Umbra ursului

după Eudochia Pavel

Ce mai iarnă fusese ! Cu ză padă multă . Cu îngheţ straşnic, încâ t

apa firuia în adâ ncul vă ioagelor, numai atâ ta câ t să poată tră i
pă stră vii şi să nu le îngheţe sufletul.
Orice vieta te stă tea la adă post. Ş i cine n-a adunat din vreme — ca
veveriţa, ori ca hâ rciogul — ră bda !
Mai sus de pă durea bă trâ nă se afla şi o peşteră în care locuia Moş
Martin, Ursoaica şi Ursulică . Acestuia din urmă îi ieşeau dinţii şi îşi
rodea unghiile.
Familia ursului nu se putea
plâ nge de frig, fiindcă Moş Martin
fusese prevă ză tor. Nu se
aciuise oriunde, ci îşi alesese
un bâ rlog cald, lâ ngă un perete de
stâ ncă pe după care se ridica, din
adâ ncuri, apă fierbinte. Unde mai
pui că aveau şi un firicel de apă
rece, curat ca lacrima, pentru bă ut.
Iar muşchii de pă mâ nt ră maşi an de
an, le ţineau loc de aşternut moale, să
tot doarmă .
Însă de la o vreme Moş Martin se
nelinişti.
— Ei! Mergi ? îl luă la zor Ursoaica.
— Încă nu !
Ş i ursul se tot uita, mă surâ nd o geană de lumină care se prefira de
afară , pe gura peşterii şi încă nu ajunsese la un colţ de stâ ncă , ştiut
numai de el.
— Tot nu mergi ? îl întrebă a doua zi Ursoaica.
— Nu încă !
Ursulică tră gea cu urechea, auzea, dar nu pricepea despre ce
anume vorbeau pă rinţii lui ?
Zilele treceau şi Ursoaica s-a supă rat.
— De câ nd te ştiu, ţi-a plă cut să te laşi pe tâ njală ! Nu mai pot de
foame !

1
 În sfâ rşit, spre mirarea lui Ursulică (pe care maică -sa îl apucase
de ceafă ) şi spre bucuria Ursoaicei, Moş Martin se îndreptă de şale şi
ieşi, legă nâ ndu-se (era slab, că atâ rna blana pe el ca un cojoc de
că pă tat).
— Ş i eu ! Ş i eu ! plâ nse Ursulică .
— Să taci! mormă i supă rată maică -sa, abia ţinâ ndu-l să nu o
zbughească afară .
— Dar tata ?
— El se duce în pă dure să -şi vadă umbra !
— Ş i dacă are să o vadă ? întrebă puiul.
— Atunci se va întoarce valvâ rtej la adă post. Se cheamă că iarna
încă nu s-a terminat.
— Iar dacă n-are să şi-o vadă ? scâ nci Ursulică .
— Atunci vom ieşi cu toţii, sub cerul acoperit, vom scormoni în
ză padă şi ne vom ospă ta cu iarbă , ceapă de brâ nduşe, ră dă cini dulci
şi poate afine ră mase din toamnă ...
Ş i, spunâ nd acestea, înghiţi în sec.
— Dar zmeura ?
— Mai este pâ nă la zmeură !
Apoi aşteptară cuminţi. Chiar se temură . Un viezure intră în
peşteră şi, vă zâ nd că ursul lipseşte, nu le zise nici bună -ziua, ca semn
că nu se sinchiseşte de ei...
Poate să fi trecut o dimineaţă întreagă , în aşteptare. Ursulică se
ghemuise în braţele maică -si, iar aceasta îşi auzi inima bă tâ nd. Se
gâ ndi că fusese o tică loasă . Că ursul era un viteaz. Ş i ea îl cică lise
toată iarna pentru te miri ce !
Amâ ndurora le veni inima la loc câ nd auziră paşii hotă râ ţi şi grei
ai ursului.
— Ei ? Ce facem ? întrebă cu nă dejde Ursoaica.
— Mai stă m.
— Vă leu! Adică , ţi-ai vă zut umbra ?
— Vă zut! le ră spunse. (Era de felul lui scurt la vorbă .)
Totuşi, ursul le adusese, în bot, câ ţiva ghiocei umezi de ză pada
abia topită .
— Dar soarele ? Cum era ? întrebă Ursoaica.
— Roşu şi cu dinţi.
Aşadar, se ghemuiră toţi trei pe muşchi şi traseră , printre suspine,
un pui de somn, că nu aveau de ales !