture.

ATRIBUTUL

Atributul este partea secundară de propoziţie care detemină un substantiv sau un

înlocuitor al acestuia.
Întrebările la care răspunde: care? , ce felde?, (al, a, ai, ale) cui?, câţi?, câte?

Felurile atributului:
1. atributul adjrctival
2. atributul substantival
3. atribulul pronominal
4. atributul verbal
5. atributul adverbial

1. ATRIBUTUL ADJECTIVAL poate fi exprimat prin:

- adjectiv propriu-zis: flori albe, case mari, cer senin;

- adjectiv pronominal : maşina noastră, hainele noastre;
- adjectiv demonsrativ: acea fată, animalele acestea, clasele celelelalte;
- adjectiv nehotărât: toţi copiii, fiecare pisică;
- adjectiv negativ: niciun elev, nicio frunză;
- adjectiv de întărire: ea însăşi, noi însăşi;
- adjectiv relativ: Nu se ştie ceformaţie va cânta în deschidere.
- adjectiv interogativ: Care elev a spart geamul?
- numeral cu valoare adjectivală
- cardinal propriu-zis: cinci băieţi, treizeci de caiete;
- colectiv: amândoi căţeii, tuszece şoferii;
- multipliplicativ: efortul îndoit, răsplata înzecită;
- distributiv: câte trei elevi, câte treicărţi;
- ordinal: al şaselea concurent, a douăsprezecea lună.

2. ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL este exprimat prin substantiv şi poate fi de mai

multe feluri:
a. atribut substantival genitival: lumina zilei, gândurile mamei;
b. atribut substantival prepoziţional:
94
 Ac. haina de blană, scaunul de lemn,
G. culoarea ochilor, mesteacănul din faţa geamului;
D. rezultatele mulţumită eforturilor
c. atribut substantival în dativ fără prepoziţie: văr mamei, nepoată tatei
d. atribut substantival apoziţional (apoziţie): Cristina, fiica mea, este avocat.
I-am dat dicţionarul Adinei, soraei.

OBSERVAŢII
a. Apoziţia poate fi simplă – Noi, copiii, ne bucurăm de cadouri.
b. Apoziţia poate fi dezvoltată – Ioana, colega mea de facultate, este căsătorită.
c. De regulă, apoziţia se separă de restul propoziţiei prin virgule. Există şi situaţii în care
nu se face izolarea:
Nepotul Mihai este student la medicină.
d. De cele mai multe ori, apoziţia este neacordată cu regentul ei şi , în această situaţie,
ea stă întotdeauna în cazul nominativ, ca în exemplele de mai sus.
e. Când apoziţia se acordă cu regentul ei, ea preia şi cazul acestuia:
Notele elevei, ale lui Carmen (G.), sunt bune.
L-a ajutat pe copil, pe Răzvan (Ac.), să-şi repare bicicleta.
f. Atributul substantival poate fi exprimat şi prin numeral cu valoare substantivală:
Mi-au plăcut cadourile de la amândoi.
Munca celor trei a fost răsplătită.

3. ATRIBUTUL PRONOMINAL este exprimat prin pronume şi poate fi de mai multe feluri:

a. atribut pronominal genitival exprimat prin:

- pronume personal – bluza ei, jucăriile lui; ideile lor;
- pronume posesiv – casa alor mei, rudele alor tăi;
- pronume demonstrativ – proiectul celorlalţi, temele acestora;
- pronume nehotărât – dorinţa oricui, succesul fiecăruiai;
- pronume negativ – răspunsul niciunuia, povestea nimănui;
- pronume relativ – Ştie a cărui copil este greşeala.
- pronume interogativ – A cărui elev este cartea?
b. atribut pronominal prepoziţional în:
- acuzativ – scrisoarea de la ei, telefonul de la tine;
- genitiv – zborul împotriva curenţilor, parcatul în faţa imobilului;
- dativ – reuşita mulţumită lor.
c. atribut pronominal în dativ fără prepoziţie: fetele-ţi, bunic acestuiai.
d. atribut pronominal apoziţional: el unul, Radu adică el.

4. ATRIBUTUL VERBAL poate fi exprimat prin:

- verb la infinitiv – plăcerea de a dansa, dorinţa de a călători;
- verb la supin – problema de rezolvat, cartea de colorat ;
- verb la gerunziu – vrăbiile ciripind, aripile fâlfâind ;
- locuţiune verbală – încercarea de a-şi aduce aminte, plăcerea de a se da de-a rostogolul .

5. ATRIBUTUL ADVERBIAL poate fi exprimat prin:

95
 - adverb de loc - casa de acolo, pădurea de departe ;
- adverb de timp - jocurile de atunci, zăpezile de altădată ;
- adverb de mod - mersul târâş, curgerea alene ;
- locuţiune adverbială – vremea de demult, sosirea pe neaşteptate.

OBSERVAŢIE
Pe lângă tipurile de atribute prezentate, mai există şi atributul interjecţional exprimat prin interjecţie:
Ea face o prăjitură ţuţ!
Sunetul poc! m-a speriat .

