LITERATURA EDUCATORI GRAD II

I. NOTIUNI GENERALE:
• Conceptul de literatura pentru copii.
• Sfera literaturii pentru copii.
• Genuri si specii literare accesibile copiilor de varsta prescolara.
• Valoarea instructiv-educativa a literaturii pentru copii.
• Accesibilizarea operelor.
II. GENUL LIRIC
II.1 - Lirica populara
• Proverbe, zicatori, ghicitori
• Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
II.2 - Lirica culta
• Vasile Alecsandri - "Pasteluri", "Miezul iernei"
• Tudor Arghezi - "Testament", "Zdreanta", "Talharul pedepsit"
• George Cosbuc - "Iarna pe ulita", "La oglinda"
• Mihai Eminescu - "Revedere", "Dorinta"
• Elena Farago - "Gandacelul", "Catelusul schiop"
• Octavian Goga - "Noi", "Dascalita"
• Nichita Stanescu - "Cantec"
• George Toparceanu - Rapsodii de toamna", "Balada unui greier mic"
III. GENUL EPIC
• Vasile Alecsandri - "Legenda randunicai", "Legenda ciocarliei"
• Hans Christian Andersen - "Lebedele", "Cenusareasa"
• Ion Creanga - "Amintiri din copilarie", " Povestea lui Harap Alb", "Fata babei si
fata mosneagului", "Capra cu trei iezi"
• Ion Luca Caragiale - "Vizita", "Dl.Goe", "Un pedagog de scoala noua"

1
• Petre Dulfu - "Ispravile lui Pacala"
• Mihai Eminescu - "Fat Frumos din lacrima"
• Emil Garleanu - "Caprioara"
• Calin Gruia - "Condeiele lui Voda", "Povestea Florii Soarelui", "Ciubotelele
ogarului"
• Fratii Grimm - "Cenusareasa", "Alba-ca-Zapada"
• Petre Ispirescu - "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", "Sarea in
bucate"
• Charles Perrault - "Scufita Rosie"
• Ion Slavici - "Florita din codru"
• Mihail Sadoveanu - "Dumbrava minunata"
• Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul"

Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”
Eseu tema - anotimpurile
MODEL DE ARGUMENTARI

2
3
4
5
 I. NOȚIUNI GENERALE
• Conceptul de literatura pentru copii.
• Sfera literaturii pentru copii.
• Genuri si specii literare accesibile copiilor de varsta prescolara.
• Valoarea instructiv-educativa a literaturii pentru copii.
• Accesibilizarea operelor.

BASMUL

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere

medie care prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si
pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la
modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a
supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in
basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
6
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA

– definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele
sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator
martor sau participant direct la intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe
intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o
perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca
interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire
observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor
fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de
obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza
pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia
povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea
7
formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire
povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera
prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se
aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc).
Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este,
de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai
putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita)
sau celor analitice privind universul launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre
schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in
engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura
universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va
delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt
incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune.
(„Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt:
Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza

intre schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa,
cu un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje.

8
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor
narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu
se implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert
si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar
descrierile sunt minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor
personaje, ale caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii
evenimentelor este precizat, ceea ce confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor
decat actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in
desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu
minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate
succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea
(denumirea fr. nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor
abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna,
nuvela are o constructie epica riguroasa.

NUVELA Comparativ cu alte specii epice in proza:

-    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:

9
Nuvela    
- tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii  
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii    

 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la
persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari
senzationale  sau    insolite), dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii

Tipuri de nuvela:
-   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
-   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje
istorice;
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete,
lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica (in literatura romana nuvela istorica a
aparut in perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea
autorului;

10
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul
actiunii fiind precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate
de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar
elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea
autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati,
comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta
naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai
cunoscute  nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

FABULA

Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in care sunt

criticate trasaturi negative de caracter si defecte omenesti puse pe seama umor
animale, urmarind indreptarea comportamentului uman.
In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Kralov.
Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre:
1. Grigore Alexandrescu
2. Alecu Donici
3. George Toparceanu
4. Tudor Arghezi
5. Aurel Barang

11
 Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris
fabule valoroase cum ar fi: „Boul si vitelul”, „Cainele si catelul”, „Lupul
moralist”, „Toporul si padurea”.

Trasaturi ale fabulei

- este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
- textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
- actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un
singur aspect din viata personajelor
- cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia
autorului fiind de a da un caracter de generalitate faptelor prezente
- universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei
animale) pe baza unei succesiune de personificari care se numeste alegorie
Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte
cu o imagine concreta pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se
realizeaza printr-o succesiune de epitete, personificari, metafore, comparatii.
- in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea,
aroganta, prostia, credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea
rapida prin mijloace necinstite, depasirea conditiei materiale pe cai josnice),
fatarnicia / ipocrizia.
- numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea
fiind alese in stransa legatura cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele –
omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean,

12
catelul – omul naiv

- personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind

evident chiar din titlu
- modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog,
monologul adresat si descrierile (foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte
informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor
- atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita,
ironica, sarcastica la adresa celor aflate pe o treapta sociala superioara si
compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in inferioritate
- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un
ton glumet, amuzant, o critica virulenta la adresa societatii omenesti.

ROMANUL
Definitie:
Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa
ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror
personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de
trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

-Apar indicii de timp si spatiu. Intamplarile romanului se petrec in interval mare de

timp si in mai multe locuri.Fiindca este o creatie epica are un subiect structurat pe
momentele subiectului.
-In roman apar conflicte puternice: principale si secundare; exterioare si interioare.
-romanul are o structura narativa ampla;
-permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
-combina nuclee narative distincte;

13
-foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic;
-prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi;
-cunoaste o mare varietate de forme.

SNOAVA
Definitie:
Snoava este definită drept “specie a literaturii populare, cu multiple şi
străvechi infiltraţii în cea cultă, constând într-o scurtă naraţiune cu intenţii
umoristico-satirice, în care elementele realiste (şi, uneori, naturaliste) sunt împinse
câteodată până la limita verosimilului, fără însă a se trece decât rareori în fantastic”
(Apud dicţionar de termeni literari”, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti 1976, p.
407).
Cuvântul “snoavă” provine din vechea sloavă “izu nova”= “din nou”. În sens larg,
snoava este numită “poveste glumeaţă”, “poveste cu măscărici, cu minciuni,
bazaconii, parascovenii, taclale” (“Snoava populară românească”, ediţie critică
de Sabina – Cornelia Stoenescu, Prefaţă de Mihai – Al. Cancovici, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1984, p. VI.)
Folcloriştii şi istoricii literari remarcă dimensiunea ei redusă în comparaţie cu
basmul, apoi faptul că ea demască aspecte negative din societate, defecte umane,
vicii sociale, ţintind efecte moralizatoare în sensul îndreptării răului prin
afirmarea principiilor eticii populare. Prin caracterul lor satiric şi moralizator,
snoavele se referă nu la oameni ca persoane, ci la caracterul acestora, la
slăbiciuni şi defecte, încât din conţinutul lor, se poate constitui un “manual de
morală populară”, în care leneşii, proştii, mincinoşii, beţivii, lacomii, hrăpăreţii,
linguşitorii ş.a. sunt biciuiţi cu armele răului şi ridicolului. Umorul ia forme
variate: de la râsul sănătos şi inofensiv, în cascade, până la cel sarcastic” (A. D.
14
De Rougement, Partea diavolului, traducere de Mircea Ivănescu, Fundaţia
Anastasia, 1994, p. 127).
Aşadar funcţionalitatea snoavei constă în restabilirea unor norme ale eticii
populare încălcate de comportamente reprobabile.
În vecinătatea snoavei s-a născut gluma, considerată de unii o subspecie a snoavei.
Gluma este o naraţiune scurtă şi concentrată, încheiată cu o poantă, ce evidenţiază
iscusinţa şi inteligenţa creatorului ei. În timp ce snoava aparţine, prin origine şi
conţinut, mediului rural, gluma are o origine livrescă şi este specifică mediului
citadin. Ea s-a născut datorită vieţii moderne ahtiată după povestiri acurte, cu
poante vesele, care solicită ascultătorilor o atenţie de scurtă durată.
Anecdota este tot o povestire veselă şi cu un final moralizator, cu un pronunţat
caracter pitoresc, dezvoltată în jurul unui personaj cunoscut.
În cele mai multe cazuri, anecdotă povesteşte farsa pusă pe seama unui personaj
istoric, pentru ai dezvălui caracterul sau poziţia faţă de un eveniment trăit.
Referindu-se la personalităţi cu renume, anecdota se aseamănă cu legenda istorică.
Ambele pun pe seama oamenilor mari ceva în legătură cu conduita şi capriciile
acestora. Aceleaşi resurse spirituale şi aceleaşi medii sociale au dat naştere
poreclei, care înveseleşte mintea şi satirizează caracterul.
Porecla se compune dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte prin care este stigmatizat
năravul ori defectul cuiva.
Spre deosebire de celelalte specii amintite, snoava clasică are un statut literar
distinct, prin vitalitatea exprimată şi prin aria largă de răspândire. De obicei,
povestitorul de snoave este un temperament vesel, dotat cu spirit critic, inventiv şi
cu putere de sinteză. Există mai multe tipuri de povestitori de snoave:
a) povestitori de snoave tradiţionale;
b) povestitori de bancuri şi anecdote;
c) povestitori de snoave licenţioase sau de glume “fără perdea”.
15
În toate epocile snoava a fost un produs folcloric al râsului. Ea era prezentă în
cupletele satirice rostite la petrecerile “saturnale” ale Antichităţii romane, în
povestirile licenţioase ale Evului Mediu, până la snoavele cu caracter satiric puse
pe seama unor eroi populari precum Nastratin Hogea (la turci), Ivan Turbincă (la
ruşi), Till Eulenspiegel (la germani) şi Păcală (la români). Pe de altă parte, snoava
a apărut şi din motivul că, în anumite epoci, nu se putea spune adevărul.
Din perspectivă cronologică, snoavele au fost introduse din colecţiile de basme ale
folcloriştilor începând cu epoca romantică.
Prima colecţie este cea a fraţilor Grimm din 1812, iar în cultura română prima
colecţie care include snoave aparţine fraţilor germani Arthur şi Albert Scholtt, din
1845. Au urmat colecţiile lui Petre Ispirescu, I. C. Fundescu, Theodor Speranţia
ş.a. Precum alte creaţii populare, snoavele au constituit un preţios izvor de
inspiraţie pentru scriitorii noştri din diferite epoci: I. Budai Deleanu, Anton Pann,
Ion Creangă, I.L. Caragiale ş.a.
Pe de altă parte unii scriitori au prelucrat snoava populară, transpunând-o în
versuri, cum a procedat Petre Dulfu cu “Isprăvile lui Păcală”.
După personajul principal din ele, snoavele au fost clasificate de către cercetătorii
străini în patru mari grupe:
· snoave despre proşti;
· snoave despre căsătoriţi;
· snoave care au ca personaj central femeia;
· snoave care au ca personaj central bărbatul.
Cercetătorii români au întocmit o tipologie pe temeiul familiilor de subiecte şi
ţinând seama de personajele snoavei şi de relaţiilor lor sociale.
După aceste criterii, au fost întocmite mai multe grupe:
· snoave axate pe relaţii sociale;
· snoave care reflectă relaţii de familie;
16
· snoave despre defecte fiziologice;
· snoave despre armată, preoţime ş.a.
Cele mai cunoscute şi citite sunt snoavele româneşti care îl au drept personaj
principal pe Păcală, vestit prin isteţimea şi aventurile sale comice.

SCHIȚA
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se
relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se
desfasoara intr un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
It. schizzare – a creiona fugitiv;
Forma cea mai concretă de naraţiune în proză, având un număr redus de personaje,
instantaneu epic pe un singur episod din viaţa personajelor.
Acţiune lineară, un singur fir epic. Riguros dirijat spre deznodământ; selectează
veridicul, semnificativul şi tipologicul; stil concis.

Caracteristici:

— apartine genului epic: autorul isi exprima indirect sentimentele si gandurile, prin
actiune si personaje;

— naratorul da impresia de neimplicare in faptele relatate, dar trairile lui sufletesti

sunt incorporate in personajele create;

— povestitorul este adesea obiectiv sau fals obiectiv, caci devine „eroul” cel mai
reliefat, participand, uneori, chiar la actiune;

— surprinde scene din viata contemporana scriitorului, fapte veridice sau

plauzibile, incat relatarea devine seaca, apeland la un limbaj comun, fara prelucrari
literare;

17
— naratiunea este predominanta (faptele sunt relatate in ordine, in succesiune)
chiar dinamica, dand impresia de miscare, datorita agitatiei personajelor;

— prezenta dialogului alaturi de naratiune este o alta caracteristica, iar dialogul

poate deveni dominant uneori, apropiind schita de sceneta;

— descrierile sunt sumare, dar simbolice, deci nu apar detalii, iar adjectivele si
adverbele sunt putine;

— actiunea este simpla, lineara, desfasurata pe un plan, in fata ochilor cititorului si

scurta, dar caracteristica pentru un individ sau pentru colectivitate, in general;

— datorita dimensiunilor reduse, ea incepe cu trecerea la obiect, incat expozitiunea

este scurta, intriga este simpla si evolueaza rapid spre deznodamant, care este,
adesea, neasteptat, hazliu sau absent, lasat la aprecierea cititorului;

— are rolul de a contura un personaj, nu de a prezenta o fresca sociala, precum

romanul;

— personajele sunt putine, schitate, construite dupa modelul oamenilor simpli,

surprinsi in situatii obisnuite;

— prefera personajele tipice si energice, fara idealuri inalte;

— accentul se pune pe portretul moral, cel fizic fiind doar conturat si chiar
neglijat;

— portretul realizat este succint (cateva elemente), cel adevarat se infiripa din
actiunile si limbajul personajului;

18
— dintre toate trasaturile personajului, una singura este dominanta, fiind
„cercetata” din mai multe unghiuri;

— personajele sunt surprinse intr-un singur moment din existenta, dar edificator
pentru cititor, care ii poate astfel deduce felul de viata;

— timpul de desfasurare a actiunii este scurt (pana la o zi) si precizat;

— spatiul este unul singur, si restrans (o locuinta, o camera, un compartiment de

tren, o gara, un camp etc.) dar precizat adesea;

— stilul este sobru, voit obiectiv;

— ideile sunt foarte concentrate (trasaturile de stil definitorii pentru schita sunt
concizia si laconismul) si general-umane;

— titlul este scurt, dar semnificativ;

— prezenta, uneori, a verbelor la prezentul indicativului sugereaza simultaneitatea

faptelor, iar aparitia persoanei I singular il transforma pe narator in personaj;

— apar propozitii si fraze scurte, eliptice de predicat, predominand propozitiile

principale;

— schita este cea mai restransa ca dimensiuni dintre formele prozei scurte.

I.L. Caragiale a creat si momentul, ca sinonim al schitei, asa cum arata si titlul
celui mai cunoscut volum al sau, „Momente si schite”; DEX defineste momentul
ca fiind „un episod al unei scrieri literare”, devenit, prin extensie, „o specie a
genului epic in care este surprins un instantaneu semnificativ din viata cotidiana.

19
Legenda
Legenda este o naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele unor
fenomene sau care evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice sau
istorice. Ea contine viziuni populare, naive, asupra lumii siinsista asupra aspectelor
tragice ale conditiei umane.

Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale, actiunea spiritelor naturii
sunt subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice,
descrierea unor sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru
legendele religioase. Cele istorice contin adevaruri bazate pe amanunte reale sau
fictive despre evenimente si oameni consemnate in documente.

Prezente mai ales în proză, legendele, ca şi basmele ocupă un loc important în seria
preferinţelor literare ale copiilor, datorită elementelor fantastice şi miraculoase,
explicaţiilor inedite care pornesc de la un fond real al unei întâmplări istorice sau
de la obârşia unor nume geografice, a unor animale, păsări etc.

Originea legendelor culte o constituie legendele populare. Chiar dacă tratează

subiecte asemănătoare, se deosebesc între e le prin faptul că legendele culte
folosesc mijloace artistice evoluate, într-un stil şi o limbă care ţin de originalitatea
fiecărui scriitor.

Creaţii literar-artistice, aflate, după părerea unor specialişti, la interferenţa între

basm şi mit, legendele conţin elemente care le apropie, dar le şi depărtează în
acelaşi timp de basm şi de mit. Dacă legendele au caracter profan, se referă la
evenimente actuale, au o formă variabilă care poate fi modificată atât în naraţiune
cât şi în mesaj, au ca protagonişti, în general, oameni obişnuiţi, iar accentul cade pe
ceea ce explică, mitul are caracter sacru, se referă la trecutul foarte îndepărtat, are
ca protagonişti zeii şi accentul cade pe cum se comunică.

20
Ceea ce apropie legendele de basme ar putea fi tematica variată, relevantă în lupta
dintre bine - rău adevăr - minciună, dreptate – nedreptate etc., prezenţa aceloraşi
motive, ca şi folosirea aceloraşi modalităţi de compoziţie şi stil: personificarea şi
hiperbola, pe fondul antitezei, care merg până la fantastic, devenind modalităţi
estetice generale pentru realizarea speciei şi pentru nuanţarea trăsăturilor umane
ale personajelor.

Legendele dezvoltă o problematică majoră: elemente de viaţă socialeconomică

privite din perspectiva nivelului de civilizaţie a omului într-o etapă sau alta a
istoriei, forme ale culturii, credinţe, virtuţi general-umane (dragostea pentru
pământul străbun, eroismul, lupta împotriva forţelor răului, dragostea, prietenia,
înţelegerea între oameni etc.).

După conţinutul şi adevărul exprimat, legendele au fost grupate în trei categorii:

etiologice, istorice şi geogrcifice.

Povestea

Poveştile au atât valoare formativa, cat si etica, contribuind la formarea conştiinţei

morale; copiii descoperă trăsături de caracter, îşi aleg modele de viaţa, cunosc
întruchipări si manifestări ale binelui si ale răului ( de exemplu, in Punguţa cu doi
bani, Capra cu trei iezi si Ursul păcălit de vulpe de Ion Creanga, Povesti de Hans
Christian Andersen s.a.)

Valoare formativă a povestilor constă în faptul că ele stimulează procesele

cognitive şi afective ale copiilor, contribuind la formarea trăsăturilor de voinţă şi
caracter.. Citindu-le copiilor povesti îşi formează reprezentări şi noţiuni despre
dreptate, cinste, curaj, vitejie, perseverenţă, hărnicie. Desfăşurarea evenimentelor
dintr-o poveste le dezvoltă atenţia şi memoria, imaginaţia şi spiritul de observaţie.
În poveste, ca şi în joc copilul îşi satisface nevoia de acţiune. De multe ori în lumea
21
din povesti copilul caută şi găseşte un mediu compensatoriu, în care evenimentele
şi personajele îi fac să fie fericit.

Caracteristici

- răspunde necesității copiilor de a ști , de a cunoaște, de a înțelege cum se

îndeplinesc năzuințele spre bine și frumos

- modalitate de cunoaștere și valorificare a potențialului creativ al copiilor

- evidențierea consecințelor ascutării/neascultării, cinstei/necinstei, adevărului/

minciunii

POVESTEA contribuie la:

- îmbogățirea vocabularului;

- corectarea greșelilor de pronunție;

- dezvoltarea imaginației;

- exprimarea trăirilor și sentimentelor copiilor.

Valoarea instructiv- educativă a poveștilor

- influențează personalitatea;

- cultivă sentimentul de dragoste pentru natură;

- dezvoltă creativitatea și îmbogățesc imaginația;

- dezvoltarea vocabularului; activizarea fondului lexical; deprinderea de a vorbi

logic, în structuri gramaticale corecte;

- îmbogățesc viața afectivă;

22
- furnizează un model de citire pt. copii.

Pastelul

II. GENUL LIRIC

II.1 - Lirica populara
• Proverbe, zicatori, ghicitori
• Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)

1.a Proverbe, zicatori, ghicitori

Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din proverbe si ghicitori. Ele
constau in mesaje de dimensiuni reduse, cu o informatie morala concentrata.
Proverbul (numit si „paremie”, „pilda”, „vorba aluia”, „vorbe din
batrani”) are o expresie impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate si
intelepciune. Mici opere literare incadrate in orizontul vietii umane, ele descopera
defectele morale ale omului: minciuna, prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi
metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice. In orice
forma, fie de enunt propriu-zis, fie metafora expresiva, proverbul ofera o lectie de
intelepciune aplicata la contexte particulare. Ele reflecta lumea, lucrurile concrete
sau particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai larga, o insusire sau un
raport necesar intre obiectele lumii.
Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata”, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face”,
„Cum iti asterni asa dormi”, „Treci raul pana nu vine unda”, „Laptele, pana nu-l
bati, smantana nu faci” s.a.

1.b Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)  

23
 Folclorul copiilor  reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si
constituie un gen literar de sine statator.
 Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l
cunoasca. Creatiile din folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile,
supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au multiple functii: psihica, educativ-
formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si lirice si nu
au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare:
- au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul;
-au caracter oral fiind transmise pe cale orala;
-au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit
intimplator la imbogatirea lor pana la forma actuala;
-au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si
utilizeaza limbaj si expresii caracteristice graiului popular – si caracter sincretic,
adica implica simultan diferite forme de arta: muzica, poezie, jocul mimic, dans.
Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile
sugubete , tot felul de poezii naive, jocuri hazlii
In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata
sociala si de familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o
lume imaginara, specifica copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de
copii.

II.2 - Lirica culta

• Vasile Alecsandri - "Pentru tine, Primavara", "Miezul iernei"
• Tudor Arghezi - "Testament", "Zdreanta", "Talharul pedepsit"

24
• George Cosbuc - "Iarna pe ulita", "La oglinda"
• Mihai Eminescu - "Revedere", "Dorinta"
• Elena Farago - "Gandacelul", "Catelusul schiop"
• Octavian Goga - "Noi", "Dascalita"
• Nichita Stanescu - "Cantec"
• George Toparceanu - Rapsodii de toamna", "Balada unui greier mic"

II. GENUL LIRIC

Pastelul

Vasile Alecsandri - "Pasteluri"

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”. Incepand cu acest

an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui ciclu, sapte
suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton,
(iernatice, primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura
Mircestilor) iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel
chinez, la Baraganul.
In literatura Alecsandri este considerat cel mai de seama poet al naturii,
el introducand prin ciclul “Pasteluri” o noua specie literara –pastelul- specie a
genului liric in care sunt infatisate aspecte din natura prin intermediul carora
poetul isi exprima propriile sentimente.
In acea vreme termenul de “pastel” nu avea, insa, sensul de astazi – “poezie cu
continut liric in care se zugraveste un tablou din natura” – DEX.
Alecsandri si-a construit pastelurile in acordul curgerii anotimpurilor si al muncii
oamenilor, asociind imaginilor picturale si o prezenta umana menita sa le
insufleteasca.
25
In “Pasteluri” Alecsandri:
-canta anotimpurile “Iarna”, Vestitorii primaverii”, “Sfarsit de toamna”,;
-descrie fenomenele naturii: “Gerul”, “Viscolul”, “Tunetul”
-prezinta muncile campului – “Plugurile”, “Semanatorii”, “Secerisul”;
-zugraveste aspect ale naturii de la Mircesti: “Lunca din Mircesti”, “Malul
Siretului”
-descrie locuri exotice “Mandarinul”, “Pastel chinezesc”
Privite in ansamblu “Pastelurile” reprezinta o poezie a echilibrului compozitional
si a claritatii, o opera de maturitate a autorului.
Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al
vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca
zeitate a vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului
feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mircesti si
Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si
simboluri cu semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in
marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui Vasile
Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX. Ele
inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc
aflat intr-o raspantie a climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a
regiunilor boreale, ele descriu universul cu armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta,
imprumutata din Antichitatea greco-latina.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un
autor inspirat, starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse,
deliberat meditative si nostalgice, incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui
descriptive.

26
 Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este
o arta poetica a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand
celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita inspiratiei, ideal feminin intruchipat de
Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea simbolurilor lumii in
simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile –
univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14
silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice
inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i
vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii
poetul astepta in biroul sau vizita unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza
la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce „curge printre flori”.
Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din
camin renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale
inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de
calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste himerele
unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se
transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza
contrariile si exerseaza o retorica picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat
incantarea si groaza in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al
inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au
consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a carui frumusete
inghetata si incremenita o admira insa.

Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii

Siretului.Spatiul in care majoritatea peziilor il prezinta este mosia de la Mircesti
ale carei repere sunt conacul, malul Siretului, lunca din Mircesti.
27
Imaginile zugravite de pasteluri sunt vizuale si motorii – epitete ornante “salcia
pletoasa, viespe sprinteioara”- si dau plasticitate tablourilor.
Un loc bine definit in rotatia anotimpurilor il are omul, aflat in permanenta
comunicare cu natura si infatisat in ipostazele primordiale ale munci pamantului.
Alecsandri aduce in fiecare pastel un elogiu existentei rustice, infatisand taranul
intr-o stare de fericire deplina.
Cu toate ca Alecsandri descrie toate anotimpurile anului, el se limiteaza la terestru,
lipsindu-I fiorul cosmic din poezia eminesciana.
Cele mai multe dintre pasteluri sunt alcatuite din doua parti: - un tablou static (in
prima parte) si aparitia elementului insufletit (in final).
Malul Siretului descrie un colt din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului
transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste sentimentul
nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere
a timpului, singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in
lume ca parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu epitete ornante,
dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu
sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii care
dau peisajului descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme
se ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificari (raul se-
nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si
cu antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si
trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul unei capodopere.
Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in
apele raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul
apei.
Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui
de a se contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul
28
naturii care pulseaza de viata in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului
actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu solzi de aur
stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza luminii care
invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a.

Vasile Alecsandri - "Miezul iernei"

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelurilor inchinate
anotimpului alb, fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri
literare ''. In intreaga poezie, Vasile Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de
iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul
descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor
impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri
creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile
sentimente produse de maretia naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind
exclamatia de la inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar,
cumplit '' al miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci
inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind
inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par inghetate,
cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor
''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub
forma unui '' templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine
'' sprijinita de '' inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub
vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind
frumusetea rece si neclintita a peisajului.
29
 In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania
incantare in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic !
'', ca apoi sa revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu :
miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii -
adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este
reliefata in prima parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara
glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga
dupa prada-i spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine
motorie, insa miscarea nu rupe armonia, granduarea si misterul peisajului.
Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandri evoca salbaticia iernii '' cu un simt
colosal al imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou,
descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind elementele care apartin
ambelor planurii: pe deoparte padurile cu stejarii, gerul, zapada, campiile
stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte
stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie
nemarginita ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative,
exclamative si interogative, asezate pe primul loc in structura strofelor
apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou
maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.
Planurile real si fantastic se impletesc in secventa finala a poeziei prin aparitia unui
lup asemuit unei fantasme: „Dar ce vad? In raza lunii o fantasma se arata/ E un lup
ce se arunca dupa prada-i spaimantata”
Fantasma este o aparitie frecventa in lirica lui Alecsandri fiind o aparitie
misterioasa ce se clarifica ulterior.
30
Spectacolul naturii este asemuit unui templu.
Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil, ce creeaza un tablou
surprinzator prin maretie, dar si terifiant totodata prin prezenta gerului care
ingheata totul, alungand orice urma de viata:
- epitete simple sau duble scot in evidenta caracteristicile tabloului [ '' stele
argintii '', '' vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ],
- Enumeratiile reprezinta figuri de stil centrale pe care se bazeaza structura
pastelului, in descrierea elementelor componente ale acestui templu urias,
fantastic: 'Muntii sunt a lui altare, codrii organe sonoare'; 'Totul e in
neclintire, fara viata, fara glas' etc.
- Comparatiile accentueaza trasaturi uimitoare ale peisajului [ ''ard ca vecinice
faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ],
- Repetitiile subliniaza incremenirea si lipsa vietii din acest tablou: 'fara viata,
- fara glas. / Nici un zbor , nici un pas'.
- Metaforele dau mai multa expresivitate versului, conturand imaginea acestui
templu al naturii in care fiecare element dobandeste un anume rol: ['' far
tainic de lumina '' ],
- Personificarile subliniaza insusiri umane atribuite naturii [ '' luna isi aprinde
farul tainic '' ], 'o fantasma se arata'.
- Antiteza subliniaza contrastul dintre imagini: 'Fumuri albe se ridica / Si pe
- ele se asaza”; 'Totul e in neclintire' 'E un lup ce se alunga '.
Poezia se constituie intr-o imagine arhitecturala de o maretie solemna, cu sugestii
de lumina prin epitetele- scanteios, senina, argintii, sugestii de sunet, de mister –
farul tainic etc. Aceste epitete ornante au rolul de a spori maretia cadrului hibernal
ce evidentiaza natura intr-un moment de maxima exultare.

31
 Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ ''
codrii organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final,
toate imbinandu-se armomios.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive '' codrii
organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' sau de miscare, in final, toate
imbinandu-se armomios.
Ca elemente de prozodie detaliem ca poezia este alcatuita din 4 catrene. Versurile
ample, cu o masura de 15 silabe, aduc o muzicalitate de profunda vibratie, in care
rima imperecheata si ritmul trohaic au un rol important. Muzicalitatea versurilor
creeaza o orchestratie a naturii care subliniaza sugestiv.
Prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive,
poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri zugravit cu mare
maiestrie de Vasile Alecsandri.
Poezia este unul dintre cele mai valoroase pasteluri ale «bardului de la Mircesti».
Poetul descrie tabloul plin de maretie al unei nopti de iarna, in care se simte
coplesit de perfectiunea si grandoarea naturii, incremenita de un ger naprasnic.

Testament de Tudor Arghezi

Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi

creeaza o opera originala, care a influentat literature vremii. Plecand de la
aspectele traditionale, ofera alternative poetice(idei, atitudini, modalitati
lirice)modern. Personalitate creatoare controversata, Arghezi realizeaza o opera
apreciata superlativ sau dimpotriva, revendicata de clasici si moderni deopotriva.
Opera sa impresioneaza prin varietate si inovatie.

Testament, de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne
ale literaturii romane din perioada interbelica si a fost asezata in fruntea

32
primului volum arghezian, Cuvinte potrivite-1927, avand rol de program
(manifest) literar, realizat insa cu mijloace poetice.

Este o arta poetica deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre
arta literara, despre menirea literaturii, despre rolul artistului in societate.

Este de asemenea o arta poetica moderna deoarece in cadru ei apare o tripla

problematica, specifica literaturii modern: transfigurarea socialului in esthetic,
estetica uratului, raportul dintre inspiratie si tehnica poetica.

Se poate vorbi despre o permanenta a preocuparii argheziene de a-si formula

crezul poetic, Testament fiind prima dintre artele poetice publicate –Flori de
mucigai, Epigraf, Frunze pierdute etc.

Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug lasat mostenire

unui fiu spiritual.

Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual
caruia ii este lasata drept unica mostenire “cartea”-metonimie care desemneaza
opera literara.

Titlul poeziei are o dubla acceptiune: una denotative-actul juridic intocmit de o

persoana in care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-I fi indeplinite dupa
moarte si una conotativa ce face referire la cele doua parti ale Bibliei, Vechiul si
Noul Testament in care sunt concentrate invataturile prorocilor si apostolilor
pentru omenire.

Astfel creatia argheziana devine o mostenire spiritual adresata urmasilor-cititori

sau viitorilor truditori ai condeiului.

33
 Discursul liric este structurat in sase strofe cu numar inegal de versuri,
incalcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.

Incipitul poeziei este conceput ca o adresare directa a eului lyric catre un fiu
spiritual si contine idea mostenirii spiritual “Nu-ti las drept bunuri dupa moarte/
Decat un nume adunat pe-o carte”

Poetul se infatisaza ca o veriga in lantul generatiilor carora , incepand cu fiul

evocat, le transmite mostenire opera sa literara.

In cea de-a doua strofa “cartea” este numita “hristovul vostru cel dintai”, cartea
de capatai a urmasilor, un document fundamental al marturisirii existentei si trudei
stramosilor.

Ideea central in cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume
obiectuala, poetul fiind un nascocitor ce transforma “graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite in cuvinte potrivite”.

In strofa a patra poetul transforma trecutul intr0un indreptar moral pentru

urmasi “Am luat cenusa mortilor din vatra / Si am facut-o Dumnezeu de piatra”

Cea de-a cincea strofa reda transfigurarea socialului in esthetic prin faptul ca
durerea, revolta sociala sunt concentrate in poezie, simbolizata prin vioara
“Durerea noastra surda si amara/ O gramadii pe-o singura vioara”

Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza, arta contemplative, pierde in favoarea

mestesugului poetic.

Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului, pe care o preia de

la scriitorul francez Charles Baudelaire din volumul “Les fleures du mal”-
florile raului.

34
 Conditia poetului in lume este redata in versul “Robul a scris-o / Domnul o
citeste”, artistul devenind un “rob”, un truditor al condeiului ce este aflat in slujba
“Domnului”- cititorul.

La nivel lexico-semantic observam in poezie utilizarea unor cuvinte nepoetice,

ce dobandesc valente estetice potrivit esteticii uratului “bube”, “mucegaiuri”,
“noroaie”

Ineditul limbajului arghezian provenind din suprapunerea diferitelor straturi

lexicale arhaisme –hristov, regionalism-gramadii, cuvinte populare-rapi, pe branci,
uite, termeni religiosi-cu credinta, icoane, Dumnezeu.

Versul “Facui din zdrente muguri si coronae” exprima idea transfigurarii estetice
a realitatii degradante.

Materialitatea imaginilor artistice conferind forte de sugestie a ideii poetice se

realizeaza la nivel stilistic unde intalnim:

-epitete rare “seara razvratita”, “Dumnezeu de piatra”

-oximoron –“Veninul strans l-am preschimbat in miere/ Lasand intreaga dulcea

lui putere”

-enumeratia –“bube, mucegaiuri si noroi”

Concluzii

Opera literara Testament este o poezie ce se incadreaza in curentul literar

modernism, creatia sa artistica fiind atat produsul inspiratiei divine cat si al tehnicii
poetice.

Un alt argument in favoarea modernitatii poeziei este reprezentat de faptul ca

Arghezi introduce in literature romana prin Testament, estetica uratului.
35
 Incalcarea regulilor prozodice prin vers liber cu metrica si ritm variabil sunt de
asemenea argument ce atesta modernismul.

Poezia este o arta poetica de sinteza pentru orientarile poeziei interbelice, cu

elemente traditionaliste si moderniste.

Zdreanţă de Tudor Arghezi

Literatura pentru copii este un taram de basm la poarta caruia nu ar trebui

niciodata sa încetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai
limbii romane. Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin
porii fiecarei pagini zugravite de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur” a
puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor.

Evocarea copilariei ramane o tema ce se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce

abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si
raspunsuri sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se
lasa purtat pe aripile trecutului.

Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literatura pentru copii are
intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente
devenind un adevarat instrument pedagogic.

Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieri pe

destinate copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre
universal marunt si fascinand, oferind literaturii pentru copii poezii, schite si
povestiri impresionante prin delicatetea, gingasia si frumusetea lumii evocate.

Printre poetii romani ce au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii
amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago.

36
Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o
opera originala, care a influentat literatura vremii.

Poezia “Zdreanta” a aparut in volumul “Prisaca” in anul 1948, volum destinat

poemelor pentru copii si incadrat in tema mentionata.

Pentru faptul ca a infatisat cu admiratie si nedisimulata uimire miracolul alcatuirii

universului marunt, Arghezi a fost numit “poetul boabei si-al faramei”.

Micile vietuitoare sunt private de autor simbolic si cu sensibilitate, poate de aceea

poezia “Zdreanta” reprezinta una dintre cele mai frumoase si indragite poezii
destinate copiilor.

Poezia este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un

catel pentru a satiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula.

Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua -

morala.

Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil.

TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.

CONTINUTUL

Inceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia

copilului si a-l implica sufleteste

L-ati vãzut cumva pe Zdreanta,

Cel cu ochii de faianta?

Urmeaza descrierea catelului: frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de
faianta. Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii:
37
E un câine zdrenturos

De flocos, dar e frumos.

Parca-i strans din petice,

Ca sã-l tot impiedice,

Ferfenitele-i atarna

Si pe ochi, pe nara carna,

Si se-ncurca si descurca,

Parca-i scos din calti pe furca.

Are insa o ureche

De pungas fãrã pareche.

Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou din cotetul
gainilor, sta la panda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l
mananca.

Da tarcoale la cotet,

Ciufulit si-asa laiet,

Asteptand un ceas si doua

O gaina sã se oua,

Care canta cotcodace,

Proaspat oul când si-l face.

De când e-n gospodarie

38
Multe a-nvatat si stie,

Si, pe branci, taras, grabis,

Se strecoara pe furis.

Pune laba, ia cu botul

Si-nghite oul cu totul.

Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei
gospodina a pus in cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l
manance s-a fript.

"Unde-i oul? a-ntrebat

Gospodina. - "L-a mancat!"

"Stai nitel, ca te dezvat

Fara matura si bat.

Te invata mama minte."

Si i-a dat un ou fierbinte.

Dar decum I-a imbucat,

Zdreanta l-a si lepadat

Si-a-njurat cu un latrat.

Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l
pedepsi te smercherul catei a dat roade.

Când se uita la gaina,

39
Cu culcusul lui, vecina,

Zice Zdreanta-n gandul lui

"S-a fãcut a dracului!"

Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se

pedepseste.

COMPOZITIE

Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice

 epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos,

carna, ciufulit, laiet,

 comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã
pareche”

 aliteratii: “ pe branci, taras, grabis,”

 personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand

 dialogul

 interogatia retorica

Versificatia asigura muzicalitate.

 Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata

 Rima: imperecheata

-Masura: 7- 8 silabe

40
Talharul pedepsit de Tudor Arghezi

Literatura pentru copii este un taram de basm la poarta caruia nu ar trebui

niciodata sa încetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai
limbii romane. Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin
porii fiecarei pagini zugravite de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur” a
puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor.

Evocarea copilariei ramane o tema ce se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce

abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si
raspunsuri sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se
lasa purtat pe aripile trecutului.

Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literatura pentru copii are
intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente
devenind un adevarat instrument pedagogic.

Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe

destinate copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre
universal marunt si fascinand, oferind literaturii pentru copii poezii, schite si
povestiri impresionante prin delicatetea , gingasia si frumusetea lumii evocate.

Printre poetii roman ice au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii
amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago.

Talharul pedepsit este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care

autorul, personifica unul dintre animalele din universul inconjurator al copiilor (un
soricel) si satirizează deprinderea lui de a fura, cu scopul de a preveni manifestarea
unui astfel de prost obicei. Prin urmare are caracteristicile fabulei ca specie
literara.

41
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua -
morala.

Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil.

TITLUL este o metafora care sugereaza deznodamantul intamplarii descriese in

poezie.

CONTINUTUL

Inceputul poeziei fixeaxa locul si timul actiunii: “ Intr-o zi, prin asfintit, “

Poezia descrie in continuare isprava micului animalut: facandu-si socoteala ca este

mai mare si prin urmare mai puternic decat o albina, soricelul a intrat intr-un stup
sa fure miere.

Soaricele a-ndraznit

Sa se creada in putere

A prada stupul de miere.

El intrase pe furis,

Strecurat pe urdinis,

Se gandea ca o albina -i

Slaba, mica si putina,

Pe cand el, hot si borfas,

Langa ea-i un urias.

42
In stup insa, a dat ochii cu familia albinei, care a tabarat pe el si drept pedeapsa l-a
imbracat tot in ceara

Nu stiuse ca nerodul

Va da ochii cu norodul

Si-si pusese-n cap minciuna

Ca da-n stup de cate una.

Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste
si unitatea familiei inseamna putere .

Nu ajunge, vream sa zic,

Sa fii mare cu cel mic,

Ca puterea se aduna

Din toti micii impreuna

COMPOZITIE

 epitete la constructia portretul fizic al albinei: Slaba, mica si putina,

 personificare: soarecele gandeste

 Versificatia asigura muzicalitate

 Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata

 Rima: imperecheata

 Masura: 7- 8 silabe

43
Balada unui greier mic de George Toparceanu

Literatura pentru copii este un taram de basm la poarta caruia nu ar trebui niciodata
sa în cetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii
romane. Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii
fiecarei pagini zugravite de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si
candorii, a tuturor posibilitatilor.

Evocarea copilariei ramane o tema ce se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce

abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si
raspunsuri sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se
lasa purtat pe aripile trecutului.

Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literatura pentru copii are
intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente
devenind un adevarat instrument pedagogic.

Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe

destinate copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre
universal marunt si fascinand, oferind literaturii pentru copii poezii, schite si
povestiri impresionante prin delicatetea, gingasia si frumusetea lumii evocate.

Printre poetii roman ice au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii
amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago.

Cunoscut ca poet al anotimpurilor, al lumii gingase a florilor si al micilor

vietuitoare, G. Toparceanu a infatisat in lirica sa acest univers de duiosie si umor,
el fiind un sentimentalsit care transforma “in glume lacrimile clare”.

44
O astfel de opera este si “Balada unui greier mic” publicata in 1923 in
saptamanalul “Lumea bazar” si fiind apoi inclusa in editia urmatoare a “Baladelor
vesele si triste”.

Poezia are o structura bine articulata, incepand cu sosirea toamnei si incheindu-se

cu monologul greierului.

Subiectul de fabula al poeziei este un context pentru exersarea amplelor resurse

umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de umoristi in literatura
universala.

Cele doua personaje, greierul si furnica sunt simbolice pentru dou aipostaze de
viata – primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, celalalt este
gospodarul strangator si cumpatat.

Tema poeziei este reprezentata de lumea micilor vietuitoare corelata la anumite

tipologii umane. Drama micului greiere prins, ca de obicei, nepregatit la venirea
anotimpului toamna “exprima o mare delicatete si duiosie” - Constantin Copraga.

Continut

Poetul surprinde in prima parte a poeziei, intr-un tablou mohorat de toamna cu

“dealuri zgribullite: si “tarini zdrentuite” se profileaza printr-o ampla personificare
chipul noului anotimp “toamna cea intunecata” portret detaliat de epitetul triplu
“lunga, slaba si zaluda”.

Sosirea toamnei produce neliniste si spaima in randul plantelor si micilor

vietuitoare surprinse de urgia vremii.

Prima strofǎ, un catren, realizeazǎ introducerea în cadru pentru versurile

urmǎtoare care sunt un prim-planul toamnei:

45
“Lungǎ, slabǎ şi zǎludǎ,

Botezând natura udǎ

C-un mǎnunchi de ciumǎfai “

Mişcarea pare a înceta, pentru ca imediat imaginea sǎ se focalizeze asupra

greierului:

“Din cǎsuţa lui de humǎ

A ieşit un greieruş

Negru, mic, muiat în tuş

Şi pe-aripi pudrat cu brumǎ.”

In acest spatiu cuprins de invalmasala, poetul contureaza cu duiosie si compatimire

portretul micutului greiere, folosind epitete “negru, mic, muiat in tus” “ pe aripi
pudrat cu bruma”, imagini vizuale grafice cat si diminutive “greieras”, “casuta”.

Monologul greierelui copleseste prin duiosie. El se adreseaza nemilostivului

anotimp ce l-a gasit cu camara goala, situatia sa fiind cu atat mai dramatica, cu cat
stie ca furnica nu-I va acorda nici un imprumut si il va face si de ras in lume.

Monologul incepe si se incheie cu imaginea auditiva creata prin onomatopeele

“cri-cri-cri”.

Scriitorul priveste cu ingaduinta si intelegere naivitatea si chiar neglijenta

proverbial a greierelui, specifica si oamenilor.

Unind umorul fin cu melancolia,poetul observă cu atenție priveliștile naturii cu

flora și fauna minusculă si atribuie greierasului sentimente omenești:

46
„Cri-cri-cri

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun

Că puteam și eu s-adun

O grăunță cât de mică

Ca să nu cer împrumut

La vecina mea furnică.

Fiindcă nu-mi dă niciodată

Și-apoi umple lumea toată

Că m-am dus și am cerut...”

Ultimele versuri rasună ca sunetul unei melodii triste, vestind parcă sfârșitul
greierașului, care nu mai poate rezista frigului si umezelii de toamnă.Acest final
înduioșător fiind pe buzele tuturor copiilor:

„Cri-cri-cri

Toamnă gri,

Tare-s mic și necăjit!”

Greierele devenind astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a

se adapostii si hrani in anotimpul rece.

47
Prin personificarea greierelui, prin atitudinea acestuia, G. Toparceanu prefigureaza
fabulelel de mai tarziu scrise intre 1930-1936, aceasta balada putand fi socotita
drept un exercitiu preliminar, ce isi are nota ei de originalitate evidenta.

Compozitie

Structura discursului poetic

Poezia este alcatuita din sase strofe avand o masura de 8 silabe si o rima
imperecheata.

Figurile de stil ornamenteaza intreaga poezie, iar dintre acestea amintim:

- epitete – “lunga, slaba si zaluda”, “toamna gri”-epitet chromatic

- personificare – “dealuri zgribulite”, “tarini zdrentuite” “glas sfarsit” “toamna cea

intunecata”, ,,ciulinii de pe vale se pitesc” “macesii o intampina”

-enumeratia – “peste dealuri, peste tarini”, “Ploi marunte, Frunze moarte, stropi de
tina, guturai”

Poeziile lui Topîrceanu au o valoare însemnată instructiv−educativă.

Le trezește copiilor preșcolari și școlari dorința de a observa mai atent natura,

precum și viața din natură astfel, contribuind la dezvoltarea spiritului de
observație.Copiii vor descifra și înțelege mesajul estetic și moral prin diferite
procedee,metode adecvate vârstei.

În concluzie, poezia lui Topirceanu aduce în lumea copiilor ritmuri

deosebite,melodii ale naturii în durata anotimpurilor,imagini plastice de neuitat.

Poetul reușește să creeze o lume imaginară a micilor viețuitoare cu ajutorul

epitetelor, enumerațiilor și al personificării.

48
Catelusul schiop de Elena Farago

Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena
Paximade, a ramas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii.

Pornind de la simpla observare a cotidianului, poeta a creat mici poezii, captivante

prin muzicalitatea lor si prin puterea de adaptare la intelegerea copilului.

"Gindacelul", "Catelusul schiop", "Intr-un cuib de rindunica". Pedeapsa

mâţei, Doi fraţi cuminţi” si multe altele sunt poezii indragite si cunoscute de
aproape toti copiii.

Ea dezvăluie dragostea poetei pentru copii, carora le descrie cu gingăşie,

prospeţime si delicateţe lumea care ii inconjoara: gâze minuscule, păsări felurite
(cocoşi, rândunele, vrăbii, lăstuni, etc.), patrupedelor casnice (vaci, măgari, iezi,
purcei, căţei, pisici, etc.).

Creatia Elenei Farago este speciala pentru ca ofera copiilor mici posibilitatea de a
cunoaste si intelege corect si profund situatii delicate de viata si militeaza pentru
nonviolenta, ducand tema in lumea vietatilor dragi ( "Gindacelul", "Catelusul
schiop). Ea raspunde nevoii emotionale a copiilor si are puternice valente
educative.

Adresandu-se copiilor, poeziile Elenei Farago au cateva caracteristici specifice

liricii pentru copii

o se adresează afectivităţii copiilor, creand imagini frumoase despre universul

inconjurator

49
o au o tematica variată oferind informatii despre comportamentul si calitatile
fiintelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul copiilor, modele de
acţiune

o produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate

o redau fapte, idei, tablori si sentimente intr-o forma foarte concisa

o au mesaj bine construit, o concluzie usor de retinut si cu valente educative

 Elena Farago a selectat pentru aceasta poezie un personaj care face parte din
lumea gospodariei in care copilul ocupa un loc foarte important

 Este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor

CATELUSUL SCHIOP de Elena Farago

 Catelusul schiop este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care

autoarea, personificând unul dintre animalele care populeaza universul inconjurator
al copiilor (un catel) prezinta drama lui generata de faptul ca are un piciorus bolnav

 Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil

TITLUL -este simplu, si sintetizeaza imaginea si starea sufleteasca a personajului

principal al actiunii lirice

TEMA - vietati din universul apropiat al copiilor

CONTINUT

 Inceputul poeziei este o prezentare pe cat de scurta pe atat de edificatoare a

principalului personaj si are scopul a capta atentia copilului si a-l implica

50
Eu am numai trei picioare,

Si de-abia mă misc: top, top,

 Continutul poeziei este concis si descrie drama sufleteasca a catelului: faptul ca

rad copiii de el, il poreclesc, "cutu schiop", sta singur pentru ca nu se poate juca.

 Catelusul este constient ca asa va fi toata viata: schiop si trist

Si plâng mult când mă gandesc

Ca tot schiop voi fi de-acuma

Si tot trist am să traiesc

 Versurile urmatoare sunt o induiosatoare redare a dorintei micului catel care isi
doreste lucruri firesti , dar pe care el nu le poate face

Si-as latra si eu din poarta

La copiii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii

Cei cuminti, si cat de mult

Mi-ar placea să stau cu dansii,

Să mă joc si să-i ascult!

 Prin urmare, desi se refera la lumea animalelor, poezia vorbeste despre drama,
despre situatii dificile in viata, despre nevoia de sprijin a celor aflati in dificultate,
despre integrarea in colectivitate, bunatate si intelegere

51
 Mesajul poeziei este unul implicit, referitor la modul in care trebuie sa privim
semenii nostri aflati intr-o situatie dificila fara voia lor.

 Este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a

copiilor fata de durerea vietatilor care ii inconjoara si are un puternic caracter
educativ.

COMPOZITIE

 Compozitional poezia de bazeaza pe monolog

 Are la baza personificarea

 formele verbelor conditional optativ “ M-as juca”, “ as latra” – sugereaza

dorinta catelusului onomatopee: “top, top”- creaza o imagine auditiva care
sensibilizeza ascultatorul

 Versificatia asigura muzicalitate

 Ritm:

 Rima:

 Masura: alterneaza versul cu 8 silabe cu cel cu 7 silabe

GÂNDĂCELUL de Elena Farago

 este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autoarea,

personificând unul dintre animalele care populeaza universul inconjurator al
copiilor (un catel) incearca sa sensibilizeze copii in legatura cu violenta, care poate
fi o drama.

52
 Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil.

TEMA - vietati din universul apropiat al copiilor; universal minuatural

CONTINUT

 intrebarea retorica de la inceputul poeziei are scopul a capta atentia copilului si

a-l implica

De ce m-ai prins în pumnul tau,

Copil frumos, tu nu stii oare

Ca-s mic si eu si ca mă doare

De ce mă strangi asa de rău?

 Continutul poeziei

 este concis

 descrie pledoaria unui copil “ gandacelul”, catre alt copil, pentru a nu il

maltrata

 gandacelul ii sugereaza micutului care-l strange in pumn sa se puna in situatia

lui si a constientizeze durerea lui si a familiei sale

De ce să vrei să mă omori?

Ca am si eu părinti ca tine,

Si-ar plange mama dupa mine,

Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot

53
Căci am trait abia trei zile,

Indura-te de ei, copile,

Si lasa-mă, ca nu mai pot!…

 poezia continua cu parerea de rau tardiva a copilului: gandacelul murise deja

pentru ca il stransese prea tare in pumnul sau si nu-l mai putea invia

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,

 in final, poezia contine un indemn , firesc catre copil: sa-si recunoasca fapta rea
in fata parintilor si sa promita ca va fi bun cu orice vietate, indiferent cat de mica
sau neinsemnata ar fi

Si zi-le ca de-acum ai vrea

Să ocrotesti cu bunatate,

In cale-ti, orice vietate,

Oricat de far-de-nsemnatate

Si-oricat de mica ar fi ea!

 Mesajul este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea

deosebita a copiilor fata de durerea vietatilor care ii inconjoara si are un puternic
caracter educativ.

COMPOZITIE

 Compozitional poezia de bazeaza pe monologul gandacelului

54
 Are la baza personificarea

 Versificatia asigura muzicalitate

 Ritm:

 Rima:

 Masura: vers cu 8 silabe - ,,De ce m-ai prins în pumnul tau?.

Iarna pe uliţă - George Cosbuc

Dintre autorii romani ce au abordat universul copilariei, cu lumea ei imensa de

sentimente si idei, in operele lor lirice ii amintim pe : G. Cosbuc – Iarna pe ulita,
Nina Cassian – volumul “Intre noi copiii”, St. O. Iosif- Artistii, Ana Blandiana, T.
Arghezi – Creion, Elena Farago – Sfatul degetelor – etc.

Scrisa in anul 1888, poezia “Iarna pe ulita” de Gorge Cosbuc a fost publicata
pentru prima oara in revista “Vatra” – Bucuresti 1896, fiind apoi inclusa in
volumul “Fire de tort” al autorului, publicat in anul 1896 la Bucuresti.

Poezia, specifica literaturii pentru copii, se incadreaza in tema –universul

copilariei – tema ce surprinde elementele caracteristice ale varstei puritatii si
candorii cu jocurile, bucuriile si feeriile sale specific.

Titlul poeziei indica locul si momentul in care are loc descrierea lirica – satul
romanesc intr-o zi de iarna.

Surprinzand un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa

creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante, un
spectacol intr-un décor familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii.

55
Anotimpul iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, unori in aspectele ei
aspre, insa aici apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care
copilaria I le ofera.

Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele

scolare sau culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar,
ci doar in totalitatea strofelor.
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie
literara, Iarna pe ulita nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un
pastel, ci o mica balada din lumea copiilor.

Continutul poeziei:

Plina de viata si optimism poezia debuteaza ca un pastel (primele doua strofe) apoi
compozitia este structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie
echilibrata condusa cu multa abilitate.

Dupa aceasta introducere descriptive a primelor strofe urmeaza un tablou plin de

viata, al copiilor ce se bucura de venirea iernii. Trecerea lor prin sat fiind descrisa
de poet intr-o gradatie echilibrata “navalnicul vuiet” crescand in intensitate, ca sa
ia sfarsit intr-o nota de intelegere si ingaduinta.

Doua secvente starnesc progresiv larma galagiosilor copii:

 Prima secventa este reprezentata de aparitia unui copil “al nu stiu cui “ un copil
mic al carui portret are note de umor realizate mai ales prin hiperbola “Haina-I
maturand pamantul / Si-o taraste abia, abia/ Cinci ca el incap in ea” Intalnind ceata
galagioasa de copii, el intelege ca ar fi mai bines a-I ocoleasca, dar e prea tarziu.
Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu ironie scanteietoare.

56
 A doua secventa care sporeste vuietul cetei de copii este determinate de aparitia
unei babe, care dorind sa-I vina in ajutor copilului starneste si mai mult harmalaia.

Totusi, intreaga larma starnita de cei mici este privita cu ingaduinta de adulti,
subliniind intreaga atmosfera de inocenta si bucurie neumbrita.

“Ce-I pe drum atata gura?

Nu-I nimic, Copii strengari

Ei, auzi! Vedea-i-as mari!

Parca trece-adunatura

De tatari!”

Reiese de aici idea ca jocul nu este doar bucuria ci si dominant colilariei, privita cu
intelegere si duiosenie de cei adulti.

Poezia este structurata in 23 de strofe (Sextine), avand masura de 6-8 silabe si rima
imbratisata.

Intregul poem este infrumusetat de o variata paleta de figuri de stil precum:

- Personificarea “Norii s-au mai rasfirat”, “ vantu-I linistit acum”

- Comparatia – “gura fac ca roata morii”, “cinci ca el incap in ea”

- Inversiunea – “norii ploi vestesc”, “de foame-adusi”

- Repetitia “abea, abea”

- Hiperbola “haina-I maturand pamantul”

- Epitet – “ochii vii”, “zglomotoasa gloata”

57
Alaturi de figurile de stil, imaginile vizuale si auditive intregesc tabloul in care G.
Cosbuc creeaza o adevarata feerie infantile cu umor si blanda ironie, ajutand
cititorul sa se transpuna in mijlocul ulitei plina de copii, intr-o iarna cum numai in
povesti mai exista, intr-o lume guvernata de inocenta, bucurie si simplitate, o lume
asezata in tainele sufletului juvenil.

Cititorul poeziilor lui Cosbuc cauta sentimental acela unic al bucuriei din lucruri
marunte, al vietii simple de la sat.

Autorul vede in tema copilariei o modalitate de reintoarcere la valorile autentice, la

viata simpla si la o lume feerica dominata de zambet, culoare si inocenta.

La oglinda – George Cosbuc

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si

inceputul secolului al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din
juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de
pe vremea imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se
bucura de o mai mare libertate decat ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire
de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un
tinut al energiilor care sta sub lumina solara.
El a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de
dragoste a poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe
care se desfasoara un joc al dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se
observa ca rolul principal in a conduce acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei
este fata. Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara
58
de la momentul infiriparii, pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza
intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi
indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca fata a
intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului
indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers
memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de
mare importanta. Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva
prin oglinda. Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile
asiguratorii de securitate, prin inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a
concluziona ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni
mama din sat. Sentimentul acesta se impleteste permanent cu bucuria descoperirii
propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc
se bazeaza pe omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data
aceasta asistam la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile
sunt exclamative, inspre final ele sunt interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
59
 Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat:
„Salba, jos! Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este
de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de
verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima
imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul
vers intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al
ritmului observam ritmul trohaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile
reprezentative, inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina
afirmatia unor critici si istorici litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc
important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme precum „Natura
Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din
literatura universala.

60
Mihai Eminescu – Revedere

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct
sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand
de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista
"Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin
tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de
maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului,
ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Revedere este o meditaţie pe tema destinului, într-o versificaţie preluată de poet
din poezia populară, dar şi o ars poetica pe tema poetul şi poezia.
Ideea este că poetul trebuie să fie un exponent al conştiinţei naţionale, iar poezia —
o emanaţie, o exprimare a acestei conştiinţe naţionale.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea
naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului
exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu
eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este
definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura
artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului
si admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un
prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic,
rezonante afective, implicand totodata si sensul de scurgere a timpului.
61
 Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care
meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina
intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea
defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila
si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica
eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri
distincte: unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare
celor doua intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului.
Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de
diminutivul "codrutule". Poezia este alcătuită din patru secvenţe, două în care se
concentrează întrebările poetului exponent al sufletului românesc şi două în care
răspunde codrul, simbol al poporului român, al fiinţei naţionale. Poetul îşi exprimă
într-o formă declarată, indirectă, dorul pe care l-a trăit, când a plecat la studii în
Germania şi, întors, află în poezia populară răspunsurile pe care le-a căutat în
marile filosofii europene şi asiatice.
De aici preţuirea folclorului, care nu este doar o exprimare a caracterului romantic
al poeziei, ci mai ales o concluzie la meditaţia pe tema destinului naţional şi
personal, la eternitatea sufletului şi a creaţiei, la sensul vieţii, al omului şi al lumii,
la legea armoniei şi echilibrului ca nucleu al conştiinţei naţionale a poporului
român („Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri“). Imaginea
stelelor în lacuri reflectă modelul constelat al conştiinţei naţionale, dar şi al
poetului, exponent al acesteia.
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric,
codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie
pentru acesta, precum si bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care
sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea
62
timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul
scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei
dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi
stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea
trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna
viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia si forta de rezistenta a
naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/
Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind
cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin
bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...]
Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul
filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine",
trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta,
o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia
capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine
un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se
intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia,
eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si perene a codrului, ca simbol al
naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a
carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate,
frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant
ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am
63
fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol
de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul
codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu
pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si principalele
motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene. Timpurile
verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie
de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al
efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern,
ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta"
viscolul, doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar
noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al
poetului pentru codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac
de mult", "Iar noi locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
 - dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i
vremea", "vantu-mi bate", "frunza-mi suna";
 - "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de
7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:

64
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru
Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila
intre glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George
Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie
populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism
poporan".

Interpretată ca o ars poetica, poezia Revedere aduce în discuţie nu numai

conceptul de poet şi poezie, ci, prin tematică, prin sinteza estetică, întregul univers
poetic eminescian.
Astfel, temele acestui univers sunt sugerate de simboluri. Tema naturii este
dezvoltată în sensul de univers naţional prin codrul — fiinţa naţională, lacul —
conştiinţa naţională, stelele — destinele, izvorul — spiritul, frunza — destinul,
Dunărea — Sfintele Ape, soarele — Sfântul Soare, luna — Sfânta Lună.
Iubirea pentru o persoană este transfigurată în sensul iubirii faţă de ţară, devenind
elementul de legătură dintre poet, popor şi patrie. De la modelul retoric exterior,
patruzecioptist, din Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, la modelul interior,
meditativ, filosofic, într-o aparentă simplitate de factură populară este un drum de
la poetul–bard la poetul exponent al conştiinţei naţionale. Acest drum cunoaşte
etape intermediare.
Tema istoriei ne apare sub forma conceptului de armonie şi echilibru: — „Ce mi-i
vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri“, ca sinteză a conştiinţei
naţionale, eternă, trecând prin evenimentele istoriei „Iarna viscolul ascult, /

65
Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le“, adică distrugând părţi (crengi) ale
codrului (neam), ascunzând, pentru un timp, spiritualitatea naţională.
Tema conştiinţei este subtil contextualizată prin mitul doinei şi al dorului („Vara
doina mi-o ascult“), prin simbolul izvorului („Pe cărarea spre isvor“), dar mai ales
prin sugerarea mitului Sfintele Ape („Mie-mi curge Dunărea“) cu valoare de
simbol al conştiinţei naţionale.
Motivul comuniunii dintre om şi natură este împletit cu motivul panta rhei
(„Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor“). Analogia om– pom, prin
extindere, transfigurează simbolul codrului, dându-i valoarea de neam, de fiinţă
naţională.
În acelaşi timp, programul estetic eminescian, construit pe coordonatele
romantismului, clasicismului şi realismului, este o exprimare a programului
direcţiei Junimii — a lui Titu Maiorescu — prin prioritatea criteriului estetic, prin
profunda sinteză dintre gândirea filosofică universală şi haina de specific naţional a
poeziei populare, care va găsi cea mai înaltă formă de exprimare în poemul
Luceafărul.
În acelaşi timp, pentru evoluţia eului eminescian poezia exprimă momentul
când poetul descoperă coordonatele eternului prin conştiinţa naţională sedimentată
în folclor. În opţiunea dintre efemer şi etern, dintre lume şi cer, dintre teluric şi
solar, dintre duhul satanic şi cel angelic, poetul va opta pentru cer, etern, soare,
lumină, angelic, aşa cum o va exprima deplin poemul Luceafărul. De aceea orice
paralelă la un alt poet român devine un act incompatibil cu realitatea, fiindcă
Eminescu este unic.

66
Mihail Eminescu — Dorinţa

Idila Dorinţa este reprezentativă pentru tema iubirii, fiindcă în ea poetul realizează
imaginea ideală a iubitei pentru a defini iubirea în poezia Atât de fragedă.

Ideea este că dorinţa nu este abstractă, ci determinată de imaginea iubitei, care

rămâne în conştiinţa poetului şi după ce iubita a dispărut din viaţa lui.

Idila este construită pe seria de imagini reprezentate în conştiinţa poetului de

dorinţa de a actualiza prezenţa iubitei printr-o idilă imaginară.

Chemarea iubirii vizează un cadru natural autohton feeric.

Lirica eului sau lirica subiectivă – eul liric se confesează în mod direct,
nedisimulat.

Mihai Eminescu (1850-1889) s-a înscris în romantismul european prin tema iubirii
şi a naturii, care este predominantă în lirica sa. Poezia „Dorinţa‖ aparţine genului
liric şi este o idilă clasică, o poezie de dragoste şi de natură.

Titlul este exprimat prin substantivul comun „dorinţa‖ format cu sufixul „-inţa‖ de
la substantivul „dor‖, cuvânt cu o mare încărcătură afectivă.

Tema poeziei este aspiraţia de împlinire a iubirii ireal în mijlocul naturii.

În primul catren, intensitatea chemării este evidenţiată de verbul „vino‖ la modul

imperativ. Cadrul naturii ocrotitoare şi misterioase unde poetul doreşte să-şi
trăiască fericirea este codrul cu izvorul „care tremură pe prund‖, cu prispa de
brazde şi copaci aplecându-şi crengile ca un gest binevoitor şi primitor.

Codrul – simbol al permanenţei vegetale – sugerează eternitatea iubirii.

Personificarea izvorului cu ajutorul verbului „tremură‖, metafora „prispa cea de

67
brazde‖ şi epitetul „crengi plecate‖ redă legătura dintre om şi natura ocrotitoare,
părtaşă la bucuria dragostei.

Imaginile vizuale se contopesc cu cele auditive pentru a reda mai expresiv tabloul
locului ocrotitor pentru poet („care tremură pe prund‖, „crengi plecate o ascund‖).

Iubirea e trăită în planul visului. Verbele la modul conjunctiv din strofa a doua „să
alergi‖, „să cazi‖, „să desprind‖, „să ridic‖ sugerează posibilitatea împliniri
aspiraţiei. Îndrăgostitul îşi imaginează clipa aşteptată. Deoarece sunt prezente
verbe de mişcare, acestea relevă intensitatea sentimentelor. Prin expresia „braţe
întinse‖ se surprinde nerăbdarea îmbrăţişării.

Iubirea tainică se evidenţiază prin repetiţia din strofa a treia „singurei-singurei‖ şi

prin epitetul personificator „flori înfiorate‖. Teiul îşi cerne floarea în părul fetei, ca
o binecuvântare şi mângâiere a naturii veşnic tinere.

Forma verbală inversată „şedea-vei‖ şi cuvântul popular „singurei‖ schiţează o

atmosferă familială.

Versurile poeziei sunt scurte, organizate în şase catrene, cu măsura de opt silabe,
rit trohaic şi rima încrucişată la nivelul versurilor 2 şi 4. Armonia poeziei este
accentuată de structura fonică a cuvintelor. Se remarcă frecvenţa vocalelor „o‖, „a‖
şi a unor cuvinte cu o muzicalitate deosebită („izvorul‖, „brazde‖, „înfiorate‖, „tei‖,
„adormind‖, „armonie‖).

„Dorinţa‖ este un imn al naturii eterne şi frumuseţii iubirii îmbinând cu măiestrie

motivul dorului, al visului, al codrului şi al izvorului.

Motivul chemarii in codru, paradis care conditioneaza fericirea, deschide poemul

setei de iubire desavarsita.

68
Locul e un ascunzis in singuratatea vasta a padurii, a carei umanizata delicatete
ocrotitoare este singura potrivita vrajei ce stapaneste sufletele A«indragostite:
jzvorul tremura pe prund, crengile plecate ascund prispa cea de brazde, florile de
tei vor cadea infiorate. Natura insasi nu-i decat fior si tandrete, intalnirea e fara
cuvinte pentru ca patrunzand in tacerea sonora a codrului, indragostitii imprumuta
la randul lor blandetea acesteia ca pe un altfel de limbaj.

Ridicarea florilor de tei in parul iubitei, chipul ei aureolat de galbenul

ppdoabeiflorale, plin de lumina, senzualitatea nevinovata a imbratisarii, sunt dorite
cu intensitatea linistii interioarej adanci, dobandita prin evocarea locului
privilegiat: codrule (De_ la conjunctivul dorintei", care modeleaza strofa a doua se
trece ia certitudinea indicativului din urmatoarele strofe, alternand cu atemporalul
gerunziu (lasand, adormind) perechea e treptat eliberata de timp si de identitate).

Visul de dragoste ii absoarbe pe cei doi in feeria muzicala a naturii. Perfecta

armonizare cu intreaga fire transpare in constructia ingana-ne-vor c-un cant, e ca si
cum natura ar prelua diafanul acord al perechii indragostite. Aceasta trecere,
pregatita de ritualul intalnirii, se face prin vis. Visul ferice nu este, desigur, un
termen propriu, el preceda adormirea , de asemenea termen figurat.

Visul e starea prin care perechea accede la eternitatea universului.|Prin iubire omul
reintra in armonia primordiala, altminteri pierduta.

Adormirea constiintei comune (mereu dureroase, fiindca e oglinda imperfectiunii),

reface edenul, perechea putand sa (dispara sub ploaia galben-aurie si inmiresmata a

florilor de tei. cazute randuri-randuri, eliberata nu numai de timp dar si de spatiu.

Locul tainic in care e ascuns visul ferice permite o magica trecere spre o alta lume,
sub cupolele codrului mereu fosnitor, ca si cum ar fi preluat gandurile, lasandu-le

69
celor doi in schimb seninatatea lui netulburata, ca un somn in parfumul teiului - alt
agent magic al iubirii.

Descifram astfel esenta mirifica a codrului, numit la inceputul si la sfarsitul

poemului.

În mod progresiv imaginea codrului capata amploare - de la functia de determinant

spatial general la metafora personificatoare din final.

Ca in multe poezii eminesciene pe aceasta tema, elementele cinetice prefac un

posibil peisaj intr-o inlantuire ritmica de miscari naturale ametitor de linistitoare.
Fericirea suprema a iubirii e pacea care covarseste toata faptura. intalnim in
Dorinta o adevarata mistica a naturii si a iubirii. Perechea dispare in final,
imperceptibil confundata cu sufletul vegetal. Ea pare imbratisata de codru prin
florile de tei, o imagine vizuala, olfactiva, tactila, trecuta intr-un timp nelimitat.

Intensitatea dorintei" de iubire, reflectata verbal de initialul imperativ Vino, de

repetitia anaforica a marcii conjunctivului, se preface, sub miscarile diafane cu
sonuri dulci ale apei si vantului, in imobilitatea perfectei contopiri cu nemarginirea.

Poezia a fost publicata in Convorbiri literare la inceputul toamnei lui 1876,

impreuna cu alte poeme, intre care Lacul, de care se apropie ca viziune a implinirii
imaginate in beatitudinea respiratiei silvestre: Vantu-n trestii lin fosneasca. /
Unduioasa apa sune!"

Tema iubirii este o constantă în poezia eminesciană, asociindu-se cu o gamă

largă de sentimente; erosul eminescian oscilând între spiritualizare şi pasiune.
Sentimentul erotic este ilustrat în mai multe ipostaze: legat de dorul folcloric
( T.Vianu ); în legătură cu natura “în devenire” şi cu întrupări feminine ( Edgar

70
Papu ); în legătură cu peisajul micro şi macro cosmic, care ocroteşte iubirea
( G.Călinescu ).

Publicată la 1 septembrie 1876 în „Convorbiri literare”, „Dorinţa” este o poezie

definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii şi a naturii. Ca specie,
„Dorinţa” este un mic poem pastoral, în genul idilei clasice, complicată în spiritul
romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspiră spre o iubire împlinită,
proiectând pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideală, în care
gesturile se împletesc într-un ritual al înţelegerii şi al armoniei depline. Dragostea
lor este tăcută, neprefăcută şi inocentă, e un joc de iniţiere solemn.

În „Dorinţa”, dragostea nu e realitate, ci aspiraţie spre împlinire prin iubire. În

visul secret al omului, iubirea ideală este întotdeauna a bărbatului şi a femeii
păşind alături, fericiţi, prin grădina mirifică a universului, asemenea perechii
mitice. Poezia are o compoziţie lineară, fiind o succesiune de cinci tablouri.
Fiecare strofă fixează o secvenţă într-o idilă cu ceremonial stereotip, alcătuit din
acelaşi lanţ de fapte erotice: o chemare în cadru, o imagine a aşteptării, alta a
întâlnirii, jocul gesturilor de tandreţe, apoi somnul şi visul în acord cu mişcarea
naturii.

Iubitul îşi cheamă iubita ( sau iubirea ) într-un peisaj ocrotitor, intim.

În strofa întâi, care este o chemare, imaginea cadrului se constituie doar din trei
elemente: izvorul care tremură pe prund (personificare), prispa cea de brazde
(metaforă), crengi plecate (epitet metamorfozant).

La fel procedează poetul în a doua strofă, unde suita de verbe nuanţează puternic
mişcarea, dar o şi individualizează în unităţi stereotipe. În ultimele două strofe,
imaginea se completează cu detalii (cântul singuraticelor izvoare, blânda batere de

71
vânt, armonia codrului bătut de gânduri, căderea florilor de tei), care conferă
naturii o notă umană, meditativă.

Această interferenţă de planuri, om-natură, ne îngăduie să descoperim ideea

poetului: „codrul bătut de gânduri” pare o fiinţă ce a ajuns să reflecteze asupra
semnificaţiei poveştii de dragoste pe care o tăinuieşte; pereche în spaţiul lui
ocrotitor – este un simbol mitic al perpetuării vieţii.

Comuniunea om- natură este o modalitate de a nega fatalitatea omului ca fiinţă

trecătoare. Natura este veşnică şi, aspirând prin contemplaţie la o contopire
organică cu ea, omul caută o cale de acces spre eternitate.

Sfâşiat de dorinţa de a fi fericit, omul aspiră în permanenţă spre desăvârşire, adică

o imagine supusă efemerităţii şi morţii.

Iubirea, ca sentiment plenar, poate substitui orice alt sentiment, asigurând

împlinirea. Dispariţia iubirii însă pustieşte şi determină mutilarea spirituală
definitivă.

Octavian Goga — Noi

Elegia Noi are ca temă lupta pentru libertate naţională şi dreptate socială a
românilor din Transilvania, ca urmare a ocupării ei, prin violenţă, de odiosul
Imperiu Austro-Ungar.

Ideea fundamentală a poeziei este profunda identitate dintre poet, popor şi patrie,
exprimată prin pronumele personal „noi“.

72
Poezia este o meditaţie, în acelaşi timp, pe tema fortuna labilis, dar şi pe tema
poetul şi poezia. Poetul este un exponent al conştiinţei naţionale, iar poezia este o
emanaţie a acestei conştiinţe, aşa cum o afirmă Octavian Goga în Rugăciune.

Motivul comuniunii dintre om şi natură stă la baza unui transfer metonimic, în

sensul că jalea unei lumi nu înseamnă doar durerea unui neam, ci şi a întregii
naturi: „La noi de jale povestesc / A codrilor desişuri, / Şi jale duce Murăşul, / Şi
duc tustrele Crişuri“. Durerea naturii se suprapune cu jalea românilor de a-şi vedea
ţara cotropită de hoardele barbare: „La noi nevestele plângând / Sporesc pe fus
fuiorul, / Şi- mbrăţişându-şi jalea plâng / Şi tata,şi feciorul“.

Poetul este un exponent al neamului său, de aceea poezia trebuie să fie o emanaţie
a dragostei faţă de ţară, exprimată prin durere: „Căci cântecele noastre plâng / În
ochii tuturora“.

Acelaşi transfer, pe baza motivului comuniunii dintre om şi natură, duce la delicata

exprimare a sentimentului de jale, prin imagini, pline de romantism: „Doar roua de
pe trandafiri / E lacrimi de-ale noastre“. Tot jalea duce la crearea de sugestive
hiperbole şi simboluri: „Iar codrii ce- nfrăţiţi cu noi / Îşi înfioară sânul / Spun că
din lacrimi e-mpletit / Şi Oltul, nost’ bătrânul...“.

Visul libertăţii naţionale şi al dreptăţii sociale, împlinit la 1 Decembrie 1918 prin

zdrobirea coaliţiei austro-ungare, era la vremea anului 1905, când a apărut volumul
Poezii, încă nerealizat: „Din vremi uitate, de demult, / Gemând de grele patimi, /
Deşertăciunea unui vis / Noi o stropim cu lacrimi...“.

Această jale, această suferinţă îndelungată, răbdată de-a lungul a şase secole de
românii din Transilvania, este pusă în contrast cu frumuseţea ţării: „La noi sunt
codri verzi de brad / Şi câmpuri de mătasă; / La noi atâţia fluturi sunt, / Şi-atâta
jale-n casă“. Jalea devine o coordonată a universului poetic, realizat de Octavian
73
Goga, o dimensiune a destinului nostru naţional creştin ortodox, aşa cum o va
spune poetul în poezia Plugarii: „Sfinţiţi cu roua suferinţii / Ţărâna plaiurilor
noastre!“, fiindcă ortodocşii sunt loviţi de toţi cei ce se duc în iad, de toţi duşmanii
lui Dumnezeu.

Stilul lui Octavian Goga împrumută trăsături ale stilului poeziei populare ca:
oralitatea, claritatea, concizia, mitizarea, simbolizarea. De aceea metaforele sunt
structurate pe comuniunea om–natură: „Privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-
asculte“.

Avem şi aici o interferenţă a realismului cu romantismul şi cu clasicismul, care dau

un caracter specific universului său poetic.Poezia lui Octavian Goga este o
continuare a liniei poeziei de specific naţional, reprezentată până la el de Vasile
Alecsandri, Mihail Eminescu, George Coşbuc şi, după el, de Lucian Blaga, Ion
Barbu, Vasile Voiculescu.

74
75
76
77
DASCALITA de Ovtavian Goga

Poezia lui George Cosbuc, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu
bucuriile si tristetile lor de fiecare zi, versurile lui Octavian Goga au un timbru
specific, imbinind adesea sentimentele de o coplesitoare tristete ale romanilor.
(rqbiti inca in „instrainatul Ardeal") cu proiectia luminoasa a zilei izbavirii,
dezrobirii si platii nedreptatilor indurate. „Am vazut in scriitor un element dinamic,
un rascolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor
un semanator de credinte si un semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o
frumoasa profesiune de credinta si arta poetica totodata.

Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de

elementele biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la
78
numai 21 de ani, incit punctul de pornire al compunerii analizate se afla tocmai in
acest tragic eveniment de familie) poezia surprinde, in sase strofe de cite opt
versuri fiecare, portretul complex al unui personaj de prim-rang in viata satului
romanesc de odinioara.

Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care

absenta soarelui, simbol al vietii, lasa loc intunericului („umbra"), simbol al mortii,
in jurul caruia se centreaza alte insemne funerare precum: Jalea si sfiala", „cint
pribeag", „sa plinga", „risipirea", „eu pling".

Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de

aripa unui destin crud: „Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele
ursitoare". Trasaturile fizice sint doar creionate, schitate („balaie", „frunte de
zapada", ochi „limpezi", „miini frumoase"), in prim-plan aparind datele
psihologice, in primul rind puritatea morala a tinerei invatatoare: „Copil blajin,
cuminte prea devreme", „sfielnica", „din leagan sora cu sfiala", a carei puritate,
neprihanire („fecioara", „pe buza ta n-a tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor:
„A vremii noastre dreapta mucenita".

Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional
ardelenesc(Dascalul, Lautarul, Apostolul), „dascalita" prinde contur mai clar din
raporturile pe care le intretine cu oamenii de rind din stat: batrinii care o asculta cu
drag citin-du-le din cartile sfinte („scriptura", „ceaslovul"), mamele carora le alina
grija pentru soarta feciorilor „dusi in slujba la-imparatul", fetele care invata
cusaturi alese de la „domnisoara". implmindu-sj cu har menirea esentiala de a
creste, de a educa, de a ingriji „copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca
bucuria maternitatii, tinara invatatoare incearca un sentiment de zadarnicie, de
insatisfactie, amplificat de ciripitul unui „pui de rindunica".

79
Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la
aceleasi simboluri (sugestii) ale mortii: „a-murg", „toamna mohorita", „podoaba...
bolnava", „cadelniti", „fumul de tamiie". „Cintul pribeag" de la inceput se
transforma in „Povestea ta, frumoasa domnisoara...."

Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului, plingindu-1, jelindu-1,

se adreseaza acestuia, dialogheaza cu el, e-vocindu-i faptele bune din timpul vietii,
intimplanle memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe tinara invatatoare,
adresindu-i-se direct.

De observat, in acest sens, frecventa mare a pronumelor de persoana a doua („tu

nu-mi rasai in zare"; „tu esti din leagan...", „...ochilor tai limpezi", „buza ta",
„cununa ta", „fruntea ta" etc.) si vocativele („copil blajin", „fecioara", „frumoasa
domnisoara").

Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a
tablourilor de inceput si de sfirsit "si surprinde scene semnificative din viata satului
transilvanean: credintele in legatura cu soarta („ursitoarele") si cu neimplinirea
femeii care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in carjile de
invatatura ale bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii
romani in tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat.

Elementele limbajului popular („blajin , „pribeag", „prinos", „altita", „soptesc",

„ulicioara", „grijind % „fragar", „sfiala") se combina firesc cu lexicul cartilor
religioase („muce-iiita", „ispita", „ceaslov", „scriptura") si cu termeni legati de
biserica („strana", „cadelniti", „tamiie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social

si istoric, un anumit orizont de viata.

80
In cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un
contur ferm, inscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o
apasatoare tristete.

Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) in inima si in minte

imagineainvatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si
scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti suntem in stare sa refacem, in
cuvinte, aceasta imagine, sa realizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace
diferite, dar intotdeauna cu caldura si cu nostalgie," astfel de evocari ne-au lasat M.
Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-Baba) si numerosi alti
scriitori romani.

81
CÂNTEC de Nichita Stănescu

Poezia "Cantec", aparuta în volumul "O viziune a sentimentelor", este un cântec de

varsta, scris cu o anumita candoare si cu multa libertate a asociatiei, în care însa
cuvintele n-au decat rolul de a transporta emotiile, ele însesi neavând corp, materie.

Iubirea produce o senzatie de plutire, un sentiment al imponderabilitatii, pâna când

starea din launtru se transmite întregii lumi. Poetul compara aceasta traire cu o
coloana a infinitului.

Exista aici o "viziune a sentimentelor" proprie lui Nichita Stanescu.

Indragostitii sunt "doua cantece diferite, lovindu-se, amestecându-se, doua culori
ce nu s-au vazut niciodata", dar care se întâlnesc uimite în "neasemuita lupta a
minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt", pentru ca iubirea înseamna, în fond, sansa de
a trai în miezul minunilor.

Usoarele ecouri argheziene în imaginea iubirii ca arc ce cuprinde polii extremi ai

universului într-un cuprinzator cântec al fericirii (v. Morgenstimmung — "Eu
veneam de sus, tu veneai de jos...") nu indica neaparat o filiatie în lirica erotica a
lui Nichita Stanescu, ci sunt rezultatul aceluiasi mod ingenuu de a contempla
misterele iubirii.

Povestea sentimentala din "Cantec" era o poveste a sentimentelor; aici ea devine o

poveste a cuvintelor. Cuvintele nu mai sunt doar mijlocul notional de a exprima
emotii, ele devin substanta inefabila a poemului: continutul, ca si forma lui, ideea,
ca si materia lui. E o poveste de cuvinte si din cuvinte.Cuvintele au capatat
evidente proprietati materiale: zboara în vârtej, înclina iarba în cadere, se rotesc,
imitând "structura materiei de la-nceput". Trebuie subliniata intentia poetului de a
face din cuvânt un cu totul altfel de instrument decât acela de care se foloseste
limbajul prozaic: în locul transparentei notionale de acolo, ele ne ofera un cuvânt
82
opac, un sens care se comporta ca o imagine si o imagine abstracta ca un sens, un
continut care e tot una cu corpul sonor.

Obiectul, notiunea si realitatea sonora se identifica brusc, sub apasarea unei forte
uriase de felul acelora care se folosesc la laboratoarele moderne pentru experiente
asupra moleculelor. Ceea ce rezulta seamana cu o molecula uriasa în care nu mai
putem separa un "semnificat" de un "semnificant", o notiune de un lucru.

In cazul lui Nichita Stanescu, aventura limbajului este deci urmatoarea: cuvintele
se comporta ca niste obiecte (având calitatile fizice ale unor obiecte), iar obiectele
(pe care, în principiu, cuvintele le exprima) se comporta ca niste cuvinte, ca parti
ale unui limbaj, ca semne. Semnul devenit obiect si obiectul devenit semn: iata
metamorfoza cea mai frapanta.

Inceputul metamorfozei îl constituie totdeauna felul în care poetul gândeste relatia

dintre cuvinte: mai libera decât înainte. Spatiul poeziei se populeaza de cuvinte:
verbe si substantive, adjective si pronume, care se ciocnesc sau se îndeparteaza
unele de altele, se sfarâma sau se unesc în configuratii ciudate, dupa legi
necunoscute.

Poetul cauta si descopera o stare de gratie a limbajului în care cuvintele exista

înainte de a exprima, în care sensul nu mai apartine adâncului notional al
poemului, ideii sugerate ori obiectului desemnat, ci cuvintelor însesi, devenite
semne-obiecte, capabile de miscare si de liniste, de viata si de disparitie.

In poezia lui Nichita Stanescu sunt folosite neologismele si cuvintele abstracte, dar
efectele poetice se obtin, îndeosebi, prin reactiile metaforice înlantuite. Prin
limbajul poetic încearca sa materializeze concepte, idei în forma plastica a poeziei.
Este poetul unei cugetari lirice originale si captivante.

83
Poezia Cântec este o definiţie lirică a iubirii, ca eveniment esenţial al evoluţiei
interioare. Iubita, ca fiinţă, este doar pretextul declanşării iubirii: „E o întâmplare a
fiinţei mele: / şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine,
decât oasele mele“.

Puterea ei angajează spiritul, plan pe care se face contopirea eului cu un alt eu, şi
nu planul eului biologic: „pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare / mereu
dureroasă, minunată mereu“. Este o trăire a iubirii, care trece prin încercarea din
planul biologic.

Declanşarea iubirii aduce, ca şi în Luceafărul de Mihail Eminescu, problema

incompatibilităţii, tratată în strofa a doua prin cuvinte lungi, sticloase: „ca nişte
dălţi ce despart / fluviul rece de delta fierbinte, / ziua de noapte, bazaltul de
bazalt“. Această cunoaştere discriminativă este teritoriul pe care trebuie să-l treacă
spiritul, ca printr-un labirint, spre a se cunoaşte pe sine, separându-se de toate
trăirile străine. „Fluviul rece“ este o metaforă a spiritului, iar „delta fierbinte“ — o
metaforă a naturii. Sensul iubirii este deci arhetipal şi vizează dobândirea
conştiinţei de sine, separarea spiritului din mrejele principiului feminin sau al
naturii.

A treia stare a iubirii este extazul, ataraxia, zborul spre înalt, spre cer, aşa cum
Luceafărul lui Eminescu zboară „ca un fulger neîntrerupt“ şi apoi „ca un gând
purtat de dor“.

Este vorba de unirea minţii cu inima, a iubirii fierbinţi cu gândul luminat pentru a
genera lumea interioară, un univers similar cu cel din macrocosmos: „Du-mă
fericire, în sus, şi izbeşte-mi / tâmpla de stele, până când / lumea mea prelungă şi în
nesfârşire / se face coloană sau altceva / mult mai înalt, şi mult mai curând“.

84
Poetul şi iubita devin două „cântece diferite“, adică două metonimii ale iubirii,
două „armonii ale universului lovindu-se“, „amestecându-se“, aşa cum două
„culori ce nu s-au văzut niciodată“. Una, iubita atrasă spre cele lumeşti foarte de
jos, întoarsă spre pământ, ca o tendinţă a sa spre teluric şi una spre cer (poetul), una
foarte de sus, aproape ruptă. Aceste două tendinţe dau o luptă în eul poetului: „în
înfrigurata, neasemuita luptă / a minunii că eşti, a întâmplării că sunt“.

Este jocul etern al spiritului şi al naturii, pe care poetul încearcă să-l

desluşească, poetul şi iubita fiind cei ce joacă un rol „în lumea trecătoare“ (Gr.
Alexandrescu Satiră Duhului meu), ca moment al drumului spre conştiinţa de sine,
pe care o va trata în ciclul 11 elegii.

85
86
87
RAPSODII DE TOAMNĂ de George Topârceanu

Poeziile despre natură şi vieţuitoare, situate ca accesibilitate, după cântecele

de leagăn, poeziile-numărătoare sau poeziile-joc, sunt îndrăgite de copii, care
dovedesc pentru ele o receptivitate timpurie. O posibilă explicaţie ar fi optica
antropomorfizantă asupra vieţii.

Încă de mici, copiii observă natura înconjurătoare, unde întâlnesc animale,

păsări, gâze, faţă de care se simt atraşi, atracţie care naşte interes şi multe întrebări
adresate celor mari.

Lumea celor care nu cuvântă a atras şi pe poeţi, de la Topîrceanu, Arghezi,

Blaga, la poeţii mai tineri şi la cei contemporani. Ei încearcă să surprindă în

88
poeziile lor cele două mari dimensiuni esenţiale, timpul şi spaţiul, fie în valorile
eterne, fie în cele concret prezente. Natura şi vieţuitoarele apar armonizate
succesiunii ciclice a anotimpurilor, prezente necondiţionat în creaţia lor.

În poeziile sale, intitulate rapsodii, G. Topîrceanu ni se dezvăluie ca un

adevărat pictor în versuri al naturii. El se apropie de natură ca un observator fin al
detaliului, arta sa descriptivă manifestându-se în direcţia descoperirii amănuntului
caracterizant, în creionarea de portrete, ca în Rapsodii de toamnă: salcâmul
priveşte spre munte mândru ca o flamură, iar Solzii florilor mărunte I S-au zburlit
pe-o ramură; despre un trântor aflăm că e nervos şi foarte I Slab de constituţie, un
erete se aseamănă perfect cu un poliţai din naştere, libelula are un portret deosebit
de expresiv: Mic, cu solzi ca de balaur, I Trupu-i fin se clatină I Juvaer de smalţ şi
aur I Cu sclipiri de platină.

Versurile Rapsodiei de toamnă au valori deosebite prin imaginea picturală, prin

forţa cu care poetul trăieşte stările şi ritmurile naturii:

A trecut întâi o boare .

Pe deasupra viilor

Şi-a furat de prin ponoare

Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră

I-au răspuns fâneţele,

Toate florile şoptiră,

Întorcându-şi feţele.

89
 Poezia cuprinde cinci tablouri cu imagini din viaţa naturii în apropierea
toamnei.

Folosind procedeul gradaţiei, copaci, păsări, flori, insecte ca şi alte plante sunt
cuprinse de panică, simţind că de ele se apropie un personaj misterios. Panica se
amplifică de la simple zvonuri A trecut întâi o boare, la discuţii Trei petunii
subţirele, I Farmec dând regretelor, I Stau de vorbă între ele: <Ce nefacem
fetelor?> şi apoi la alarmă generală.

Se creează o agitaţie specifică zonelor aglomerate, cu locuitori pestriţi care

folosesc atât cuvinte neologice, în special jurnalistice (ocupaţie, senzaţie, panică,
chestie, inaniţie, constituţie etc.),. cât şi limbaj colocvial sau vorbire directă:
Lişitele-ncep să strige I Ca de mama focului, sau Uf! Ce lume, soro dragă! La
crearea atmosferei sunt folosite şi timpurile verbale: de la perfectul compus A
trecut întâi o boare . . „ Şi-a furat de prin ponoare, se trece la perfectul simplu Un
salcâm privi-nspre munte şi apoi la prezent.

Primele două strofe ale ultimului tablou, folosind verbe la timpul prezent,

pregătesc apariţia triumfală a toamnei, într-o linişte nefirească:

Dar deodată pe coline

Scade animaţia ...

De mirare parcă-şi ţine

Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,

Se-ntretaie ştirile ...

90
 Ce e ?.„ Ce e ?„. Spre podgorii

Toţi întorc privirile.

Topîrceanu ne face martori la evenimentul deosebit ce se desfăşoară sub ochii

noştri:

Iat-o„. Sus în deal, la strungă,

Aşternând pământului

Haina ei cu trenă lungă

De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,

Zâna melopeelor,

Spaima florilor şi Doamna

Cucurbitaceelor.

Apariţia toamnei se face ca într-o piesă de teatru, într-un moment bine pregătit
dinainte, pentru a avea efectul scontat.

Intitulându-şi poezia rapsodie, (un fragment dintr-un poem epic recitat de

rapsozi; cântec epic - DEX), poetul, folosind procedee compoziţionale specifice
artei narative, parodiază modelul şi prin mozaicul limbajului, transformă natura în
societate.