COMPLEMENTUL

1. Definiţie
Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb, un
adjectiv sau numeral cu valoare adjectivală, un adverb sau o interjecţie predicativă.

2. Felurile complementului
a. complemente necircumstanţiale
b. complemente circumstanţiale

a. Complementele necircumstanţiale au un conţinut mult mai abstract decât cel al

complementelor circumstanţiale, având ca termen regent un verb tranzitiv. Acestea sunt:
complementul direct, complementul indirect, complementul de agent.
b. Complementele circumstanţiale au un conţinut concret, indicând diferitele circumstanţe
ale acţiunii. Acestea sunt:
- complementul circumstanţial de loc
- complementul circumstanţial de timp
- complementul circumstanţial de mod
- complementul circumstanţial de cauză
- complementul circumstanţial de scop
- complementul circumstanţial condiţional
- complementul circumstanţial concesiv
- complementul circumstanţial consecutiv
- complementul circumstanţial sociativ
- complementul circumstanţial instrumental
- complementul circumstanţial de relaţie
- complementul circumstanţial de opoziţie

a. COMPLEMENTELE NECIRCUMSTANŢIALE

COMPLEMENTUL DIRECT

Complementul direct este partea secundară de propoziţie care determină un verb, o

locuţiune verbală sau o interjecţie predicativă indicând obiectul asupra căruia se răsfrânge
96
acţiunea exprimată de acestea. Elementul regent al complementului direct are obligatoriu
regim de tranzitivitate.
Întrebări: pe cine?, ce?
Exprimarea complementului direct:
- substantiv (în cazul acuzativ) – El a pierdut trenul.
- locuţiune substantivală – Am un punct de vedere diferit de al mamei.
- pronume (în cazul acuzativ)
L-am invitat la teatru.
Am văzut-o de la distanţă.
Am văzut-o pe aceasta în parcul şcolii.
Drumul pe care l-am străbătut a fost anevoios.
Înainte de a lua o hotărâre l-am ascultat pe fiecare.
Acolo i-am întâlnit pe toţi.
Deşi am mers câteva ore n-am întâlnit pe nimeni.

- numeral (în cazul acuzativ) – I-a întrebat pe amândoi.

- verb la infinitiv – Am încercat a reproduce cele auzite.
- verb la gerunziu (rar) – Am auzit spunându-se cuvinte frumoase despre ea.
- verb la supin – Voi termina de citit romanul înaintea ta.
- locuţiune verbală – Are de ţinut minte aceste versuri.
Îşi poate aduce aminte toate amănuntele.

OBSERVAŢIE
1. Complementul direct exprimat prin substantiv sau un substitut al acestuia în cazul
acuzativ poate fi construit cu sau fără prepoziţia pe.

Complementul direct construit obligatoriu cu prepoziţia pe:

- substantive proprii nume de persoane sau de animale:
- substantive comune nume de persoane considerate unice:
- substantive comune nume de persoane, articulate hotărât:
- substantive comune nume de persoane , la plural, articulate şi cu anumite determinări:
- substantive comune nume de persoane însoţite de adjectiv posesiv sau demonstrativ:
- substantive comune nume de animale şi de inanimate personificate:
- cuvinte substantivizate cu cel:
- formele accentuate ale pronumelor personale şi reflexive:
- pronume posesive, demonstrative, interogative şi relative, nehotărâte şi negative:
- numerale ordinale şi cele colective:

2. Complementul direct poate fi reluat sau anticipat (în funcţie de topică) prin formele
neaccentuate ale pronumelui personal:
L-am acceptat pe Alexandru în echipa noastră. L – anticiparea cd. pe Alexandru
Pebăiat l-am văzut venind spre noi. L – reluarea cd. pe băiat

3. Unele verbe pot avea două complemente directe. Acestea sunt cunoscute ca verbe dublu
tranzitive: a învăţa, a anunţa, a ruga, a asculta, a examina, a întreba, a sfătui.

97
 4. Complementul direct apare, de obicei, după verbul regent şi nu se desparte de acesta
prin virgulă.

COMPLEMENTUL INDIRECT

Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care arată obiectul asupra
căruia se exercită indirect o acţiune sau o însuşire.
Întrebări: cui?, cu cine?, cu ce?,de cine?, de ce?, despre cine?, despre ce?, la cine?,
la ce?, pentru cine?, pentru ce? etc.
Elementul regent al complementului indirect:
- un verb (locuţiune verbală) – Îţi doresc sănătate!
- o interjecţie predicativă – Bravo ţie!
- un adjectiv (o locuţiune adjectivală) –Expertiza este favorabilă Mariei.
- un adverb – A rezolvat problema mai rapid decât mine.