După ce a obţinut efectul dorit, Topîrceanu revine la realitate şi recunoaşte că:

Muza mea satirică I V-a-nchinat de drag la toate I Câte-o strofă lirică.

91
 Deşi se vrea serios, plin de compasiune pentru gâzele şi florile ajunse în pragul
iernii, tonul lui glumeţ revine: Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe I Iarna mizerabilă, I
Mă cuprinde o tristeţe I Iremediabilă.

Originalitatea lui Topîrceanu consistă în folosirea unor procedee

compoziţionale care nu caracterizează genul liric şi, nu în ultimul rând, în limbaj.
Poet al anotimpurilor, al universului gingaş al florilor şi al micilor vieţuitoare,
autorul volumelor Balade vesele şi triste, Parodii originale sau Migdale amare, a
scris, cu duioşie şi umor, poezii accesibile celor mici.

BALADA UNUI GREIER MIC de George Toparceanu

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un

pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema
indelung folosita de fabulisti in literatura universala.
Poeziile despre natură şi vieţuitoare, situate ca accesibilitate, după cântecele
de leagăn, poeziile-numărătoare sau poeziile-joc, sunt îndrăgite de copii, care
dovedesc pentru ele o receptivitate timpurie. O posibilă explicaţie ar fi optica
antropomorfizantă asupra vieţii.

Încă de mici, copiii observă natura înconjurătoare, unde întâlnesc animale,

păsări, gâze, faţă de care se simt atraşi, atracţie care naşte interes şi multe întrebări
adresate celor mari.

Lumea celor care nu cuvântă a atras şi pe poeţi, de la Topîrceanu, Arghezi,

Blaga, la poeţii mai tineri şi la cei contemporani. Ei încearcă să surprindă în
poeziile lor cele două mari dimensiuni esenţiale, timpul şi spaţiul, fie în valorile

92
eterne, fie în cele concret prezente. Natura şi vieţuitoarele apar armonizate
succesiunii ciclice a anotimpurilor, prezente necondiţionat în creaţia lor.

Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de
viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul
iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care
ofera si o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca
poti, / Iar la vara fa ca mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea
furnicii, acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu
cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e
trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate /
Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu
cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru
doi eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi
intr-un stil ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de
transformari dramatice in natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un
tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o
ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret
detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”.
Balada unui greier mic (vol. Balade vesele şi triste) surprinde aspecte din
natură tot de venirea toamnei. Drama micului greier, prins, ca de obicei, nepregătit
la venirea anotimpului toamna, exprimă o mare delicateţe şi duioşie (C. Ciopraga).
Mizând pe surpriză, pe rapiditatea acţiunii A venit aşa, deodată, poetul surprinde în
primul moment al poeziei sosirea neaşteptată a toamnei cea întunecată. Folosindu-
se de un epitet triplu lungă, slabă şi zăludă, precum şi de personificare, toamna

93
este descrisă ca un duh rău, a cărui apariţie este dezastruoasă, pentru natură şi nu
numai. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla
enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de
ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n
evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul
plantelor si al vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum
vine de la munte, / Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc
prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite
plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie
si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu
bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in
„casuta lui de huma”.
În timp ce ciulinii de pe vale / Se pitesc prin văgăuni, iar, măceşii de pe câmpuri I
O întâmpinâ în cale I Cu grăbite plecăciuni, îşi face apariţia un greieruş I Negru,
mic, muiat fn tuş / Și pe-aripi pudrat cu brumă. Imaginea greierelui, portretul
miniatural, în linii graţioase, trădează compasiunea şi duioşia poetului faţă de
gingăşia micuţei vieţuitoare, folosind diminutive ca greieruş, căsuţă, sau imagini
vizuale grafice.
Monologul greierelui, copleşeşte prin delicateţe şi duioşie. Toamna l-a
găsit cu cămara goală şi situaţia este cu atât mai dramatică, cu cât ştie că furnica
nu-i va acorda nici-un împrumut, ba mai mult, îl va face de râs şi la lume că m-am
dus şi i-am cerut. Disperat şi resemnat, greieruşul trece la autocompătimire: Cri -
cri - cri I Toamnă gri, I Tare-s mic şi necăjit! Epitetul gri cuprinde simbolic
trăsăturile caracteristice ale anotimpului ploios şi rece.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si
incheiat printr-o imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama
94
existentiala, de fapt un subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-
cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca
puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina
mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am
dus si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza
sentimentul de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a
ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine
astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la
venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului
in societate.

Topârceanu îi cufundă pe cititori nu numai în lumea miniaturală de mare

sensibilitate a gâzelor, ci şi în lumea fabulei.

Finalul Baladei unui greier mic germinează duioşie şi exprimă compasiunea

poetului, dar şi a copiilor, pentru mica şi ... muzicala vicţuitoare: // Cri-cri-cri, /
Toamna gri / Tare-s mic si necajit”.

Cu toate că se remarcă printr-o mare sensibilitate, poezia conţine şi accente de

umor folosit ca mijloc de transmitere a duioşiei (D. Micu), căci scriitorul priveşte
cu îngăduinţă şi înţelegere, naivitatea şi chiar neglijenţa proverbială a greierelui,
specifică şi oamenilor.

Universul micilor vieţuitoare, animale, păsări, gâze se întâlneşte şi în creaţia lui T.

Arghezi, pe care le înfăţişează cu admiraţie şi nedisimulată uimire în faţa
miracolului alcătuirii şi împlinirii rostului lor, pentru care Arghezi a fost numit
poet al boabei şi-al fărâmei.

95
Albinele, greierii, lăcustele, cărăbuşii, buburuzele, furnicile, ca şi lumea animalelor
domestice sunt privite simbolic, dar şi cu sensibilitate.

III. GENUL EPIC

A. Basmul

Basmul cult
Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb
Apare în Convorbiri literare în 1877.
Tema si viziunea despre lume
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea -
alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu - Ion Creanga este
cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile
si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul
„Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei
specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice.
Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea
fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului
si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca,
cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea
lui Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea
lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il

96
inalta la cer de 3ori pe Harap-Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea
lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in aceasta opera sunt: tema,
relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre inceput si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus,
in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-
o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru
fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina
furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu,
exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in
aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind
impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele
de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului,
contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara
actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza:
calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul,
regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de
echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de
restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca
intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau,
Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni
imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii
supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic
97
reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe
parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor
determina sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise
intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de
omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept
nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce
primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre
Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul
plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa
treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu
este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul
si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta
Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul,
personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol
aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul
tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar
calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in
viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca
fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a
introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia
conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si
intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea
reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate
cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la
98
noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu
inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta
identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al
eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea
neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a
inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca
fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea
si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului,
dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in
timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc
alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot
ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in
fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda,
de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa
pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu
batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta
cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se
intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai
intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu
numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe
drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca
acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest
caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
99
 In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar
fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa
greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot
insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a
ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare
nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de
grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala
si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur
ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este
magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu
doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu
multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-
Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este
supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica.
Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind
experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului
prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai
reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu
afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut
sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima

100
 Bogat reprezentant in creatia populara, basmul poate sa aiba si autor
cunoscut, dar sursa lui ramane tot folclorica. Publicat in 1870, in
revista ,,Convorbiri literare", basmul in discutie respecta, in linii generale, schema
epica a prototipului popular.
Basmul Făt-Frumos din lacrimă are ca temă mitul Sfântul Soare, în
ipostaza antropomorfă de Făt-Frumos, iar ideea este că binele învinge.
Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila,
fixata intr-un timp indepartat si neprecizat: in vremea veche, un cuplu imparatesc
isi traia zilele in durere, din pricina ca soarta refuza sa-i daruiasca un urmas.
Subiectul este o succesiune de motive, ca în basmele populare. Primul motiv
este al împăratului, care obţine un copil excepţional, printr-o împrejurare
excepţională. La rugămintea împărătesei, icoana Maicii Domnului dă o
lacrimă sfântă, pe care împărăteasa o soarbe şi dobândeşte un fiu. De aceea îl
va numi Făt-Frumos din lacrimă. Copilul creşte repede şi devine voinic, de
aceea vrea să rezolve conflictul cu împăratul vecin şi să curme războaiele
purtate de tatăl său.
Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului,
aceasta din urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la
timpul sorocit, ea va naste un print pe care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima
(motivul nasterii miraculoase). Conform schemei narative a basmului popular, Fãt-
Frumos creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand ajunge la varsta barbatiei,
pleaca in lume (motivul calatoriei initiatice).
Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-
Frumos si un imparat vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este
cauza plecarii eroului hotarat sa se lupte cu urmasul imparatului vrajmas.
Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie si tinerii
devin frati de cruce. Alt motiv este cel al frăţiei de cruce. Datina frăţiei de cruce
101
este un ritual străvechi şi constă într-un jurământ, ce se face între doi flăcăi,
să se ajute în viaţă ca fraţii, jurământ pecetluit cu sânge, rezultat dintr-o
tăietură sub formă de cruce, pe braţul stâng.

In virtutea acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama

Padurilor (care cerea jertfa de copii si pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase
cele doua buti pline cu apa si, respectiv, cu putere). Alt motiv este cel al Mumei-
Pădurii, care vine să ia birul de suflete de copii şi să-i înghită ca un balaur.
Făt-Frumos o trânteşte pe Muma-Pădurii într-o piuă de piatră, prăvale o
stâncă peste ea şi o ferecă cu şapte rânduri de lanţuri. Muma-Pădurii fuge cu
tot cu stâncă şi lanţuri. Făt-Frumos o urmăreşte şi găseşte pe frumoasa fată a
Mumei-Pădurii. De aici avem motivul Sfânta Lună, fiindcă fata Mumei-
Pădurii are părul de aur, haina ei părea un nor de raze şi poartă o cunună de
mărgăritărele. Ea toarce, dintr-o furcă de aur, un fir ca o rază de lună, deci
atributele ce-o însoţesc pe Ileana Cosânzeana. Această fată schimbă poziţia
celor două buţi cu apă şi cu puteri, spre a-i înlesni lui Făt-Frumos victoria în
lupta cu Muma- Pădurii. Când Făt-Frumos o omoară pe Muma Pădurii, se
declanşează stihiile şi o furtună violentă. Făt-Frumos şi fata Mumei-Pădurii se
întorc la împăratul vecin, care nu ştie cum să-i mulţumească pentru felul în
care i-a salvat împărăţia de o aşa pacoste.

Se pastreaza astfel eternul conflict dintre Bine si Rau (prezent in basme), cu

victoria celui dintai. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-Frumos o primeste pe Ileana (fiica
Mamei Padurilor) care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.

Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca.

Rugat de tanarul imparat vecin sa i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi
supus si la alte incercari: se tocmeste sluga la o baba, careia ii paste iepele, scapand

102
de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului tantarilor si al imparatului racilor
(motivul animalelor/vietuitoarelor nazdravane); la capatul timpului juruit, isi alege
un cal (din cei sapte), drept plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales
este slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul lui, fata Genarului este
rapita si adusa la cel care o iubea. Motivul Ghenarului este introdus prin
mărturisirea împăratului vecin, care îi devenise frate de cruce lui Făt-Frumos,
că o iubeşte pe fata Ghenarului şi-l roagă să i-o răpească. Motivul calului
năzdrăvan, pe care-l are Făt-Frumos, are în acest basm o variantă a calului cu
şapte inimi. Întors la castelul Ghenarului, este prefăcut de fata acestuia într-o
floare şi aşezat într-o glastră. Când fata află, de la Ghenar, cum poate obţine
Făt-Frumos calul năzdrăvan, el aude şi pleacă să-l obţină.

Aici avem motivul ajutorului ce-l dau omului cele mai neînsemnate
vieţuitoare.

Făt-Frumos, în drum spre mare, unde locuieşte baba vicleană, salvează pe

împăratul ţânţarilor şi pe împăratul racilor. Fără ajutorul lor, Făt-Frumos n-
ar fi izbutit să treacă prin cele trei încercări, la care-l pune baba vicleană,
simbol al lumii răului, fiindcă ea noaptea cade într-un somn adânc, iar
sufletul ei de vampir suge inimile celor care mor, ori pustieşte sufletele celor
nenorociţi. Cele şapte iepe, pe care trebuia să le păzească Făt-Frumos, sunt
scoase de ţânţari din pădurea, unde se ascunseseră şi din mare de către raci.
Făt-Frumos trece cu bine şi a treia noapte cu ajutorul unei fete, care locuia la
baba cea vicleană.

Fata voia să scape de la babă şi de aceea ia o perie, o năframă şi o gresie, se

ascunde în pădure, aşa cum stabilise cu Făt-Frumos. Motivul calului
năzdrăvan intră acum în prim-plan. Baba vicleană ascunde într-un tretin

103
slab, aşezat pe un gunoi, cele şapte inimi ale cailor ei, ca să-l înşele pe Făt-
Frumos. Dar Făt-Frumos ştie viclenia, ia calul cel slab şi pleacă în grabă,
luând-o în drum pe fata ce locuia cu baba. Când baba îi urmăreşte, fata
aruncă peria, care devine o pădure, apoi gresia, care devine o stâncă, dar
baba trece de ele. Când aruncă năframa, aceasta se preface într-un lac. Baba
se străduieşte să-l treacă, dar Făt-Frumos loveşte cu buzduganul
miazănoaptea, aceasta cade la pământ, baba este cuprinsă de somn şi se
îneacă. Calul năzdrăvan sfătuieşte pe Făt-Frumos să nu călătorească noaptea
din cauza sufletelor morţilor, care se urcă în lună.

În timpul nopţii, Făt-Frumos are un coşmar, în care vede cum scheletele

morţilor urcau spre lună. Odată cu ele pleacă şi fata, care locuise cu baba,
fiindcă ea fusese adusă pe pământ cu vrăji. Dimineaţa, calul, care fusese
plecat în timpul nopţii, se întoarce şi-l duce pe Făt-Frumos la castelul
Ghenarului. De data aceasta, Ghenarul nu-l mai poate ajunge şi el pleacă cu
fata acestuia. Îndemnat de calul lui Făt-Frumos, calul Ghenarului îşi aruncă
stăpânul în nori, transformându-l într-o constelaţie.

Motivul mireasa răpită este prezent în literatura populară, dar Eminescu

complică acţiunea, fiindcă Făt-Frumos ratează în cele două încercări şi este
azvârlit de Ghenar în nori, cade ca pulbere pe pământ, devine un izvor, din
care beau Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Petru. La cuvântul Domnului, el
redevine om. Este motivul creştin al minunilor.

Intre timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-
Frumos.Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui finalul
compensator.Motivul Ilenei Cosânzene revine în finalul basmului, fiindcă fata
Mumei- Pădurii, aşteptându-l pe Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină şi cu

104
lacrimile ei a umplut o scăldătoare. Acum, de bucurie, aflând de venirea lui
Făt-Frumos, stropi cu ele grădina şi ea se umplu cu lăcrămioare. Făt-Frumos
îşi spală faţa în baia de lacrimi, se înveleşte în mantaua ţesută din raze de lună
şi se culcă.

Alături de el împărăteasa, adică Ileana Cosânzeana, transfigurată din fata

Mumei-Pădurii, visează cum Maica Domnului desprinde din cer două stele şi i
le aşază pe frunte și incepe din nou sa vadă.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V.
Propp) sunt respectate: situatia initiala, plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa)
adusa de un raufacator, incercarile prin care trece personajul pozitiv, lupta lui cu
raufacatorul, victoria eroului benefic, intoarcerea acasa si nunta. Fireste,
intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in realitate (sunt fantastice).
,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera
caracterul de basm cult:
a) Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu
erau decat germenii viitorului") pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar
ii lipseste nota de unicitate (,,ca niciodata") si proiectia in fabulos a basmului
folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii."); in schimb, autorul ii imprima o tenta
filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia (posibilitatea), in termenii lui Aristotel.
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este
bogat zugravit cu ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul
era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea", imparateasa are fata alba ,,ca o
marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil
romantic: ,,Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de
pietre de mori".

105
c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia
coloristica si multimea florara amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata,
dulce ca visele marii"), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului
etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt
care ii confera atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera
eminesciana).
In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M. Eminescu este un basm cult,
intrucat autorul imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu
elemente specifice creatiei sale.
b) Caracterul romantic al prozei lui Eminescu este cel mai bine exprimat în
basmul Făt-Frumos din lacrimă, unde toţi eroii au un caracter excepţional şi
acţionează în împrejurări excepţionale.

Făt-Frumos are însuşirile mitului Sfântul Soare. Este viteaz, drept, îşi
respectă cuvântul dat, îi ajută pe toţi şi de aceea este ajutat de ţânţar, de rac,
de fata ţinută cu vrăji de baba vicleană, de fata Ghenarului, de fata Mumei-
Pădurii, care devine, printr-o subtilă metamorfoză, Ileana Cosânzeana, adică
Sfânta Lună.

Finalul basmului dezvoltă romantic mitul Sfântul Soare şi mitul Sfânta Lună,
dovedind faptul că Eminescu cunoştea bine mitologia populară. Redăm, spre
exemplificare, o legendă a horei:

Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii, când se
sfinţeşte un sfânt şi roiurile de unde răsărind din inima pământului le-a spus cum

106
cântă ursitoarele, când urzesc binele oamenilor. Astfel lăutarii măiestriră hore
înalte şi urări adânci.

Modul, în care este descrisă rochia de mireasă a Ilenei Cosânzenei, exprimă o

cunoaştere profundă a mitului:

Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritarul,

mironosiţele viorele şi florile toate s-adunaseră vorbind fiecare în mirosul ei şi
ţinură sfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă; apoi încredinţaseră taina
lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse şi flutură în
cercuri multe asupra feţei miresei, când ea dormea, şi-o făcu să vadă, într-un vis
luciu ca oglinda, cum trebuia să fie-mbrăcată. Ea zâmbi, când se visă atât de
frumoasă.

Câmpul cu flori, cerul cu stele, marea cu valuri sunt modelele veşmintelor, pe

care le poartă Ileana Cosânzeana. Chiar şi hainele de mire ale lui Făt-Frumos
au o valoare simbolică, mitică, dovadă a deosebitei documentări a lui
Eminescu, dar şi a capacităţii lui de a transfigura realitatea:

Mirele-şi puse cămaşa de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta

albă ca ninsoarea.

Stilul prozei fantastice a lui Eminescu este romantic, cu multe epitete,

metafore, metonimii, personificări, spre a reda permanenta evaziune în basm,
în natură, în mit, o permanentă prezenţă a fantasticului, o metamorfoză
permanentă a textului, a eroului, de la un episod la altul, printr-o logică de
vis.

Ambii rămân eterni, fiindcă existenţa lor transcede realitatea lumii, fiindcă
pentru Feţii-Frumoşi vremea nu vremuieşte, aşa cum şi pentru Eminescu,

107
acest Făt-Frumos al poeziei romantice universale; vremea nu numai că nu l-a
îngropat în uitare, ci dimpotrivă, a făcut să crească aura sa de Luceafăr al
literaturii române.

"Lebedele" - Hans Christian Andersen

108
109
110
 Lebada este un simbol puternic în mitologia europeană; este posibil
simbolul păsării celtice prin excelență: nu numai că lebada este frumoasă și
grațioasă, dar este o creatură cu cel puțin trei elemente (aer, apă, pământ), se
împerechează pentru viață și are reputația de a cânta magic chiar înainte de a muri.
Personajele călătoresc întotdeauna printr-o perioadă de izolare și reusesc
întotdeauna.

111
"Cenusareasa" - Hans Christian Andersen

H.Ch. Andersen este un adevarat creator al acestei specii in literatura daneza

.Hans Christian Andersen a ramas celebru in literatura universala, nu prin poeziile
sau piesele sale, ci prin basme si povestiri. Aceste creatii pornesc de la tema
populara, ridicandu-se apoi pe treptele inalte ale inspiratiei, purtand amprenta
talentului neantrecut al scriitorului. De mic copil, Andersen a invatat sa pretuiasca
si sa iubeasca povestile care-i dezvaluiau figura si caracterul omului din popor:
modest si harnic, credincios prietenilor si plin de demnitate in fata asupritorilor.
Umorul si duiosia sunt cele doua extreme intre care Andersen plimba inimile
cititorilor. Duiosia insoteste descrierea vietii grele a oamenilor nevoiasi, in schimb
figurile imparatilor sau ale curtenilor sunt de multe ori atat de caraghios prezentate
incat starnesc rasul copiilor. Dintre basmele indragite de copii amintim: “Hainele
ele noi ale imparatului”, “Lebedele”, “Sirena cea mica”, “Privighetoarea”,
"Cenusareasa".

Cenușăreasa  este un basm popular ce întrupează elementul de mit al opresiunii

nedrepte urmată de triumf și răsplată. Personajul principal este o fată tânără ce
trăiește într-o situație nefericită, și al cărui noroc se schimbă. Însuși
cuvântul cenușăreasă a ajuns, prin analogie, să însemne „persoană ale cărei
calități sunt nerecunoscute, sau care primesc recunoaștere după o perioadă de
obscuritate și neglijare”. Povestea populară a Cenușăresei influențează cultura
populară internațională, fiind transpusă în alte opere artistice prin elemente de
acțiune, aluzii și motive. Cenușăreasa care isi spală hainele într-un pârâu,
obligată fiind de celelalte surori, care au plecat la un bal. Popularitatea poveștii
sale s-a datorat faptului că în poveste apare dovleacul, zâna cea bună și pantofii
de sticlă. În această versiune, surorile vitrege încearcă să păcălească prințul,
tăindu-și părți din picior pentru a face pantoful să se potrivească. Prințul este

112
informat de doi porumbei care scot ochii surorilor vitrege, făcându-le cerșetoare
oarbe pentru toată viața lor.
Cenuşăreasa este tipul feminin ideal: frumoasă, bună, cinstită, harnică, modestă,
răbdătoare, plină de dragoste şi îngăduinţă faţă de tatăl său, care nu-i ia apărarea,
supusă, sensibilă în faţa frumuseţilor naturii. Aşa cum e drept, ea îşi găseşte
răsplată cuvenită după faptele şi inima ei.
Personajele negative sunt de obicei fantastice dar şi reale (mama
Vitregă, surorile vitrege, invidioase)– cu chip de monstru, animal sau om, personaj
negativ dominat de ură.

În Cenuşăreasa, prin antiteza de tip alb-negru sunt puternic reliefate defectele

mamei vitrege şi ale fetelor ei: mândrie, îngâmfare, dispreţ pentru muncă, răutate
de proporţii aproape incredibile, invidie, dorinţă de înălţare prin minciună şi
impostură, lipsă de cuvânt.
În basme eroii şi acţiunile se grupează după nişte numere fatidice care se repetă.
Cenuşăreasa merge la mormântul mamei de trei ori pe zi, iar la bal trei nopţi la
rând.

113
Cenuşăreasa de Fraţii Grimm

Cenuşăreasa, cunoscuta poveste din colecţia Fraţilor Grimm, se întemeiază pe

motivul persecuţiei unei fete orfane de către mama şi surorile vitrege, precum şi
răsplătirea, în final, a bunătăţii şi nevinovăţiei ei. Deasemenea, tot în acest basm,
care are o versiune franceză în poveştile lui Charles Perrault subintitulată
Pantofiorul de sticlă, apare şi motivul iubirii dintre un prinţ şi o fată săracă şi
oropsită.

Autorii acestor capodopere ale genului nu s-au îndepărtat prea mult de genul
popular. În aceste sens ei fixează expoziţiunea imediat după formula introductivă
„A fost odată...”. Formulele mediane sunt concepute în versuri şi repetate pentru a
fixa acţiunea, pe de o parte, şi pentru a trezi interesul cititorului, pe de altă parte.

În concepţia autorilor, finalul oricărui basm trebuie să aibă un pronunţat caracter

etic şi educativ. Pentru a readuce, însă, în prim-plan, voia bună, se introduce, de
regulă, o notă de umor şi de veselie.

O coordonată esenţială a basmului Cenuşăreasa o constituie înfăţişarea veridică a

realităţii, prin interferenţa permanentă dintre real, miraculos şi fantastic. Motivul

114
iubirii dintre o fiinţă umilă şi o alta aparţinând unei clase superioare cunoaşte o
largă arie de circulaţie.

Varianta Fraţilor Grimm este, prin calităţile şi valenţele estetice ale stilului, o
capodoperă.

Fraţii Grimm deţin arta relatării, a detalierii fără să supraliciteze, dând la iveală
imagini artistice profund sensibile şi motivate din punct de vedere moral. Ei
surprind degradarea progresivă a raporturilor familiale odată cu moartea mamei
Cenuşăresei, marginalizarea şi exploatarea fetei, iluzionarea ei deşartă de către
maşteră, prin probele grele la care este supusă (alegerea lintei din cenuşă, apoi a
meiului, în cel mult o oră), frustrarea ei în ceea ce priveşte permisiunea ei de a
participa la bal, umilirea ei de către surorile vitrege, prin condiţia ancilară la care
este redusă.

Fraţii Grimm interpretează „condurul” ca o „ascendenţă a femeii asupra

bărbatului”, episodul fiind „un rit de alegere şi investitură”, deci un rit nupţial.

Motivul fetei orfane persecutate de mama vitregă şi de fetele acesteia se mai

întâlneşte la Puşkin şi Andersen.

Cenuşăreasa, în viziunea Fraţilor Grimm sau în aceea a lui Charles Perault, se

citeşte pentru frumuseţea intrinsecă a basmului. Atât tema, cât şi subiectul au fost
raportate unor concepţii străvechi despre viaţă, având şi implicaţii sociale.

Tema generală, lupta dintre bine şi rău, respectiv chinurile la care este supusă
Cenuşăreasa de către mama şi surorile vitrege, se împleteşte cu unele teme
secundare, menite să îmbogăţească prin detalii aspectul general de viaţă. Dragostea
dintre fata oropsită şi fiul de împărat se raportează direct la mesajul etic al
basmului: „după faptă şi răsplată”.

115
Subiectul se distinge printr-o relatare lineară: un om bogat, căruia îi moare nevasta,
se recăsătoreşte cu o femeie care avea două fete. Ele o ţin pe sora vitregă la
distanţă, obligând-o să facă cele mai anevoioase lucruri.

Astfel sunt introduse în acţiune personajele antitetice, geloase pe calităţile surorii

vitrege, pe care o alungă din odaia lor, îi iau „straiele” frumoase şi o trimit să
doarmă în cenuşă, lângă vatră, numind-o dispreţuitor Cenuşăreasa, pentru că este
plină de cenuşă.

Înainte de a muri, mama fetei îi dă un sfat: orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii
întotdeauna bună şi cu sufletul neîntinat, sfat pe care îl ascultă, dar nu-i uşurează
viaţa cu nimic. Mama vitregă şi cele două fiice ale ei îi fac viaţa grea: Pentru fata
cea vitregă începu a curge, de-aici înainte, zile pline de amărăciune ... o puseră să
robotească din greu de dimineaţă până cădea noaptea: să se scoale până-n ziuă, să
care apă, să aprindă focul, să facă de mâncare şi să spele rufele. Când împăratul dă
vestita petrecere şi fata orfană se roagă de mama ei vitregă s-o lase şi pe ea la bal,
aceasta refuză, dându-i să aleagă, în două rânduri, lintea „bob cu bob”, dintr-o
„strachină” răsturnată în cenuşă.

Pe cât de cuminte, de ascultătoare, de bună era Cenuşăreasa (neavând un pat al ei,

dormea în cenuşă şi de aici numele), pe atât de rele erau surorile ei vitrege,
înfăţişate prin antiteză, al căror suflet era întunecat şi plin de răutate.

La balul dat de împărat, mama vitregă o lasă acasă pe motiv că nu are nici straie
frumoase şi nici să dănţuiască nu ştie.

După plecarea maşterei şi a fiicelor ei, fata merge Ia mormântul mamei, în

povestea Fraţilor Grimm, sau vine la ea naşa ei, care era o zână, în povestea lui Ch.
Perrault.

116
Nici de data aceasta dorinţa nu îi este împlinită. După plecarea mamei vitrege şi a
surorilor la palat, fata sărmană se duce să plângă la mormântul mamei sale,
invocând alunaşul prin versuri cu valoare de ritual magic:

„ – Alunaş, drag, alunaş,

Scutură-te, rogu-te-aş,

Şi mă-mbracă-n strai de argint –

Numa-n aur şi argint.”

va primi o rochie ţesută toată în aur şi argint şi-o pereche de conduri cu alesături
de mătase şi argint (acum intervine momentul miraculos). Basmul alunecă spre
miraculos: pasărea albă îi azvârle din alun „o rochie ţesută toată în aur şi argint şi o
pereche de conduri cu alesături de mătase şi argint”.

Eroina poveştii este un simbol în dicţionarul umanităţii, un simbol al sorţii vitrege,

victoria ei asupra mamei şi surorilor vitrege este justiţia de neuitat a poveştii.

La bal, cucereşte inima fiului de împărat, stârnind admiraţia tuturor, după care
dispare fără urmă. Trei seri la rând participă la petrecere şi în ultima seară îşi
pierde un pantofior, prins în smoala de pe scări; pusă special de fiul

împăratului, necăjit că nu putuse afla nimic despre fata cea frumoasă.

Pentru că fiul de împărat o caută pe aleasa inimii, pe stăpâna condurului de aur,

mama vitregă îşi îndeamnă fetele să-şi taie, una un deget, alta călcâiul, pentru a
încălţa condurul şi a deveni împărătese. Dar Cenuşăresei îi vine în ajutor şi de
această dată alunaşul, care îl avertizează pe fiul de împărat de înşelătoria fetelor:

Vai, conduru-i tare mic:

117
Parcă-n cleşte-aşa o strânge!

Şi-năutru-i numai sânge,

Că tot curge pic cu pic ...

Nu-i mireasa-adevărata!

Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă.

Când însă pune şi Cenuşăreasa pantoful de aur în picioare, acesta îi vine ca turnat
şi când se ridică fata şi tânărul crai îi privi chipul, o recunoscu pe dată, că doar ea
era domniţa cu care dănţuise şi care-l robise cu frumuseţea-i fără pereche.

Şi acest basm are un final fericit, o nuntă împărătească vine ca o răsplată pentru
Cenuşăreasa, în ciuda persecuţiilor şi uneltirilor maşterei alături de surorile vitrege.

Fata săracă şi oropsită reprezintă tipul feminin ideal: frumoasă, bună, cinstită,

„ harnică, modestă, răbdătoare, supusă, sensibilă la frumuseţile naturii.

In antiteză cu ea, surorile vitrege, ca şi mama lor, sunt pline de mândrie, îngâmfare,
dispreţ penttru muncă, răutate, invidie, dorind să se înalţe prin minciună.

Cu toate calităţile ei deosebite, Cenuşăreasa este ajutată de păsările cerului, ca şi de

cele două porumbiţe albe ca neaua ce se aflau pe crăcile alunului de pe mormântul
mamei ei.

Elementele reale se împletesc cu cele miraculoase făcând din basmul Cenuşăreasa,

un basm frumos, plăcut cu mesaj etic: după faptă şi răsplată.

Purtarea cuviincioasă a fetei, blândeţea şi bunătatea ei sunt motivate dintr-o dublă

perspectivă: pe de o parte ele vin să îndeplinească ultima dorinţă a mamei, pe de

118
altă parte, pentru că răsplata lor promisă consistă în bine şi fericire: „să fii mereu
bună şi blândă, ca să ţi se schimbe soarta în bine şi să ai parte de o viaţă fericită” .

Dacă la Charles Perrault, surorile pot recunoaşte şi vorbi admirativ despre

frumuseţea necunoscutei de la bal, la Fraţii Grimm, ele nici nu amintesc de
preferata prinţului.

De aceea, surorile vitrege (aici având „faţa albă şi frumoasă, dar inima neagră şi
rea”) pot să o umilească şi să îi anuleze condiţia pe care o deţinea în casă: „O
dezbrăcară de rochiţa frumoasă pe care o purta, dându-i în schimb o fustă veche,
cenuşie; o încălţară cu nişte saboţi şi o goniră la bucătărie. Acolo muncea din zori
şi până în seară: se scula cu noaptea în cap, căra apă, făcea focul, tăia lemne, gătea,
spăla; toată treaba grea şi murdară trebuia s-o facă singură”.

Cenuşăreasa Fraţilor Grimm nu are o naşă zână cu puteri supranaturale, însă are o
serie de ajutoare cărora le stă în puteri să se substituie fetei în separarea lintei, apoi
a meiului de cenuşă: porumbei, turturele, păsări din cer. Totuşi, ea îşi are raţiunea
ei când îi cere tatălui să-i aducă ramul care-i va atinge pălăria în drum spre casă,
pentru că rămurica de alun plantată la mormântul mamei sale prinde rădăcini şi se

transformă într-un alun pe care se aşază, la fiecare vizită a fetei, „o pasăre albă ca
zăpada”, capabilă să-i îndeplinească acesteia dorinţele.

Prezenţa auxiliilor necuvântătoare este de natură să sensibilizeze auditorul/ cititorul

faţă de universul faunistic, fiind un motiv literar de largă circulaţie în basme, la fel
ca şi motivul dezinteresului faţă de valorile materiale/ aparente, dezinteres răsplătit
ulterior în chip miraculos.

119
Ca şi la Perrault, Cenuşăreasa suferă o metamorfoză până la nerecunoaşterea ei de
către surorile vitrege. Este aici o reminiscenţă a mitului Galateei, dar totul ţine de
aparenţă, de percepţia celorlalţi mai bine spus, esenţa nefiind în nici un fel afectată.

Cu atât mai frustrante sunt respingerea şi maltratarea fetei la Fraţii Grimm, cu cât
familia este înstărită, tatăl este bogat, iar Cenuşăreasa îndeplineşte cu docilitate
toate poruncile, oricât de absurde, la gândul că maştera îşi va respecta promisiunile
făcute.
Finalul poveştii scriitorilor germani conţine intenţii vădit moralizatoare.
Protagonista se căsătoreşte (ca şi în varianta scriitorului francez), ajunge regină,
fiindu-i răsplătite astfel bunătatea şi blândeţea, însă nu se vorbeşte de iertarea
surorilor, acestea rămânând infirme de la încercarea de a-şi potrivi pantoful: „A
doua zi făcură o nuntă strălucitoare. Se adeveriră şi cuvintele spuse de mama
Cenuşăresei.

Fiind mereu bună şi blândă, soarta i se schimbase în bine: ajunse regină şi

trăi fericită alături de soţul ei până când moartea îi despărţi. / Surorile vitrege în
schimb, rămaseră să şchiopăteze toată viaţa”.

120
121
122
123
124
 Alba –ca – Zapada - Iacob si Wilhelm Grimm

Scufita Rosie
Fata mosului cea cuminte si harnica si
fata babei cea haina si urata
Prichindel
Volumul Imparatul Cioc-de Sturz
“ Povesti pentru copii” Pomul cu mere de aur
Frumoasa-Adormita
Alba-ca –Zapada
Cenusareasa
Apa vietii

Volumul cuprinde mai multe basme germane accesibile copiilor. Unele teme
si motive se afla si in basmele noastre.
„Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”, basm cules din folclorul landurilor
germane de către fraţii Wilhelm şi Jacob GRIMM (filologi, lingvişti, etnologi şi
antropologi) la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al IX-lea a fost
publicat pentru prima oară în 1812. La bază fraţii Grimm au găsit şi consemnat mai
multe versiuni ale basmului, în cel puţin trei landuri diferite (Hessia, Bavaria,
Saxonia Inferioară). În ediţiile ulterioare ale colecţiei lor de basme populare, după
ce au găsit numeroase variaţiuni pe teme asemănătoare în folclorul mai multor
popoare europene, au publicat o variantă revizuită, care a devenit versiunea
standard a basmului, aşa cum o găsim în antologiile pentru copii de astăzi.

125
 Tema basmului

Tema porneste de la motivul “mama vitrega”, prezent in multe basme. De

aceea tema poate fi: ,,Rautatea mamei vitrege si suferintele indurate de fetita
nevinovata” , dar si ,,victoria dreptatii si a bunatatii asupra nedreptatii si rautatii”.
Personajele principale sunt concepute în antiteză. Mesajul basmului este victoria
dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului.

Structura basmului
Compoziţional, basmul se structurează după tiparele specifice.

Acţiunea începe prin formula introductivă: „A fost odată” (o împărăteasă)..., într-

un timp nedeterminat (illo tempore), „într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul
nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi...”.

Desfăşurarea naraţiunii este subliniată în momentele principale printr-o formulă

mediană, dialogul împărătesei cu oglinda fermecată:

„-Oglinjoară din perete, oglinjoară,

Cine e cea mai frumoasă din ţară?”

la care oglinda răspunde, în funcţie de întâmplările narate:

„-Măria ta eşti cea mai frumoasă din ţară” sau

„-Frumoasă eşti crăiasă, ca ziua luminoasă

Dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă!”

Finalul aduce tipica reflecţie... „şi dacă n-ar fi murit, cu siguranţă că trăiesc şi-n
zilele noastre...”.

126
În structura subiectului sunt întâlnite numerele miraculoase trei şi şapte:

-trei travestiri ale mamei vitrege;

-trei obiecte care au menirea de a provoca moartea Albei-ca-Zăpada: cingătoare,

pieptăn, măr;

-piticii o jelesc trei zile pe Albă-ca-Zăpada, crezând-o moartă;

-trei vietăţi ale pădurii jelesc şi ele lângă sicriu: buha, corbul şi hulubiţa;

-necazurile încep pentru Albă-ca-Zăpada când frumuseţea ei devine vizibilă – la

şapte ani;

-enumerarea piticilor prin numerale ordinale până la şapte;

-succesiunea celor şapte interogaţii: „– Cine a stat în scăunelul meu?”, „– Cine a

mâncat din talerul meu?”, „– Cine a muşcat din pâinişoara mea?”, „– Cine a luat
legumele mele?”, „– Cine a umblat la furculiţa mea?”, „– Cine a tăiat cu cuţitul
meu?”, „– Cine a băut din cupa mea?”;

-între casa piticilor şi castel sunt şapte munţi.

Prin aceste şabloane compoziţionale, basmul rămâne într-o structură devenită

clasică.

Imparateasa porunceste unui vanator sa ia fata, s-o duca in padure si s-o

omoare. Vanatorul nu poate face el acest lucru si lasa fata “prada primejdiilor din
natura”. Si in acest basm observam legatura dintre om si natura. Fetita este ocrotita
de natura şi-şi găseşte adăpost in casa piticilor.
Cand afla ca fata traieşte, imparateasa o pune in alte trei situatii
primejdioase, isi schimba infatisarea si foloseste cingătoarea, pieptenele si mărul

127
pentru a o omorî. Piticii si feciorul de crai reusesc sa o salveze. Observam aici
triumful binelui, adica fata cinstita, asupra răului, adică mama vitregă.
Mijlocul artistic folosit de autori, dupa modelul basmelor populare este
antiteza.
Personajele basmului

Fata este de o frumuseţe neobişnuită, modestă, harnică, bună si iubitoare,

insuşiri ale personajelor pozitive intalnite in multe basme populare.
Mama vitregă este la inceput frumoasa, “cadra de frumusete”, dar din cauza
trufiei si răutatii, este pedepsită până la urmă, dându-i-se o infatisare in contradicţie
totală cu prima. Autorii transfera aici un alt aspect din basmul popular, unde omul
rău este si urât, iar cel bun este frumos.
Sortită morţii pentru frumuseţea ei, Albă-ca-Zăpada nu este, totuşi, ucisă de
vânător, aşa cum poruncise împărăteasa, ci lăsată pradă primejdiilor prin pădure.
Natura o ocroteşte, fata găseşte adăpost în căsuţa celor şapte pitici. Însă răutatea
mamei vitrege o va pune la trei grele încercări – împărăteasa, travestită, se
străduieşte să o omoare cu ajutorul cingătorii de mătase, a pieptănului şi a mărului
otrăvit. Grija şi dragostea piticilor, apoi a feciorului de crai, o salvează şi ea îşi
găseşte fericirea. Mama vitregă, de supărare, se va urâţi şi se va pierde în
întunericul pădurii. Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra
nedreptăţii şi răutăţii.

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte de Petre Ispirescu

Basm popular

128
Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte i-a fost povestit lui Petre
Ispirescu, în copilărie, de către tatăl său şi a fost publicat pentru prima oară în
ziarul „Ţăranul român” (1862), sub titlul Povestea lui Făt-Frumos, sau tinereţe
fără bătrâneţe, semnat P.I. Cu titlul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, basmul apare, mai întâi, în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi
proverburi, adunate din gura poporului, scrise şi date la lumină de Un culegător-
tipograf (1872).

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se încadrează în genul epic,
iar ca specie literară este un basm popular, cules şi publicat de Petre Ispirescu.
Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific
ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie populară se manifestă idei
filozofice din mitologia românească, referitoare la condiţia omului în univers, la
viziunea despre viaţă şi moarte. Basmul îmbină supranaturalul popular (fabulosul)
cu profunde concepţii filozofice şi mitologice, de unde reiese şi originalitatea unică
a acestei creaţii.

Semnificaţia titlului

Semnificaţia titlului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” relevă sensuri
pline de substanţă ideatică, dubla negaţie („fără”) reliefând fermitatea dorinţei
omului de a atinge idealuri superioare, anulând, astfel, adevărul universal-valabil
că nu există nici bătrâneţea fără tinereţe şi nici moartea fără de viaţă (adică nu poţi
fi bătrân dacă n-ai fost mai întâi tânăr şi nu poţi muri dacă n-ai fost viu).
Subtilităţile semnificaţiei titlului se regăsesc şi în cuvintele cu care îl întâmpină
zâna, cu milă, în ţinutul vremii uitate - „Bine ai venit, Făt-Frumos” - şi cele pe care
i le spune Moartea, dându-i o palmă - „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă
prăpădeam”.

129
Tema

Tema este atipică, lupta nu se mai dă între forţele binelui şi cele malefice, ci relevă
dreptul nativ al omului la fericire şi refuzul de a accepta o viaţă banală, mărginită
între limitele umanului. Se pare că motivul mitologic al copilului care nu acceptă
să se nască nu se regăseşte în folclorul altor popoare.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se încadrează în genul epic,
iar ca specie literară este un basm popular, cules şi publicat de Petre Ispirescu.
Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific
ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie populară se manifestă idei
filozofice din mitologia românească, referitoare la condiţia omului în univers, la
viziunea despre viaţă şi moarte. Basmul îmbină supranaturalul popular (fabulosul)
cu profunde concepţii filozofice şi mitologice, de unde reiese şi originalitatea unică
a acestei creaţii.

Construcţia subiectului şi semnificaţiile basmului

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm popular, cules şi
publicat de Petre Ispirescu. Autorul anonim este un narator omniscient. Naraţiunea
la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi
cu ideile filozofice şi mitologice. Acţiunea acestui basm nu are la bază conflictul
dintre forţele binelui şi ale răului, ci acela dintre ideal şi limita umană, iar
deznodământul constă în triumful legilor universal-valabile care guvernează
condiţia de muritor a omului.

Subiectul este asemănător basmelor în ceea ce priveşte eroii şi motivele populare,

incipitul fiind reprezentat de formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată; că
de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”. Neobişnuită este continuarea cu elementele

130
supranaturale ce prezintă relaţii imposibile între elementele universului, ceea ce ar
sugera faptul că aceste întâmplări nu s-au petrecut nicicând şi sunt de neconceput:
„de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în
coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se
potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în
slava cerului de ne aducea poveşti. [...] Mai mincinos cine nu crede”. Această
formulă de început are menirea de a proiecta evenimentele narate într-un timp
fabulos, într-o ordine stranie, răsturnată a lumii şi într-un spaţiu miraculos.

Motivul împăratului fără urmaş

Basmul începe cu motivul împăratului fără urmaş, întâlnit adesea în aceste creaţii.
Un împărat şi o împărăteasă îşi doreau copii, dar degeaba au umblat pe la vraci şi
filozofi, pentru că nu-şi puteau îndeplini dorinţa. Aflând despre un unchiaş
priceput, ei s-au dus să-i ceară sfatul. Vrăjitorul le dă leacurile, dar îi avertizează că
această dorinţă le va aduce întristare, că vor avea un singur copil, de care însă nu
vor avea parte.

Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, plângând şi refuzând să vină pe

lume, deşi împăratul îi făgăduia „toate bunurile din lume”. Când îi promite
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, copilul tace brusc şi se naşte, spre
bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a ţinut o săptămână întreagă. Copilul
este isteţ şi curajos, învaţă într-o lună cât alţii într-un an, astfel că „împăratul murea
şi învia de bucurie”, iar împărăţia era mândră că o să aibă un conducător înţelept ca
Solomon.

Motivul dorinţei imposibile

131
Când băiatul împlinea cincisprezece ani, i-a cerut tatălui să-şi respecte
promisiunea, dar împăratul recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi că făgăduiala avusese drept scop împăcarea
fătului. Tânărul este hotărât să plece în căutarea idealului pentru care se născuse pe
acest pământ şi toate rugăciunile şi lacrimile părinţilor sau ale curtenilor de a-l
convinge să renunţe la acest scop suprem au fost în zadar. Se manifestă în această
secvenţă a basmului motivul dorinţei imposibile.

Motivul probelor depăşite

Întâmplările următoare compun motivul probelor depăşite, fiind întâlnit în

majoritatea basmelor, cu scopul de a scoate în relief însuşirile excepţionale ale
eroului, fie pentru a-şi găsi soţia potrivită, fie pentru a face ca adevărul să triumfe
etc. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel mai „răpciugos şi
bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna sa, dându-i orz fiert în lapte.

Sfătuit de cal, voinicul cere tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi
hainele ce le purta el când era flăcău”, ceea ce simbolizează întoarcerea la valorile
tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară în această călătorie. Toate pregătirile
fiind terminate, calul se scutură şi „toate bubele şi răpciugă căzură de pe dânsul şi
rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi”.

A treia zi de dimineaţă pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo

două sute de ostaşi, după cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia
tatălui, voinicul împarte toată avuţia soldaţilor, apoi o iau spre răsărit şi, după trei
zile şi trei nopţi, ajung într-o câmpie plină cu schelete umane. Calul îl avertizează
că intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era atât de rea, încât omora pe oricine

132
cuteza să calce pe pământurile ei, de aceea trebuia ca Făt-Frumos să aibă arcul şi
săgeata pregătite, iar paloşul şi suliţa la îndemână.

Aceasta este prima probă pe care voinicul va trebui să o depăşească. Când se iveşte
Gheonoaia, calul zboară deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când
era gata să-l lovească şi pe celălalt ea îl roagă să nu mai tragă şi-l invită la masă.
Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi acesta se lipeşte imediat la loc. De
bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca
nişte zâne”, dar voinicul refuză, urmărindu-şi împlinirea idealului pentru care se
născuse.

După ce au mers „cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia
Scorpiei, care era soră cu Gheonoaia, dar fiind atât de rele nu puteau convieţui. Ele
deveniseră „lighioi” pentru că le ajunsese blestemul părinţilor, pe care nu-i
ascultaseră. Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă în cer şi cu alta în
pământ şi vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi
zboară un cap. Când să-i săgeteze şi al doilea cap, Scorpia se roagă de Făt-Frumos
să o ierte şi-l ospătează cu bucate alese, apoi îşi recapătă capul, care se lipeşte
imediat la locul său. Aceasta este a doua probă pe care voinicul reuşeşte să o treacă
şi să iasă încă o dată învingător.

Făt-Frumos pleacă mai departe, până ce ajunge într-un câmp plin de flori cu „un
miros dulce”, unde un vânticel adia uşor, dar calul îl previne că aici vor avea parte
de o primejdie şi mai mare. Ei se află foarte aproape de palatul unde locuieşte
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, înconjurat de o pădure deasă, unde
trăiau o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea păzesc cu
neadormire”.

133
Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe
deasupra pădurii, aşteptând momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea
palatului, care strălucea atât de puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul
ba”.Tocmai când să coboare, atinse cu piciorul vârful unui copac şi toate
dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de mâncare puilor ei” îi
salvează oprind dobitoacele şi trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia probă
şi ultima pe care o depăşeşte Făt-Frumos.

Motivul dorinţei împlinite

Motivul dorinţei împlinite începe cu primirea entuziastă pe care le-o face „doamna
palatului”, o zână înaltă, „supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, pentru
că „nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa”. Ea îl priveşte”cu milă” pe
voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi confirmă faptul că acolo se găsea
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Stăpâna mai avea două surori mai mari, îi face cunoştinţă cu ele şi cu animalele
fioroase din pădure, ca ei să se poată plimba în voie peste tot. Cu timpul, s-au
împrietenit, iar Făt-Frumos s-a însurat cu fata cea mică. El putea să se plimbe pe
unde dorea, dar este prevenit ca numai în Valea Plângerii să nu meargă, „căci nu va
fi bine de el”. Făt-Frumos a petrecut la palat „vreme uitată”, rămăsese „tot aşa de
tânăr” ca atunci când venise, trăia fericit cu soţia şi cumnatele sale, bucurându-se
din plin de viaţă.

Motivul dorului de părinţi

Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse
nimeri cu săgeata, Făt-Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii.
Deodată „îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa”, îşi aduce aminte de lumea

134
din care venise şi îl cuprinde o nespusă tristeţe. Revenirea memoriei şi a dorului de
părinţi sugerează reumanizarea eroului şi redobândirea condiţiei de om muritor.

În această secvenţă narativă se manifestă motivul dorului de părinţi, aşa că Făt-

Frumos se hotărăşte să meargă să-şi vadă părinţii, apoi să se întoarcă la palatul
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. În zadar soţia îi spune că trecuseră
sute de ani şi că părinţii nu mai trăiau de mult, că va pieri şi el dacă va pleca, dar
toate rugăminţile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casă.

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană este şi ultimul ce se distinge în acest basm

popular. Calul se învoieşte în cele din urmă să-l ducă înapoi pe Făt-Frumos, dar
numai până la curtea împărătească, de unde el se va întoarce imediat la palatul
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fără să-l mai aştepte. Meleagurile şi
oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde fuseseră moşiile Scorpiei şi ale
Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar locuitorii râdeau când Făt-Frumos îi întreba de ele,
ceea ce semnifică scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se părea că trecuseră
numai câteva zile de când trecuse pe aici spre Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără
de moarte şi, pe măsură ce mergea, barba îi crescuse până la brâu, părul îi albise,
iar picioarele îi tremurau.

Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, spre palatul
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Urarea şi promisiunea făcute calului
impresionează puternic, putând sugera ideea că abia după moarte omul poate intra
în veşnicie: „Du-te, sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”. Critica
literară descifrează aici ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul mortului,

135
asemenea lui Caron, Apolo sau Orfeu în alte mitologii) a calului, sugerând că
acesta ar putea fi călăuza sufletului stăpânului său, după ce acesta va muri.

Văzând ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, Făt-Frumos lăcrimează

amintindu-şi de copilăria petrecută cu părinţii. Barba îi crescuse până la genunchi,
pleoapele îi căzuseră, încât trebui să le ridice cu degetele ca să vadă ce se afla într-
o „chichiţă” (lădiţă din lemn), de unde „Moartea lui” se ridică şi-i trage o palmă,
spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă
prăpădeam”. Făt-Frumos cade mort şi se preface în ţărână. Accentuarea ideii că
Moartea era a lui reliefează concepţia că fiecare om are o singură moarte: „O
palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu
mort, şi îndată se şi făcu ţărână”.

În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul nu se

manifestă între foiţele binelui şi ale răului, între adevăr şi minciună, ci există numai
lupta omului cu sine însuşi pentru a-şi împlini idealurile superioare. Este singurul
basm care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită celebră, „Şi au trăit
fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi murit”, deoarece
protagonistul simbolizează motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor.
Basmul se termină cu o formulă finală tipică: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei
dumneavoastră aşa”.

Personajele basmului

Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase,

principale, secundare şi episodice.

Făt-Frumos este personajul principal din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
rară de moarte, iar numele-generic de erou al basmelor populare româneşti

136
ilustrează ideea că protagonistul întruchipează modelul de cinste, dreptate şi
adevăr, constituind imaginea forţelor binelui.

Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a

avea copii, dar plata pentru împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se
bucură de fiul său decât câţiva ani, apoi îl pierde pentru totdeauna, din vina sa,
deoarece nu-şi putuse ţine promisiunea de a-i oferi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte. Revenirea lui Făt-Frumos în lumea pământeană se face tot printr-un
ceremonial magic, întrucât vânătoarea este considerată în mitologie un ritual.

Făt-Frumos este caracterizat în mod direct de către narator: „De ce creştea copilul,
d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ”, înzestrat cu o inteligenţă ieşită din
comun, el învaţă într-o lună cât alţii într-un an şi se prevestea că va fi un împărat
înţelept ca Solomon.

Făt-Frumos dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri,

simbolizând modelul uman care îşi cunoaşte menirea în această lume: Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Omul se naşte cu aspiraţia de a fi fericit, dar
fericirea nu vine de la sine, ci trebuie cucerită, de aceea eroul este supus unor
probe, pentru a-şi dobândi astfel starea de beatitudine. Curajos, îi săgetează
Gheonoaiei un picior şi Scorpiei un cap, apoi, generos, le vindecă şi rămâne să
ospăteze împreună cu fiecare dintre ele.

Voinicul trăieşte într-o aparentă fericire în Paradis, deoarece aceasta este provocată
de amnezie şi de încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva,
de fapt, Făt-Frumos şi-a ratat viaţa reală. Revenindu-i memoria (anamneză), flăcăul
se topeşte „de-a-n picioarele de dorul părinţilor” şi se întoarce la condiţia de om
muritor, care, de altfel, nu poate intra în veşnicie decât prin moarte.

137
Susţinând şi dezvoltând această idee, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiraţia
omului către veşnicie, în basmul lui Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către
perfecţiune, către purificarea individului fie şi numai în sens moral, iar neputinţa
păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este mărturia unui eşec, ci acceptarea
destinului, a condiţiei umane, o dată ce această purificare simbolică a fost
realizată”.

Limbajul artistic

Limbajul artistic se remarcă prin câteva şabloane şi particularităţi stilistice:

 formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi,

nu s-ar mai povesti”; mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale
lungă şi mai lungă”; „se duseră, se duseră şi iară se mai duseră”; finală: „Iar
eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.
 cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte;
 cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „îmbli”, „dete”,
„merinde”, „puse la cale”, „îşi luă ziua bună”, „sunt multe foarte”.

„Multe veacuri poveştile poporului român au circulat doar prin viu grai,
nestânjenite, între Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, contribuind la
păstrarea unităţii de limbă şi la unificarea aceloraşi năzuinţe spre mai bine ale
maselor populare.” (Corneliu Bărbulescu, Adrian Fochi, Sabina Stroescu - Proza
populară)

138
Caracterizarea personajului principal Făt-Frumos din basmul „Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, de Petre Ispirescu

Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase,

principale, secundare şi episodice. Făt-Frumos este personajul principal şi pozitiv
din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, iar numele-generic de
erou al basmelor populare româneşti ilustrează ideea că protagonistul întruchipează
modelul de cinste, dreptate şi adevăr, constituind imaginea forţelor binelui.

Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a

avea copii, dar plata pentru împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se
bucură de fiul lui decât câţiva ani, apoi îl pierde pentru totdeauna, din vina lui,
deoarece nu-şi putuse ţine promisiunea de a-i oferi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte. Revenirea lui Făt-Frumos în lumea pământeană se face tot printr-un
ceremonial magic, întrucât vânătoarea este considerată în mitologie un ritual.

Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, însuşire ce reiese, indirect, din
scena în care, aflat încă în pântecele mamei, plânge şi refuză să vină pe lume, deşi
împăratul îi făgăduieşte „toate bunurile din lume”. Când îi promite tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, copilul tace brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor,
iar petrecerea în împărăţie a ţinut o săptămână întreagă.

Ca un adevărat Făt-Frumos, copilul este inteligent şi curajos, învaţă într-o lună cât
alţii într-un an, astfel că „împăratul murea şi învia de bucurie”. Făt-Frumos este
caracterizat în mod direct de către naratorul omniscient: „De ce creştea copilul, d-
aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ” şi se prevestea că va fi un împărat
înţelept ca Solomon.

139
Când băiatul împlineşte cincisprezece ani, îi cere tatălui să-şi respecte promisiunea,
dar împăratul recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte, deoarece făgăduiala avusese drept scop doar împăcarea lui. Tânărul
este hotărât să plece în căutarea idealului pentru care se născuse pe acest pământ şi
toate rugăciunile şi lacrimile părinţilor sau ale curtenilor de a-l convinge să renunţe
la acest scop suprem au fost în zadar. Se manifestă în această secvenţă a basmului
motivul dorinţei imposibile, căreia Făt-Frumos nu i se poate împotrivi, fiind mistuit
de năzuinţa supremă a tinereţei fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

Naratorul ilustrează, prin faptele pline de vitejie şi curaj ale tânărului, motivul
probelor depăşite, cu scopul de a scoate în relief, în mod indirect, însuşirile
excepţionale ale eroului. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel
mai „răpciugos şi bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna lui, dându-i orz fiert
în lapte. Sfătuit de cal, voinicul cere tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile
şi hainele ce le purta el când era flăcău”, ceea ce simbolizează preţuirea valorilor
tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară în această călătorie.

Toate pregătirile fiind terminate, calul se scutură şi „toate bubele şi răpciugă căzură
de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru
aripi”, apoi pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo două sute
de ostaşi, după cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia tatălui, tânărul,
darnic şi bun la suflet, împarte toată avuţia soldaţilor. Alte trăsături etice ale
protagonistului reies în mod indirect din aspiraţiile şi atitudinea pe care o manifestă
faţă de valorile existenţiale.

Făt-Frumos este intrepid (care nu se teme de primejdii), dovedeşte tărie de caracter

în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând modelul uman care îşi cunoaşte
menirea în această lume, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Omul se

140
naşte cu aspiraţia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci trebuie cucerită,
de aceea eroul este supus unor probe, pentru a-şi dobândi astfel starea de
beatitudine.

După trei zile şi trei nopţi, voinicul şi calul ajung într-o câmpie plină cu schelete
umane. Calul îl avertizează că intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era atât de
rea, încât omora pe oricine cuteza să calce pe pământurile ei, de aceea trebuia ca
Făt-Frumos să aibă arcul şi săgeata pregătite, iar paloşul şi suliţa la îndemână.
Aceasta este prima probă în depăşirea căreia voinicul dovedeşte indirect, prin
faptele sale, inteligenţă şi curaj: când se iveşte Gheonoaia, calul zboară deasupra ei
şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când este gata să-l lovească şi pe celălalt
ea îl roagă să nu mai tragă şi-l invită la masă.

Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi acesta se lipeşte imediat la loc. De

bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca
nişte zâne”, dar voinicul refuză, urmărindu-şi eu fermitate şi tenacitate împlinirea
idealului pentru care se născuse. După ce au mers „cale lungă şi mai lungă”
(formulă mediană), au ajuns pe moşia Scorpiei, care era soră cu Gheonoaia, dar
fiind atât de rele nu puteau convieţui.

Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi
vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi zboară un
cap. Când să-i săgeteze şi al doilea cap, Scorpia îl roagă pe Făt-Frumos să o ierte
şi-l ospătează cu bucate alese, apoi îşi recapătă capul, care se lipeşte imediat la
locul său. Aceasta este a doua probă pe care voinicul reuşeşte să o depăşească şi să
iasă încă o dată învingător, prin agerime, curaj şi abilitate în mânuirea armelor.

141
Cei doi călători ajung la un câmp cu flori aflat foarte aproape de palatul unde
locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, înconjurat de o pădure
deasă, unde trăiau o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea
păzesc cu neadormire”, confruntarea cu acestea constituind un pericol mai mare
decât cele depăşite până acum. Dar pentru Făt-Frumos nu există oprelişti, dorinţa
arzătoare de a-şi împlini idealul energizează toate faptele eroului.

Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe
deasupra pădurii, aşteptând momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea
palatului, care strălucea atât de puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul
ba”. Tocmai când să coboare, Făt-Frumos atinse cu piciorul vârful unui copac şi
toate dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de mâncare puilor ei”
îi salvează oprind fiarele şi trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia probă şi
ultima pe care o depăşeşte Făt-Frumos cu ajutorul femeii.

Motivul dorinţei împlinite ilustrează indirect starea de extaz şi satisfacţie deplină

de care se simte cuprins Făt-Frumos. Cei doi sunt primiţi cu entuziasm de „doamna
palatului”, o zână înaltă, „supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, care
„nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa”. Ea îl priveşte „cu milă” pe
voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi confirmă faptul că acolo se găsea
tinereţe tară bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Stăpâna, care avea două surori mai
mari, îi face cunoştinţă cu ele şi cu animalele fioroase din pădure, ca ei să se poată
plimba în voie peste tot.

Fericit că-şi împlinise idealul, tânărul se împrieteneşte cu toate vieţuitoarele

palatului şi se însoară cu fata cea mică. El putea să se plimbe pe unde dorea, dar
este prevenit ca numai în Valea Plângerii să nu calce, întrucât „nu va fi bine de el”.
Făt-Frumos a petrecut la palat „vreme uitată”, rămăsese „tot aşa de tânăr” ca atunci

142
când venise, trăia fericit cu soţia şi cumnatele sale, bucurându-se din plin de starea
de beatitudine care-l copleşise definitiv. Voinicul trăieşte, însă, într-o aparentă
fericire în paradis, întrucât această stare este provocată de amnezie şi de
încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva Făt-Frumos şi-a
ratat viaţa adevărată.

Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse
nimeri cu săgeata, Făt-Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Latura
lui umană izbucneşte la suprafaţă şi naratorul exprimă în mod direct melancolia ce
pune stăpânire pe erou, cum „îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa”, cum îşi
aduce aminte de lumea din care venise şi cum îl cuprinde o nespusă tristeţe.
Revenirea memoriei (anamneză) şi a dorului de părinţi sugerează reumanizarea
eroului şi redobândirea condiţiei de om muritor, ipostaze ce reies în mod direct din
secvenţa narativă în care se manifestă motivul dorului de părinţi.

Cu aceeaşi fermitate şi tenacitate cu care îşi urmărise idealul, Făt-Frumos este

neclintit în hotărârea de a merge să-şi vadă părinţii, cu intenţia ca, după aceea, să
se întoarcă la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. În zadar soţia îi
spune că trecuseră sute de ani şi că părinţii nu mai trăiau demult, că va pieri şi el
dacă va pleca, toate rugăminţile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casă.

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană îl caracterizează, indirect, pe Făt-Frumos

ca om sentimental, puternic legat de valorile sufleteşti care-l definesc, locul natal şi
părinţii, atribute ce fac parte din structura lui interioară. Calul se învoieşte cu greu
să-i ducă înapoi pe Făt-Frumos, punând condiţia să-l ducă numai până la curtea
împărătească, de unde el se va întoarce imediat la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte, fără să-l mai aştepte.

143
Meleagurile şi oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde fuseseră moşiile
Scorpiei şi ale Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar locuitorii râdeau când Făt-Frumos îi
întreba de ele, ceea ce semnifică scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se părea că
trecuseră numai câteva zile de când trecuse pe aici spre tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte şi, pe măsură ce mergea, barba îi crescuse până la brâu, părul
îi albise, iar picioarele îi tremurau.

Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, spre tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Urarea şi promisiunea făcute calului de către
Făt-Frumos impresionează puternic, putând sugera ideea că abia după moarte omul
poate intra în veşnicie: „Du-te, sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste
curând”.

Critica literară descifrează aici ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul

mortului, asemenea lui Caron, Apolo sau Orfeu în alte mitologii) a calului,
sugerând că acesta ar putea fi călăuza sufletului stăpânului său, după ce acesta va
muri. Ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, îl emoţionează puternic
pe Făt-Frumos, care, devenit om obişnuit, lăcrimează amintindu-şi de copilăria
petrecută cu părinţii.

Portretul fizic sugerează, indirect, împovărarea de care se simte cuprins eroul, nu

atât din pricina anilor, cât mai ales din cauza greutăţilor, necazurilor, apăsărilor
sufleteşti pe care el ar fi trebuit să le învingă dacă ar fi trăit viaţa adevărată: barba îi
crescuse până la genunchi, pleoapele îi căzuseră, încât trebui să le ridice cu
degetele. Dintr-o „chichiţă” (lădiţă din lemn), unde stătea uitată, „Moartea lui” se
ridică şi-i trage o palmă, spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că de
mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Accentuarea ideii că Moartea era a lui
reliefează concepţia că fiecare om are o singură moarte: „O palmă îi trase Moartea

144
lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu
ţărână”.

În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul nu se

manifestă, aşadar, între forţele binelui şi ale răului, între adevăr şi minciună, ci
există numai lupta omului cu sine însuşi pentru a-şi împlini idealurile superioare.
Este singurul basm care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită
celebră, „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi
murit”, deoarece protagonistul simbolizează motivul reîntoarcerii la condiţia
umană de muritor. Basmul se termină cu o formulă finală tipică, fără vreo referire
la destinul personajelor, ci naratorul încheie concis: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă
spusei dumneavoastră aşa”.

Limbajul artistic se remarcă prin câteva şabloane şi particularităţi stilistice:

 formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi,

nu s-ar mai povesti”; mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale
lungă şi mai lungă”; „se duseră, se duseră şi iară se mai duseră”; finală: „Iar
eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”;
 cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte;
 cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „îmbli”, „dete”,
„merinde”, „puse la cale”, „îşi luă ziua bună”, „sunt multe foarte”;

Daca, insa, comparam Tinerete fara batranete si viata fara de moarte cu basmele
amintite mai sus sau cu alte basme, din alte colectii, constatam ca acesta (Tinerete
fara batranete si viata fara de moartE) nu intra perfect, integral, in tiparul basmului
popular traditional, se deosebeste prin cateva elemente, pe care le vom scoate la

145
momentul potrivit in evidenta, de modelul cunoscut. Desi, pana la un punct, este
urmata schema stiuta, impusa, ceruta, anticipata de formula introductiva, ampla,
transcrisa integral de Petre Ispirescu numai la inceputul acestei naratiuni, cu care -
e drept - se deschide marea lui colectie din 1882: "A fost odata ca niciodata; ca de
n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de
cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau,
infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca
de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti. De cand se scria musca pe
perete/Mai mincinos cine nu crede". Este, cum se vede, o formula extinsa care
incearca sa acrediteze, pe de o parte ideea ca cele povestite s-au intamplat ("A fost
odata"), dar si sa nege posibilitatea unor astfel de intamplari, plasandu-le intr-un
timp fabulos, inexistent ("de cand").

Dezvoltarea epica urmeaza, in mare, schema, sabloanele basmului: imparatul

si imparateasa, "amandoi tineri si frumosi", dar lipsiti de copii; batranul vraci ("un
unchias dibaci") care le da leacuri pentru a infrange sterilitatea, dar ii si avertizeaza
ca vor avea un singur copil: "El o sa fie Fat-Frumos si dragastos si parte n-o sa
aveti de el", nasterea miraculoasa a copilului care, inainte de a veni pe lume, incepe
sa planga "de n-a putut nici un vraci sa-1 impace"; tatal care ii promite tot binele
din lume, copilul ostoindu-se din plans si nascandu-se numai dupa ce i se promite
tinerete fara batranete si viata fara de moarte; cresterea miraculoasa, poate intr-un
ritm mai "lent" decat eroii din alte basme ("De ce crestea copilul, de-aceea se facea
mai istet si mai indraznet"); hotararea fiului de imparat de a dobandi singur ceea ce
i se promisese la nastere "("- Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa
cutreier toata lumea, pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut");
"inzestrarea", adica obtinerea calului nazdravan, care se ascundea sub o infatisare
jalnica ("un cal rapciugos si bubos si slab") care il invata sa ceara de la tatal sau

146
"palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau"; in
fine, plecarea de acasa, care incheie o prima secventa a naratiunii, cu nimic - sau
foarte putin - deosebita de alte naratiuni de tip basm.

Odata iesit din teritoriul imparatiei tatalui, un spatiu al sigurantei si ordinei lumesti,
eroul intra intr-un spatiu al nesigurantei si primejdjei, ajunge "in pustietate". Aici,
sfatuit de cal, tanarul trece cu bine proba intalnirii cu Gheonoaie, o faptura "grozav
de mare", pe care Fat-Frumos o raneste, dar o lasa in viata, dupa ce aceasta "ii da
inscris cu sangele sau", si confruntarea cu sora acesteia, Scorpia, care "este mai rea
decat sora-sa si are trei capete", ajungand in apropierea palatului unde se afla
"Tineretea fara batranete si viata fara de moarte". Salvati chiar de catre "doamna
palatului" de lighioanele pe care le hranea cu drag, cei doi pamanteni sunt primiti
cu bucurie "caci nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa".
Povestea se indreapta spre happy-end-ul asteptat: Fat-Frumos primeste sa ramana
acolo unde era tineretea eterna "ca unul ce aceea si cauta"; conform logicii
basmului, ;,nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica", casatoria
punand punct, de regula, aventurii eroice si basmului ca atare.
Dar Tinerete fara batranete si viata fara de moarte din colectia Petre Ispirescu nu
este chiar un basm obisnuit, urmatoarea "miscare", sau secventa narativa
schimband decisiv destinul eroului si punand sub semnul intrebarii apartenenta
acestei naratiuni la categoria (speciA) basm fantastic.

Este adevarat ca, dupa te dobandeste tirteretea vesnica si se instapaneste peste acel
spatiu edenic, el este avertizat sa nu depaseasca anumite limite: "numai pe o cale,
pe care i-o si aratara, ii zisera sa nu mearga, caci nu va fi bine de el; si-i si spusera
ca acea vale se numea Valea Plangerii". Urmarind, la vanatoare, un iepure, calca pe
locul interzis, declansandu-se drama: "Deodata il apuca un dor de tata-sau si de
147
muma-sa" si toate rugamintile zanelor si sfaturile calului nu-1 pot opri in loc;
nimic "n-a fost in stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-1 usca pe de-a-
ntregul".
intoarcerea, pe drumul parcurs cu atatea dificultati la Venire, ii dezvaluie un peisaj
cu totul schimbat, cu orase si campii in locul padurilor de netrecut. Pe masura ce
inainteaza in timp, apar semnele imbatranirii ("pleca inainte, fara a baga de seama
ca barba si parul ii albise"; "si iarasi suparat, pleca cu barba alba pana la brau,
simtind ca ii cam tremurau picioarele"). Refuzand si ultimul indemn al calului de a
se intoarce in locurile tineretii fara batranete, feciorul de imparat, acum impovarat
de ani, "cu barba alba pana la genunchi, ridican-du-si pleoapele ochilor cu mainile
si abia umbland", isi gaseste moartea, exasperata de asteptarea mult prea
indelungata: "O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in
chichita, si cazu mort, si indata se si facu tarana".
Tocmai acest final neasteptat si rar intalnit in basmul popular traditional
incarca naratiunea lui Petre Ispirescu cu sensuri de o nebanuita - la prima vedere -
adancime. Sigur, finalul acesta fusese pregatit cu destula maiestrie de povestitor
(sau de cei de la care el il va fi auziT).
Apare, inca de la inceput, ideea de destin, de ursita,, de soarta inexorabila, caci
"unchiasul dibaci" ii avertizeaza pe parinti, inainte de nasterea fiului, ca nu o -sa
aiba parte de el. De predestinare tine si promisiunea facuta de tata, intru a carei
implinire porneste fiul. Si tot destinul este responsabil pentru atingerea starii
inumane de tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Dar o singura greseala,
omeneasca, il intoarce pe fiul de imparat la conditia sa umana pentru care - extrem
de semnificativ pentru ethosul romanesc - definitoriu este sentimentul dorului.
"Basm-legenda" (S. AngelescU) sau "mit disimulat" (N. ConstantinescU), Tinerete
fara batranete si viata fara de moarte pune in discutie, cu mijloacele simple,
indatinate ale povestirii populare, teme eterne ale meditatiei omenesti: nasterea si
148
moartea, tineretea vesnica si nemurirea, relatia dintre timpul curgator si timpul
oprit, stagnant, nemiscator, propriu, de fapt, lumii de dincolo, totul reductibil, in
fond, la relatia viata-moarte particularizata in raportul timp-destin. (N.C.).

Sarea in bucate
de Petre Ispirescu
(basm popular)
TEMA : lupta dintre bine şi rău.
Confruntarea de mentalităţi şi tipologii (linguşeala fetelor mari şi caracterul direct
şi modestia mezinei neînţelese de tata care duce la alungarea de acasă – intriga).
IDEEA : victoria binelui asupra răului.

Calităţile personale ale fetei sunt recompensate în finalul basmului prin căsătoria ei
cu fiul de împărat ceea ce conduce la reinstaurarea echilibrului, a condiţiei sale
iniţiale.

MOTIVELE

-împăratul cu 3 fete (motivul cifrei 3)

-drumul iniţiatic

-Probele ( !!! de hărnicie, bunătate, modestie, blăndeţe)

-Nunta mezinei cu feciorul de împărat

Acţiunea, formulele şi stilul

ACŢIUNEA
-Un singur fir narativ, un singur drum iniţiatic(alungarea fetei, slujba de
chelăreasă, nunta)

149
-Fir narativ liniar ale cărui secvenţe se succed logic şi cronologic

FORMULELE – iniţiale/ mediane / finale

-Formulă iniţială stereotipă care introduce cititorul/ascultătorul într-o lume

fantastică, nedeterminată spaţio-temporal

-Formula finală îndeplineşte în acest caz un dublu rol(revenirea în lumea reală şi

rol apotropaic)

STILUL
-Concis, simplu, neornat, accentul căzînd pe acţiune şi nu pe expresivitatea
limbajului

-Descrieri inexistente sumare, stereotipe

-Personajuel nu sunt individualizate, accentul căzând pe rolul lor simbolic (bun,

rău)

I Basmul a fost cules de Petre Ispirescu din popor (basm popular).

II 1)-Un imparat avea trei fete si ramanand vaduv trebuia sa le creasca singur.
-Intr-o zi,imparatul fiind curios, dori sa afle cum il iubesc fetele sale.
2)-Cele doua fete mai mari ii raspunsera ca il iubesc ca mierea si ca zaharul, dar
cea mica ii raspunse ca il iubeste ca sarea in bucate.
3)-Imparatul se supara foarte tare pe mezina si ca urmare o dadu afara din palat.
-Mezina strabatu drumul pana la un alt palat unde se angaja ca ajutor al unei
chelarese.
-Fiind foarte desteapta, harnica si cuminte,cu timpul deveni marele ajutor al
imparatesei.

150
-Imparatul trebui sa plece la razboi si il lua si pe fiul sau, pentru a deprinde
mestesugul razboiului.
-Din pacate fiul imparatului fu ranit, iar mama sa incerca cu disperare sa-l vindece.
-Fiica imparatului il veghe zi si noapte si cu dragoste si bunatate i-l vindeca pe
acesta.
-Cei doi se indragostira, iar fiul de imparat dori sa o ia de nevasta, la care parintii
lui se impotrivira.
-Pana la urma isi indupleca parintii si imparatul ii logodi.
4)-La nunta celor doi,din dorinta fetei fu chemat si tatal ei.
-Fata pregati bucatele pentru tatal sau, numai cu miere si zahar si porunci ca
acestea sa-i fie puse in fata.
-Tatal miresei gusta si din bucatele celorlalti invitati si constata ca numai ale lui
erau dulci, dupa care ceru socoteala imparatului.
5)-Mezina isi recunoscu fapta si le povesti tuturor mesenilor intamplarea pe cdare
o traise.
-Tatal sau dandu-si seama de greseala facuta, ii ceru iertare ficei si nunta avu loc
cu si mai mare bucurie si veselie.
III Povestirea este un basm educativ, deoarece ne invata ca fiecare om isi exprima
dragostea in felul sau si nu trebuie judecat inainte de a-l cunoaste mai bine.
Teme didactice-moralizatoare (Fata moșului cea cuminte, Sarea fn bucate, Soacra
cu trei nurori).

Scufița Roșie- BASM (CASANGIU)

CHARLES PERRAULT

Basmul ,, Scufiţa Roşie’’ de Charles Perrault aparţine speciei epice.

151
Charles Perrault a publicat „Povești“ sale în timpul perioadei clasice, atunci când
basmele sunt deosebit de populare, deoarece acestea permit o citire dublă, una
pentru copii să-i învețe moralei și alta pentru adulți, deoarece există mai multe
pasaje ironice și inutile. „Poveștile“ sunt scrise de Charles Perrault în 1687.
Scufiţa Roşie de Ch. Perrault este unul din basmele cele mai îndrăgite de copii,
având o naraţiune simplă, plăcută, uşoară de înţeles pentru ei.

Formula introductivă localizează acţiunea şi prezintă în acelaşi timp o parte din

personajele poveştii precum şi trăsături de caracter ale personajului principal: ,,
fetiţă zglobie şi drăgălaşă’’.

,, Fetiţa zglobie şi drăgălaşă’’, eroina basmului este o fetiţă simplă, din popor
fără puteri supranaturale aşa cum suntem obişnuiti să intâlnim în basme şi poveşti,
este harnică, ascultătoare, modestă, cinstită şi dreaptă aşa cum sunt mai toţi
protagoniştii acestei specii literare.

Tema basmului în cazul nostru o constiuie prezentarea urmărilor tragice ale

naivităţii şi ale credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii.

Şi în acest basm întâlnim teme migratoare, povestea Scufiţei-Roşii fiind

prelucrată atât de Charles Perault, cât şi de fraţii Grimm.

Ca în majoritatea poveştilor valoarea educativă a poveştii ,, Scufiţa Roşie’’

constă în contribuţia pe care o aduce la formarea unei atitudini de combatere a
manifestărilor negative din comportamentul copiilor: lenea, lăcomia, îngâmfarea,
neglijenţa.

Scriitorul foloseşte unele mijloace pentru realizarea structurii etice a personajelor

ca faptele acestora, epitete caracterizatoare: ,, blânda bunicuţă’’, biata fetiţă’’.
Personajele apar asfel ca simbolizând anumite trăsături esenţiale. Scufiţa Roşie este

152
ascultătoare, naivă, credulă, bună, veselă, sensibilă la frumuseţile naturii. Lupul
reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. Mama este iubitoare, dar imprudentă, iar
bunica este blândă şi bună.

Poveştile, dupa Charles Perrault, insuflă copiilor ,, dorinţa de a fi asemănători

cu cei buni care ajung fericiţi şi, în acelaşi timp, se naşte în sufletul lor teama faţă
de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi...’’

Scufiţa Roşie este trimisă de mama ei la bunica. Neavertizată asupra

pericolelor, Scufiţa Roşie nu se fereşte de lupul întâlnit în cale şi îi spune chiar
unde se duce. Acesta va ajunge înaintea ei la casa bunicii şi le va mânca pe
amândouă. Naraţiunea se încheie cu o morală în versuri, parte specifică în structura
compoziţionlă a basmelor şi poveştilor publicate de Charles Perrault.

Finalul tragic desprinde povestea ,, Scufiţa Roşie’’ din şirul celor încadrate
într-o schemă tip, în care binele învinge răul. Morala în versuri explică această
atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi vârstelor în care
raţiunea trebuie să devină latura dominantă, cu menirea de a ne cenzura faptele.

Scufița Roșie este inspirat de o tradiție orală, dar de dragul proprietății, Perrault
a modificat sfârșitul și a eliminat scenele de canibalism.

Scufița Roșie este inspirată dintr-o tradiție orală dar pentru conveniență, Perrault a
modificat finalul și a eliminat scenele de canibalism.
Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste
măsura puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău, real- fantastic), personificarea
(animalelor, a păsărilor, florilor – capra, iezii, lupul).

153
Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au însuşiri pozitive de caracter:
vitejie, cinste, modestie, generozitate, spirit de sacrificiu, puritate sufletească,
curaj, frumuseţe fizică şi sufletească, sensibilitate.

În Scufiţa Roşie, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă,

credulă, veselă, sensibilă la frumuseţile naturii. Scufiţa roşie e vinovată, este
imprudentă şi naivă şi de aceea va fi mâncată de lup. La fel se întâmplă şi în Capra
cu trei iezi, unde cei doi iezi neascultători sfârşesc mâncaţi tot de lup.

În Scufiţa Roşie lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. Personajele basmului

se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta şi a rezolva
conflictul dintre bine şi rău.

În general basmele au un caracter moralizator (Capra cu trei iezi, Scufiţa Roşie).

,, Fetiţa zglobie şi drăgălaşă’’, eroina poveştii este o fetiţă simplă, din

popor fără puteri supranaturale aşa cum suntem obişnuiti să intalnim în basme şi
poveşti, este harnică, ascultătoare, modestă, cinstită şi dreaptă aşa cum sunt mai
toţi protagoniştii acestei specii literare. În general tema poveştilor este lupta dintre
bine şi rău cu deosebirea că fantasticul ocupă unloc secundar sau chiar lipseşte
fiind înlocuit de diferite forme ale supersitiţiei. Ca în majoritatea poveştilor
valoarea educativă a basmului ,, Scufiţa Roşie’’ constă în contribuţia pe
care o aduce la formarea unei atitudini de combatere a manifestărilor negative
dincomportamentul copiilor! lenea, lăcomia, îngâmfarea, neglijenţa. Poveştile,
dupa Charles Perrault, insuflă copiilor,, dorinţa de a fi asemănători cu cei buni care
ajung fericiţi şi, în acelaşi timp, se naşte în sufletul lor teama faţă de nenorocirile
ce li s'ar putea întâmpla dacă i'ar urma pe cei răi....

Povestea ,, Scufiţa Roşie’’ este una dintre poveştile cele mai îndrăgite de cei mici
având o naraţiune simplă, plăcută, uşoară de înţeles pentru ei. Scufiţa Roşie este
154
trimisă de mama ei la bunica.Neavertizată asupra pericolelor, Scufiţa
R o ş i e n u s e f er e ş t e d e l u p u l î n t â l n i t î n c a l e ş i î i s p u n e c h i a r u n d e
s e d u c e . A c e s t a v a a j u n g e înaintea ei la casa bunicii şi le va mânca pe
amândouă.

Dintre motivele frecvent întâlnite în basme s-ar putea enumera:

- existenţa umana limitată la timp( Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte)

- mama vitregă (Fata babei şi fata moşneagului)

- eliberarea astrelor (Greuceanu)

- împlinirea unui legământ, a unei meniri (Ursitorile, Frumoasa din pădurea

adormită de Fraţii Grimm)

Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiaşi basm.

Finalul tragic desprinde basmul “Scufiţa Roşie” de Ch. Perrault din şirul celor
încadrate în această schemă tip, în care binele învinge răul. ”Morala” explică
această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi vârstelor în
care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne chezura
faptele. Astfel:

“...n-are rost să fim măcar miraţi

Atuncia când de lup suntem mâncaţi.”

155
Finalul tragic al basmului lui Perrault desprinde povestea Scufiţei-Roşii din şirul
celor încadrate într-o schemă tip, în care binele învinge răul – basmul se adresează
şi vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă, cu menţiunea de a
cenzura faptele. Basmul lui Perault se încheie cu o „morală” în versuri:

„Vedem aicea cum copii deseori,

Şi mai cu seama tinerele fete,

Frumoase, graţioase şi cochete,

Fac rău dacă ascultă de orice trecători,

Şi n-are rost să fim măcar miraţi,

Atuncea când de lup ei sunt mâncaţi.

Zic lupul, fiindcă lupii de pe lume

Nu sunt cu toţii de acelaşi fel:

Există câte unul mai blând decât un miel,

Dar vai, cine nu ştie că aceşti lupi mieroşi

Sunt din întreaga haită cei mai primejdioşi.”

Morala: Copiii, mai ales domnișoarele atractive și bine crescute, nu ar trebui să

vorbească vreodată cu străinii, deoarece, dacă ele fac acest lucru, pot la fel de
bine ,,să de-a de mâncare lupului. Spunem "lup", darsunt mulye tipuri de
lupi.Sunt aceia care sunt fermecători, liniștiți, politicoși și dulci, care urmăresc
femei tinere acasă și pe străzi. Și, din nefericire, acești lupi blânzi sunt cei mai
periculoși dintre toți.
Dialogul
156
  Trei mici scene de dialog: povestea este vie.
 Limba este aproape de limba orală: replicile sunt rapide (poveste vie).
Repetiții.

Repetiții : "mică", "pâine", "strachină cu unt".

Fraza care se repetă : aspect teatral : "trage cuiul (zăvorul)".

Realitatea și fantasticul

A. Realitatea

 Situatia initială : prezentarea personajelor și a locurilor.

 Aluzie la tradițiile vremii: "mama sa, care a gătit și a făcut clătite" (realitatea
povestirii).
 Explicația logică a evenimentelor ciudate, făcând povestea mai realistă:
o Lupul nu o mănâncă "din cauza unor tăietori de lemne ce se aflau în
pădure".
o "(a spus lupul, schimbându-și vocea)".
o Ea era în pat deoarece ,,se simțea puțin rău".
o El a devorat-o în cel mai scurt timp pentru că "trecuseră trei zile în
care nu mâncase".
o "crezând că bunica sea e răcită" : Scufița roșie se lasă păcălită de lup

B. Elemente ale fanstasticului

 Formula de pornire este unică pentru minunatele basme: "A fost o dată..."
(situația din timp).

157
  Locurile sunt vagi: "o fetiță a satului", "într-un alt sat", "într-un lemn",
"dincolo de moară".
 Caracterele sunt desemnate prin funcția sau locația lor: "satul", "Scufița
roșie", " tăietor de lemne", "pădure", "Lup", "Bunica", "Mama mea"
Toate acestea sunt caracteristice pentru basme.
 Vocabularul este învechit: "Trage cuiul,,(zăvorul).
 Lupul care vorbește: "El i-a cerut ..."
Personaje simbolice
A. Inegalitatea forțelor implicate

• Tot ce se referă la Little Red Riding Hood este mic: "flori mici", "oală mică de
unt" (slab, fragil, naiv).

 • Opoziția față de tot ce este în jurul ei, care este mare: "Bunică", "brațe
mari", "picioare mari", "urechi mari", "ochi mari", "dinți mari".

B. Lupul

 Latura animală și seducătorul omului.

Pentru Perrault el reprezintă seducătorul: "Eu spun lupul, pentru că toți lupii nu
sunt de același fel; el este într-o stare de umor, fără zgomot, fără furie și fără
mânie, care, privat, obligatoriu și blând, urmărește tinerele doamne la case, chiar
până la alei; dar vai! cine nu știe că Lupii care ,,conțin zahăr,, sunt cu atât mai
periculoși".
 Moralitate pentru fete: Perrault le avertizează pe femeile tinere "frumoase, bine
făcute și amabile".

C. Morale interne

158
 Des întâlnite la Perrault: două morale, una explicită pentru copii și una
implicită pentru adulți.
 Perrault condamnă iresponsabilitatea părinților: "mama lui a fost nebună și
bunica lui încă nebună": ELE sunt caracterizate prin adjectivul "nebun".
 Părinții care nu-și iau responsabilitățile: fără avertisment: "Copilul sărac care
nu știa că este periculos să nu mai asculți un Lup".
În poveștile lui Perrault, părinții au adesea un rol greșit.
Finalul tragic desprinde basmul Scufiţa roşie de Ch. Perrault din şirul celor
încadrate în această schemă tip, în care binele învinge răul. „Morala” explică
această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi vârstelor în
care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne cenzura
faptele. Astfel:

… n-are rost să fim măcar miraţi

Atunci când de lup suntem mâncaţi.

159
Florița din codru basm

de Ioan Slavici

Ioan Slavici, ca şi Eminescu şi Creangă,  a cunoscut încă din copilărie

tezaurul folclorului şi a înţeles concepţia despre lume a poporului din rândurile
căruia s-a ridicat.Slavici aprecia basmul popular ca specia cea mai apropiată de
înclinaţiile spiritului spre fantastic, spre visare, dar care reprezintă şi chintesenţa
înţelepciunii şi a năzuinţelor permanente ale poporului. Aşadar, Slavici a găsit în
folclor izvoare nesecate de inspiraţie, dar el nu a prelucrat mecanic ceea ce i-a
oferit modelul popular. Scriitorul a adăugat elemente noi, îmbogăţind, prelucrând
şi dezvoltând temele şi tradiţiile folclorice şi imprimând poveştilor o amprentă
personală.O notă caracteristică a unora din poveştile lui Slavici este şi acordarea
rolului de personaj principal fetei viteze şi isteţe. Figura fetei dotate cu calităţi
deosebite este pe primul plan în poveştile: Ileana cea şireată, Limir-Împărat,
Floriţa din codru.
 
În basmul Floriţa din codru, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în
Transilvania, ci şi în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut
apoi în culegerile şi prelucrările multor creatori de basme:
Muntenia –  Nărămuza
Moldova –  Cine-i mai frumoasă?,
Ungaria – Cea mai frumoasă femeie din lume,
Albania –  Fatime
Portugalia – Regina vanitoasă
Germania şi Rusia – Albă ca Zăpada
 

160
La Slavici subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc.
Floriţa nu este fată de ţar sau împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un
crâşmar a plecat într-o dimineaţă după lemne în pădure şi pe o poiană plină de
flori a găsit o fetiţă ce se juca cu nişte pui de căprioară.Crâşmarul a lăsat lemnele
şi a luat fata în braţe, ducând-o acasă. Fata cu cât creştea, cu atât se făcea mai
frumoasă. Oamenii i-au spus Floare.Dar frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia
mamei vitrege. Aceasta o pune pe Floriţa la tot felul de munci peste puterile ei,
spre a-i distruge frumuseţea: să măture casa, crâşma, curtea, să fiarbă mâncare, să
taie lemne, de dimineaţă până noaptea.Ori de câte ori se vestea trecerea fiului de
împărat pe la crâşmă, cârciumăreasa, după ce segătea, îşi întreba oglinda dacă e
frumoasă. Dar, de fiecare dată, oglinda îi spunea că tot mai frumoasă e Floriţa.În
cele din urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe vrăjitoarea Boanţa, s-
o omoare în codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanţa ia ochii de
căprioară care căzuseră la Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că
sunt ai Floriţei.Rămasă în codru, Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor
hoţi, îi socoteşte nişte oameni năpăstuiţi şi caută să le uşureze viaţa: le curăţă
coliba, le face mâncare, le coase hainele, îi îngrijeşte, şiastfel, prin bunătatea ei,
reuşeşte să-i transforme. Aceştia se lasă de hoţie.
 
Mama vitregă o urmăreşte pe Floriţa şi încearcă s-o piardă prin diferite obiecte
vrăjite: inel, rochie,  firul morţii.
Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia oară ei nu mai reuşesc şi rămân
lângă sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o găseşte fiul împăratului, care o
duce la palat. Aici,fetele care aveau grijă de ea, i-au despletit părul şi i-au scos 
firul morţii
 

161
Floriţa reînvie şi devine soţia fiului de împărat. Floriţa e personajul principal al
basmului, care reprezintă simbolul binelui. Se afirmă prin frumuseţe deosebită,
prin hărnicie, ştie să ia atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile, fiind plină
de curaj. La început hoţii sunt personaje înfricoşătoare, dar, datorită Floriţei, devin
oameni cinstiţi.Influenţa pozitivă pe care Floriţa a exercitat-o asupra hoţilor, pune
în evidenţă o însemnată idee etică şi estetică, aceea a eficacităţii exemplului bun, a
blândeţii şi gingăşiei în reeducarea unor oameni nărăvaşi.Slavici a adăugat noi
valori şi semnificaţii substratului etic al creaţiei populare.
 
Sporirea semnificaţiilor etice se realizează şi prin conturarea unui profil moral,
precum şi modul în care concepe finalul basmelor sale.Datorită profundului
caracter etic, se vădeşte şi valoarea educativă a poveştii Floriţa din codru.
Deosebitele sale calităţi morale sunt modele demne de urmat de cei mici.

Tipul fetei viteze şi isteţe apare la Ioan Slavici în Ileana cea şireată, Limir-
împărat şi Floriţa din codru, unde acţiunea se petrece la o cârciumă din codru,
şi nu la curtea domnească. Tema basmului este frumuseţea, frumuseţea care
poate face lumea mai bună, pe un scenariu clasic, al relaţiei dintre mama
vitregă şi fiica adoptivă.