OBSERVAŢII
1. Complementul indirect este element obligatoriu pentru
- verbele: a (se)adresa, a aparţine, a se apuca, a consta, a milita, a se referi;
- adjectivele: apt, avid, pasibil;
- adverbele: conform, referitor, contrar, ulterior, potrivit.
2. Complementul indirect se formează cel mai adesea cu:
- prepoziţiile sau locuţiunile prepoziţionale: cu, în, despre, de, din, la, faţă de, între,
pentru, către, de la, după, spre, împotriva, (în) contra. Toate acestea se folosesc cu
un substantiv sau cu un numeral.
3. Adjectivele propriu-zise şi participiile sunt însoţite de prepoziţiile: de, din, în.

5. Exprimarea complementului indirect

Complementul indirect se exprimă prin:

- substantiv în dativ
Ofer cadouri nepoţilor.
- substantiv în acuzativ cu prepoziţie (cu, despre, de, din, la, faţă de, între, pentru,
către, de la, după, spre)
Am vorbit despre filmul vizionat ieri.
- substantiv în genitiv cu prepoziţie
Au luptat contra duşmanilor.
- locuţiune substantivală
Nu m-am gândit la părerile de rău ale familiei.
- pronume în dativ
I-am dat un sfat util.
- pronume în acuzativ cu prepoziţie (cu, despre, de, din, la, faţă de, între, pentru,
către, de la, după, spre)
Am discutat cu ei traseul deplasării.
- pronume în genitiv cu prepoziţie
A luptat contra acesteia

98
 - numeral în dativ
Le-am detaliat amândurora traseul excursiei.
- numeral în acuzativ cu prepoziţie (cu despre, de, din, la, faţă de, între, pentru, către,
de la, după, spre)
Îmi amintesc de amândoi.
- adjectiv propriu-zis / participiu cu prepoziţie
Din palid s-a făcut roşu ca racul.
- adjectiv pronominal posesiv cu prepoziţie
Luptă contra noastră.
- verb la infinitiv cu sau fără prepoziţie
M-am hotărât a studia medicina.
- verb la gerunziu (rar)
M-am plictisit aşteptând.
- verb la supin
M-am săturat de explicat.

OBSERVAŢII
1. Verbe care cer un complement indirect exprimat printr-un cuvânt în dativ: a acorda, a
atribui, a se cuveni, a impune, a propune, a reproşa.
2. Verbe care cer un complement indirect exprimat printr-un cuvânt în acuzativ cu
prepoziţie: a se bucura de, a consta în, a se deprinde cu, a înclina spre, a milita pentru, a
renunţa la, a rezulta din, a se gândi la etc.
3. Complementul indirect exprimat prin cuvinte în dativ sunt reluate sau anticipate prin
forme neaccentuate ale pronumelui personal.
4. Reluarea complementului indirect este obligatorie când acesta este exprimat prin
substantiv, numeral şi prin majoritatea pronumelor:
Băiatului i s-a acordat diploma de onoare.
Celor doi li se reproşează lipsa de punctualitate.
Lui i se cuvenea acest titlu.
Cuiva i s-a pregătit o surpriză.
Nimănui nu i s-a explicat motivul nereuşitei.
5. Anticiparea complementului indirect este obligatorie
- numai în construcţiile: mi-e frică, mi-e sete, mi-e uşor etc.
- la complementele indirecte exprimate prin pronume personale sau demonstrative:
Le e uşor copiilor să înveţe versuri.
I s-a reproşat lui insuccesul copilului.
I s-a reproşat acestuia minciuna ta.
6. Anticiparea nu este permisă la complementele indirecte exprimate prin substantive nume
de inanimate: A donat muzeului manuscrisele poetului.

OBSERVAŢIE
1. A nu se confunda complementul indirect cu atributul exprimat printr-un pronume în dativ
posesiv. Acesta din urmă nu determină un verb, ci un substantiv:
I s-au recunoscut meritele. (Au fost recunoscute meritele lui – atr. pron.)
99
 Ia-ţi pălăria! (Ia pălăria ta – atr. pron.)
I-am mulţumit pentru ajutor. cui? (c.i.)
2. A nu se confunda un complement indirect în structura căruia apare prepoziţia pe cu un
complement direct. Această prepoziţie aparţine structurii complementului indirect
(prepoziţia este cerută de verbul regent al complementului indirect).
Exemple de asemenea verbe (construite cu prepoziţia pe) : a conta pe, a se bizui pe, a se
supăra pe, a se revolta pe etc.:
S-a bazat pe cunoştinţele proprii. (c.i.)
L-a cunoscut pe fratele meu. (c.d.)
3. Complementul indirect are uneori nuanţe circumstanţiale.
4. Complementul indirect al verbelor: a se bucura, a se căi, a mulţumi, a-i părea bine, a-i
părea rău nu trebuie confundat cu un complement circumstanţial de cauză:
Mă bucur de succesul vostru. (c.i.)
Plânge de durere. (compl. circ. de cauză)
5. Complementul indirect nu trebuie confundat nici cu un complement circumstanţial de scop:
Fetiţa se pregăteşte de spectacol. (c.i.)
A venit pentru spectacol. (complement circumstanţial de scop)

100