În basmul Floriţa din codru, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în

Transilvania, ci şi în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut
apoi în culegerile şi prelucrările multor creatori de basme. Dar, în cazul lui Ioan
Slavici este abordat nu tocmai tipic (ca în cazul majorităţii basmelor din literatura
universală, precum, Hansel şi Gretel, Albă-ca-Zăpada, care abordează tema
copiilor orfani).

162
La Slavici, subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc.
Floriţa nu este fată de împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un crâşmar a
plecat într-o dimineaţă după lemne în pădure şi pe o poiană plină de flori a găsit o
fetiţă ce se juca cu nişte pui de căprioară, sărmană, dar nobilă prin înfăţişare şi
purtare. Crâşmarul a lăsat lemnele şi a luat fata în braţe, ducând-o acasă. Fata cu
cât creştea, cu atât se făcea mai frumoasă. Oamenii i-au spus Floare. Dar
frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia mamei vitrege. O frumuseţe cu totul diferită de
cea a mamei sale adoptive, o frumuseţe subtilă, naturală, datoare naturii înseşi, care
a înzestrat-o cu harurile sale.

Basmul ilustrează acest lucru încă de la început: „Nu numai Floriţa, ci şi maică-sa,
crâşmăriţa, era însă frumoasă. Crâşmăriţă nu era însă aşa de frumoasă ca şi Floriţa,
şi Floriţa altfel iară, nu ca şi crâşmăriţă. Crâşmăriţă era frumoasă ca şi o pană de
păun; Floriţa era frumoasă ca şi o floare ce creşte ascunsă în umbra tufelor.
Crâşmăriţă era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu vorbească cu ea şi
nimeni nu cuteza să privească la ea; Floriţa era frumoasă încât nimeni nu se putea
răbda ca să nu privească la ea şi nimeni nu cuteza să vorbească cu ea. Crâşmăriţa
atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai faţa oglindită în faţa vinului, ţi se părea
cum că vinul e mai tare şi mai înfocat; Floriţa atâta era de frumoasă încât, dacă-i
vedeai faţa oglindită în faţa vinului, ţi se părea cum că vinul e mai dulce şi mai
moale”.

Potrivit Floricăi Bodiştean, este vorba aici, de fapt, de o competiţie între vârste, dar
şi între tipologii, între „femininul tentator, senzual, de tip Calipso, un feminin ce
stârneşte dorinţa şi o întreţine, şi femininul virginal, cast, adolescentin, gen
Nausicaa, cel ce naşte fascinaţie şi îndeamnă la visare. Unul te incită la apropiere,
celălalt te îndepărtează ca orice lucru pe care-l simţi inaccesibil; primul e agresiv,

163
al doilea îmblânzeşte asperităţile lumii şi sublimează patimile într-o atitudine pur
admirativă”.

Mama vitregă îşi dezlănţuie persecuţiile: o pune pe Floriţa la tot felul de munci
peste puterile ei, spre a-i distruge frumuseţea: să măture casa, crâşma, curtea, să
fiarbă mâncare, să taie lemne, de dimineaţă până noaptea. Ori de câte ori se vestea
trecerea fiului de împărat pe la crâşmă, cârciumăreasa, după ce se gătea, îşi întreba
oglinda dacă e frumoasă. Dar, de fiecare dată, oglinda îi spunea că tot mai
frumoasă e Floriţa. Apare aici motivul oglinzii, la fel ca în Albă-ca-zăpada. În cele
din urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe vrăjitoarea Boanta, s-o
omoare în codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanta ia ochii de căprioară
care căzuseră la Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că sunt ai
Floriţei.

Rămasă în codru, Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor hoţi (nu pitici, 12
la număr), pe care îi socoteşte nişte oameni năpăstuiţi şi caută să le uşureze viaţa;
se face utilă, ba chiar indispensabilă: le curăţă coliba, le face mâncare, le coase
hainele, îi îngrijeşte, şi astfel, prin bunătatea ei, reuşeşte să-i transforme. Aceştia se
lasă de hoţie - a doua dovadă a puterii frumuseţii. Urmează procesul umanizării
unor fiinţe gregare şi recâştigarea lor de partea binelui. Vrând să-i intre în graţii,
hoţii se întrec în atenţii şi îşi regăsesc candoarea - element inovativ al lui Slavici.

Mama vitregă tulbură această armonie, urmărind s-o piardă pe Floriţa, prin diferite
intervenţii, folosindu-se de aceeaşi unealtă malefică, baba vrăjitoare (obiecte
vrăjite: inel, rochie, firul morţii). Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia
oară ei nu mai reuşesc şi rămân lângă sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o
găseşte fiul de împărat, care o duce la palat. Aici, fetele care aveau grijă de ea, i-au
despletit părul şi i-au scos firul morţii. Floriţa reînvie şi devine soţia fiului de

164
împărat. Maştera are parte de o pedeapsă rafinată care să-i reveleze vanitatea:
„După nuntă, împăratul porunci ca să se facă o casă cu păreţii de oglindă, să se
adune cele mai frumoase neveste din ţară şi să închidă pe crâşmăriţa cea vicleană
cu ele, pentru ca să vadă şi, văzând, să se surpe în gândul ei, cum că nu-i ea cea
mai frumoasă în ţară”.

Floriţa este personajul care reprezintă simbolul binelui: se afirmă prin frumuseţe
deosebită, prin hărnicie, ştie să ia atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile,
fiind plină de curaj. La început hoţii sunt personaje înfricoşătoare, dar, datorită
Floriţei, devin oameni cinstiţi. Influenţa pozitivă pe care Floriţa a exercitat-o
asupra hoţilor, pune în evidenţă o însemnată idee etică şi estetică, aceea a
eficacităţii exemplului bun, a blândeţii şi gingăşiei în reeducarea unor oameni
nărăvaşi.

Mesajul basmului este următorul: frumuseţea nesusţinută şi de alte valori este

vanitate condamnabilă, căci naşte gesturi radicale, dar şi că în preajma virtuţilor
frumuseţii, a frumuseţii integrale înţelese în spirit antic (în baza principiului
kaloka-gatheed), dar şi popular, lumea devine mai bună.

Floriţa din codru ilustrează o idee semnalată în general de critică, aceea că

universul basmelor lui Slavici este preponderent feminin, femininul malefic,
aducător de moarte, reprezentat de zâne, iele, vrăjitoare, mume ale pădurii, vâlve,
vântoase, dar şi de cel izbăvitor, fie printr-o acţiune virilă, fie prin fascinaţia pe
care o exercită fecioara, activă, adormită sau moartă, asupra celor din jur. Ioan
Slavici a adăugat noi valori şi semnificaţii substratului etic al creaţiei populare.
Sporirea semnificaţiilor etice se realizează şi prin conturarea unui profil moral,
precum şi modul în care concepe finalul basmelor sale. Datorită profundului
caracter etic, se vădeşte şi valoarea educativă a basmului.

165
Romanul pentru copii si despre copii

Amintiri din copilarie

de Ion Creanga

a) Amintiri din copilărie se intitulează cea mai importantă creaţie a lui Ion
Creangă, primul roman rural românesc, nu prin întindere, ci prin faptul că ne
dă o imagine a universului rural românesc de la mijlocul sec. al XIX-lea.

Creanga creeaza un „roman al copilariei copilului universal”, cum eticheta G.

Calinescu Amintirile, al carui protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile
manifestarii bucuriei si dragostei de viata intr-un cadru traditional de viata
patriarhala, taraneasca.
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei
cititorilor urmarind devenirea morala si sociala a unui erou de la nastere pana la
implinirea ca sot si parinte.

“Amintiri din copilarie” reprezinta opera de maturitate artistica a lui

Creanga, dovedind un scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat si cu o
exceptionala capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut pana atunci in
literatura romana.

Cartea este un “roman” al varstei inocente si al formarii, al modelarii umane.

Proiectata in spatiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut,
copilaria nu reflecta numai dominantele varstei, ci si specificul mediului ambiant.
De aceea, “Amintiri din copilarie” este si o evocare a satului traditional, un tablou
fidel al unei lumi traind in spiritul obiceiurilor fixate printr-o existenta
multimilenara.

166
 Principala grija a autorului este insa evocarea varstei de aur pentru ca, daca
prin amanunte Nica este propria sa ipostaza, asa cum i-o pastreaza amintirea,
tipologic vorbind, eroul sau este “copilul universal” (G. Calinescu): “asa eram eu
la varsta cea fericita”.

Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice, iar evocarea se face din

perspectiva indepartata a maturitatii, fiind dominata de un impuls afectiv greu de
stapanit: nostalgia.

Constructia textuala nu urmeaza rigorile compozitiei clasice. In cele patru

parti, scriitorul nu urmareste o ordine cronologica a desfasurarii faptelor, ci
selectarea acelor momente ce constituie puncte de referinta in formarea eroului.

Tema satul şi ţăranul va fi apoi dezvoltată de Ioan Slavici, Duiliu

Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, adică de cei mai
importanţi scriitori realişti, fiindcă este o temă realistă. Ideea este însă romantică,
fiindcă dragostea faţă de satul natal, de casa părintească, de fraţi şi surori, de
părinţi şi rude, de cei cu care împarte bucuriile şi necazurile, este, în esenţă,
dragostea faţă de ţară.

Compoziţia este clasică, din patru capitole, de aceea Amintiri din copilărie
are întinderea unei nuvele. În prima parte, structura secvenţială a textului adună,
printr-o tehnică de colaj, episoade din viaţa de şcolar a lui Nică, împănată cu
proverbe, zicători, datini, obiceiuri, fragmente de cântece populare, care dau
textului un profund caracter naţional, îi dau un aspect de unicat, de viu, de stil
popular autentic. În partea a doua, avem evenimente din viaţa de copil la casa
părintească, iar în partea a treia – întâmplări din viaţa de şcolar la Fălticeni, Târgu-
Neamţ, pentru a încheia, în partea a patra, cu plecarea la Seminarul Socola din Iaşi.

167
 Subiectul este construit potrivit cu starea sufletească a autorului, care alătură
evenimentele şi le potenţează afectiv.

Capitolul întâi începe cu o descriere a Humuleştilor, în care simţim

dragostea autorului faţă de locuri, de oameni, ca motivaţie esenţială a scrisului, ca
mesaj al cărţii. Secvenţele se succed într-o regie modernă, filmică, felii de viaţă,
aşa cum se structurează un roman concentrat la Friederich Dürenmatt. Dintre
acestea amintim câteva episoade: crearea şcolii din Humuleşti de către preotul
Ioan, moş Fotea aduce calul Bălan şi pe Moş Nicolae cel din cui, bătaia
Smărăndiţei popii, procitania, prinderea muştelor cu ceaslovul, prinderea lui bădiţa
Vasile la oaste, plecarea la Broşteni, dărâmarea casei Irinucăi, umplerea de râie,
fuga cu plutele pe Bistriţa, felul în care sunt îngrijiţi de bunica la Pipirig.

În capitolul al doilea, feliile de viaţă încep cu descrierea casei părinteşti,

impregnată cu sentimentul de duioşie, portretul Smarandei Creangă, fiindcă din
dragoste l-a purtat prin şcoli. Avem fragmente care istorisesc cum săreau noaptea
în capul tatălui, cum s-a dus la urat cu băşica cea de porc, felul cum Chiorpec,
ciubotarul, îl unge cu dohot pe la bot, distrugerea cânepii în episodul cu cireşele,
prinderea pupezei care îi aduce al doilea conflict cu mătuşa Mărioara, ruşinea din
episodul cu scăldatul redau imagini pline de viaţă autentică.

În partea a treia avem descrierea zonei Neamţului, cu mănăstirile, cu furnicarul

de oameni, şcoala domnească de la Târgu-Neamţ, cu părintele Isaia Duhu; apoi
avem serialul de isprăvi de la şcoala de catiheţi de la Fălticeni, cu învăţătura lui
Trăsnea, cu jocurile lui moş Bodrângă, cu petrecerile la crâşmăriţa din Rădăşeni,
pusul poştelor lui Oşlobanu, Mogorogea, distrugerea casei lui Pavel Ciobotarul şi
pierderea purceilor, desfiinţarea şcolii de la Fălticeni.

168
În partea a patra avem hotărârea Smarandei Creangă de a-l trimite pe Nică la
Seminarul Socola din Iaşi, plecarea cu telegarii lui Moş Luca, sentimentul de
tristeţe cu care se desparte de locurile natale, de lumea copilăriei.

b) Arta de povestitor a lui Ion Creangă constă în autenticitatea episoadelor, în

măiestria de a surprinde tipuri umane, în profundul specific naţional, în umorul
robust, în limbajul viu, colorat, expresiv, moldovenesc. Eroii sunt vii, reprezintă
categorii sociale, ca în estetica realistă, dar, prin însumare, sugerează prototipuri ca
în estetica clasicistă, fiindcă au şi trăsături general- umane.

Smaranda Creangă este tipul femeii de la ţară, care îşi iubeşte copiii, face pentru ei
sacrificii, îl poartă pe Nică la învăţătură, ştie o mulţime de practici mantice: îi făcea
copilului un benghi în frunte ca să-l apere de deochi, abătea grindina, înfigând
toporul în pământ, închega apa cu două picioare de vacă, îndrepta vremea,
punându-l să râdă la soare. Este mama, ca prototip, iubitoare, harnică, răbdând
toate năzbâtiile copiilor, evlavioasă, crede în destinul de excepţie al lui Nică.

Nică al lui Ştefan al Petrei din Humuleşti este prototipul copilul, care devine
dintr-un băiet prizărit, ruşinos şi fricos, un holteiu, din păcate!. El retrăieşte vârsta
cea fericită, aşa cum au fost toţi copiii, cu ruşinea zugrăvită în faţă şi cu frica lui
Dumnezeu în inimă, care dintr-un boţ cu ochi ajunge un flăcău, căruia îi sălta
inima de bucurie, când îl auzea pe Mihai, scripcarul din Humuleşti, cântând. De
aceea, pentru el, satul este plin de farmecul copilăresc, plin de jocuri şi jucării.
Creangă scrie pentru a retrăi acele clipe, pentru care-i saltă şi acum inima de
bucurie, fiindcă ea, copilăria, este veselă şi nevinovată.

Motivaţia scrisului este lirică, romantică, de aceea Amintiri din copilărie este o
carte realistă, dar şi de evaziune romantică în lumea copilăriei.

169
Prototipul ţăranul rezultă prin însumarea unor eroi ca: Ştefan al Petrei, gospodar
harnic, care munceşte în pădure la Dumesnicu, la făcut şi vândut sumane, la câmp
pentru a agonisi existenţa familiei; bunicul David Creangă, din Pipirig, înţelept,
evlavios, bun şi blând, care plăteşte pagubele nepoţilor; unchiul Vasile şi mătuşa
Mărioara pui de zgârâie brânză, adică atât de zgârciţi amândoi încât parcă a tunat şi
i-a adunat.

Prototipul preotul este sugerat de părintele Ioan, de sub deal, inimos, luminat,
blând, care face şcoală la Humuleşti, de părintele Isaia Duhu, cărturar, care-i învaţă
la Şcoala Domnească, făcută de Ghica Vodă, de părintele Oşlobanu, avar, care-i
alungă când se duc cu uratul.

Prototipul ciubotarul este reprezentat nu numai de şugubăţul Chiorpec, ci mai ales

de Pavel, care-i găzduieşte la Fălticeni.

Moş Luca reprezintă harabagiul, un prototip care va fi dezvoltat în nuvela Moş

Nechifor Coţcariul. Prototipul călugărul este sugerat prin stareţul Neonil de la
Neamţ, prin părintele Isaia Duhu, prin ceea ce gândeşte Nică în capitolul al
patrulea, când vrea să-i propună mamei să rămână călugăr.

Arta lui Creangă constă în faptul că izbuteşte să construiască imaginea vie a unui
univers rural românesc în plină mişcare, cu o evoluţie a eroilor, cu personaje
conturate din câteva linii sigure, impregnat de specificul naţional moldovenesc:
port, obiceiuri, datini, jocuri, cântece, proverbe, zicători, termeni, expresii, locuri,
oameni, obiecte, folosind o economie de mijloace, o densitate, o acurateţe, un stil
atât de autentic, încât Călinescu îl definea astfel printr-o concluzie a studiului său:
Creangă este însuşi poporul român într-un moment de genială expansiune.

c) Sinteza estetică, realizată de Ion Creangă, rezultă din faptul că eroii săi
reprezintă categorii sociale, sunt tipuri umane bine conturate, vii, care trăiesc felii
170
de viaţă autentică, reală, românească. În acelaşi timp, ei au trăsături general-
umane, reprezintă prototipuri ca în clasicism, dar au o trăire afectivă ca eroii
romantici.

Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viaţa socială, dau o imagine a
satului moldovenesc de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar elementele de specific
naţional sunt romantice, fiindcă romanticii aduc preţuirea culturii populare. De aici
profunda prietenie a lui Ion Creangă cu Mihail Eminescu.

Portul popular alcătuit din: sumane, catrinţă, opinci cu obiele de suman alb;
obiceiurile de sărbători cu uratul, cu mersul preotului prin sat, cântecele spuse de
Mihai scripcarul din Humuleşti, proverbele şi zicătorile; practicile mantice ca:
datul cu bobii, benghiul în frunte pentru deochi, înfiptul toporului ca să alunge
grindina; horele, doinele, corăbiasca, horodinca, alivencile, ţiitura, Măriuţa şi alte
jocuri cântate de moş Bodrângă; claca, unde torcea întrecându-se cu Măriuca,
plăcintele cu poale-n brâu şi alivenci, iarmaroacele şi mersul pe la mănăstiri, toate
dau acel specific naţional.

Scientismul, care caracterizează realismul, are în cazul lui Creangă o formă

particulară, aceea de erudit al culturii populare, aşa cum observă G. Călinescu.

Particulară este şi forma prin care se exprimă spiritul critic. Fie sub forma
blestemului, când este prins bădiţa Vasile la oaste cu arcanul (Afurisit să fie
câneriul de vornic şi cum au ars el inima unei mame, aşa să-i ardă inima sfântul
Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi), fie sub forma ironiei (dascălul Iordache,
fârnâitul de la strana mare, care clămpănea şi avea darul suptului), a autoironiei
pusă în gura tatălui său (că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are păreche,
prinde muşte cu ceaslovul, bate prundurile după scăldat, iarna pe gheaţă şi la
săniuş), dar mai ales prin umor.

171
 Umorul însoţeşte situaţiile comice ca în episodul cu scăldatul, când mama îi
ia hainele şi, ca băiat mare, trăieşte ruşinea de a veni în pielea goală prin grădini
acasă, fiind de râsul fetelor (iar eu intram în pământ de ruşine şi cât pe ce să mă
înec de ciudă). Umorul are şi un sens moralizator, fiindcă Nică redevine harnic, o
ajută pe mama sa la făcutul sumanelor, încât aceasta îl laudă şi el plânge de
bucurie. Aceasta ne arată, ca şi în cazul lui George Topîrceanu, că ironia şi umorul
sunt, de fapt, masca sub care autorul îşi ascunde sensibilitatea.

În episodul cu pupăza, după ce-i face tărăboi moşului şi acesta-l ameninţă că-l
spune tatălui său, se autoironizează cu expresii plastice: pe loc mi s-a muiat gura, şi
unde-am croit-o la fugă. Vorba ceea: Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă
lasă el acum!. Este, de fapt, o situaţie comică tratată cu umor, ca şi în episoadele cu
scăldatul, cu cireşele, cu uratul sau cu râia, ce-o ia Nică de la caprele Irinucăi.

Uneori Creangă face umor negru, ca în episodul cu holera, când boscorodea morţii
cu cimilituri, lua pomană covrigi, mere, turte, nuci, încât se îmbolnăveşte. El este
învelit în seu de moş Vasile Ţandură, se face bine, iar concluzia este ironică: lucrul
rău nu piere cu una cu două.

Umorul este, de fapt, rezultat şi dintr-un comic de limbaj, fiindcă zmeii lui moş
Luca sunt ca nişte mâţi de cei leşinaţi, oamenii de la şes sunt sarbezi la faţă şi
zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată viaţa lor, candidaţii
veniţi la Socola au nişte târsoage de barbe cât badanalele de mari.

Umorul izvorăşte din bucuria de a trăi de-ţi părea tot anul zi de sărbătoare sau cum
redă cuvintele unei babe: Dare-ar Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi
de lucru şi chiar atunci să fie praznic şi nuntă în sat. Umorul însoţeşte pe eroi,
fiindcă au nume comice: Trăsnea, Oşlobanu, Moş Chiorpec, Mogorogea. Cu toate
acestea, Creangă nu poate să treacă cu vederea felul în care satul, cei din jur

172
sancţionează comportamentul său. Moş Chiorpec îl dă cu dohot pe la bot, mătuşa
Mărioara pretinde plata cânepei, mama îl lasă fără haine, de la Irinuca trebuie să
fugă. Umorul nu-l împiedică pe cititorul atent să vadă în conflictul dintre mama
evlavioasă, prin care-i vine darul de la Dumnezeu de a fi hirotonit, şi rătăcirea de la
destin, care-i vine prin tatăl său, fiindcă-şi pierdea banii prin crâşme.

d) Stilul lui Ion Creangă se caracterizează prin oralitate, expresivitate, folosirea

termenilor dialectali, densitate, nuanţare, duioşie.

Oralitatea este realizată prin particule demonstrative (iaca şi soarele răsare), prin
interjecţii cu valoare predicativă (Hii, căluţii tatei), prin zicători (– Ioane, cată să
nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă!...).

Expresivitatea rezultă fie din sintagme ale limbii vorbite: frunza frăsinelului,
bucuria zugrăvită pe feţe, să nu-ţi salte inima de bucurie, cum nu se dă ursul scos
din bârlog, paşlind-o aşa cam pe după toacă, cât era de tare de cap, de ne degera
măduva-n oase de frig, ursul nu joacă de bună voie, mort copt, parcă ţi-a ieşit un
sfânt din gură; fie din metafore: ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept
inimă, fie din metonimii: că-ţi venea să te scalzi pe uscat ca găinile, aşa-mi sfârâia
inima-n mine de dragostea Măriucăi.

Folosirea unor termeni ca: ştioalnă, megieş, holtei, zamparagii, duglişi, cociorvă,
mitoc, ştiubei, culeşeriu, ocniţă, harabagiu, bortă, ogârjiţi, babalâci, rohatcă
nuanţează şi dau specific moldovenesc textului, îmbogăţind limba literară cu
tezaurul termenilor dialectali.

Acest specific rezultă şi din introducerea de proverbe, zicători, fragmente de

poezii populare, cum sunt cele cântate de Mihai scripcarul din Humuleşti: Frunză
verde de cicoare / Astă noapte pe răcoare / Cânta o privighetoare / Cu viersul de
fată mare.
173
 Densitatea şi varietatea continuă a acestor procedee dau acel timbru unic al
textului, originalitatea, semnul celor aleşi cum spunea Titu Maiorescu, farmecul
limbajului.

e) Caracterul universal al operei lui Ion Creangă derivă din faptul că el este
păstrătorul unui tezaur ancestral. De aceea în Amintiri din copilărie avem o aşa-
zisă cimilitură care de fapt este o incantaţie arhetipală sacerdotală: „Chiţigae, gae,
ce ai în tigaie? / Papa puilor duc în valea socilor / Ferice de gangur că şede într-un
vârf de soc / Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului: / Nici pentru mine, nici
pentru tine, / Nici pentru budihacea din groapă, / Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să
tacă”. Textul are sensuri absconse pe care copilul le repetă, inconştient de valoarea
lor.

Copilul, Ion Creangă, al cărui nume este dat, surprinzător, după mamă, asociază
creanga de aur, care aduce rodul de aur, adică de treizeci (mântuire), de şaizeci (de
sfinţire), de o sută (de desăvârşire) şi de aici destinul sacerdotal, prefigurat prin
această incantaţie rostită de Nică a lui Şefan Apetrei.

Aparent sub o joacă copilărească se ascund astfel de sensuri adânci ca: „auraş,
păcuraş, scoate apa din urechi, că ţi-oi da parale vechi şi ţi-oi spăla cofele şi ţi-oi
bate dobele”.

Auraş este Sunetul-Suflu primordial, care se plimba peste apele primordiale. În

acelaşi timp Auris mai înseamnă ureche şi se pun două pietre aurifere, pentru ca să
se scoată spiritul, să-l trezească din toropeala păcatelor. Este o incantaţie ca o
mantră din culturile asiatice indiene. „că ţi-oi spăla cofele”-fosele auriculare, „şi-ţi
voi bate dobele”- timpanul.

174
 Numarul personajelor ce apar in “Amintiri din copilarie” este relativ mare,
fara ca portretul care l-i se face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape toate sunt
conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune ori limbaj. Creanga
reuseste sa le schiteze o individualitate prin tehnica detaliului, care ii permite sa
nuanteze caracterele.

Multe personaje se retin prin lapidarele si expresivele caracterizari pe care le

face autorul: Smarandita e o “zgatie de fata”, badita Vasile - “harnic si rusinos ca o
fata mare” etc. Altele seamana cu eroii din basme: Mogorogea e certaret ca Gerila,
Nica Oslobanu pare o varianta a lui Chirica din povestea “Stan Patitul”.

Mai bine conturate sunt portretele parintilor: Stefan a Petrii e barbat harnic si
gospodar, dar dispretuieste invatatura. Ca fire e moale, dar Creanga il lauda pentru
placerea de a se juca cu cei mici si pentru munca depusa pentru a-si intretine
familia.

Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte.
Ea are ambitia sa-si ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el,
bucurandu-se cand acesta, in joaca lui nevinovata, transforma casa si ograda in
biserica mimand ceremonialul liturgic. Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si
practica obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie
„miraculoasa” care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa, severa atunci
cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in
vremea copilariei mele, plina de minunatii”.

Smaranda este fiica de vornic si avand frati cu invatatura se socoteste

superioara sotului ei ca putere de intelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se inscrie in
portretul clasic al mamei, ca o fiinta autoritara, dar si cu tact pedagogic, manuind

175
cu abilitate rasplata si pedeapsa. Absenta portretului fizic concentreaza atentia spre
cel caracteriologic. Creanga o evoca mai intai ca pe o fiinta cu daruri fantastice:
“alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina in alte parti,
infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii” etc. Apoi este vazuta prin modul
in care isi manifesta grija fata de casa si de destinul copiilor. Smaranda este o fire
mai aspra, cu vointa neclintita, care isi iubeste copiii fara sentimentalisme, dar cu
un devotament nemarginit.

Insa, dincolo de toate celelalte portrete, Nica este personajul constitutiv al

textului, si in jurul sau sunt reunite toate semnificatiile. Ca structura a unei
existente, Nica se contureaza de la indeterminare la autodeterminare.

Urmarind evolutia scolara a lui Nica, scriitorul surprinde cu luciditate

procesul anevoios al devenirii sale intelectuale. Eroul este: “slavit de lenes”, “un
pierde vara” impins spre invatatura de mama si bunicul sau. Ipostazele devenirii
releva fatetele personalitatii sale, nu lipsita de contradictii. “Om din doi oameni”,
framantat din “huma din Humulesti”, si inzestrat cu har, apartine si spiritului inalt
si lutului din care se trage.

Nica se defineste si in relatia cu celelalte personaje ale operei menite sa

infatiseze varietatea firii umane.

Din punct de vedere al artei narative, Creanga este un povestitor desavarsit,

impresionand prin modul in care “spune”. In aceasta privinta, el se afla intre Ion
Neculce si Mihail Sadoveanu, toti trei alcatuind in literatura romana o serie usor de
recunoscut prin elementele comune ale artei lor narative. Principala trasatura a
operei lui Creanga este tendinta scenica, tehnica orala a spunerii. El scrie ca si cum
ar trebui sa-si interpreteze textul, placandu-i sa imite, sa parodieze, sa exagereze,

176
sa gesticuleze, sa treaca de la monolog la dialog, sa intre in pielea fiecarui
personaj. In nici o imprejurare nu-si uita insa interlocutorii imaginari, carora li se
adreseaza direct: “Si dupa cum am cinstea sa va spun” sau “va puteti imagina
(…)”, “Insa ce ma priveste? Mai bine sa ne cautam de ale noastre”.

Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat

mai intai la odaia cu „prichiciul cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul”
unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se ridica in picioare, primul nascut al
Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu acareturile ei, ulita si
casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta
invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de
varsta sa.
Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal,
localitati cu marca distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni,
Iasi. Plecat din Humulesti, Nica descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor
Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele Ozanei, „cea frumos curgatoare”
ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La Targu Neamt il
intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze
paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei
moderne, intiparite in minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele
mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va luminati, si pre Domnul
laudati!”.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de
familie si de sat: cu cat cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de
meleagurile natale pare a deveni insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de
ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare voiosie si inconstienta dragoste de
aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber nostalgiei si duiosei,

177
regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa povestim,
caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul” . El
se simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au
fost toti copiii, de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de
invatatura” Nica ia in ras atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si
doua de ovas” cat si cunostintele asimilate de mantuiala cu conditia ca „boii sa
iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu, apreciat pentru cunostintele sale si
care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care azvarle dupa el cu pravila
si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din invatatura primita
la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel Ciubotariul
si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de
invatacei „pusi pe petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti
nopti intregi si canta din fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau
podelele” si li se „faceau ciubotele ferfenita”. Nica se evidentiaza prin ambitie,
inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii. Cenzurandu-se ironic,
autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea asta un
bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la
douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-
am facut. Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt
niciodata n-am fost!”. Nica este calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un
„baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”, „dorit de invatatura”, „cel mai
bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”.
Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve
fata de viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare
de baiet, cobait si lenes de n-are pereche”, pentru matusa Marioara este un
„zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica
178
infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este
inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a
bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator
la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta
Irinucai din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei,
aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de
cantec si petrecere boema.
Intre personajele secundare ale Amintirilor, parintii lui Nica se
evidentiaza prin trasaturi distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator,
putin increzator in foloasele invataturii si mai ales sceptic in ceea ce priveste
aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu greu dorinta
Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si
ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in
varsta, bucher de frunte si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde
ale Gramaticii lui Macarescu, in ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la
minte.

O alta trasatura a operei “Amintiri din copilarie” este dinamismul anecdotic,

uluitoarea navala a intamplarilor, rapiditatea cu care se deruleaza ispravile. Nu
intotdeauna intre ele exista legaturi de fond, drept pentru care naratorul gaseste
formula de trecere, de marcare a schimbarii, cum ar fi: “D-apoi cu smantanitul
oalelor, ce calamandros a fost”, pastrand astfel coerenta si unitatea episoadelor.

Adevarata forta a lui Creanga se manifesta cand incepe sa nareze. Atunci,

exprimarea este vie, autentica, fraza, bogata in verbe, devine puternic evocatoare,
iar intamplarile si oamenii prind viata.

179
 Creanga isi pastreaza in “Amintiri din copilarie”, ca si in povesti, placerea
de a glumi. Scriitorul provoaca rasul permanent (cu rare momente de seriozitate
nostalgica), privind totul dintr-o perspectiva care amuza, exagerand, zeflemizand,
autoironizandu-se.

Umorul lui Creanga se vadeste mai ales in exprimarea poznasa, mucalita,

intr-o siretenie a frazei, in care cazi ca intr-o capcana. Alteori cuvintele capata
forme neasteptate sau sunt asezate in combinatii surprinzatoare. Astfel, mos
Chiospec ciubotarul il intampina pe Nica strigand: “He, he! bine ai venit,
nepurcele!”, boala de care sufera eroul este o “cinstita de holera”, iar in postura de
elev acelasi erou este “slavit de lenes”.

Rasul este starnit si de prezenta termenilor familiari, a caror menire este sa

ingroase, sa exagereze, sa caricaturizeze: fetele sunt “dracoase”, iar baietii
“mangositi”, “prostalai”, “ghiavoli”, “hojmalai” etc.

Voia buna este intretinuta si de placerea autorului de a presara naratiunea cu

zicale, cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie,
se ingroasa o trasatura, se face o aluzie ironica sau, pur si simplu, se provoaca rasul
(“Tot patitu-i priceput”, “Ursul nu joaca de buna voie” etc).

Acelasi umor este starnit si prin caracterizare ironica (fata Irinucai era
“balcaza si lalaie de-ti era frica sa innoptezi cu dansa in casa”), prin nume sau
porecle amuzante (Traznea, Gatlan, Chiorpec), prin autopersiflare (Nica era “slavit
de lenes”) sau prin prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul.

Arta lui Cranga nu se opreste insa aici. Limbajul sau il face inconfundabil,
prin termenii specifici folositi, prin modul exprimarii si prin oralitatea stilului.

180
 Cuvintele cele mai numeroase din “Amintiri din copilarie” sunt de origine
populara, unele au aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc
aproape complet neologismele.

Creanga nu povesteste rece, indiferent; el se implica, participa sufleteste,

apreciaza, solicita interlocutorii, si prin aceasta atitudine limbajul primeste accente
afective. Autorul isi marcheaza participarea sufleteasca prin interjectii, exclamatii,
dativ etic, etc.

Scrisul lui Creanga este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provine din
comparatii si din prezenta altor tropi: “plangea ca o mireasa”, “mi-i era a invata
cum nu ii e cainelui a linge sare”.

Desi scrise, frazele humulesteanului urmaresc sa creeze impresia de spunere.

Semnul distinct al oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a
interjectiilor si verbelor imitative (“troscpleosc”, “a bancani”, “a bazai”, “huta”
etc.) dar si multimea zicerilor tipice, a expresiilor specifice limbii vorbite sau a
intrebarilor si exclamarilor. Alteori in text apar versuri populare sau forme ritmate.

Orala e si sinteza frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o ordine a

vorbirii, si nu a scrisului, unde topica este mai controlata.

Dar, in ciuda aparentelor, ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil
foarte original. Creanga nu copiaza limba taraneasca, ci o recreaza si o toarna in
tiparele unei rostiri individuale, de unde provine si originalitatea.

SNOAVA

181
I. Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu
Petre Dulfu are meritul de a fi versificat, într-o viziune originală, cunoscutele
snoave despre Păcală.
Prin intermediul acestui personaj exponenţial se exprimă atitudinea omului simplu
faţă de unele concepţii retrograde, slăbiciuni ori defecte omeneşti, pe care
experienţa de viaţă multiseculară a poporului le condamnă şi le sancţionează. Sunt
aduse în prim-plan aspecte diverse din lumea satului de altădată şi prezentate într-o
viziune realistă, veridică.
II.1 Tematică şi compoziţie
Opera sa se remarcă printr-o tematică variată: relaţii sociale, familiale etc,
întâmplările gravitând în jurul lui Păcală, care este secondat de tipuri caracteristice
din mediul rural: preotul hapsân, boierul lipsit de omenie, femeia necredincioasă,
soţul încornorat ş.a.
Umorul, ironia, zemflemeaua, satira sunt doar câteva din modalităţile artistice
folosite pentru sancţionarea răului, sub orice formă ar apărea acesta.
Un “Cuvânt înainte” de dimensiuni reduse subliniază frumuseţea snoavelor, rolul
lor de-a amuza şi de-a instrui: “Ce ne-am face tot cuamaruri, dacă n-ar mai fi pe
lume şi câte-o poveste plină de-nveselitoare glume ...”. (Petru Dulfu, Isprăvile lui
Păcală, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993, p. 3)
Compoziţia ciclică a operei evidenţiază, în cele XXIV de episoade, care se succed
într-un ritm alert, calităţile omului simplu, capacitatea de a învinge greutăţile vieţii,
păstrându-şi nealterate cele mai alese însuşiri sufleteşti.
Acţiunea este plasată în spaţiul geografic românesc, într-un timp nedeterminat.
Vechimea povestirii, farmecul ei arhaic sunt sugerate cu ajutorul formulei
introductive:
“Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea apa-a curs pe Olt cam multă
Undeva, pe-aici, sub cerul scumpei neastre Românii”...
182
Prezenţa elementului miraculos se remarcă în două capitole:
“Fluierul fermecat” şi “Moara dracilor”.
Cadrul, populat cu elemente ale mitologiei creştine, rămâne însă preponderent
realist.
Versificaţia cu măsuri lungi şi ritmuri variate, adecvate conţinutului de idei, rima
împerecheată, repetiţiile, inversiunile etc., imprimă versului cursivitate,
muzicalitate şi dinamism.
Personajele sunt situate la antipod, având calităţi şi defecte caracteristice:
înţelepciune, generozitate, omenie sau dimpotrivă: prostie, lene, egoism etc.
Cel care animă lumea satului românesc este Păcală, eroul snoavelor şi
autorul atâtor isprăvi. El este compus pe contrastul dintre aparenţă şi realitate. În
aparenţă pare un prost, un nerod, însă cititorul cărţii lui Petre Dulfu îşi dă seama
repede că Păcală utilizează arta prefăcătoriei, a disimulării. El mimează prostia şi
buimăceala pentru a-şi prinde potrivnicii în capcană, pedepsindu-i după greşelile
comise.
Ciclul snoavelor lui Păcală se încheie rotund, prin revenirea personajului, după ce a
răscolit lumea cu “isprăvile” lui, evidenţiindu-i păcatele şi strâmbătăţile, în sat ca
să vieţuiască asemănător unui gospodar obişnuit.
Prin suita de întâmplări hazlii, prin umorul dens, ca şi prin deosebita vervă satirică
se realizează o oglindire a vieţii şi spiritualităţii caracteristice poporului, din vremi
imemorabile până astăzi.
II.2 Caracterul satiric şi educativ al snoavelor lui Petre Dulfu
II. 2. a) Valori cognitive şi morale
Atât snoava populară cât şi cea cultă evidenţiază o serie întreagă de antinomii: bun-
rău; inteligent-prost; cinstit-hoţ; harnic-leneş; moral-imoral; stăpân-slugă; bogăţie-
sărăcie; dreptate-injustiţie ş.a.

183
Aceste concepte şi principii etice, trăsături de caracter şi defecte general-umane nu
sunt prezentate abstract şi nici sub forma unor propoziţii moralizatoare, plate şi
plicticoase. Ele transpar din spusele şi conduita persoanelor, puse în situaţii comice
care stimulează râsul şi motivează satira.
Cele mai multe snoave vizează viciile şi defectele oamenilor ca indivizi sau ale
anumitor colectivităţi în ansamblul lor.
În snoava lui Petre Dulfu se ridiculizează:
· Prostia omenească ce apare în diferite ipostaze pentru că povestitorul conturează,
pe o scenă imaginară, o galerie de proşti aflaţi în grade felurite, ceea ce provoacă
deopotrivă o reacţie de respingere din partea cititorului şi o stare de bună dispoziţie
când descoperă resorturile şi manifestările acestuia. Proştii sunt iniţiatorii unor
acţiuni fără noimă. Fie masculină, fie feminină, prostia întreţine hazul şi, prin
contrast, purifică spiritul şi luminează mintea.
· Lenea masculină sau feminină care are un loc privilegiat în snoave.
· Zgârcenia şi lăcomia ce sunt trăsături ale unor boieri sau preoţi.
Un preot se roagă să fie lungită ziua de lucru a secerătorilor pentru a munci cât mai
mult pe moşia sa. Boierii zgârciţi sunt dispuşi să trăiască numai cu apă de izvor sau
cu fasole stricată, fapt ce provoacă cititorului sentimente de compătimire şi
condamnare, înveselind spiritele.
· Femeia necredincioasă care pune la cale diferite farse pentru a-şi înşela bărbatul.
Situaţiile prezentate devin comice, iar personajele sunt ridiculizate, conduita lor
fiind dezaprobată de tinerii cititori.
· Relaţia stăpân-slugă ce pune în evidenţă trăsăturile pozitive de caracter faţă de
cele negative. Pe de-o parte avem: inteligenţa, înţelepciunea, cinstea, spiritul
practic, aspiraţia spre adevăr şi dreptate, iar pe de altă parte avem: prostia, lenea,
stângăcia, răutatea.

184
Personajele cu defecte fac gafe, sunt incapabile de a judeca în mod corect faptele şi
cad uşor în ridicol.
Întrucât Păcală este un erou comic al snoavei româneşti, se pune întrebarea: în ce
măsură este un “model” de conduită pentru cititorul tânăr?
Sigur, acesta îl simpatizează pentru isteţimea, inteligenţa şi inventivitatea
puse în serviciul restabilirii dreptăţii şi adevărului. Apoi, şcolarul se distrează
copios de pe urma farselor înscenate de erou potrivnicilor săi. Însă, atunci când
Păcală devine crud, răzbunător, chiar sadic, el se transformă în “antimodel” pentru
tinerii aflaţi în plin proces formativ.
“Isprăvile lui Păcală” de Petre Dulfu sunt îndrăgite de către elevi datorită umorului
ce rezultă din ele, dar mai ales datorită personajului principal, Păcală, care este
iubit din pricina modului original în care iese din încurcături şi găseşte rezolvări la
anumite probleme, a modului în care îi pedepseşte pe mincinoşi, zgârciţi, leneşi.

Schița
Vizită de I.L. Caragiale

I.L. Caragiale a rămas, până astăzi, cel mai mare dramaturg din literatura română,
mai ales prin comediile: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută şi D-ale
carnavalului, în care prezintă aspecte caracteristice ale societăţii româneşti de la
sfârşitul secolului al XIX-lea.

Numele său este legat şi de inegalabilele Momente şi schiţe, în care prezintă, într-o
viziune comică, întâmplări la care participă personaje reprezentative din societatea
contemporană autorului. Scriitor realist, I.L. Caragiale creează o galerie de tipuri

185
umane reprezentative nu numai pentru epoca sa, ci care trăiesc oricând, de aceea
inegalabilul scriitor este considerat „contemporanul nostru”.

Schiţa este o operă epică - o naraţiune - în proză, de mici dimensiuni, în care se

relatează o singură întâmplare semnificativă din viaţa unor personaje. Acţiunea
dintr-o schiţă se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi, şi într-un
spaţiu restrâns.

În opera literară Vizită..., care este o schiţă, I.L. Caragiale evidenţiază efectele
nocive (dăunătoare) pe care educaţia greşită din familie le are asupra
comportamentului copilului.

Titlul

Titlul precizează împrejurarea în care povestitorul se întâlneşte cu Ionel şi constată

urmările „educaţiei” despre care vorbea cu mândrie mama copilului. Prin folosirea
substantivului comun nearticulat „Vizită”, autorul a intenţionat, probabil să dea
caracter de generalitate comportamentului ridicol cauzat de o educaţie superficială
şi precară (şubred, fragil). Ca orice personaj realist, Ionel devine tipul reprezentativ
pentru copiii răsfăţaţi şi prost crescuţi, care dispreţuiesc bunul simţ.

Fiind o operă epică, autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile şi sentimentele
prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Întâmplările sunt povestite de către
narator, care, în această operă literară, este şi personaj-martor, deoarece asistă la
acţiune. Statutul de personaj-narator justifică povestirea la persoana I.

Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi

dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale

186
personajelor caracterizate indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe
momentele subiectului.

Autorul ridiculizează felul în care trăsături ale unor familii burgheze se reflectă în
educația copiilor acestora.Această ocazie scoate la lumină educaţia greşită primită
de un copil dintr-o familie cu nume răsunător în înalta societate.

Naratorul trăieşte în această vizită o experienţă neplăcută, fapt susţinut de existenţa

punctelor de suspensie din titlu. Acestea ascund comentariul ironic şi regretul
pentru ideea de a face o vizită familiei Popescu cu ocazia onomasticii lui Ionel.

Copilul „drăguţ”, de vreo opt ani, se dovedeşte a fi un tiran, un băiat peste măsură
de răsfăţat, nepoliticos care strică buna dispoziţie a musafirului prin
comportamentul său. El întruchipează rezultatele educaţiei greşite primite de la
membrii familiei. Ionel transformă atmosfera caldă şi prietenoasă de la începutul
vizitei într-una tensionată, jenantă şi neospitalieră.

a) Schiţa Vizită are ca temă formarea parazitului, componentă a temei generale a

momentelor şi schiţelor lui Caragiale, critica societăţii burgheze.

Ideea este că parazitul este modelat în familia burgheză. Ionel, personajul

principal, este învăţat de mic să calce toate normele de conduită morală.

Subiectul este modelul de modelare al parazitului. Doamna Popescu îi expune

musafirului preocupările ei de a-i da lui Ionel o educaţie. Parodia este procedeul
utilizat de autor, fiindcă tocmai atunci se aud din bucătărie ţipetele servitoarei,
care-i cere doamnei Popescu să intervină. Fiind obraznic, Ionel era gata să verse
cafeaua şi să răstoarne maşina cu spirt pentru făcut cafea.

187
Doamna Popescu, în loc să-l certe, îl ia în braţe şi-l sărută, întrebându-l: Vrei să
moară mama?. Răsfăţul îşi arată imediat roadele. Ionel ia o trompetă şi-i sparge
timpanele, se urcă pe cal, bate din tobă. Autorul intervine şi-i explică felul în care
trebuie să se poarte un maior de roşiori, fiindcă Ionel poartă uniformă de maior de
roşiori. Ionel scoate sabia şi atacă servitoarea, care venea cu cafeaua şi dulceaţa.
Doamna Popescu intervine şi este lovită cu sabia lângă ochi. În loc să-l certe sau
să-l pedepsească, doamna Popescu îl pune s-o sărute. Ionel îi răspunde obraznic
musafirului, ia chiseaua cu dulceaţă, iese în hol şi-i toarnă dulceaţa în galoşi, ca să
nu-şi mai poată scoate pantofii.

Obrăznicia lui Ionel nu se opreşte aici. El ia ţigări din cutia musafirului, fumează, i
se face rău, dar doamna Popescu este încântată: Scuipă-l să nu mi-l deochi. Ionel
va lua o minge, va lovi ceaşca de cafea a musafirului şi-i va păta hainele. Doamna
Popescu în loc să-l certe pe Ionel, îi spune musafirului: – Nu-i nimic! iese... .

Schiţa este semnificativă pentru felul în care se formează parazitul social.

b) Parazitul, ca prototip, este studiat de Caragiale cu pasiunea unui om de ştiinţă.

Aşa cum biologul urmăreşte o specie într-un anumit climat, tot aşa scriitorul realist
urmăreşte tipurile sociale în mediul social, care le formează şi le face posibilă
existenţa.

Ionel din Vizită este începutul unei serii. El va fi obişnuit să fie obraznic, răsfăţat,
să i se facă toate mofturile, să fie servit, să nu muncească, să nu facă nimic util
societăţii, să trăiască pentru el. El trebuie să fie slujit de ceilalţi şi rolul său este să
facă mofturi, adică să devină un moftangiu.

Formarea parazitului este urmărită din familie ca în Vizită, Dl Goe, în şcoală prin
schiţele Un pedagog de şcoală nouă, Lanţul slăbiciunilor, Bacalaureat.

188
Construcţia şi momentele subiectului

Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi

dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale
personajelor caracterizate indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe
momentele subiectului.

Intriga

Prima frază a schiţei atestă naraţiunea la persoana I şi personajul-narator,

constituind intriga acţiunii: „M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria
Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel
Popescu...”.

Expoziţiunea

După ce precizează motivul vizitei, în expoziţiune autorul îl caracterizează direct

pe Ionel, „un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori”, „îmbrăcat ca maior de
roşiori, în uniformă de mare ţinută”. Musafirul îi aduce în dar sărbătoritului o
minge „foarte mare de cauciuc şi foarte elastică”, ceea ce face plăcere atât doamnei
Popescu, cât şi fiului ei. După ce conversează despre agricultură şi despre vreme,
oaspetele remarcă faptul că, în ultimul timp, doamna nu mai fusese văzută la
plimbare, la teatru sau la petreceri. Ea se scuză cu distincţie şi se justifică aluziv că
se ocupă de educaţia copilului şi acest lucru îi ocupă foarte mult timp, mai ales că
ea „nu vrea să-l lase fără educaţie”.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii profilează urmările pe care educaţia nocivă le are asupra

comportamentului băiatului. Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din
189
camera alăturată se aude vocea „răguşită de femeie bătrână” a servitoarei, care-i
reclamă doamnei că Ionel „nu s-astâmpără” şi e gata să răstoarne maşina de făcut
cafea. Expresia mamei este plină de încântare faţă de ştrengăriile copilului şi se
minunează cu admiraţie cât este de „deştept”. Ea se îndreaptă spre uşă, dar „micul
maior”, îi opreşte trecerea, „luând o poză foarte marţială”. Mama-l sărută şi îl
scuipă să nu-l deoache, apoi, rugându-l să nu se mai apropie de „maşină”, îşi
continuă conversaţia cu musafirul.

În acest timp, Ionel merge într-un colţ al salonului unde „pe două mese, pe
canapea, pe foteluri şi pe jos stau grămădite fel de fel de jucării”. Copilul îşi alege
o trâmbiţă şi o tobă, cu care, în timp ce se leagănă pe un cal de lemn, face un
zgomot asurzitor, încât cei doi adulţi nu se mai înţeleg. Observaţia mamei „că nu e
frumos când sunt musafiri” şi mai ales precizarea oaspetelui că „la cavalerie nu e
tobă şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa” schimbă jocul copilului, care scoate sabia şi
începe să atace tot ce-i iese în cale.

Prima victimă este ,jupâneasa cea răguşită”, care intră pentru a aduce cafea şi
dulceaţă. Ea este salvată în ultimul moment de mama ce-i sare în ajutor şi care-şi
plăteşte cutezanţa, deoarece se alege cu o „puternică lovitură de spadă”, sub ochiul
drept. Incidentul nu o supără pe doamna Popescu şi vrea drept răsplată de la copil o
sărutare, pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda,
după ce-i precizează că la ei se fumează, îi spune surâzând aluziv că şi „maiorului”
„îi cam place”. Surprins, musafirul îi atrage atenţia că tutunul este o „otravă”, însă
copilul, care lucra „cu lingura în cheseaua de dulceaţă”, întreabă obraznic: „Da’ tu
de ce tragi?”.

Mama consideră că băiatul a mâncat prea multă dulceaţă, dar el mai ia câteva
linguriţe şi dispare în „vestibul”, de unde se întoarce cu cheseaua goală. Se apropie

190
apoi de musafir, ia din tabacheră o ţigară, pe care o pune în gură şi, salutând
milităreşte, cere un foc. La îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde ţigara,
pe care copilul o fumează până la carton, apoi începe să se joace cu mingea,
trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, după ce „tulbură grozav liniştea
ciucurilor de cristal” ai candelabrului, îi zboară musafirului ceaşca, opărindu-l cu
cafea. Şi de această dată intervenţia mamei este formală, ea îşi consolează
oaspetele, spunându-i că pata de pe pantalon „iese cu niţică apă caldă”.

Punctul culminant

În momentul următor, care este şi punctul culminant al acţiunii, copilul leşină din
cauza tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este „disperată”, îl stropeşte cu apă
rece, până îşi revine.

Deznodământul

Deznodământul schiţei include plecarea oaspetelui care abia acasă îşi dă seama din
ce cauză dispăruse Ionel în vestibul luând cheseaua cu el: ca să toarne dulceaţă în
şoşonii musafirului. Întâmplarea povestită - vizita făcută doamnei Maria Popescu,
care se poate concentra în câteva momente (idei principale): discuţia cu doamna
Popescu, conflictul cu slujnica, joaca turbulentă cu trâmbiţa şi toba, atacul,
fumatul, trântirea mingii şi leşinul îi oferă autorului prilejul de a reliefa personajele
- Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul.

Caracterizarea personajului Ionel

Ionel este personajul principal al schiţei, deoarece participă la toate momentele

acţiunii, fiind „eroul” întâmplărilor care-i evidenţiază trăsătura morală de bază,
proasta creştere. Lipsa de educaţie generează dispreţul faţă de slujnica pe care nu o

191
ascultă, în ciuda faptului că era în vârstă, dezordinea care domnea printre jucăriile
sale, lipsa de respect faţă de mama sa şi faţă de musafir, deoarece conturbă
frecvent conversaţia celor doi şi îi toarnă oaspetelui dulceaţa în şoşoni, obrăznicia
pe care o dovedeşte servindu-se din tabachera musafirului. El este prototipul
copilului răsfăţat, prost crescut şi înfumurat, care simte că orice obrăznicie va fi
percepută cu încântare şi satisfacţie de mama sa.

Faptele lui Ionel stârnesc, aşadar admiraţia şi râsul mamei, care se dovedeşte
incapabilă de a-i face educaţie. Indulgenţa faţă de năzbâtiile lui Ionel şi mai ales
maimuţăreala sentimentală a doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe
de a corespunde unei educaţii solide, cum pretindea la începutul schiţei. Naratorul-
personaj este aparent detaşat de întâmplările povestite, dar, prin ironia care
însoţeşte relatarea faptelor, sugerează poziţia sa critică.

Concluzie

Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident şi în schiţa Vizită… El îmbină,

în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a
evidenţia trăsăturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte şi
limbaj. Cel de-al treilea mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schiţa de
portret făcută lui Ionel şi în prezentarea interiorului casei doamnei Popescu.

Deoarece este o operă literară epică în proză, de mici dimensiuni, cu un număr

redus de personaje, în care se povesteşte o singură întâmplare - vizita făcută de
narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului său - prin
care se evidenţiază câte o trăsătură caracteristică a personajelor - proasta creştere a
lui Ionel şi incapacitatea doamnei Popescu de a-şi educa fiul - iar ţinutul şi spaţiul
acţiunii sunt restrânse, naraţiunea Vizită... este o schiţă.

192
Schiţa – specie literară a genului epic, de dimensiuni reduse, care înfățișează, un
(singur) episod caracteristic din viața unuia sau mai multor personaje – prezintă în
acest caz, cu ironie, efectele negative ale unei educaţii greșite asupra copiilor.
Gesturile, faptele şi cuvintele personajelor devin semnificative în schițarea,
caracterizarea lor, iar acestea rămân captive momentului, nu evoluează, nu reușesc
niciodată să se ridice deasupra lui, episodul surprins de narator, fiind doar o
frântură dintr-un șir necontenit de greșeli, invariabil aceleași, un lanț al
slăbiciunilor, de care aceștia nu sunt conștienți și din care nu se pot desprinde.

Atitudinea scriitorului faţă de personajul copil

Chiar dacă se considera un sentimental, I.L. Caragiale, autorul unor memorabile

momente și schițe, nu s-a lăsat înduioșat câtuși de puțin de drăgălășenia și inocența
specifică vârstei copilăriei atunci când ne-a schițat episodic secvențe din viața unor
familii românești înstărite a căror odrasle nu mai păstrau nimic din candoarea celor
mici.

Copiii sunt cei în care sunt transferate, în mod conștient sau nu, aspirațiile
părințiilor. În cazul personajelor din lumea lui Caragiale, aspirațiile nu depășesc
zona mondenului și frivolității, iar copiii devin precum o țesătură croită după un
tipar greșit din care rezultă niște copii grotești, întrecând în diformitate morală și
comportamentală modelul original.

Scriitorul alergic la copii și animale peste măsură de răsfățate raportează, prin

personajul narator, părerea sa despre educaţia lui Ionel, dezaprobând-o.

Băiatul este crescut exclusiv de mama sa, depășită evident de situație (tatăl avea ca
unică preocupare averea familiei și ridicarea ei tot mai sus pe scara ascensiunii
sociale). Îmbrăcat conform standardelor epocii, în care ținuta militară aducea

193
distincție și farmec unui bărbat, Ionel terorizează o casă întreagă cu poza sa
marțială. Este încurajat de mama sa care, chiar dacă se pretinde revoltată, sfârșește
mereu prin a-l lua în brațe și a-l săruta pe „maior”.

Ionel reprezintă tipul copilului răsfăţat şi obraznic, căruia i se permite orice, chiar
să şi fumeze, în timp ce doamna Popescu întruchipează tipul mamei indulgente,
lipsită de autoritate, care greşeşte grav în educaţia fiului său.

Scriitorul punctează maniera respectuoasă în care poartă dialogul cu doamna

Popescu despre Ionel şi modul obraznic în care acesta le răspunde. Doamna Maria
pretinde că este preocupată de o educație sănătoasă pentru fiul său, însă nu este
pregătită să o impună în practică.

D-l Goe - schita de Ion Luca Caragiale

A aparut, pentru prima data, in anul 1900, in ziarul Universul", apoi in volumul
Momente și schițe (1901). in schita D-l Goe autorul satirizeaza moravurile de
familie si educatia aleasa" oferita copiilor.

În opera literară D-l Goe..., care este o schiţă, I.L. Caragiale evidenţiază efectele
nocive (dăunătoare) pe care educaţia greşită din familie le are asupra
comportamentului copilului.

Titlul

Titlul schiţei este alcătuit din numele personajului principal, Goe, precedat de
abrevierea apelativului ironic „Domnul”. Întâmplările narate evidenţiază
contradicţia dintre esenţă şi aparenţă, deoarece comportamentul copilului este o
parodiere a conduitei civilizate şi mature. Alăturarea substantivului „domnul”

194
diminutivului „Goe”, precum şi punctele de suspensie din titlu dezvăluie intenţia
satirică a lui Caragiale.

Fiind o operă epică, autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile şi sentimentele
prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Întâmplările sunt povestite prin
intermediul naratorului, care îşi anunţă de la începutul schiţei intenţia de a rămâne
în afara faptelor relatate la persoana a III-a: „Puţin ne importă dacă aceste trei
dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în capitală numai de hatârul fiului şi
nepoţelului lor”.

Schita este compusa dintr-o succesiune de fapte si intamplari, care se produc in

timpul unei calatorii din provincie la Bucuresti, avandu-1 ca protagonist pe dl
Goe". un copil rasfatat si obraznic, a carui educatie lasa mult de dorit.

D-l Goe, asemenea altor schite ale lui I. L. Caragiale, esle construita dupa un
procedeu clasic, in care intalnim: expozitiunea, intriga, desfasurarea actiunii,
punctul culminant si deznodamantul.

Schita incepe cu prezentarea personajelor participante la calatorie: mam mare,

mamiti-ca, tanti Mita si, bineinteles, d-l Goe. Pe peronul unei gari din provincie
acestia asteapta cu nerabdare sosirea trenului, care trebuie sa-i duca in capitala.
Calatoria este o recompensa" oferita de cele trei dame tanarului Goe ca sa nu mai
ramaie repetent si anul acesta".

D-l Goe este imbracat sic, cu un frumos costum de marinar, poarta palarie de paie
cu pamblica", sub care damele i-au infipt biletul", respectand astfel o regula numai
de ele stiuta, conform careia asa tin barbatii biletul".

Cele trei dame nu isi pot lua ochii de la tanarul Goe, atat de frumos ii sedea in
costumul de marinar.

195
Urmeaza un scurt dialog intre mam mare si tanti Mita, care nu cad de acord asupra
termenului marinar", pe care fiecare dintre ele il pronunta diferit: marinei",
marinai". Conllictul dintre cele doua dame se incheie gratie interventiei lui Goe,
care, intr-un mod grosolan, le aduce la cunostinta ca se spune corect mariner".
Satisfactia damelor este imensa: Apoi de! n a invatat toata lumea carte cad-ta!"

Dupa sosirea trenului, asteptat cu multa nerabdare de catre Goe, cele trei dame
patrund in compartiment, iar tanarul se instaleaza pe coridorul vagonului cu
barbatii". Rasfatatul, cu toate ca este atentionat de un tanar binevoitor, scoate capul
pe fereastra impotriva regulilor de calatorie si ii zboara palaria de pai, in pam-
blica" careia se gasea si biletul.

La strigatul lui Goe damele sunt pe punctul de a lesina. Urmeaza discutia cu

conductorul trenului, caruia damele incearca zadarnic sa-i explice intamplarea cu
biletul. Neinduplecat, a-cesta le cere sa mai plateasca o data biletul si pe d asupra
un leu si 25 hani".

Dar d-l Goe nu se opreste aici si, spre disperarea damelor, se incuie in toaleta, de
unde este salvat de conductor, apoi trage semnalul de alarma, oprind trenul.
Bineinteles ca nu isi va recunoaste fapta.

Drept rasplata, dupa ce ajung la destinatie, mam mare il scuipa pe puisor sa nul
deoache", il intreaba dacd-1 mai doare nasul si-l saruta dulce".

Conturarea portretelor celor patru personaje ale schitei se realizeaza prin

intermediul dialogului, dar si al notatiilor fugare, al secventelor inlantuite gradat.

I. L. Caragiale reuseste in mod admirabil sa surprinda contrastul dintre aparenta si

esenta, dintre ceea ce pretind personajele ca ar fi si ceea ce sunt in realitate.

196
D-l Goe nu este altceva decat produsul educatiei pe care o primeste de la cele trei
dame atente" si iubitoare". Ignoranta acestora, superficialitatea, falsa conceptie
despre educatie sunt puternic ironizate de catre autor.

Tema schiţei D-l Goe este educaţia deficitară primită de copiii din înalta societate ,
ilustrând contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă , dintre ceea ce vor să pară
personajele şi ceea ce sunt ele în realitate.
Caracterizarea personajului Domnul GOE
 Schiţa „D-l Goe…” de I.L. Caragiale are un număr redus de
personaje. Autorul satirizează năravurile vieţii de familie, surprinde contrastul
dintre pretenţiile unor părinţi de a fi buni educatori – aparenţă şi ceea ce sunt în
realitate – esenţă; îngăduinţa peste măsură cu propriile odrasle. În „D-l Goe…”
naratorul zugrăveşte slăbiciunea unei întregi familii incapabile să-şi educe cum
trebuie copilul.
Goe este personajul principal fiind înfăţişat în toate momentele
acţiunii. Autorul îl conturează folosind atât mijloacele directe de caracterizare, cât
mai ales pe cele indirecte, ce reies din fapte, vorbe, gesturi, atitudinea faţă de
celelalte personaje.
Schita „D-l Goe” poarta numele personajului principal Goe, caruia i
se adauga apelativul D-l, „domnul”, evident cu intentii satirice, caci prin
comportarea sa, Goe, nu este un adevarat domn ci doar un copil rasfatat si
obraznic. El participa la toate momentele actiunii, faptele „importante” fiind
savarsite de el, pe cand celelalte personaje reactioneaza functie de nazbatiile
„puisorului”. Astfel el este prezentat atat in asteptarea trenului, in timpul calatoriei,
cat si in timpul sosirii la Bucuresti. Scriitorul nu realizează un portret fizic detaliat
al eroului. Portretul fizic al personajului este sumar schiţat în expoziţie. Autorul
prezintă doar aspectul lui exterior. „Tânărul Goe” poartă un frumos costum de

197
marinar, pălărie de paie cu inscripţia „Le Formidable” şi sub panglică biletul de
călătorie înfipe de tanti Miţa, că „aşa ţin bărbaţii biletul”. Aceasta înseamnă că
eroul aparţine unei familii înstărite. Vestimentaţia sa evidenţiază aroganţa afişată
ostentativ. Goe trăieşte, împreună cu familia în urbea X, un oraş al cărui nume
naratorul nu-l indică, poate reprezenta orice oraş.

Goe este rasfatat, obraznic, needucat, lenes si nu iubeste invatatura si de

aceea ramane repetent. Fara a avea vreun merit deosebit, el este obisnuit de
familie, sa fie recompensat si atunci cand nu e cazul, sa primeasca totul
neconditionat – de aceea i se pare normal ca si trenul sa soseasca atunci cand
doreste el.

Obraznicatura crede ca e foarte destept, asa cum crede, de fapt, intreaga familie: „e
lucru mare cat e de destept! zice mam-mare”. Se adreseaza jignitor mamei si
bunicii atunci cand intra in discutie forma corecta a substantivului marinar „- Vezi
ca sunteti proaste amandoua?. Nu se zice nici marinal, nici marinel.”-ci ,,mariner,,.
Înfumurat şi neascultător, Goe urcat în tren, nu vrea să intre în cupeu, vrea să stea
„în coridorul vagonului cu bărbaţii”Lipsa de buna crestere si de bun simt dovedeste
si cand tanarul binevoitor il sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra, fiind lipsit de
respect nu numai cu familia, ci şi cu străinii – „Ce treaba ai tu uratule? Zice
mititelul smuncindu-se”.

Urletele, tipetele, zbieretele sunt modul sau „firesc” de a se manifesta ori de cate
ori nu-i convine cate ceva sau cand se afla in pericol, la care se adauga bataile din
picioare si cu pumnii: „sa opreasca” zbiara cand vrea sa opreasca trenul; urla cand
se loveste de clanta usii; da bubuituri cu pumnii cand se blocheaza la toaleta.
Este micul tiran al familiei, supunandu-le pe cele trei doamne la adevarate presiuni
psihologice.E un mic excroc in devenire, el speculeaza cu abilitate sentimentele si

198
slabiciunile familiei, profitand de dragostea exagerata a bunicii si de inconsecventa
mamei. E socotit de ai sai deosebit de destept si de sensibil. „Ce faci soro, esti
nebuna, nu stii ce simtitor e?”.

Ştiind că i se permite şi i se iartă orice, face cu încăpăţânare tot ceea ce pofteşte.

Nu admite să fie dojenit sau atenţionat, luând aerul unui om mare.
       Pretenţiile şi admiraţia familiei faţă de Goe, apare într-un contrast comic cu
ceea ce este copilul în realitate. Goe îi reprezintă pe toţi copiii bogaţi, răsfăţaţi şi
leneşi. Incultura lui este explicabilă că a rămas de mai multe ori repetent.

 Proasta creştere îl caracterizează pe parcursul întregii călătorii, şi când se încuie în

toaletă, şi cănd se urcă pe geamantanul străin, ori când trage semnalul de alarmă.
Se preface nevinovat când conducătorul îl caută pe cel care a tras alarma, fapt care
îi arată lipsa de sinceritate şi răspundere.

Portretul moral al băiatului apare din două perspective: cea a familiei, care-l vede
frumos, sensibil şi deştept şi aşa cum se desprinde din întâmplări: răsfăţat, obraznic
şi leneş. Goe este un personaj tipic. Dialogul este principalul mod de caracterizare
al personajelor. Prin dialog se pune în evidenţă contrastul dintre esenţă şi aparenţă,
dintre ceea ce sunt în realitate personajele şi ceea ce vor să pară.

Goe este un Ionel mai evoluat. Insusirile lui Goe sunt evidentiate prin felul de a
vorbi, prin relatiile cu celelalte personaje si prin parerea acestora despre el. Autorul
isi exprima dezaprobarea si dispretul total fata de personaj, fata de educatia gresita
primita in familie si la scoala. Goe reprezinta si pe copilul rasfatat dintotdeauna.

Demonstrati ca naratiunea “ D-l Goe” este o schita

I.L. Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga sa
opera o adevarata „comedie umana”, o fresca sociala a Romaniei de la sfarsitul sec.

199
al XIX-lea, intrucat a abordat cele mai diverse domenii ale vietii sociale: scoala,
administratia de stat, presa, justitia, familia.

Educatia defectuoasa primita in familie si in scoala, traficul de influenta si

favoritismul manifestate in lumea scolii constituie o tema concretizata in schite ca
„Vizita”, “ D-l Goe”, “ Bacalaureat”, “ Lantul slabiciunilor”.

Naratiunea “ D-l Goe” a fost inclusa in volumul “Momente si schite” si infatiseaza

contrastul dintre pretentiile familiei in privinta educatiei si rezultatul concretizat in
comportarea copilului.

Naratiunea poarta ca titlu numele personajului principal, caruia autorul i-a adaugat
apelativul reverentios “domnul” prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca
ne gandim ca Goe nu este un domn, ci doar un copil certat cu invatatura –un
repetent- rasfatat si obraznic.

Naratiunea “D-l Goe” este o schita pentru ca este o opera epica in proza, de
dimensiuni reduse, in care autorul concentreaza fapte care pot rezuma o situatie de
viata si anume educatia gresita pe care unele familii le-o dau copiilor.
In naratiunea “D-l Goe” este prezentata o singura intamplare: calatoria celor patru
personaje “ mam’mare, mamitica, tanti Mita si tanarul Goe”, cu trenul, din “urbea
x“ pana la Bucuresti de „10 Mai” al unui an neprecizat.
Faptul ca lipsesc indicatiile toponimice si cronologice confera acestei intamplari un
caracter repetabil, tipic.

Plasata intr-un interval de timp redus, calatoria are calitatea de a scoate in evidenta
trasaturile de caracter ale personajelor. Cu prilejul calatoriei cele trei dame isi
releva cultura, pretentiile , intelegerea exagerata fata de Goe, iar acesta din urma isi
afiseaza aroganta, rasfatul si proasta crestere.

200
Intreaga desfasurare a actiunii, cat si personajele sunt credibile, deci pot fi veridice.

Pesonajele nu prezinta cazuri particulare, ci categorii umane, adica sunt personaje

tipice. Din acest motiv „ mam’mare”si „ mamitica”nu au prenume, ele
reprezentand pe toate mamele si bunicile care isi rasfata urmasii.
La randul lui, Goe este o ipostaza a copilului obraznic, lenes, care va ramane
repetent de cateva ori si care, probabil, va termina scoala datorita interventiei
mamei sau matusii pe langa profesori.

Actiunea se desfasoara simplu, este lineara si orientata spre deznodamant.

       Principalul mod de expunere este naraţiunea care se împleteşte cu dialogul şi

elementele de descriere care contribuie la caracterizarea personajului.
       Întâmplările sunt relatate de către narator la persoana a treia, care nu ia parte la
desfăşurarea acţiunii.

Dialogul este un mijloc de caracterizare a persoanelor  şi sursă a comicului. Prin

dialog se pun în evidenţă contrastul dintre esenţă şi aparenţă, dintre ceea ce sunt în
realitate personajele şi ceea ce vor să pară.

 Deoarece este o naraţiune de scurtă întindere, care relatează un singur moment

din viaţa personajelor, puţine la număr, şi anume călătoria de … la Bucureşti, iar
faptele şi întâmplările sunt prezentate de către vocea narativă într-o anumită
ordine, cea a meomentelor subiectului, „D-l Goe…” este o schiţă.

Valoarea artistica a acestei schite consta in primul rand in comicul savuros

izvorat din relatarea faptelor si din comportarea personajelor.

Este prezent atat comicul de situatie, cat si cel de limbaj, iar din categoriile lui
estetice se remarca, deopotriva, umorul si ironia.

201
 Schita are consistenta unei scenete si de aceea ea a fost deseori dramatizata,
caci partile narative si precizarile autorului referitoare la personaje pot constitui
adevarate indicatii de regie.

Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extra -

ordinara abilitate cu care sunt creionate personajele fac din aceasta schita, ca si
din celelalte momente si schite, un adevarat "monument" de arta literara.

Familia

Goe apare drept tipul copilului rasfafat, lenes si lipsit de educate, pe care cele trei
protectoare, care se contrazic intre ele, sunt incapabile sa-l educe. Greselile
educative ale familiei se rasfrang in limbajul si comportarea copilului.

Doamnele apar "frumos gatite", mergand de 10 Mai in capitala, imitand familii din
inalta societate. Lipsite de cultura, intrand in conflict pentru a lua apararea
baiatului, ele nu pot sa-i ofere un model de comportament civilizat, pentru ca nici
ele nu stiu cum sa se comporte in societate. Tanarului din tren, tanti Mita i se
adreseaza la fel de nepoliticos si dispretuitor ca si Goe, iar cu "conductorul"
cucoanele se cearta, luandu-i apararea lui Goe, folosind acelasi limbaj lipsit de
politete. Atitudinea lor fata de copil este descrisa cu ironie de narator prin greselile
de educate si gesturile nepotrivite pe care le au dupa fiecare pozna a "puisorului":
"saruta pe nepotel", "il pupa pe varful nasului", ii ofera "ciucalata". Ele il
incurajeaza astfel sa faca ceea ce vrea, amuzandu-se si socotind obrazniciile drept
dovezi de desteptaciune: "E lucru mare, cat e de destept!". Rostita dupa o noua
obraznicie, o asemenea fraza starneste rasul.

Pretentiile si admiratia familiei fata de "d-l Goe" aparintr-un contrast comic cu

ceea ce este copilul in realitate. Desi afiseaza cu aroganta pretentia de a apartine

202
inaltei societati, incultura familiei este evidenta in greselile de exprimare care apar
des in vorbirea personajelor ("ciucalata", "ne-am declaratara", "n-am platitara").
Comicul este cu atat mai savuros cu cat pretentiile de a fi o familie culta (apelul la
frantuzisme in scopul de a-i impresiona pe ceilalti, insa folosite gresit: "parol",
"beret", "bulivar") sunt repede spulberate de exprimarea ridicola, de mahala: "A
cazut baiatul din tren! Tato, mor!...", "esti nebuna" sau a apelativelor: "mamito",
"soro", "tato".

Discutia «filologica» purtata de doamne cu Goe este elocventa. Nici una dintre cele
trei forme aduse in discufie ("marinel", "marinal", "mariner") nu este corecta. Cele
"trei dame", "frumos gatite", au un limbaj si un comportament asemanatoare cu ale
nepotelului.

0 data cu prezentarea intamplarilor al caror erou este Goe, scriitorul ironizeaza

astfel si comportamentui celor trei "dame" pentru "educatia" oferita "puisorului".
De altfel, contrastui dintre esenta si aparenta stimuleaza permanent comicul:
"Mam'mare isi face cruce, apoi aprinde o tigara..."

Sirul greselilor in educatia lui Goe este lung: i se permite orice si nu se ia nici o
masura cand greseste, este laudat peste masura, confundandu-se defectele cu
calitatile, i se ia apararea oricand, fiind scutit de responsabilitate, este recompensat
cand nu merita si este afisata o indulgenta admirativa fata de el. Doamnele nu-i pot
oferi un model de comportament civilizat.

Moduri de expunere

Asa cum observa criticul Al. Piru, "Dramaturgul e un umorist. Nu-si ura eroii, cum
a marturisit catre cineva afectand, nu voia sa-i moralizeze si sa-i indrepte, ii ironiza
ingrosandu-le trasaturile spre a provoca hazul." Principalul mod de expunere

203
utilizat este naratiunea, care se impleteste cu dialogul si cu scurte pasaje
descriptive (portretui lui Goe). Ele prezinta succesiunea evenimentelor in timp si
spatiu si scot in evidenta, direct sau indirect, trasaturile personajelor.

Dialogul are un rol determinant in caracterizarea personajelor, dar scoate in

evidenta si dinamismul si autenticitatea schitei. Reproducand vorbirea directa a
personajelor, naratorul Ie caracterizeaza sugestiv si creeaza impresia unei scene
reale, traita sub ochii nostri. Intamplarile sunt relatate, in general, la persoana a
treia, autorul neluand parte la desfasurarea actiunii. Momentele subiectului sunt
marcate cu precizie intr-o suita de scene memorabile pentru caracterizarea
personajelor.

Atitudinea autorului fata de personaje este critica si ironica. Uneori naratorul preia
de la personaje chiar unele forme gresite de exprimare pentru a le scoate in
evidenta cu ironie: "[...] si iar saruta pe nepotel si iar ii potriveste palaria de
mariner"; "Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mita uratului...",
"se stramba la uratul...".

Uneori, povestitorul devine unul dintre personajele operei si, renuntand pentru
moment la relatarea la persoana a treia, isi pune si adreseaza intrebari, cauta
raspunsuri, isi exprima nedumerirea, facand ca scena sa devina mai vie, iar faptasul
sa fie descoperit de catre cititor: "Cine poate ghici in ce vagon ...?,, , ,, Cine? cine a
tras manivela?"

Realizarea artistica

Cu o compozitie echilibrata si bine structurata, utilizand resursele expresive ale

limbajului, schita recurge la putine mijloace stilistice:

204
- Epitetele au rol in caracterizarea personajelor, in surprinderea fina a trasaturilor
de caracter, a atitudinilor, a gesturilor, reactiilor acestora: dame "frumos gatite"; D-
l Goe "foarte impacient (...), cu un ton de comanda, zice incruntat"; "il saruta
dulce"', "isi retrage ingrozit capul gol"; "mam'mare se ridica batraneste".

- Repetitiile sugestive ale unor cuvinte redau atitudini, gesturi tipice ale
personajelor: "puisor", "sa pupe", "saruta dulce". "Vai de mine! tipa cucoana, nu-i
baiatul! Unde e baiatul!... s-a prapadit baiatul!"

- Comparatia subliniaza ironic situatia: "toate trei cucoanele il saruta duice, ca si

cum l-ar revedea dupa o indelungata absenta".

- Enumeratiile devin sugestive in caracterizarea personajelor: "poarta un frumos

costum de marinar, palarie de paie, cu inscripfia pe pamblica: «Le Formidable»";
"Mam' mare isi face cruce, apoi aprinde o figara [...]".

Antiteza pune in lumina contrastul dintre admiratia exagerata a doamnelor si

obraznicia lui Goe sau dintre politetea tanarului si impolitetea baiatului: "Vezi ca
sunteti proaste amandoua? intrerupe tanarul Goe"; "Apoi de' n-a mvatat toata
lumea carte ca d-ta! zice mam'mare [...]".

Oralitatea

Principalele modalitati in realizarea caracterului viu de scena traita sunt mijloacele

oralitatii; expresii ale limbii vorbite, cu caracter popular ("iacata", 'te doare la
inima") in contrast comic cu frantuzismele ("impacient", "putin ne importa!",
"parol"), intrebari, exclamatii etc.

205
Un pedagog de şcoală nouă de Ion Luca Caragiale

206
207
208
209
Caracterizarea lui Marius Chicos Rostogan

Cunoscuta schiţă a lui Ion Luca Caragiale „Un pedagog de şcoală nouă”
creionează într-o manieră specifică marelui dramaturg portretul unui pedagog.
Personajul principal, Marius Chicoş Rostogan, este un profesor ardelean şi nu atât
ardelenismele lui sunt ţinta ironiei caragialiene (deşi discursul lui e plin de cuvinte
fascinante şi pronunţii ciudate), ci pur şi simplu omul.
Dacă despuiem de regionalisme portretul lui Marius Chicoş Rostogan, în
faţa noastră se dezvăluie un om dezgustător, un om laş şi mult prea binevoitor cu
notabilităţile locale, frustrat, folosind poziţia de profesor pentru a se răzbuna pe
elevi, linguşitor cu orice superior, tiran cu orice inferior.
Critica literara a vazut in pedagogul de scoala noua al lui Caragiale o
caricaturizare veninoasa a dascalului servil cu “odraslele celor puternici, grosolan
cu fiii din popor”, mai mult o scapare individuala decat un program sistematic de
indobitocire prin educatie. Scriitorul “ridiculizeaza in tipul lui Marius Chicos
Rostogan prostia didactica, slugarnicia fata de fetele simandicoase, badarania fata
de cei umili si lipsa flagranta de decenta in expresie si buna cuviinta in aprecieri a
profesorului nechemat” (Pompiliu Constantinescu).
Caracterizarea directă este făcută de către……..fiind etichetat
drept………………………..
Caracterizarea indirectă ce rezultă din comportament pune în lumină servilismul
pedagogului,……
Limbajul este o altă modalitate de caracterizare……
Marius Chicoş Rostogan, „pedagogul nostru absolut” din schiţa „Un pedagog de
şcoală nouă” are ca principal selector al modului de adresare către personajele cu
care intră în relaţie statutul social şi condiţia materială a acestora. El
experimentează o metodă nouă de predare şi ţine o conferinţă, o lecţie în prezenţa
210
inspectorului, o lecţie în ajunul examenelor şi examenul anual care se desfăşoară în
prezenţa părinţilor elevilor.

În relaţie cu inspectorul are o exprimare reverenţioasă. Atât în adresarea directă,

cât şi atunci când se referă la persoana lui foloseşte formula „onorat domnul
inşpectore” alcătuită din adjectivul la modă în epocă „onorat”, substantivul
„domnul” şi funcţia acestuia.

În relaţie cu elevii , el are plăcerea de a le adresa cuvinte injurioase: bou ,măgar ,

porc , prostovan ,loază , prost , vită , râtan . Din punct de vedere semantic ele
denumesc prostia: prost, prostovan şi lipsa de educaţie, de maniere: animal, loază,
măgar, porc, râtan, vită.

În timpul orei la care asistă inspectorul exprimarea profesorului abundă în cuvinte

injurioase la adresa elevilor folosite la vocativ singular: „Mă! prostovane!”, „No!
Dar ornicul meu ... prostule!”, „Spania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa!,
„Mergi la loc, boule!, „Dar pe Natura aia, cine au făcut-o, mă prostovane?, „Nu
aşa, loază.”, la dativ şi nominativ plural, în aprecierile care se fac la adresa întregii
clase: „le spun boilor”, „Apoi dacă-s porci”, cât şi în comparaţii: „Nu cuvânta
doară ca râtanii, vorbeşte ca şcolerii.” Ele devin simple stereotipii, care, aşa cum
spunea profesorul, au rol de încurajare, de vreme ce sunt folosite atât în relaţie cu
elevii mediocri, cât şi cu cei eminenţi şi sunt însoţite uneori de interjecţia de
admiraţie „Bravo”: „Bravo, prostovane! (Către inspector, care e transportat): „Că-z
acesta doară iaşte un şcoler emininke!” În final profesorul este felicitat pentru
reuşita lecţiei, iar acesta îşi răsplăteşte elevii tot cu calificativul boilor: „Că-z eu tot
ce e spun boilor, onorat domnule inşpectore?”

211
Interlocutorii au o reacţie neutră, fiind obişnuiţi cu un astfel de vocabular, care, era,
probabil, acceptat în şcoala românească, dovadă că nici inspectorul nu pare
deranjat de ceea ce aude.
Subiectivismul profesorului determinat de cauze extralingvistice, îl face să
împartă clasa în două, pe de o parte elevul Popescu declarat „un şcoler emininke”
şi pe de altă parte „porcii eilanţi.”
Un elev pocneşte plesnitori de peretele din spate, ceea ce-l aduce pe Marius
Chicoş Rostogan, într-o stare de enervare ce creşte pe măsură ce gestul elevului
obraznic se repetă, iar elevii spun că acesta este Popescu.Vocabularul dascălului
devine principala formă de exteriorizare a încordării nervoase la care este supus. El
le adresează întrebarea „Cine a fost porcul şi măgarul” pe care o reia de două ori cu
uşoare modificări: „Cine-i porcul şi măgarul?” şi „Care e iar măgarul şi porcul care
n-are reşpect?”. Inversiunea „măgarul şi porcul” ajută la evitarea stereotipiei şi
face injuria mai expresivă. Subiectivismul profesorului atinge cote maxime, nu
numai că nu-l sancţionează pe elevul Popescu, dar îl şi laudă, refuză să creadă că el
este autorul şi-l invită cu respect pe tatăl acestuia la şcoală: „Spune numai lui tată-
tău să vină mâne să ne onoreză.”, în timp ce referirile la părinţii celorlalţi elevi se
fac în termeni populari: „Ei, mă-ta”.

Examenul anual aduce un interlocutor nou, părinţii elevilor care asistă la examen şi
care sunt de condiţie socială diferită: două mahalagioaice şi o doamnă din înalta
societate.
Condiţia socială a interlocutorului devine acum singurul selector al exprimării
profesorului.
În relaţie cu odraslele mahalagioacelor, limbajul profesorului este eminamente
depreciativ şi îndeplineşte funcţia de admonestare: „No, prostule”, „Meri la loc,
boule!”, „Nu-i vorba ghe mare, mă prostovane!, „No, apoi? Dacă se învârke,
212
cumu-i! În trei colţuri, animale?”, „Vezi aşa, loază!” În schimb, ascultarea micului
Ftiriadi, care făcea parte din înalta societate şi pe care îl medita şi în particular
constă din întrebări ridicole, simple, care conţin în ele şi răspunsul: „[ ... ] nu-i aşa
că pământul se-nvârte în jurul soarelui trei ani câte 365 ghe zile şi mai apoi în al
patrulea în 366 ghe zile?” Antagonismele din societate se reflectă în vocabularul
profesorului care creează o antiteză nejustificată şi comică între micul Ftiriadi şi
restul clasei.
În timp ce celui dintâi i se aduce o avalanşă de elogii şi este dat drept exemplu
pozitiv, celor de pe urmă li se aduce o ultimă, grosolană şi nemeritată jignire:
„Bine! Bravo! Emininke!!!; „No, boilor, vegheţi numai exemplu ghe aplicăţiune!

În relaţie cu părinţii elevilor, în funcţie de condiţia socială a acestora îşi schimbă

nu numai vocabularul, ci şi comportamentul.Când vin cele două mahalagioaice, „E
foarte aspru şi fără chef”, nepoliticos, nici măcar nu le invită sa ia loc „Mamele
stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să fie poftite.” Când vine mama
elevului Ftiriadi, o doamnă din înalta societate, se comportă exagerat de amabil şi
cu ea şi cu căţelul pe care îl ţinea în braţe. Este emoţionat, îi ia căţelul în braţe şi
după aceea îl aşază pe un scaun, se lasă lins pe nas de către acesta.

Efectul asupra doamnei Ftiriadi este cel dorit de către profesor.

Aceasta este mulţumită de metoda profesorului şi promite că-i va spune şi lui

Ftiriadi câtă osteneală îşi dă cu copiii.

Aprobat şi felicitat de cei mari, precum inspectorul şi domnul Ftiriadi, profesorul

putea să-şi aplice nestingherit metoda şi exprimarea nepedagogică, aşteptându-se,
poate, la recompense şi mai mari, „într-o soţietate fără prinţipii” şi fără educaţie.
213
Modul de exprimare al lui Marius Chicoş Rostogan devine o sursă a comicului prin
asocierea unui cuvânt cu o conotaţie pozitivă cu unul cu o conotaţie negativă:
„Bravo, prostovane”, asocierea de cuvinte din limbi diferite: „Silenţium,
măgarilor”, de latinisme cu termeni populari şi neologisme: „că-z fără instrucţiune
şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i
învins, apoi acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis nullam şperare
salukem!”, asocierea de cuvinte latineşti cu înjurături ungureşti, folosirea în acelaşi
context a termenilor reverenţioşi cu cei batjocoritori: „Că-z eu tot ce e spun boilor,
onorat domnule inşpectore?”, prin felul facil de formulare a întrebărilor pentru
copiii din înalta societate.

Schita

Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul

Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie
instarita cu obiceiuri patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet
Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite, nuvele si povestiri. Ele vor forma
substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si lumina -1912, Nuvele si
schite -1903. A mai scris drama Sorana.
O creaţie inspirată din sentimentele de dragoste şi de sacrificiu ale mamei este
Puiul de I.Al. Brătescu-Voineşti.
În povestiri ca Privighetoarea, Moartea lui Castor, Puiul, autorul surprinde anumite
specte ale relaţiilor dintre om şi natură, aspecte cu semnificaţii profunde. În acelaşi
timp, el condamnă intervenţia omului care distruge echilibrul şi armonia naturii.

214
Titlul este sugestiv: un pui de pasăre sau un pui de om se confruntă cu marile
necunoscute ale existenţei şi pentru că nu ţine seama de experienţa celor mari, cade
victimă propriilor sale greşeli. Mesajul moral este formulat chiar la început, într-un
moto: Sandi, să asculţi pe mămica.

Chiar dacă vârsta copilăriei se caracterizează prin curiozitate, neastâmpăr şi în

acelaşi timp naivitate, ideea este că cei mici trebuie să se folosească de experienţa
de viaţă a părinţilor, să-i asculte şi să le urmeze poveţele, pentru a reuşi în viaţă.

Scrierea se bazează pe câteva aspecte esenţiale din viaţa păsărilor călătoare: sosirea
în 'ţară, pregătirea cuibului, clocirea şi apariţia puişorilor, învăţarea zborului,
părăsirea meleagurilor noastre din cauza iernii nemiloase.

Totul se desfăşoară după nişte legi ale naturii în virtutea cărora aceste fiinţe luptă
cu primejdiile, adaptându-se la noile condiţii de viaţă pentru a supravieţui.

In schita Puiul tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita
din Africa isi face in marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si
scoate sapte pui. Ea creste puii cu boabele ramase pe miriste.

Cei şapte puişori ca nişte gogoşi de mătase sunt hrăniţi cu dragoste de prepeliţa
mamă: Prepeliţa prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o firimiţa în bucăţele
mici, şi ei, pici pici pici, cu cioculeţele lor, o mâncau numaidecât. La chemarea
drăgăstoasă a mamei pitpalac, puişorii se adunau grămadă ca sub un cort, sub
aripile ocrotitoarea ale prepeliţei. Urmează lecţiile de zbor care se făceau dimineaţa
spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, şi seara in amurg, căci ziua
era primejdioasă din pricina hereţilor.

215
Dacă ceilalţi pui erau cuminţi şi ascultători, puiul cel mare, din dorinţa de a
cunoaşte repede totul, se detaşează de ceilalţi, ignorând sfaturile şi îndemnurile
date de mamă.

La prima greşeală scapă nevătămat: prins de un secerător, acesta îi dă drumul, la

îndemnul unui bătrân. Din prima lecţie practică de morală nu înţelege nimic, deşi
Ce frică a păţit, când s-a simţit strâns în palma flăcăului, numai el a ştiut; îi bătea
inima ca ceasornicul.

Prepeliţa îl ceartă cu îngăduinţa mamei care îşi iubeşte copiii, şi-i iartă, mai ales că
sunt la prima abatere: Ea l-a luat, l-a mângâiat şi i-a spus: <Vezi ce va să zică să nu
mă asculţi? Când te-i face mare, o să faci cum vei vrea tu, dar acum că eşti mic, să
nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău>.

Conştientă că puiul cel neascultător va păţi ceva rău, ea încearcă să meargă înainte,
având grijă şi de ceilalţi puişori.

Din nou, neascultător, puiul va fi împuşcat în aripă de un vânător şi din acest

moment începe drama mamei şi a puiului, dramă analizată cu fineţe şi sensibilitate
de autor.

Ştiindu-şi puiul condamnat, prepeliţa disimulează şi-şi ascunde perfect suferinţa.

Dar, în timp ce îngrijorarea ei creşte, creşte şi speranţ(J. puiului în vindecare.
Mama se străduie dureros să găsească o soluţie salvatoare: În inima bietei prepeliţe
era o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să rămână cu puiul
schilod, care se agaţă de ea cu disperare.

Trăind şi gândind omeneşte, prepeliţa trebuie să ia o hotărâre: să salveze pe cei

şase pui sănătoşi părăsindu-l pe cel, şi aşa, sortit morţii sau să piară cu toţii în
frigul iernii. Dilema se rezolvă în mod logic: Decât să-i moară toţi puii, mai bine

216
numai unul, - şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu
puii zdraveni.

Drama puiului neascultător se consumă în mijlocul naturii, aflată sub rotaţia

anotimpurilor. Iama cu ninsoare şi viscol, cu un senin ca sticla şi cu ger aprig îi va
face rău numai puiului neascultător, ceilalţi continuându-şi viaţa în celelalte
anotimpuri.

Sfârşitul puiului, rămas singur, vine ca o pedeapsă meritată: La marginea

lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig.

După durerile grozave de până adineauri, urmează acum o picoteală plăcută. Prin
mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii ... mirişte„. un carâmb de cizmă pe care
urcă o furnică„. aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte şi într-alta, şi pică
mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.

Dincolo de valoarea cognitivă a textului, de mesajul etic explicit, Puiul se

constituie într-o caldă şi vibrantă pledoarie pentru virtuţile mamei, fiinţă unică,
înţeleaptă, iertătoare, capabilă de o dragoste fără seamăn faţă de copiii ei.

Morala este evidentă. Ideea este moralizatoare, deci clasica. Copiii care nu-si
asculta parintii vor trai dramatic experiente triste si grave, care ii vor face sa
inteleaga valoarea sfatului parintesc.

Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare,

puiul cel mare tipul copilului neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului,
raul, cel care distruge si arata raportul profund gresit dintre om si vietuitoare.
Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor,
plantelor, pasarilor, carora li se dau prin personificare calitati si trairi omenesti.
Aceasta alegorie are in vedere cultivarea unor comportamente sociale morale

217
determinate de ascultarea parintilor. Odata cu cresterea lor, copiii trebuie sa invete
normele de conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se comporte in familie, in
societate, in imprejurarile grele ale vietii. Prepelita este asemeni unei mame grijulii
preocupata sa le dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea ii ocroteste sub aripile ei de
soare, ploaie, frig. isi pune viata, in primejdie, cand vine vanatorul, atragandu-l
spre lastaris pentru a-si salva puii. II cearta pe puiul cel mare cand face prima
greseala si din neascultare este prins de un flacau. Cea de-a doua greseala puiul o
va plati scump. Este ranit si nu va mai putea zbura. In inima prepelitei, ca in cea a
unei mame, se da o lupta sfasietoare. Sa ramana cu puiul schilod sau sa plece ca sa-
i salveze pe ceilalti de gerurile iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si raspunsuri
umane intre prepelita, si puiul ranit. El atribuie celor doua personaje sentimente
umane sau hotarari ca acea luata de prepelita cand pleaca cu puii sanatosi. Puiul cel
mare este egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de ceilalti. Pedeapsa, pe
care o ia are un caracter moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie,
ca prepelita pentru ceilalti, si-1 va pierde. Va ramane singur in gerul aspru al vietii.
De aceea, personajele au un caracter general, prepelita este iubirea parinteasca a
mamei, puiul cel mare este neascultarea specifica tinerilor, care vor sa-si arate
curajul, independenta. Ei calca porunca "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta" si
iesirea in afara legii are consecinte tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni
expresivi ca: lastaris, cu sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala,
schilod, caramb, alica, herete, a se pitula. Pentru a ne sensibiliza si pentru a ne
sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor scriitorul utilizeaza
alegoria, imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si prin
dialoguri. De exemplu, cand vine vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"

218
 Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara
in apropierea cainelui pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze
de cuib si de pui. Aceasta imbinare intre descriere, naratiune si dialog da textului
momente de intensitate ca reproducerea cuvintelor vanatorului: „Unde fugi?
Inapoi, Nero!"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii
ca niste margele verzi", "a ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din
ochi", "fasaitul unui caine", "bataia pustii", "ca sticla", "moarta de oboseala", "au
intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul pamantului", folosind comparatii,
metafore, metonimii, personificari, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma",
epitetul si metafora "haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca
sticla".
Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele
ghiarei impreunate ca pentru inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul
povestirii ("Sandi, sa asculti pe mamica!") arata intentia moralizatoare a autorului.
Cine nu-si asculta parintii isi pierde viata si sufletul.

Caprioara - Emil Garleanu

Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este
numai o lume pitoreasca, de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si
plina de neliniste si intrebari, isi are dramele ei mute, zguduitoare uneori.
Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care
se relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea
dintr-o schita se petrece intr-un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un
spatiu restrans.
219
 In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci
caprioara, impinsa de sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.
Tema scrierii
Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica
dragoste materna capabila chiar de sacrificiul suprem.
Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste,
edenice. Intr-un astfel de cadru, "pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului"
se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina de tandrete, iedul "si-a intins capul
cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii inchisi se lasa
dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa
a iedului". Acestei situatii initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura
cand in sufletul de mama al caprioarei "incolteste un simtamant staruitor de mila",
fiindca, venind vremea intarcatului, trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul
desfasurarii actiunii care urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna
cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase singur, convinsa ca "acolo, sus, e pazit si
de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo mai erau insa de
strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile
iedului, care face fata tuturor incercarilor.
In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca
aici se afla lupul. Presimtirea caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii
lupului stralucind lacomi", ea se jertfeste pentru pui. Lupul, vazand prada mai
mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange, caprioara nu moare pana ce
puiul, inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea "simte
durerea, iar ochii i se turbura de apa mortii". Astfel se consuma o drama
zguduitoare din lumea celor care nu cuvanta, careia ii cade victima nevinovata
caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata, in postura unei mame iubitoare,
220
afectuoase si grijulii. Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei incolteste un
sentiment staruitor de mila"), traieste durerea apropiatei despartiri ("Si cum se uita,
cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere"),
dar cand este cazul se imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in
inima padurii intunecate "ca un iad" este prevazatoare, trecand cu grija din poiana
in poiana.
Instinctul matern o face sa presimta primejdia si atunci cand nu mai exista
alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu izvoraste
din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant
si duios.
Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura
dintre cele doua moduri de expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de
pasaje descriptive si narative, intrucat in tesatura epica a scrierii sunt strecurate
elemente descriptive ce sunt reliefate prin intermediul comparatiilor si al epitetelor.
Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul fragment, cand,
infatisand caprioara care isi dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi
gros, cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale, matasoasa" si comparatia "cald
ca o blana". Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele
fiinta frageda", "salturi indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube
adanci", "inima intunecata", "straluceau lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si
comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se avanta ca o sageata",
"picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un iad" s.a. prin care
sunt punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate
diferite actiuni relatate prin naratiune. Se remarca, de asemenea, lirismul covarsitor
al textului, caci autorul reuseste sa-l faca partas pe cititor la drama consumata, sa-l
implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de iubire si de jertfa a caprioarei, cat
si prin aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la
221
indicativ-prezent: "sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle",
"ramane", "se topeste" etc.
Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii",
iar comunicarea sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un
stil grav, sobru".
Compozitia. Expresivitatea valorilor estetice
Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a prevesti
deznodamantul tragic. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe
muschiul gros, cald, ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei.
Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu
ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca usor
pe blana moale, matasoasa a iedului.”
Fiind umanizată, căprioara devine un adevărat simbol al dragostei materne, cu
toate implicaţiile ei: tandreţe, milă, teamă, durere, curajul gestului dramatic, dar
necesar despărţirii spre binele puiului.
Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin
epitete duble, triple si o comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate
pentru a scoate si mai bine in relief lupta sfasietoare din sufletul de fugarnica al
caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita
de mila pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei,
dar de care trebuie sa se desparta.”
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta
umana, la mama, la eterna noastra mama.
Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe
cont propriu. „Un muget inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si,
invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotari sa-si duca puiul la „tancurile
de stanca din zari, unde va fi in afara de orice pericol. Acolo, pe muchiile
222
prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo, l-
ar fi stiut ca langa dansa.”
Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune,
singura ei arma de aparare o constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”,
„salturile indraznete” „prin locuri pline de primejdie” si iedul trebuie sa faca
dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se avanta ca o
sageata” .
Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste
fuga, paseste incet”. Natura salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa
admirabil, ca un drum intre viata si moarte. De la luminozitatea poienilor – viata,
se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii – moartea. Intr-o grandoare
impresionanta, lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesirea la un
alt luminis si continuarea drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va
sacrifica pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace
stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind
o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se
stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in adancul padurii” –
simbol al salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors
spre iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii,
caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura in apa mortii.”
Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu
expresii plastice si epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea,
fiind totusi bogat in epitete si comparatii. Schitele lui Garleanu au o insemnata
valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a unor
aspecte ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o
223
forma literara accesibila. Lectura acestor schite le trezeste copiilor dorinta de a
observa mai atent viata din natura si mareste interesul pentru cunoasterea
vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor
artistica, schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale
copiilor.
Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in
special, sa contribuie la dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i
stimuleze pe copii, pentru a observa amanuntele redate de scriitor si a le putea
reproduce.
Scriitorul, plin de compasiune, preţuieşte jertfa mamei într-o imagine metaforică
de mare frumuseţe: iar ochii i se tulbură de apa morţii.
Umanizând Lumea celor care nu cuvântă, scriitorul ne oferă o schiţă, de o
incontestabilă valoare, instructiv-educativă. Alături de cunoştinţe despre viaţa
căprioarelor, scrierea prezintă, într-o atmosferă tulburătoare, cel mai nobil
sentiment uman - dragostea de mamă, dusă până la sacrificiul suprem.

Povestea
Poveştile lui Ion Creangă cuprind teme şi motive populare răspândite nu
numai în basmele autohtone, ci şi în cele universale, dar nu se poate vorbi la
Creangă de influenţe, el nu este un culegător, el este considerat un scriitor
meşteşugar, idee ce nu se află departe de ideea artei ca joc.
Creangă respectă cu destulă stricteţe fondul poveştilor populare, dar îşi ia
libertatea să structureze într-o ficţiune liberă fondul acestor poveşti, realizează
adevărate creaţii, poveştile – prin care curge viaţa pe care naratorul o abstrage în
secvenţe narative – sunt expresia unei puteri excepţionale de a crea, de a imagina.

224
Arta înseamnă, în fond, imaginaţie; în spatele întâmplărilor fantastice descoperim
însăşi viaţa umană. Dacă pornim de la definiţia basmului, după G. Călinescu –
„basmul nu este decât oglindirea vieţii la moduri fabuloase” – putem considera
basmele şi poveştile lui Creangă scenarii determinate de spontaneitatea celui care
povesteşte şi de capacitatea de creaţie extraordinară.
Trebuie evidenţiată spontaneitatea lui Creangă în crearea poveştilor. Poveştile sale
au o sfericitate perfectă. Creangă îmbogăţeşte datele tradiţionale ale poveştii cu
elemente noi. În poveşti întâlnim numeroase date verosimile: conflictul dintre noră
şi soacră (Soacra cu trei nurori), iubirea de mamă (Capra cu trei iezi), pedepsirea
celor răi în numele eticii populare (Punguţa cu doi bani, Povestea lui Stan Păţitul),
oglindirea vieţii de toate zilele (Povestea porcului), elogiul omeniei, hărniciei,
ridiculizarea lenei şi a lăcomiei (Fata babei şi fata moşneagului), elogiul indirect al
muncii (Povestea unui om leneş).
Personajele lui Creangă au un profil mai energic, un spirit şi un umor
de o suculenţă neîntâlnite în basmul popular.
Trebuie evidenţiată spontaneitatea lui Creangă în crearea poveştilor.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul

traditional romanesc. Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt
foarte asemanator cu cele ce se petrec in lumea satului, infatisand o intamplare
dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata
spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in
povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga apar elemente
specifice tarii noastre.

225
 In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care,
in grija ei deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre
a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata
stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in
groapa cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre,
mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru
arsura”.
Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal (Europa,
Asia, America), Creangă a creat povestea Capra cu trei iezi. Este prezentată drama
unei mame ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel
care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii.
Povestea Capra cu trei iezi – tipologic şi structural – face parte din categoria de
creaţii artistice tradiţional populare, în scenă aparând pe prim-plan chipuri şi
caractere umane în întruchipări de specii animaliere, cum sunt lupul, capra şi iezii.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de
lectura constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii
din popor: harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta.
Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor pasnice elementul negativ si
daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Capra ne apare în
două ipostaze: cea de mamă grijulie şi de gospodină pricepută şi harnică. Ea este
sensibilă, duioasă, dar îşi urăşte duşmanul perfid şi este neînduplecată în actul
justiţiar: “ -Ba nu, cumătre, c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei...”
Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El
este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.

226
 Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e
siret, fatarnic, crud si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare
si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata
indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama
ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca
implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia pedepsit
pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari
„dau prin bat de obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare,
natang si neastamparat, nu vrea sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa.
Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular, este cel mai istet, dar
si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu
deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale
neascultarii si zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat
personajele si a zugravit succint si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin
atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la
conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii
povestite.
În Capra cu trei iezi se creează o adevărată dramă a maternităţii, ca sirnplă
transcriere a limbajului unei ţărănci supărate, văităturile caprei sunt de oarecare
culoare; ca manifestare cvasiumană a unui animal, ele sunt bufone, menţionează
G.Călinescu în Istoria literaturii române. Behăitura caprei răsună laolaltă cu jelania
ţărăncii, dând un spectacol caricatural, afirmă criticul.
Lupul este de la început un duşman de lup... “care de mult pândea vreme cu
prilej ca să pape iezii”, încărcat de vicii, indiscret/ “trăgea cu urechea la păretele
din dosul casei când vorbea capra cu dânşii”, crud (“ştiu că i-aş cârmăşi şi i-aş
227
jumuli...”) crumzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele
iezilor morţi la fereastră şi de umple pereţii cu sânge). Este un artist al disimulării
cu gustul vorbirii protocolare, sintenţioase, ca din scripturi: “Apoi dă, cumătră, se
vede că şi lui Dumnezeu îi plac puişorii cei mai tineri”, perfind, insinuînd că ursul
ar fi vinovatul. Lăcomia lui este zugrăvită plastic: “Atunci lupul nostru începe a
mânca halpov şi golgât, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea
si dinamismul actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le
urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila
elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din
lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una din
notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta
sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Cifra magică 3 (trei); prezenţa soacrei– lupului ca reprezentanţi ai lumii
duplicitare şi înşelătoare; intervenţia în plin text a primelor două nurori şi a
primilor doi iezi ca individualităţi ce ilustrează bunătatea, simplitatea, dar şi, în
bună măsură, naivitatea; isteţimea, raţiunea şi intuiţia nurorii mai tinere şi iedului-
mezin din Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi – toate aceste coincidenţe şi
suprapuneri confirmă înrudirile şi apropierile dintre aceste două creaţii, înrudiri şi
apropieri despre care am vorbit mai devreme. Până şi primele alineate ale
povestirilor respective, care dau tonul general şi constituie în sinea lor cheia
descifrării miezului şi sensului scrierilor aproape identice. Iată şi alineatul cu
pricina din Capra cu trei iezi: „Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare
şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iar cel mic era harnic şi
cuminte. Vorba ceea: «Sunt cinci degete la mână şi nu seamănă toate unul cu
altul»”.

228
Lupul hapsân şi perfid – ironia soartei – apare, în poveste, în ipostază de ocrotitor
al caprei-văduve şi al iezilor-orfani de tată, ascunzând în spatele acestei măşti mai
mult decât străvezii caracterul duplicitar, amoral şi antiuman al acţiunilor sale:
sfâşierea iezilor (cu excepţie a celui mai mic) în lipsa mamei, pentru ca mai apoi să
se prefacă în cel mai mare complice al cumetrei suferinde. Răsplata crimei
săvârşită de cumătrul lup e cea pe care o merită: aruncarea în focul din groapa
arzândă, unde el e poftit la „ospăţ” întru pomenirea victimelor, de multîndurerata
mamă, cât şi ospăţul copios organizat de caprele din vecinătate întru proslăvirea
triumfului – toate acestea vin să demonstreze fără putinţă de tăgadă că
înţelepciunea e mama adevărului, în timp ce prostia chiar în straie false de
înţelepciune, tot prostie şi falsitate simulată rămâne.
Nici o faptă fără plată, zice capra rănită până în adâncul inimii şi fiinţei sale
cele săvârşite de cumătrul lup în raport cu ea, ceea ce nu înseamnă de loc chemare
la răzbunare, ci restabilirea echităţii şi drepturilor victimei, responsabilitatea
călăului pentru crima săvârşită, răsplata care i se cuvine conform tuturor legilor –
fie religioase-creştine, fie laice-pragmatice.
Căci nestăvilirea răului în defavoarea binelui, echităţii şi dreptăţii social-
umane înseamnă a pactiza deschis cu forţele distrugătoare îndreptate împotriva
lumii şi făpturii omeneşti zidite de Dumnezeu, împotriva valorilor ei sacramentale
de pe pământ şi din ceruri.

Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă (CASANGIU)

Autorul reuşeşte să selecteze şi să prelucreze în mod creator şi original

temele inspirate din folclorul naţional şi universal.
Povestea “Fata babei şi fata moşneagului” circulă în peste douăzeci de
variante. Ea dezvolta o temă răspândită în multe ţări din Europa. Criticul francez
229
Jean Boutiere descoperă o serie de motive prezente la mai mulţi culegători şi
prelucrători de folclor şi insistă asupra originalităţii lui Ion Creangă. De exemplu,
elementul păgân întâlnit în unele variante, este înlocuit de Creanga cu cel creştin,
căruia îi dă funcţie estetică cu evidentă semnificaţie laică.
Incipitul poveştii este parţial specific basmului, ex abrupto şi schematic:
„Era odată un moşneag ş-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată”.
“Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă”, în timp ce „fata
moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă”, într-o
antiteză perfectă.
Fata babei şi fata moşneagului de I. Creangă înfăţişează o temă de largă circulaţie
în folclorul românesc şi universal, tema mamei vitrege, dar şi motivul fetei bune,
oropsite de mama vitregă. Basmul e construit din prezentarea personajelor şi a
acţiunii prin paralelism antitetic. Basmul lui Creangă are trăsăturile unei povestiri
realiste, de multe ori scenele par rupte din viaţa de zi cu zi şi din această cauză
acţiunea este mai convingătoare pentru cultivarea unor virtuţi morale, precum
omenia, hărnicia, modestia.
De remarcat este faptul că, privind aceste personaje, nu se poate vorbi despre o
discrepanţă între aparenţă şi esenţă. Dimpotrivă, aspectul exterior este în strânsă
concordanţă cu cel interior, în ambele cazuri.
Dacă, în plus, fata moşneagului era „robace şi răbdătoare”, toate treburile
gospodăreşti căzând în grija ei, fata babei este vicleană şi mincinoasă, însuşindu-şi
munca surorii ei vitrege.
Condiţia fetei moşneagului este similară celei a Cenuşăresei, cu care
prezintă câteva elemente comune. În primul rând, în ciuda calităţilor ei, nu are
dreptul la viaţă mondenă. Astfel, în vreme ce „Nu era joc, nu era clacă în sat la
care să nu se ducă fata babei /.../, fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate
aceste”.
230
Apoi, moşul este aidoma tatălui Cenuşăresei, lipsit de orice bărbăţie, „un gură-
cască”, care „se uita în coarnele ei [ale babei, n.n.] şi ce-i spunea ea era sfânt”. În
acelaşi timp, el este şi o variantă a vocii mamei Cenuşăresei, pentru că, în
momentul în care îşi îndeamnă fiica să plece de acasă, o sfătuieşte: „orişiunde te-i
duce, să fii supusă, blajină şi harnică”.
În plus, fata este orfană, aţa cum va destăinui ea mai târziu Sfintei Duminici,
deplângându-şi existenţa.
Fata va fi încercată de cinci ori, însă nu la modul probelor basmului, întrucât aici
sunt vizate cu precădere calităţi sufleteşti. Căţeluşa neîngrijită, părul frumos şi
înflorit, fântâna mâlită şi părăsită, cuptiorul nelipit şi mai-mai să se risipească, o
apelează identic: „Fată frumoasă şi harnică...”, promiţându-i tot în acelaşi chip
fiecare: „că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!”.
A cincea probă iniţiată acum de Sf. Duminică, aparent simplă („să-mi lai copilaşii,
care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu
de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs bune de mâncat”), se
dovedeşte cea mai dificilă, întrucât îi testează curajul (copiii fiind „o mulţime de
balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari”), dar şi devotamentul şi conştiinţa.
Curios este că Sf. Duminică se duce la biserică, adică, am spune, transformă ziua
în sărbătoare, dar îi cere fetei să muncească!...
După singura ei zi în care se sugerează că aceasta a muncit, astfel că „Sf.
Duminică s-a umplut de bucurie” , primeşte drept simbrie o ladă, „care a vrè ea”.
Iarăşi curios este că, de data aceasta, aparenţa nu mai sugerează esenţa în cazul
lăzii, aşa cu stăteau lucrurile cu cele două protagoniste.
Între timp toate elementele îngrijite de ea (căţeluşa, părul, fântâna, cuptiorul)
până să ajungă acolo o răsplătesc pe drumul de întoarcere: cuptiorul este plin de
plăcinte, fântâna este plină de apă, părul este încărcat de pere, iar căţeluşa îi dă o
salbă de galbeni.
231
Dacă plăcintele puteau fi făcute într-un tip scurt apa, la fel, putea umple fântâna,
salba putea fi procurată/ deţinută de căţeluşă, rodul părului sugerează că, în fapt,
trecuse ceva vreme de la trecerea fetei prin acele locuri. Acelaşi lucru spune şi
reacţia moşului care, „când a văzut- o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de
bucurie”.
Tot miraculos, „deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de
vite şi turme de oi iese (sic!) din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând
atâtea bogăţii!”.
Atunci, fata babei plecă şi ea „cu ciudă, trăsnind şi plesnind”, şi va întâlni (din nou,
curios!) căţeluşa, părul, fântâna şi cuptiorul, însă aceasta nu răspunde rugăminţii de
a le îngriji, iar la Sf. Duminică „s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte”,
nereuşind să facă nimic bine, aşa cum i se ceruse. Tot după această încercare,
sâmbria este o ladă pe care fata o alege, şi se va constata aceeaşi discrepanţă între
aparenţă şi esenţă în ceea ce priveşte răsplata: lada cea mai nouă şi mai frumoasă
va ascunde balauri care o vor mânca cu babă cu tot...
La întoarcere spre casă, găseşte şi ea cuptorul cu plăcinte în el, fântâna plină cu
apă, părul încărcat de pere şi căţeluşa cu o salbă de galbeni, exact cum le găsise şi
sora ei vitregă, chiar dacă nu ea intervenise în această schimbare, însă toate o
pedepsesc, astfel încât ea nu poate beneficia de niciun dar al lor.
În final, după anunţarea căsătoriei fiicei moşneagului cu un o bun şi harnic, textul
pare să-şi dezvăluie cheia: „Cocoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în
toate părţile; iar găinile nu mai cântau cocoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a
rău”.
Aşadar, nu baba şi fata ei mor, ci orânduirea matriarhală, înlocuită acum cu cea
patriarhală. În alţi termeni, povestea trebuie recitită ca o ilustrare a trecerii de la
matriarhat la patriarhat, încununată de înavuţire materială.

232
 Contrastul dintre cele două fete asigura echilibrul compoziţional al poveştii şi
evidenţiază diferenţa dintre bine şi rău, specifică basmului şi conturează mesajul
etic al creaţiei: numai muncă cinstită în folosul semenilor este răsplătită şi creează
satisfacţii. În timp ce fata moşului oferă satisfacţii celor care-i cer, fata babei se
comportă “hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte.” Înţelepciunea populară se observă
uşor în prezentarea contrastantă a celor două fete. Astfel, despre fata moşului se
spune că ”de făcut treaba, nu cade coada nimănui”, iar despre fata babei aflăm că,
“mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la vaca stearpă, decât să se îndatorească o
fată alintata şi leneşă.” Autorul dovedeşte o cunoaştere profundă a caracteristicilor
poporului pe care le foloseşte în mod original în operă.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii.
Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa
priceperea si dragostea cu care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si
modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca, sa aprecieze rezultatele ei si sa
urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.

Personajele
Pentru caracterizarea personajelor autorul se foloseşte de acţiunile şi opiniile
acestora.
Acţiunile total diferite în situaţii identice ale celor două surori vitrege
demonstrează două concepţii despre viaţă. Era cunoscută atitudinea faţă de muncă
a omului din popor, atitudine pe care o are şi fata moşului , în timp ce fata babei
spune: “ că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi mămicuţei”.
O altă formă de caracterizare se realizează prin “amănuntele furnizate despre
personaje de autor sau de alte personaje”. Înţelepciunea Sfintei Duminici se
descoperă din felul de a vorbi şi a se comporta: “Slujeşte la mine astăzi şi fii
încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea”.

233
 Alte personaje ca: părul, fântână, cuptorul, căţeluşa se exprimă în cuvinte cu
valoare de sentinţa, când se referă la fata cea rea.
Tot pentru conturarea personajelor, Creanga foloseşte ironia, satira, umorul
s.a. şi creează un personaj grotesc, diferit de Sfânta Duminică. Şi construcţia
naraţiunii este o formă de caracterizare. Astfel, folosirea conjuncţiei “că”, aici are
valoare enumerativă reprezintă un mijloc de caracterizare: “…gura babei umbla
cum umbla melita: că faţa lui nu ascultă, că-i leneşă, că-i soiu rău…că-i laie, că-i
bălaie şi că s-o alunge din casă”.
În alte părţi, autorul foloseşte vorbirea aluzivă şi ironia: “Moşneagul fiind un
gură-cască, sau cum îţi vre să-i ziceţi, se uită în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt
era. Din inimă, bietul moşneag, poate c-ar mai fi zis câte ceva; dar acum apucase a
cânta găina lor/casa lui şi cucoşul nu mai avea nici o trecere”.
Profilul fizic şi spiritual al personajelor se conturează treptat, pe măsură ce
se desfăşoară naraţiunea, folosindu-se o gamă largă de mijloace artistice.
Cele două fete sunt prezentate într-un stil clasic, una reprezintă binele şi
cealaltă răul, una dovedea bunătate şi cealaltă răutate.Portretul fizic şi spiritual al
eroinelor se realizează şi prin descrierea directă, folosindu-se de antiteză.
Elementul fantastic se întrepătrunde cu elemental real. Astfel, fata moşului dorea
să trăiască în înţelegere şi armonie cu mama şi sora vitregă, dar nu s-a putut.
Atunci autorul aduce în acţiune pe Sfânta Duminică şi copiii ei: căţeluşa, părul,
fântâna, cuptorul, care aparţin fantasticului.

234
 Legenda

Povestea Florii-Soarelui de Călin Gruia

Legendele etiologice, în care miezul de adevăr este învăluit în haina miticului,

explică originea unor animale, plante sau păsări și etiologice sunt cele mai
accesibile pentru scolari si prescolari. Ele ocupă un loc deosebit în operele lui V.
Alecsandri, D. Bolintineanu, M. Sadoveanu, Călin Gruia sau Alexandru Mitru.
Acestia dau viata si prospetime unor adevaruri stiintifice, adevaruri transfigurate
prin modalitati artistice originale, bogate in resurse morale. Cunoscute şi sub
numele de legende cauzale, ele au fost numite de B.P. Haşdeu deceuri întrucât ele
răspund unor întrebări.
Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o
structura complexa, asemanatoare basmului, in care sunt folosite modalitati
artistice variate pentru a explica originea si trasaturile plantei, încercând să
răspundă în acelaşi timp şi la întrebarea: De ce nu se întâlneşte Soarele cu Luna?

Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic
al “fetei lui Stefan-Voda”, al omului afectat de lupta fortelor opuse. Tesatura
metaforica si hiperbolica a motivelor muteniei, blestemului, predestinarii, Soarelui
si Lunei, din perspective reala si supranaturala, reprezinta un pretext pentru a
nuanta, in reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general – umane opuse: bine –
rau, viata – moarte, bunatate – rautate, lumina –intuneric.
Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel
transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele se petrec pe pământ,
dar şi la palatul Soarelui.

235
 Compozitia. Începutul legendei este asemănător basmului: Trăia odată,
undeva pe pământ, un crai vestit care avea o fată atât de frumoasă, că nu se găsea
alta să-i semene.

Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade narative,

intretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se
intrepatrund: planul concret si cel transfigurat, care pastreaza datele existentiale.
Evenimentele sunt circumstantiale in “spatiul acestui pamant”, folosindu-se timpul
trecut (“pre vremea lui Stefan cel Mare”).
Naratiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan
imaginea “fetei lui Stefan – Voda”. Fata, desi este de o frumusete unica, e
muta/OARBA, fapt ce provoaca o tristete coplesitoare voievodului. Acesta cauta
leac, sfatuindu-se cu carturarii si vracii cei mai vestiti ai timpului, dar fara rezultat.
Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul domnului si se prezinta in fata acestuia cu
gand sa-l ajute. De la episodul venirii batranei la domnul intristat, intriga se
nuanteaza. Într-o zi se prezintă la palatul craiului un bătrân încovoiat de spate, cu
barba lungă până în pământ. Era aşa de slab, încât orice adiere de vânt îl putea da
jos şi vorbea aşa de încet, încât abia îl puteai auzi.

Bătrânul spune că numai Soarele ar putea să-i dea fetei lumina ochilor: Pofteşte-l
în casa ta, omeneşte-l la masă şi roagă-l să-i sărute fruntea.

Batrana/ul il povatuieste pe Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla sa

“avea sa prinda grai, daca il va saruta pe alesul invitat”. Acest moment determina
imprevizibilul intamplarilor si al episoadelor. Sfatul batranei parea, pentru
moment, ca aduce o raza de speranta in sufletul voievodului. În legendă un loc
principal îl ocupă blestemul, care asociat metamorfozării, reprezintă nucleul ei
narativ. Cu ajutorul unui crai tânăr, ce era îndrăgostit de fiica cea frumoasă a

236
craiului bătrân, acesta îi trimite o scrisoare Soarelui pe o bucată de piele de
căprioară şi muind pana în poleială de aur. Călătoria voinicului spre răsărit, la
palatul Soarelui durează zile şi nopţi, săptămâni şi luni, timp în care îşi potcoveşte
calul de nouăzeci şi nouă de ori, la nouăzeci şi nouă de potcovari. Numai acum el
ajunge la poalele unui munte de argint şi după şapte zile şi şapte nopţi de urcuş,
voinicul ajunge într-o poiană cu copaci de argint, cu iarbă de argint, cu izvoare
de argint. Cea care-l ajută pe voinic este mama Soarelui, pentru că nora sa Luna, n-
ar fi permis ca soţul ei s-o ajute pe fata craiului. Deşi personajele sunt fantastice,
ele se poartă şi vorbesc omeneşte. Astfel Soarele soseşte la curtea craiului într-un
rădvan, sub chipul lui Făt-Frumos şi după ce dă mâna cu craiul care îl primise cu
pâine şi sare, este poftit la masă.

Curtenii se minunau că Soarele luase chip omenesc şi mergea alături de ei,

încălţat cu cizme de argint. Realul se împleteşte cu fantasticul.

Ca orice musafir, Soarele este mai, întâi ospătat şi cinstit cu vin. Nimeni nu vede
însă din cauza luminii răspândite de Soare, că Luna se uita iscoditoare la cele ce se
întâmplă acolo şi văzând că Soarele se apropie de fata de crai, deschise fereastra şi
învălui fata într-un abur galben-auriu, moment în care are loc metamorfoza
acesteia într-o floare mare şi galbenă.

Dar Piaza-Rea, personaj malefic, forta a raului, simbol al intrigii si vicleniei, prin
vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea fetei de “blestem”, anuntand
(mai devreme) Luna de “necredinta Soarelui”
Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate
in stil direct si indirect, cu tonalitate de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema
conditia de zana, si nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multa fericire. Jura ca se
va razbuna pe voda. Insusirile supranaturale si contrastante ale personajelor dau

237
pregnanta mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu “noaptea ospatului”.
Astfel, “Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o zdrobeasca pe fata”, iar
“Soarele, un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si cu toti curtenii”.
Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor
si a fortelor conflictuale: “Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in
genunchi in fata Soarelui si-I cere o gura de mantuire”, dar “Luna furioasa s-a
aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem, si i-a topit chipul in floarea galbena.
Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei”.
Dar dragostea ei pentru soare rămâne neîmplinită, căci vântul se răzbună, anunţând
pe mama soarelui de venirea pe tărâmul lor a fetei. „Soră bună şi cinstită cu
moartea, cu muma pădurii. Cu talpa iadului, cu ciuma”, mama soarelui „o preface
într-un bob de sămânţă şi-o azvârle-n vânt, iar vântul o lasă pe pământ, să crească
şi să-nflorească. Floarea ei, la chip să semene cu chipul soarelui. Din răsăritul pe
zare al mândrului fecior şi până-n asfinţit, floarea asta să-l urmărească fără
curmare, să-i plângă de dor, dar de atins, niciodată să nu-l atingă”.

Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real.

Astfel, “Soarele furios face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in
gradina”, ca s-o aiba aproape si ca sa se mai mangaie tatal ei. Însuşirile
supranaturale şi contrastante ale personajelor dau prestanţă mesajului.

Metamorfoza fetei în Floarea-Soarelui explică apariţia acestei plante, iar faptul că

Soarele, supărat pe soţia sa, Luna, o alungă pentru totdeauna pe tărâmul celălalt
explică de ce ei rămân despărţiţi pe bolta cerească. De atunci, luna a început să
umble mai mult noaptea, singurică, tristă, căindu-se de fapta ei necugetată, şi
dacă se întâlneşte cumva cu Soarele îşi pierde lumina.

238
În finalul legendei, cititorul este readus în planul real, explicându-se cu precizie şi
simplitate, originea, metamorfoza florii-soarelui, trăsăturile ei: floarea aceea înaltă
şi galbenă.„ de cum răsare Soarele .„ se îndreaptă cu faţa spre el, aşteptându-i
parcă sărutarea, şi-l urmăreşte până apune, şi a doua zi iară şi iară, până i se
scutură floarea. Oamenii i-au spus Floarea-Soarelui, şi aşa i-a rămas numele
până în zilele noastre.

Legendele etiologice sunt întâlnite şi sub denumirea de mitologice, deoarece ele

aparţin genetic străvechii mitologii populare, realizând o investigare exhaustivă a
universului fizic, cuprinzând cerul, văzduhul şi pământul cu flora şi fauna, dar şi
omul în existenţa lui materială şi spirituală.

Legenda istorică

Condeiele lui Vodă ( de Călin Gruia )

Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o

bogăţie de valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. Istoria
naţională povestită de poporul însuşi, în legendele sale, are căldura faptului trăit, la
care naratorul participă sufleteşte.

Legendele istorice relevă, în formă concisă şi sobră, având mărcile stilului oral,
faptele oştenilor români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia
poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătrân,
Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul).

În asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi

mit. Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa,
vitejia. Patriotismul voievozilor români, ca şi al oştenilor, este o însuşire firească,

239
sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului. Uneori, personajele
legendelor se afla la interferenţa dintre mit şi realitate. Se scot în evidenţă vitejia
acestora în luptele cu duşmanii, dragostea de ţara şi de popor.
Legenda populară Condeiele lui Vodă înfăţişează un fapt istoric semnificativ:
politica de prietenie a lui Mircea cel Bătrân cu ţările vecine (Lehia) şi pregătirea
ţăranilor pentru apărarea ţării de duşmani.

Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular.

Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii
suggestive, evocate prin naraţiune şi dialog.

In drumul său de la Târgovişte spre Ţara Leahului, Măria sa Vodă, îi găseşte pe

săteni lucrând în sfânta zi de duminică. La întrebarea firească cum de este posibil
aşa ceva, ţăranii răspund: ascuţim condeie pentru Măria sa Vodă. Domnitorul nu se
mulţumeşte cu răspunsul ce i-a fost adus şi pentru a înţelege ce fac de fapt harnicii
săteni în zi de duminică, se apropie de ei şi vede că acele condeie erau de fapt
săgeţi: Voi numiţi condeie ceea ce noi numim săgeţi -zice Vodă, râzând.

- Păi, doamne, la duşman nu se scrie cu astfel de condeie, dacă vrei să-ţi înţeleagă
răvaşul!

În legenda “Condeiele lui Vodă” se foloseşte în special dialogul, prin care se

prezintă discuţia dintre Mircea cel Bătrân şi ţăranii care se pregăteau pentru lupta
cu duşmanii. Relaţiile dintre domnitor şi ţărani sunt apropiate şi deschise. Aflăm
aici şi despre relaţiile lui Mircea cu domnul Moldovei şi cu craiul Lehiei.

Prin câteva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe
patriotismul românilor, fie că sunt ţărani sau oşteni şi pe semnificaţia drumului lui
Mircea, de la Târgovişte “spre ţara Leahului”, “ca să facă legătură cu craiul, asupra
ameninţării duşmane”.
240
Condeiele lui Vodă - de D. Almaș ---------- comentariu ---------

Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea

unor reprezentări cat mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice, cum sunt cele
privitoare la cronologie (epocă, perioadă, mileniu, secol) sau referitoare la viaţa
economică (muncă, indeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-
politică(clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate,
exploatare // libertate, suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte urmăreşte
prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare,
in special patriotismul, manifestat sub forma mandriei de a fi roman, a curajului de
a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun, drept, moral.

O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice.

Explicand geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui eveniment
istoric, legendele apelează de obicei la elemente fantastice. Datorită acestor
caracteristici, precum şi al unui limbaj specific mai greoi, legendele istorice
prezintă unele dificultăţi in inţelegerea lor. Dificultăţile nu apar atat in inţelegerea
faptelor, cat mai ales in ceea ce priveşte inţelegerea semnificaţiilor acestor fapte.

Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate tocmai

valenţele afective ale faptelor neobişnuite, ceea ce ar constitui o pierdere
irecuperabilă. Faptele de legendă, oricat de mult ar impresiona, se pot uita in cele
din urmă; semnificaţia lor, inţeleasă insă corect, işi va pune amprenta pe intregul
comportament al elevilor. De aceea in abordarea acestor categorii de texte, intalnite
incă din clasa a II-a, se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură
explicativă să asigure nu numai inţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă,
cat mai ales semnificaţia acestora in scopul valorificării lor sub raport educativ. In
acest sens, in afara povestirii invăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu o

241
intonaţie adecvată, cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite, care să emoţioneze şi
să menţină atenţia elevilor, o importanţă deosebită o au intrebările mai mult
retorice in prima oră, care să focalizeze atenţia asupra mesajului, să ii pregătească
psihologic pe elevi, astfel incat in ultima lectură , interpretativă, după ce vor fi
inţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate
de la trecut la prezent.

Astfel intrebările extratextuale, deschise, interpretative vor avea acest rol de

mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a accesului spre sensurile alegoric,
anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decat prin iniţiere, aşadar nu trebuie
amanate pană la ultima lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel
puţin trei relecturi. Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri
populari, ci şi o bogăţie de valori morale exprimate intr-o limbă simplă şi
expresivă. Istoria naţională povestită de poporul insuşi, in legendele sale, are
căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte.

Legendele istorice relevă, in formă concisă şi sobră, avand mărcile stilului oral,
faptele oştenilor romani şi ale domnitorilor care au pătruns in conştiinţa şi tradiţia
poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătran,
Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul). In asemenea legende,
personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Domnitorii ţărilor
romane se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa, vitejia. Patriotismul
voievozilor romani, ca şi al oştenilor, este o insuşire firească, sensul existenţei lor
fiind slujirea intereselor neamului.

Legenda populară Condeiele lui Vodă infăţişează cu concizie şi simplitate un fapt

istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătran cu ţările vecine
(aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării impotriva duşmanilor

242
vremelnici. Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse
circular. Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte
şi situaţii suggestive, evocate prin naraţiune şi dialog.

Prin cateva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe
semnificaţia drumului lui Mircea, de la Targovişte ―spre ţara Leahului‖, ―ca să
facă legătură cu craiul, asupra ameninţării duşmane‖.

Povestirea are un pronuntat caracter moralizator, dezvoltand intentia

autorului de a cultiva cititorilor sentimentul patriotic, respectul pentru valorile
istorice nationale si pt personalitatile care au facut o istorie. Povestirea ofera
coordonatele spatio-temporale exacte, domnia lui Mircea Cel Batran, inainte de
lupta de la Rovine, impotriva lui Baiazid, imprimand intamplarii relatate un aer de
legenda, in care se invaluie personajul principal al lecturii.

“Condeiele lui Voda ”este o povestire - constructie epica in proza, de dimensiuni

reduse, care, bazata pe principiul evocarii, prezinta un singur fir epic, relatand
intamplari care antreneaza un numar redus de personaje.povestirea are ca tema
surprinderea unui episod premergator luptei memorabile de la Rovine, dusa de
Mircea cel Batran impotriva lui Baiazid Fulgerul.

Folosindu-se de stilul oral - naratorul apeleaza la enunturi exclamative si

interogatove retorice, inducand impresia dialogului dintre el si cititor - D.Almas ne
introduce direct in subiectul povestirii - Toti barbatii sa se gateasca de oaste!
Fiecare sa aiba cal, tolba plina cu sageti, sulita, ghioaga si scut.

Care au topoare si sabii, sa vina cu ele la locul de adunare a ostirii. Ca asupra tarii
vine mare primejdie turceasca! " Oamenii, ce sa faca? Au lasat toate celelalte
treburi si s-au pregatit de lupta. Fierarii au faurit sabii; lemnarii au incordat arcuri
si au strujit suliti din lemn tare; ba, le-au si parlit in foc, anume ca sa fie si mai tari.
243
Cu toate ca intr-o povestire, naratorul nu insista asupra profilului moral al
personajelor, in cazul de fata, Mircea cel Batran este un personaj-legenda, care
numara cateva caracteristici morale ce pot fi desprinse indirect din desfasurarea
intamplarilor relatate. El apare ca un domnitor intelept, precaut, care verifica
modul in care sunt indeplinite poruncile domnesti, respectuos fata de harnicia
poporului pe care-l conduce, bun sfatuitor, mandru de sentimentele dupa care se
ghideaza supusii sai, bland.

Aceste sentimente sunt precizate foarte clar de interlocutorul domnitorului-

"dragostea de tara care izvoraste in calimara inimii noastre".Naratorul se implica
afectiv, transmitandu-si propriile trairi si sentimente prin intermediul unor
exprimari elogioase la adresa poporului - Mircea voda se bucura vazind harnicia si
voia buna a oamenilor lui.

Condeiele lui Vodă – de D.Almaș

Am să vă povestesc ceva din istorie, ceva care s-a întâmplat demult, demult,
când ţara era ameninţată de puterea cea mare a sultanului, adică a împăratului
turcilor. El cucerise multe ţări şi râvnea să supună şi ţara noastră. Se numea
Baiazid. Şi pentru că năvălea ca o vijelie, lumea l-a poreclit Fulgerul.

În vremea aceea, voievod în Ţara Românească era Mircea, căruia noi îi

zicem Mircea cel Bătrân.Când a auzit că sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de
Dunăre, gata să năvălească în ţară, Mircea vodă a dat poruncă: ―Toţi bărbaţii să se
gătească de oaste! Fiecare să aibă cal, tolbă plină cu săgeţi, suliţă, ghioagă şi scut.
Care au topoare şi săbii, să vină cu ele la locul de adunare a oştirii. Că asupra ţării
vine mare primejdie turcească!‖Oamenii, ce să facă? Au lăsat toate celelalte treburi
şi s-au pregătit de luptă.

244
Fierarii au făurit săbii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare;
ba, le-au şi pârlit în foc, anume ca să fie şi mai tari. Dar dacă suliţi, săbii, scuturi,
arcuri, topoare ori săbii trebuiau câte unul sau câte una de fiecare oştean, săgeţi
trebuiau multe, de două-trei ori mai multe decât soldaţi avea Baiazid sultan. De
aceea toţi românii, care aveau cât de cât îndemânare la cioplit, s-au apucat, în
grabă, să facă săgeţi. Băieţii şi fetele, flăcăii şi bătrânii, toţi ciopleau cu cuţitele,
mii şi mii de săgeţi.Acu, Mircea vodă cel Bătrân umbla prin ţară, să vadă cum
împlinesc oamenii porunca şi cum se pregătesc să-şi apere ţara. Ca să nu-l
cunoască lumea, îmbrăcase strai ţărănesc, ca un drumeţ oarecare.

Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. În mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de
săteni, ce făceau? Jucau hora? Nu: ciopleau săgeţi şi, din când în când, aruncau
câte o glumă, ca să se înveselească şi să li se pară munca mai uşoară.

Mircea vodă se bucură văzând hărnicia şi voia bună a oamenilor lui. Întrebă
pe un băieţandru:

―Ce faci aici, flăcăoaşule?―

―Păi, ce să fac? Condeie!‖

―Condeie?… Parcă seamănă cu săgeţile‖.

„Noi le spunem condeiele lui vodă‖.

„De ce le spuneţi aşa‘?―

―Pentru că, la porunca lui vodă, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor
vrerea noastră de libertate‖.

―Frumos, flăcăoaşule‖, l-a lăudat măria sa. „Dar… cerneală aveţi?

― Baieţandrul s-a gândit o clipă şi a zis răspicat:

245
 ―Avem: dragostea de ţară care izvorăşte în călimara inimii noastre‖.

Mult s-a bucurat Mircea vodă de asemenea vorbă; l-a sărutat pe acel flăcăoaş
şi l-a întrebat: ―Cum te cheamă‘?

― „Mă cheamă Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?‖

―Ai să afli tu, când vom porni lupta―, a surâs voievodul, cu bunătate.
Apoi a luat cuţitul din mâna băieţandrului şi a încrustat pe o săgeată litera ―S‖, iar
pe alta ―M‖. I le-a pus în tolbă şi a zis:

―Pe astea să le foloseşti numai la mare primejdie‖.

L-a ţintit cu privirea pe Stroe, a zâmbit, a urat tuturor „spor la treabă‖ şi a

plecat. Înţelegeţi: nu voia să ştie satul că el, vodă însuşi, a venit în cercetare.

Rămas între ai săi, Stroe a privit cu luare aminte săgeţile încrustate cu litere şi le-a
aşezat în tolbă, să le folosească aşa cum a zis acel drumeţ tainic.

Legenda in versuri

Legenda rândunicăi de Vasile Alecsandri

Legenda (<fr. legende, lat. legenda - ceea ce trebuie citit) ca specie a

literaturii populare, mai ales în proză, dar şi în versuri, de obicei redusă ca
dimensiune, amestec de adevăr şi ficţiune, explică originea unor fiinţe, lucruri,
fenomene naturale, momente istorice sau faptele unor eroi. Legenda explică un fapt
real printr-o cauză fantastică.

După conţinutul şi adevărul exprimat, legenda este de mai multe feluri.

246
Primul nostru poet care a prelucrat legende este Vasile Alecsandri în ciclurile
Legende și Legende nouă, în care îmbină inspiraţia istorică (în Dan, căpitan de
plai, Dumbrava Roşie) cu cea legendar-mitologică (Grui Sânger, Legenda
ciocârliei, Răzbunarea lui Statu-Palmă, Legenda rândunicăi).

Legenda rândunicăi, creată în 1874, la Mirceşti, cuprinde patru tablouri şi un moto

dintr-un cântic poporal.
Încadrare contextuală : Este o legendă cultă în care scriitorul paşoptist preia şi
prelucrează în manieră romantică două legende populare care explică modul
fabulos, fantastic, originea (şi comportamentul unor fiinţe sau unele fenomene
naturale, în acest caz) rândunicii şi a plantei rochiţa-rândunicii.
Încă de la început, legenda îşi arată caracterul explicativ: Când se născu pe lume
voioasa Rândunică, I Ea nu avea făptură şi-aripi de păsărică, fiind Copilă
drăgălaşă de mare împărat.

Frumuseţea fetei, aproape imaterială, este suavă, diafană, comparabilă cu aceea a

Ilenei din basmul eminescian Făt-Frumos din Lacrimă. Frumuseţea eterică a fetei
de împărat, anticipând dubla metamorfozare ce se va petrece, o sperie chiar şi pe
mama ei:

Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,

O gingaşă comoară formată din senin,

Din raze, din parfumuri, din albul unui crin.

Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea

Să nu dispară-n aer sub formă de o stea.

247
 Primul tablou continuă cu motivul ursitoarei care se încadrează într-o
atmosferă de magie populară: Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută, I Şi-n
apa încălzită cu lemn mirositor I O trestie, un fagur ş-o floare de bujor, simboluri
ce-i vor figura existenţa telurică: năltuţă, mlădioasă, ... La grai ca mierea dulce,
la chip fărmăcătoare I Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.

În acest poem autorul valorifică dragostea nefericită pentru un Zburător:

Şi cât vei fi al lumei frumos, iubit odor,

Să fugi în lumea-ntreagă de-al lumii zburător

După aceste daruri deosebite, fizice şi morale, mai primeşte şi o dalbă de rochiţă, I
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă, de care se leagă interdicţia: De-ţi e gândul
să ai parte de bine, I Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine, şi de asemenea să
fugă de-al luncii sburător, pentru că acesta amăgeşte pe dalbele copile, a
dragostei comori, I Ce-s jumătate fete şi jumătate flori.

Tabloul al II-lea reia chipul fetei, accentuându-i elementele prin care s-ar părea că
se înrudeşte cu păsările, fiind, în acelaşi timp, atrasă de rândunele, iar jocurile
inocente ale adolescetei sunt descrise de poet în scene de viaţă orientală: Mult ii
place copilei s-alunge rândunele I Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele.

În tabloul al III-lea predomină o atmosferă romantică şi misterioasă. În peisajul

nocturn, fata aude chemarea dragostei, glasul duios şi plin de dor al zburătorului,
sub raza lunii care se revarsă asupra florilor, apelor şi codrilor, creând o atmosferă
de vis: visează luna-n ceruri, inimi visează împreună, în timp ce natura a
încremenit: nici o mişcare-n frunze, nici o adiere. Fata de împărat, peste care luna
amoroasă revarsă o mantie-argintoasă, se apropie de malul apei şi se lasă în

248
valurile răcoroase, uitând interdicţia de a nu-şi scoate rochiţa: Şi-n umbra-i diafană
cu formele-i rotunde I În lină îngânare se clatină pe unde.

În tabloul al IV-lea are loc dubla metamorfozare care explică geneza unei păsări,
rândunica, şi a unei flori, rochiţa rândunicii. Apariţia zburătorului cu ochii mari de
foc I Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă reprezintă momentul trecerii de la
puritatea feciorelnică la împlinirea feminităţii. În acest moment dalba împărăteasă
... se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând! în timp ce rochiţa, luată de vânt,
cade pe pământ într-o ploaie de raze din care au crescut flori din ele ... Rochiţi de
rândunele.

Cu o desfăşurare epică amplă, ilustrate din perspective variate, cu o dantelărie de

detalii, legendele istorice şi folclorice se materializează în lungi naraţiuni retorice
care evocă istorii de viteji, subiecte de basm ori crime sângeroase. Poetul manifestă
înclinaţie spre monstruos şi colosal, demască fanfaronada şi sadismul. Procedeeele
utilizate sunt specifice retoricii romantice în varianta ilustrată de Victor Hugo:
hiperbola, truculenţa, locvacitatea, gigantismul, ilimitarea pespectivelor, clocotirea
forţelor naturii, plăcerea sângelui, infernalul şi seraficul. Alecsandri îşi limitează
programul la istoria mitică şi documentară a patriei. Dorinţa sa era de a construi o
epopee pe baza folclorului, continuând astfel în marea compoziţie epică ceea ce
începuse în lirică prin Doine. Legendele au o latură picturală remarcabilă în
tablouri care redau orgia homerică (banchete) şi păduri apocaliptice, conţin
monologuri interesante, sacadate care anunţă oratoria istorică a lui Delavrancea,
schiţează portrete dinamice, exemplu: „Dar Fulga zvârle laţul, de gât îl arcăneşte/
Şi răpide ca gândul, s-aruncă uşurel,/ Îi pune mâna-n coamă şi-ncalecă pe el”.

Monentele subiectului:
1.Expoziţiunea :Naşterea şi botezul ficei de împărat.

249
 2.Intriga:Avertismentul ursitoarei cu privire la zburător şi interdicţia de a-şi
dezbrăca rochiţa.
3.Desfăşurarea acţiunii:
- Creşterea miraculoasă
- Descoperirea proprie senzualităţi prin oglindirea în apă
- O primă apariţie a Zburătorului
Encomicon (greacă)/laudatio(lat.) = portret lăudativ, elodios
encomiastic(adj.)
ton encomiastic, discurs encomiastic
4.Punctul culminant: Dezbrăcarea rochiei şi apariţia Zburătorului care
încearcă să o cuprindă (îl vede pentru prima dată)
5.Deznodământ: transformarea fetei în pasăre şi a rochei sale în floare
Particularităţi:
- Elemente de pastel
- Prezenţa erosului
- Prezenţa portretului anticipativ
- Imaginile care combină mai multe senzaţii (vizual, auditiv, etc) = imagini
sinestezice
Legenda ciocârliei de Vasile Alecsandri
Legenda ciocârliei are ca temă opoziţia dintre etern şi efemer, incompatibilitatea
lumii cosmice şi a celei terestre. Credinţa populară consideră ciocârlia o fecioară
metamorfozată din voinţa lui Dumnezeu sau prin blestemul mamei soarelui, pentru
a pune capăt dragostei dintre fată şi soare. Legenda ciocârliei începe cu motivul
împăratului fără urmaşi, ruga împărătăsei va fi până la urmă ascultată, „da să nu se
bucure omul de tot, când dă norocul peste el, că tot suişul are şi scoborâş, şi după
bucurie vine şi scârbă, şi jălanie”.

250
 Cu predilectie la Vasile Alecsandri intalnim preferinta sa pentru legendele
etiologice. Din categoria lor autorul prefera sa vorbeasca in versuri despre pasari,
luandu-si de obicei drept moto versuri populare, cum procedeaza si la Legenda
ciocarliei: “ Lie, Lie,/ Ciocarlie/ Zbori in soare/ Cantatoare/ Si revina / pe pamant/
Cu dulce cant.”

La fel ca si in legenda randunicii si aici pasarea era la inceput o fata “

frumoasa Lia, fecioara-mparateasca”. Actiunea legendei se petrece in vremea cand
“lupii erau pastori de oi”, iar “ ursii mancau cirezi de boi”.

Inspirându-se dintr-o poezie populară de mare expresivitate şi simplitate, V.

Alecsandri porneşte, pentru Legenda ciocârliei, de la faptul că dis-de-dimineaţă
ciocârlia se ridică în înălţimile cerului, într-un tril deosebit, după care îşi strânge
aripile şi se întoarce fulgerător la pământ. Acestui fapt din realitate, îi corespunde
în legendă o explicaţie fantastică. Neprecizată în timp şi spaţiu, acţiunea are ca
personaj principal pe Lia, fecioara-mpărăteasă! I Născută-nfaptul zilei cufaţa-n
răsărit.

Apariţia ei, aproape nepământeană, trimite la frumuseţea inexplicabilă a florilor:

Ea, răsărind ca floare, au inflorit ca fată; I Şi-acum e fala lumii, a minţii
încântare, I A inimilor farmec, a ochilor mirare.

Portretul, asemănător florilor, conţine metafore şi comparaţii ce compun

imagini de o rară frumuseţe:

Ea are-o faţă albă de flori şi lăcrămioare,

Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare

Şi-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie,

251
Căzând, fuior de aur, de-a lung până-n călcâie

Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare

Se pare c-o urmează prin aer, fulgi de soare.

Gingăşia şi delicateţea Liei, veşmintele ei diafane, sunt sugerate de asemenea,

printr-o suită de epitete, comparaţii şi metafore:

Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate

Din fire de păianjen ţesute şi lucrate.

Prin care tainic saltă luciri de forme albe,

Comori atrăgătoare ca visurile dalbe.

Precum acele slabe, văpăi tremurătoare

Prin frunze răspândite de luna gânditoare.

Unică prin frumuseţea ei, fata se îndrăgosteşte de soare, dar cuprinsă de măreţia şi
imposibilitatea visului ei de fecioară, îşi presimte tragicul sfârşit:

Tu, a/lumei monarc strălucitor I

Ol splendidă comoară de viaţă şi amor!

Tu, ochi deschişi în ceruri să vadă-a mea iubire I

Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mirei

Pleca-voi, ah! Pleca-voi, luând urmele tale,

Să-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,

Să fii al meu şi numai al meu, ol mândre soare,

252
Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare,

Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!

La rândul lui soarele se îndrăgosteşte de frumuseţea fetei: El vede şi nu crede, îi

pare că îi pare I Şi simte-un neastâmpăr în inima-i vergină I Sub galişa ochire a
fetei ce suspină şi hotărăşte ca împreună cu ea să răsară pe bolta cerului: Cu Lia
legănată pe sânul lui apare, I Şi lumile-nundate de flăcări arzătoare I Privesc cu
îngrozire alt soare lângă soare.

Dar Lia este blestemată de mama soarelui blăstăm pe capul tău, I Tu care-mi
răpeşti viaţa, răpind pe fiul meul şi cade din ceruri, lovită, fulgerată, lucind ca o
săgeată.

Deşi soarele îi menise să-i fie scurt necazul, şi fericirea lungă, menirea se
răsfrânge asupra Liei, în partea ei dureroasă, chiar tragică: Ah! Mare i-a fost visul
şi scurtă fericirea! I Iubirea i-au dat moartea, şi moartea nemurirea!

Dacă trupul frumoasei fete s-a spulberat în văzduh sub puterea blestemului
necruţător, sufletul luat-au forma vie I De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocârlie, ce
rămâne de-a pururi îndrăgostită de soare: veşnic către soare se-nalţă-n adorare, I
Chemându-l primăvara, cu dulcea ei cântare.

În legenda lui, V. Alecsandri a dezvoltat această idee, imaginând o întâmplare în

care a introdus şi elemente ireale pentru ·a explica modul în care a apărut ciocârlia
şi de ce zborul şi cântecele ei nu au pereche în lume.

Personaje

Cu predilectie la Vasile Alecsandri intalnim preferinta sa pentru legendele

etiologice. Din categoria lor autorul prefera sa vorbeasca in versuri despre pasari,

253
luandu-si de obicei drept moto versuri populare, cum procedeaza si la Legenda
ciocarliei: “ Lie, Lie,/ Ciocarlie/ Zbori in soare/ Cantatoare/ Si revina / pe pamant/
Cu dulce cant.”

La fel ca si in legenda randunicii si aici pasarea era la inceput o fata “

frumoasa Lia, fecioara-mparateasca”. Actiunea legendei se petrece in vremea cand
“lupii erau pastori de oi”, iar “ ursii mancau cirezi de boi”.

Frumusetea fetei este in concordanta cu frumustea naturii: “ luceferii,

vazand-o, mai viu au stralucit”. Fata, o adevarata “ minune vie”, e descrisa folosind
cu migala epitete si comparatii miscatoare. Ea are “ fata alba”, “ ochi albastri ca
floarea de cicoare”, haine scumpe.

Urmatoarele personaje dau farmec si continuitate fireasca legendei: sunt

craiul Rosu, Albul, Penes, imparatul, ce au venit sa o vada auzind ca ea “ fura ochi
si minti”. Ca in basm fata, desi e petita, nu se uita la nici un petitor, ci dimpotriva
plange. Aici ni se pare ca insusi autorul nu stie motivul tristetii fetei. Totusi umbra
ei stie de ce e trista. Taina ei e iubirea pentru astrul ceresc, soarele, fiind din acest
motiv chiar geloasa pe el cand acesta “saruta o floare.” Lia doreste sa mearga catre
soare, chiar daca acesta ii spune ca nu e bine. Incalecata pe calul sau, Graur, Lia
pleaca. Apare si aici, la fel ca in basme, motivul caluluicare zboara “ ca vantul si ca
gandul”, motivul celor trei zile si trei nopti nedormite pentru iubire. Calul este aici
“putin nepunticios”, pentru ca “nu poate sa calce si pamantul, si marile sa-noate”.
Dar tot el, calul, o ajuta, avand un frate ce iese din unda apei . comuniunea om-
natura-animal e prezenta prin tristetea despartirii Liei de calul sau Graur.

Ajunsa la palatul soarelui o intalneste pe mama acestuia, batrana, care se

mira cum de cineva a indraznit sa calce unde nu a mai fost nimeni. Fiindca nu
poate vedea cu ochii, dar aude foarte bine, ii ureaza necunoscutului de e fata sa

254
fuga pentru ca soarele e fiul ei, fara pacate. Dar pana sa se gandeasca Lia apare
Soarele, venindu-i vremea sa apuna. Versurile “ Durerea omeneasca in veci sa nu
te-ajunga/ si fie-ti scurt necazul si fericirea lunga.” amintesc de Luceafarul lui
Eminescu. Mama soarelui revine cu o incercare pentru Lia pentru a descoperi daca
e fata sau baiat ( ii pune flori albe in pat care nu se ofilesc peste noapte, deci e
fata). Atunci mama soarelui blestemand pe Lia ca i-a rapit fiul moare. Insa
blestemul o ajunge pe Lia, transformand-o intr-o “ mica, voioasa ciocarlie” care
cheama mereu soarele “ cu dulcea ei cantare”.

Poetul a dezvoltat ideea din cantecul popular, imaginand o intamplare in

care a introdus si elemente ireale pentru a explica modul in care a aparut ciocarlia
si de ce zborul si cantecele sale au particularitati cunoscute.

Legenda contine o varietate de procedee stilistice, printer care epitete:

“anticii codri desi”, “micii Carpati uriesi”, “ vaile profunde”etc; comparatii: codrii
erau “ ca iarba” si “mici ca musuroaie Carpatii”, iar vaile si valcelele apar “ca pe o
apa lina usoare valurele”: metafore: parul, “fuior de aur”etc.

Versificatia se impune prin armonie si muzicalitate. Versul este amplu,

alcatuit din 13-14 silabe, grupate in unitati iambice, despartite prin cezura.

Rezumat

Se naşte o copilă frumoasă şi mândră, ce n-are pereche, încât soarele însuşi s-a
îndrăgostit de ea. Fata se uită şi ea numai la soare şi se hotărăşte să plece la casa
soarelui. Plecarea fetei, jalea părinţilor simbolizează trecerea pe un alt tărâm, de pe
care nu mai e întoarcere. Apa mare peste care trece fata simbolizează hotarul spre
lumea cealaltă.

255
 Ajunsă la casa soarelui, fata este întâmpinată de mama Sfântului Soare, care o
blestemă pentru îndrăzneala de a fi aspirat la dragostea astrului stălucitor: „Fata se
prefăcu în ciocârlie şi de atunci, hojma ia drumul spre soare, ca să-l găsească, - şi
nu mai ajunge la el. Când ciocârlia pleacă de jos, să se ducă spre Sfântul Soare, îi
tare chefoasă, dar când o ajunge blăstămul mamei Sfântului Soare, porneşte
supărată pe pământ, tăcută, de se ascunde în nişte tufe”.

Lia, fata lui Ciocârlan-împărat, din varianta dobrogeană, tânjeşte şi ea după soare:
„Cine poate să fie mai mare pe lumea asta ca soarele? Nimeni ca el. El dă viaţă şi
veselie tuturor. Şi mai frumos ca el? Nimeni, că el e podoaba lumii.”

Tatăl vrea s-o căsătorească împotriva voinţei sale cu feciorul vântului, dar fata în
ziua nunţii s-a rugat Maicii Domnului s-o mântuiască:

„Zice lumea, zic şi eu cred că Lia, fecioara lui Ciocârlan-Craiul, se întrupează în

paserea asta, cu altă făptură, dar toto cu inima veche, inimă ruptă de durere.

Poate că chipul soarelui nu mai este cel de demult, dar dragostea fecioarei nu s-a
schimbat. Asta să ne fie pildă de fire statornică în cuvinte şi fapte”.

Ciubotelele Ogarului de Calin Gruia

-legende explicative/etiologice/genetice : Povestea Vrancei, Legenda rândunicăi,

V. Alecsandri; Legenda ciocârliei , de V. Alecsandri; Legenda Florii-Soarelui,
Ciubotele ogarului;

-povestea/legenda explicativă

Ursul s-a comportat corect, i-a servit la masă şi le-a oferit camera pentru odihnă.
Ar fi trebuit să observe că Ogarul îl înşeală pe Iepure.Ogarului îi place să înşele. L-

256
a făcut pe Iepure să îi plătească masa. Ogarul nu a procedat corect. A mâncat şi
băut pe banii altuia. Iepurele este credul, a căzut în capcana Ogarului. A plătit masa

acestuia pentru că e bun şi cinstit, dar nu trebuia să îi fure ciuboţelele, ci să îi ceară

voie să le împrumute.

Iepurele şi-a făcut dreptate singur, considerând că a plătit ciuboţelele.

Ciuboţelele Ogarului, de Călin Gruia (repovestire)

Era într-o toamnă. Iepurele se ducea la iarmaroc, ca să cumpere nişte ciuboţele. El

avea doar doi galbeni. Pe drum s-a întâlnit cu Ogarul, care avea şubă şi ciuboţele
noi. Iepurele l-a întrebat cât a dat pe ciuboţele, ca să ştie un preţ. Ogarul i-a spus că
doi galbeni.Cei doi au pornit la drum împreună, până s-a înserat. De aceea au
poposit la hanul Ursului.

Ogarul a mâncat foarte mult, dar neavând bani, Iepurele a trebuit să dea cei doi
galbeni ai săi, deşi el nu mâncase nimic. Când Ogarul a adormit, Iepurele nu putea
dormi, de supărare. Cum îşi mai lua el ciuboţele? El a stat pe gânduri până la
miezul nopţii, când i-a venit o idee... nu tocmai frumoasă...: s-a dus în camera
Ogarului şi acolo, lângă sobă, a zărit ciuboțelele Ogarului... Atunci el a luat
ciuboţelele, s-a încălţat cu ele şi a fugit!

Dimineaţa, când s-a trezit Ogarul, a vrut să se încalţe cu ciuboţelele... Dar a văzut
că nu mai sunt lângă sobă! S-a luat după urmele ciuboţelelor, a fugit, a tot fugit,
dar nu a putut să-l prindă pe Iepure.Şi în ziua de azi mai aleargă după el, iar
Iepurele, când vede Ogarul, fuge de el.

257
Povestirea

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunată

Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul

roman. Asemenea marilor scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din
lumea civilizata si macinata de ambitii desarte si izolarea in mijlocul naturii.
Pescar si vanator pasionat, el a fost un observator atent al lumii vietuitoarelor,
devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in opera sa si alte teme:
natura cu infinitele ei manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a targurilor de
provincie de la inceputul secolului XX s.a.

Capodopera lui Mihail Sadoveanu, pe tema copilăriei, rămâne Dumbrava

minunată. Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele
scriitorului. Ulterior ea a fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului,
aparut in anul 1922.

Titlul numeste mostenirea eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani.
Orfana de mama, ea devine victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani isi
propune sa vanda Dumbrava din padurea Buciumeni, singurul bun ramas fetei
dupa moartea mamei sale. Prozatorul impleteste doua fire narative: unul inspirat
din viata nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile unei femei fara suflet si un
altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor. Cadrul este
al unei povestiri realiste: începutul şi sfârşitul, iar în acest cadru, totul este feeric,
de basm, populat de imaginaţia acestei fetiţe, Lizuca, cu personaje şi întâmplări din
basme, auzite de la bunicii ei, sau citite de răposata ei mamă.

258
Povestirea este organizata, din punct de vedere structural, in noua capitole care
sintetizeaza evolutia subiectului, dar si implicatii caracterologice pentru personajul
principal – Lizuca.

Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din
punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune;
are un singur fir narativ, accentul cade pe intamplari, iar dimensiunile
povestirii se situeaza intre nuvela si schita.

„Dumbrava minunată” de M. Sadoveanu este o adevărată capodoperă in ceea ce

priveşte realizarea personajului copil, precum şi imbinarea măiestrită a naraţiunii
faptelor cu descrierile de natură.

Scriitorul foloseşte diferite procedee spre a-i reda un cat mai pronunţat relief. In
opoziţie cu chipul luminos al Lizucăi, in valori intunecate este prezentată mama
vitregă.

Tema povestirii: - este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă
fericită.

Repere spatio –temporale – din Falticeni prin dumbrava Buciumenilor catre casa
bunicilor Lizucai, intr-o dupa-amiaza de vara.

Prezentare generală. Structură şi compoziţie.

Lizuca este o fată orfană, care doreşte să scape de tirania mamei sale vitrege şi se
refugiază intr-o dumbravă. Aici descoperă „impărăţia minunată a dumbravei‖,
alături de căţelul ei Patrocle.

Fetiţa se rătăceşte in pădure dar este găsită de bunicul ei. In final mama vitregă şi
servitoarea sunt pedepsite.

259
Capitolul I – “Se vede ce soi rău este duduia Lizuca. “

Lizuca este fiica familiei Vasiliu. Ii murise mama, iar tatăl său se căsătorise cu
doamna Mia, provenită dintr-o familie bogată, cu servitori in livrele, guvernantă şi
cu moşie mare in Buzău.

Fetiţa crescuse mai mult pe la bunici. „De acolo a venit cu nişte obiceiuri de
ţărancă‖, după părerea doamnei Mia. Doamna Vasiliu nu o iubea pe fetiţă, o certa
in permanţă, mai ales că domnul Vasiliu lipsea adesea de acasă.

Capitolul II – “Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie indrăzneaţă . “

Certată şi bătută mereu, Lizuca intenţionează să fugă la bunici, impreună cu

cainele său, Patrocle. „Patrocle, ii zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi
pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo.
De cand a murit mama noi petrecem tare rău.‖

Capitolul III – “Sora Soarelui “

Plecand de acasă ei rătăcesc drumul. Intalnesc o floare mare şi mandră de care

Lizuca işi amintea că e cheamă „Sora Soarelui‖.

Fetiţa intră in vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de acasă:„Mă strecuram la

Patrocle in cuşca lui şi stam acolo ascunsă şi mă gandeam la mama care s-a dus şi
nu s-a mai intors. Mama mea a murit, Sora Soarelui!‖

Capitolul IV –“ Unde se arată Sfanta Miercuri “

„La o cotitură de drum răsări ca din pămant o babă mărunţică şi mohorată cu ochii
mititei şi cu nasul coroiat‖. Lizuca intră in vorbă cu un mierloi negru şi cu ciocul
galben.

Capitolul V – “Duduia Lizuca găseşte gazdă bună in Dumbravă “

260
Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se
cufundă in lumea visului şi face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă, un
bătran şi o bătranică.

Capitolul VI –“ Aici se arată cine sunt prichindeii “

Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi
si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani, bursucul, fluturi. Urmează poveste
bătranului despre Statu-Palmă, care s-a retras in Dumbravă din cauza răutăţii
oamenilor. Tot el ii spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese in
pericol de a fi vandută.

Capitolul VII –“ Povestea cu Zana inchipuirii”

Urmează povestea domniţei despre o zană nespus de frumoasă, „subţire şi albă cu

ochii albaştri şi cu părul de aur pană in pămant‖, de care s-a indrăgostit Făt-
Frumos.

Capitolul VIII – “La hotarul impărăţiei minunilor”

Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi in casa bunicilor.

Capitolul IX – “Bunicii aveau livadă şi albine “

„Trezită din somn, Lizuca se vede intr-o chilioară albă şi-ntrun pătişor curat sub
pocălzi.‖ Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită in pădure. Mama vitregă vine să o
ia, insă bunicul refuză să i-o dea, iar Lizuca şi Patrocle răman impreună la bunici.

Personajele:

Atmosfera este una de basm. Personaje reale se impletesc cu cele imaginare, iar
naratiunea cu descrierea si dialogul.

261
Lizuca este tipul orfanei clasice, care fuge in pădure pentru a scăpa de tirania
mamei vitrege. Ea este o fetiţă zburdalnică, mărunţică, insă voinică şi plinuţă,
ţinuta ei era neglijentă, in comparaţie cu cea a doamnei Mia, mama sa vitregă. Ea
nu este un copil needucat, cum adeseori o numeşte „mămica ei‖, ci mai degrabă, un
copil care are nevoie de afecţiunea şi dragostea părintească.

Deşi zburdalnică, ea este aproape matură, atunci cand rătăceşte drumul, ea ştie să
privească spre cer şi işi dă seama că Dumnezeu este cel care aprinde luminile.

Din poveştile spuse de bunici, sau pe care le-a ascultat de la mama ei, pe cand incă
aceasta trăia, ea ştie că pentru a marca drumul trebuie să presare cenuşă, mai ştie că
furnicile au o impărăteasă, de la care cel care o ajută in caz de primejdie primeşte
un pai; cand cel care o ajută pe impărăteasă este in primejdie este suficient să
privească paiul, că impărăteasa vine cu toate furnicile ei şi o ajută.

Toate dialogurile imaginare( cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu mierloiul, cu Sfanta

Miercuri) denotă imaginaţia, dorinţa de afecţiune, curajul, sensibilitatea, dar şi
suferinţa pe care copila o simte pană in adancul inimii, datorită pierderii mamei
sale(„Mama mea a murit, Sora Soarelui‖).

Personajele imaginate ( piticul Statu Palmă, cei 7 prichindei şi Zana) o fac sa

alunece şi să pătrundă intr-o lume a basmului, unde totul este frumos şi plăcut,
unde bursucul de care fetiţa se temea atat de mult devine un dansator( asemeni
unui ursuleţ de la circ), iar oamenii sunt departe de aceste locuri minunate, ei nu
pot pătrunde şi inţelege tainele dumbravei.

Imaginea mamei sale, pe care o regăseşte in povestea spusă de bătranică o face pe

Lizuca să-i picure lacrimi in inimă, dar totodată să se simtă protejată deoarece
bătranica semăna foarte mult cu bunicuţa ei.

262
Patrocle este prietenul care ii inţelege suferinţa, el are ochi omeneşti, anii
experienţei vieţii ii incărunţise perii din jurul botului; el este pentru fetiţă ca un
părinte sau un frate mai mare care o iubeşte şi o apără. El este cel care-i linge
lacrimile sărate, iar cu Patrocle langă dansa, Lizuca nu se mai temea de nimic.
Patrocle este curajos şi inţelept, vrednic şi viteaz, iar Lizuca il priveşte cu admiraţie
şi ii impărtăşeşte toate necazurile şi bucuriile.

In antiteză cu personajul principal – Lizuca, este mama sa vitregă – doamna Mia

Vasiliu, care provine dintr-o familie bogată, cu o educaţie nobilă, cu servitori in
livrele, guvernantă şi cu moşie mare în Buzău.

Ea este tipul femeii viclene, care face orice pentru a-şi atinge scopurile, care ştie să
leşine şi sa joace teatru in faţa tuturor, inclusiv in faţa bărbatului pe care il
struneşte.

Glasul ei cristalin, fandoselile, fineţea, toaletele ultra elegante, salonaşul grena,

intră in contrast cu ţinuta modestă a Lizucăi, care era tunsă băieţeşte şi era
murdară. Doamna Mia o priveşte şi o tratează ca pe ceva ingrozitor, iar atunci cand
Lizuca işi infige degetele in şerbetul de portocale(gest pe care-l fac majoritatea
copiilor de varsta ei), in loc să ii explice cum şi ce trebuie să facă atunci cand sunt
musafiri, sau să o pună pe servitoare să-i dea şi fetiţei din acel şerbet, aceasta o
tratează ca pe un animal oribil, iar servitoarei ii este permis să o bată de fiecare
dată. Pentru doamna Mia, acest copil este o nenorocire, o ruşine. Deşi spune mereu
că ea are o educaţie nobilă, această doamnă Mia nu ştie nimic despre educaţia unui
copil.

Vorbirea ei este destul de incultă ( unele lucruri o horipilează, in loc de oribile).

Cochetăriile cu locotenentul Lazăr, schimbul de complimente, acel zambet mare,
pe care oricat s- ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din targul acela, denotă că ea

263
este femeia căruia nici un bărbat nu-i poate rezista, mai puţin soţul ei, Jorj care-i
satisface toate capriciile.

Deşi este o „persoană importantă‖( avocat), Jorj Vasiliu, est dus de nas chiar in
propria casă, fără ca să aibă nici cea mai vagă bănuială. In faţa acestei femei căreia
nu-i poate refuza nimic, el işi neglijează propriul copil, căruia nu-i mai da voie să-
şi viziteze bunicii care o iubesc atat de mult.

Bunicii fetiţei sunt oameni simpli de la ţară, care incearcă atat cat este posibil să
inlocuiască absenţa mamei. Bunicul este tipul răzeşului roman, harnic şi cumpătat,
cu o inteligenţă innăscută specifică ţăranului roman. El a simţit că trebuie să o
caute pe fetiţă şi a găsit-o rătăcită in pădure.

Bunicuţa măruntă şi firavă cu ochii ca două cicori şterse este tipul femeii de la ţară,
harnică precum o albinuţă, ea o primeşte pe fetiţă in chilioara eu albă şi-ntr-un
pătişor curat, totul in căsuţa ei este alb şi curat(perdele de borangic, pereţii albi), iar
mireasma de busuioc şi icoanele simbolizează liniştea sufletească pe care fetiţa o
regăseşte in căsuţa bunicilor. In căsuţa bunicilor imaginea mamei sale este mai vie
ca oriunde, mama Lizucăi a dormit şi ea in acelaşi pătuţ. Ea va rămane pentru fetiţă
ca o icoană vie, iar poveţele pe care doar mama ţi le poate da vor rămane pentru
totdeauna in inima fetiţei: „Cand eu nu voi mai fi, tu să nu plangi şi să nu-ţi uiţi
jocurile...‖.

Descrierea naturii in „Dumbrava minunată‖ de M. Sadoveanu este o adevărată

simfonie. Intreaga natură(participă) se află in concordanţă cu stările sufleteşti ale
Lizucăi. In călătoria sa, fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. Aplecarea plantei asupra
căpşorului fetiţei, căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină‖ au
insemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei fetiţei
către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun.

264
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in
mijlocul dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila
devine la randul ei ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii
care refuza sa vanda padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase.

Pentru a accentua frumuseţea dumbrăvii şi lumea de basm in care Lizuca pătrunde,

M. Sadoveanu foloseşte o serie de metafore, epitete, comparaţii(crengile păreau
nişte plete, florile işi pleacă capetele şi dorm, in intuneric clipesc candele de
licurici in două şiraguri), apariţia lunii este un adevărat spectacol(luna dungată de
pe ţărmul celălalt iasă in răsărit la marginea dumbrăvii). Lizuca ştie că sălcile sunt
oameni şi dihănii inţeleniţi din veacuri vechi de o vrajă, fetiţa caută adăpost intr-o
scorbură la o mătuşă răchită; aici are saltea şi pernuţă de muşchi; apele sunt
trandafirii, pletele sălciilor argintii, apa spune un cantec cristalin etc.

Trăsăturile peisajului tind spre mirific. Modelul real al dumbrăvii este crangul din
faţa casei scriitorului, la Fălticeni (pitorescul hucii).

In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a

prietenului sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii
Aventurile lui Alice in Tara Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.

În lumea basmului

Dumbrava minunată poate fi considerată povestire şi basm deopotrivă, cu

personaje reale şi imaginare, în care întreaga natură se află în concordanţă cu
stările sufleteşti ale Lizucăi (aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea
celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca
participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea

265
faptului că acela era drumul cel bun). Caracterul de basm este evident şi prin tema
comună (fetiţa oropsită de mama vitregă) şi prin finalul fericit în care forţele răului
îşi primesc pedeapsa: înţeparea de către albine a mamei vitrege şi a servitoarei.

Scrierile lui Mihail Sadoveanu despre copii au fost apropiate de romanele lui
Charles Dickens prin tema comună a copiilor orfani, de scrierile lui Anatole
France, care în „Petit Pierre a dezvăluit geniul metafizic al primei copilării”.

Povestirea ,,Dumbrava minunată’’ creează o adevărată lume de basm prin

anumite sugestii, pe care le transmite textul. Cu imaginaţia poţi păşi într-o
asemenea lume în care:

• copacii bătrâni îţi asigură liniştea;

• păsărelele ciripesc;

• lumina abia se strecoară printre copaci;

• umbrele îţi creează senzaţia că totul e un vis;

• şoapte misterioase te duc cu gândul că ai intrat în altă lume.

• o lume feerică , populată de vietăţi şi personaje preferate din

basme.

,,Dumbrava minunată’’ a fost scrisă de cel mai mare povestitor, nuvelist,

romancier al poporului nostru,unul dintre cei mai mari scriitori români din
toate timpurile, Mihail Sadoveanu .,,Dumbrava minunată’’ face parte din
scrierele sale care au apărut în volumele adresate copiilor. Scrierea este împărţită
în 3 fragmente succesive:

266
-1) Casa mamei vitrege - se descrie comportamentul urît al mamei vitrege,
Mia.

-2) Tabloul Dumbravei - perepeţiile şi întîlnirea cu eroii preferaţi din basme.

-3) Pe tărîmul fericirii - în casa bunicilor.

Lecturînd această povestire poţi pătrunde cu imaginaţia pe tărîmul fantastic

al poveştilor, simţind că trăieşti în lumea personajelor adorate, o lume magică,
nemaipomenită, un adevărat colţ de rai Măria – Sa, Natura predomină această
lume feerică populată de vietăţi şi persoane din basm.Personajul principal
este Lizuca. Tipul personajului este real - pozitiv. O fetiţă de 5-6 ani, Lizuca
este fiica domnului Vasilian, care după moartea mamei Lizucăi, s-a recăsătorit
cu doamna Maria Papazoglu, zisa şi Mia. Lizuca este o fetiţă mărunţică,
însă voinică şi plinuţă. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte.Năsuşoru-i mititel ar
fi avut nevoie de batistă,lucrul pe care-l dovedeau mînicile rochiţei.Gura-i
era cam mare şi obrajii prea roşii.Nu era deloc frumuşică şi delicată, numai
ochii căprii, umbriţi de genele negre aveau în ei cîte-o mică floare de
lumină.Portul fetiţei este o rochiţă de doc albastru care stătea cam strîmbă,
botinuţele care-i erau plini de colb şi cu şireturile desfăcute, colţunii arată
cum fetiţa este un copil nefericit,care este prea de timpuriu lovit de grijile
vieţii.Ea este lipsită de afecţiune şi mereu tînjeşte de dorul bunicilor şi al
mamei-care nu mai trăieşte.

Doamna Mia crescută într-o familie bogată, dar din strălucirea de altă dată
rămasese numai cu creşterea nobilă.De fapt , căsătoria cu domnul Vasilian o
făcea fericită,numai fericirea-i era umbrită de Lizuca, pe care o considera o
fetiţă rău crescută de bunici şi nu primise o educaţie corespunzătoare cu

267
poziţia lor socială.Era un ghimpe în viaţa mamei vitrege. Din acest motiv
Mia n-o iubea pe fetiţă şi adesea o certa şi o bătea foarte rău.

Lizuca avea şi consolare, pe căţelul ei Patrocle.Patrocle era un boldei roşcat,

cu picioarele scurte şi strîmbe ,cu ca-pul mare.Între ochii omeneşti,
srpîncenaţi negru, avea adînci creţuri perpendiculare şi anii şi experinţele
vieţii îi încărunţiseră perii din jurul botului.

Patrocle o înţelegea întotdeauna, mîngîind-o şi lingîndu-i mîna.Aici se vede

prietenia dintre copilă şi animal. Curajul fetiţei este clar văzut cînd fetiţa
porneşte la drum spre casa bunicilor. Ea nu uită să ia cenuşă pentru a
presura o cărare pentru a nu se rătăci. Despre atitudinea armonioasă cu cei
întîlniţi în cale se vede după cum fetiţa salută vieţuitoarele şi
plantele.Crescută în dragostea şi bunătatea bunicilor, ea emana numai
dragoste şi bunătate.De la bunica şi mama, care pierduse fetiţa are o bogată
fantezie, o lume a basmului în care se pierde cu imaginaţia alături de
personajele adorate din basme. Finalul aceste scrieri este unul
fericit.Dimineaţa fetiţa este găsită de bunici şi este dusă la casa bătrînească.

Dumbrava minunată, este de părere Garabet Ibrăileanu, nu numai că se

distingc printr-o impresionantă vibratie artistică, dar autrull realizează şi ,,una
dintre cele mai Încântătoare combinaţii de realitate şi poezie". Cele nouă capitole
ale povestirii fac o incursiune cu adânci şi multiple semnificaţii În universul vieţii
copiilor lipsiţi de copilărie. Lumea reală (doamna Mia Vasilian, mama vitregă a
Lizucăi) şi lumea basmului (Sora-Soarelui, Împărăteasa furnicilor, Sfânta
Miercuri) devin un pretext perfect penru a se face o firească legătură cu fantasticul
aşa cum se reflectă el în imaginaţia fetiţei. Între aceste lumi ,,pendulează" Patroele
căruia, atribuindu-i-se însuşiri omeneşti, devine, la rândul lui. un căţel năydrăvan.

268
Finalul povestirii estc cel dorit dc cititorii-copii, participanţi cu trup şi suflet la
desfășurarea acțiunii: sunt săgetate de albine mama vitregă și servitoarea cea rea.
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a
prietenului sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii
Aventurile Alisei inTara Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.
În urma lecturării povestirii ,,Dumbrava minunată’’ de Mihail Sadoveanu am
rămas profund impresionată cum autorul a transformat necazul fetei Lizuca
într-o poveste care este o poartă către un tărîm fantastic, în care a putut
pătrunde cu imaginaţia, simţind că trăieşte în lumea personajelor
adorate.Totodată evadarea mintală în lumea basmului a ajutat-o să pătrundă
cu imaginaţia şi să cunoască realitatea vieţii prin aventura mentală trăită
alături de eroii preferaţi. Plecarea spre bunici pe care Lizuca-i adora ne duce
în lumea miraculoasă din Dumbravă. Cu o deosebită plăcere m-am scufundat
în lumea basmului.M-a surprins măiestria autorului în descrierea Dumbravei.

Folosirea figurilor de stil, cum ar fi :

Personificarea:
-,,Asta-i lucru prea uşor’’,răspunse Patrocle.

-,,Asta-i o casă prea bună’’, mormăi Patrocle.

Comparaţia:
- ,,Patrocle viteazul nu se teme de nimic e ca un războinic viteaz.
Epitetul:
- ,,Căţel vrednic’’
- ,,Colţ de umbră’’
- ,,Uşoare întunecime’’
Inversiunea:

269
-Îl auzi într-un tîrziu venind.
- le auzi glasul căţelului tîhnind răsunător prin pădure.

Am rămas uimită de umilinţa, răbdarea, curajul Lizucăi. Urmînd

exemplul Lizucăi, cred că am devenit mai devotată prietenilor mele.Am
învăţat să nu mă opresc în faţa obstacolelor, să aleg ceea ce-i bine, căci
binele învinge întotdeauna răul. Orice om trebuie să ştie că doar cel ce nu
îndrăzneşte, nu reuşeşte.

270
MODEL DE ARGUMENTARI
Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am

ales sa abordez schita „Caprioara„ de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se
relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se
desfasoara intr un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in
operele literare accesibile copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei
sentimentelor materne si instinctului de protejare nutrit de mama fata de pui sau,
jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia asupra vietii pline de
pericole, asupra sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne.
Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din
natura si creste interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la
dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica schitele lui Garleanu
contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor, autorul convertind
un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar
de sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere, naratiune si descriere, le este
prezentat copiilor tabloul natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se
nasc micile vietuitoare, dar si pericolele la care sunt expuse. Tabloul este construit
pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului,
caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat si
umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge
si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului”. Este o scena
a familiei plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o

271
comparatie. Amana linistea si impacarea pentru a scoate si mai bine in relief lupta
staruitoare din sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un
animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat
viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana,
la mama, la eterna noastra mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze
faptul ca de acum inainte va trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de
dureri puse capat framantarii launtrice si invingandu-si dragostea materna,
caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari unde va fi in
afara de orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste
care stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o
impune, singura ei arma de aparare o constituie miscarea rapida „fuga
fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri pline de primejdie si iedul trebuie
sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine voiniceste„ si „se avanta
ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce
inseamna iubirea unei mame pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il
are in viata lor. Amenintarea pandeste peste tot: lupul sta la panda, caprioara simte,
„conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant este descris cu maiestrie dar
cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul
este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care
imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se topeste in
adancul padurii fiind un simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”

272
 Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca
expresii plastice si epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea,
fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o
insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a
vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma
literara accesibila.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata
omului, atat datorita faptului ca este cea in care deprindem cele mai importante
invataminte ale vietii, cat si datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul
celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si pastrarea ca pe o amintire
sfanta in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa
cunoastem lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri
noi, reguli si tot ceea ce este important pentru viitorul nostru. Este perioada in care
ne formam personalitatea invatand care sunt valorile vietii pe care trebuie sa le
pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam
pentru ca mai tarziu la randul nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale,
traita sau vazuta de el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul
taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste sfera de sensibilitate si intelegerea, se
implica sufleteste si se formeaza ca om.

273
 I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul
copilului apartinand unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi
eroi fiind ridiculizati de marele dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul”
atmosfera de basm a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau
intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina
in viitor oameni de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti
au parte de o copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea,
egoismul si ingamfarea care nu fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita
cu chibriturile” de Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este
reprezentativa pentru toti copiii sarmani care traiesc intr o societatea dominanata
de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-
o impletire a realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se
viseaza in lumea basmelor, transferandu-si necazurile din viata reala. Toate
acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate,
cum sa se comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in
suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre
copilarie de catre marii scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa
distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu toti copiii indiferent de rang social
si de etnie.

274
 In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi
ei cresc si devin adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in
copilarie, facandu-i sa-si doreasca in continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba
trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.

Eseu tema - anotimpurile

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in

operele literare accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru
intelegerea viziunii despre lume a acestora referitor la trecerea timpului. Astfel,
textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza pe copii cu perioadele
referitoare la transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot
reprezenta aspectele naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea
fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de transformare. De exemplu, primavara
natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual ci si auditiv ca in
poezia “ La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin
de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”. Epitetele cromatice amintesc de
simbolistica martisorului vestind victoria luminii asupra intunericului si bucuria
vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira
peisajul si mediteaza la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile
Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n valurele pe prundisul lunecos
”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are atat perioade
mai line cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in
Rapsodii de Toamna, zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga
275
de culoarea vantului cu care matura totul in viata ei, sugerand distrugerea
vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui
Alecsandri exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii
care zboara “ca un roi de fluturi albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care
imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe
care il observa repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului
nu ca pe o pierdere, ci ca o transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine
vara care se ofileste si devine toamna si care amorteste din nou iarna. Frumusetea
naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei
etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si
animaliere specifice fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole
si cu viata animalelor. Diminetile zilelor de primavara folosite pentru munca
campului sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura”
apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care
oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “ Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea
lenta bucurand eul liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! /
Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu
doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare.
Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri :
“A gasit toata gradina / Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru
iarna: “Maruntica de faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-
acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O
276
furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele muncii de
vara: “ Mere, pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf
galben ca de pui”. (Demostene Botez, „Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se
ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri /
Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun / Ca puteam si eu sa adun / o
graunta cat de mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se
odihneste reparandu-si uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri).
Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata
naturii de unde isi ia hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie
s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe
copii sa inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le
anticipeze si sa le adapteze mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o
oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De asemenea, invatand aceste
poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si
responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus, datorita expresivitatii textelor
despre anotimpuri, vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le
sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.
MODEL DE ARGUMENTARI

Argumentare – text apartinand genului dramatic 

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul

dintre cele trei genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se
realizeaza obiectivarea eului creator, prin intermediul personajelor, fiind
prezente totodata actiunea si dialogul.
277
 • Fragmentul citat face parte din opera literara ......... , de .......... si apartine
genului dramatic, deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena,
modul de expunere este dialogul, iar structura operei dramatice se compune
din acte, scene, tablouri.

• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte,

diviziunile principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce
marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj. Modul de expunere este
dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care o
rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.

• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………...,

care.....…..... .

• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si

reactii.......... . El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor
si transformate in adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se
precizeaza cea mai importanta trasatura de caracter, .......................

• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata

de.......................caruia/careia................. .

• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta

caracteristicile specifice: organizarea in acte si scene, aparitia personajelor,
dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......, de......... si apartine genului
epic, deoarece autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin

278
 intermediul actiunii si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile
de expunere si conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest
fragment..............(momentul/momentele subiectului prezent(e) in fragment).
Astfel, aflam ca…………………………………..............

• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor
rural/urban etc, ce are in prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva
detalii specifice:.........../nu exista.

• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........

• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de

catre narator / de catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin
fapte / comportament / limbaj / vestimentatie / relatii cu alte
personaje).Exemple...........

• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea /

descrierea /dialogul / monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta
evenimentele in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire
/alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin insertie.
Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare
indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar
monologul prezinta trairile interioare ale personajelor.

• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de

persoana I / a III-a singular / plural.

• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv,

fragmentul citat valorificand atributele specifice genului epic.

279
Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un

text descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un
aspect din natura / un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si
realizeaza observatii cu privire la ipostazele prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de
imagini vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice,
alternativ si pe grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................

• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al....................,

fragmentul devenind un tablou al anotimpului...................si al ....................

• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva
pentru cititor: epitete(...........................) / personificari (.........................) /
metafore (............................), comparatii (............................) / enumeratii
(..................) / inversiuni (.....................) etc.

• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand

imaginea.…………....

• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate,

detaliile contribuind la veridicitatea imaginilor
surprinse:................................

• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca

fragmentul citat din opera literara.............................,de....................este o
descriere.

280
Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este

permanent prezent in expunerea autorului, naratiunea avand ca
pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel,
prin caracterizare directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi,
aflam ca.................. .
• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse
indirect din succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct
de catre narator/de catre alte personaje/de catre el insusi ca
fiind..................... .
• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada
de....................., deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj,
relatia cu alte personaje etc.).
• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia
lui....................., care doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie,
simpatie, fata de tipul de personaj creat.

281