Ciubotelele ogarului de C.

Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca,
intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele
ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar
nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere ceva pentru
incaltat, ca era descult.
Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse
sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi,
isi strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si
cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind
urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul.
. . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare
niste ciubotele nou-noute…
Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin
desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru
ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat
pe incaltari? intreba sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.
— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar ciubotele.
— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor…
Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!
— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful
mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa,
au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O
ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau bietului Iepure dintii de
frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult… Si apoi e noapte si
frig… Mai ai si bani la dumneata… Bani am si eu … si cine stie cu cine ne
putem intilni, ca padurea e plina de tilhari… Iepurele ciuli urechile, isi strinse
mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la piept.
— Si ce-i de facut atunci? intreba el.
— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?… Pentru vreme de noapte, pentru
adapost… E pe aproape hanul Ursului… Eu zic sa tragem la el, dormim si
pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu
avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos
Martin ii primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!… Hei, si
dumneata. mai esti si descult… Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste
picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu
mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de-a
lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui
niscaiva calatori.
— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame… Si apoi nu a,m nici un
maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult.
— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!… Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi
galbenii… Pentru plata am eu bani destui… Ca doar nu ma voi lacomi la un
sarac ca tine… Si intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse:
— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut…
— Am niste placintele…
— As manca si eu din ele!
— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .
— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos
Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adevarat ce era, si prinse a
aduce bunatatile. Ogarul incepu sa inghita cu lacomie bucata dupa bucala.
Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si
poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase
de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze
Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o
cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se
minuna si Mos Martin.
— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de
bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: „Frate, frate, dar brinza-i cu bani” . . .
Ati mancat si baut numai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin
buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta:
nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui:
— Plateste, dumneata, cumetre!
— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?
— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma
imprumut la un prieten negustor…
— Cum? … Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe
sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire.
— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul
vostru …
— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El
sa plateasca.
— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca
platesc, ramin descult…
— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut
Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de
musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi faceti paguba… Si Mos Martin apuca
un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il ridica
spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa
tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care
avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele
Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii.
Ogarul isi sterse mustatile, se culca si adormi fara grija.
Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se
intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma?
Ramasese fara bani… Si de-afara vintul se auzea mai furios si ploaia batea in
ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate… Cum de se
lasase pacalit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi
viscole si zapezi- mari… va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult
… Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l
prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit
si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum desfacuse
basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe
ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca
ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu
lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse
langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele
Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. „Mi-am facut
singur dreptate”, se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n
noapte.
Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s!
Mos Martin, ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la
han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si
incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare
greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la
alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el!
Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dealuri, hat in zare.
Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna,
trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu mai contenea. Se
zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum
vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte.
 Fluierul fermecat de V. Eftimiu
Tudorel era un ciobanaş de vreo zece anişori, prin isteţimea lui scapase în
mai multe randuri vacile şi oile salului din ghearele unor lupi. Nu ştia nici de
frica, nici de înşelaciune.
—Sunt cioban, trebuie sa-mi pazesc turma, Asta ştiu !… şi nu-l biruia nimeni.
Moşul din padure, vrajitorul cel bun, care vede şi rasplateşte pe cei ce se
poarta voiniceşte l-a chemat la el în peştera, şi 1-a poftit sa-şi aleaga tot ce va
dori din bogaţiile adunate acolo.
Tudorel se hotarî sa ia doar un fluier.
—Sa-mi traieşti, baiatul moşului ! i-a raspuns vrajitorul cel bun. N-ai vrut nici
straie scumpe, nici bani de aur, dar ai ales o comoara nepreţuita. Fluierul
acesta, pe care 1-a faurit un meşter din vechime, nu numai ca-ţi va ţine de
urat, dar prin el vei putea îmblanzi fiarele. Pastreaza-1 sanatos, dragul meu, şi
s-auzim de bine !
A doua zi, plecand cu oile, Tudorel se aşeza pe un damb şi începu sa-i zica
din fluier. Mare-i fu bucuria cand vazu ca mioarele se opresc din paşunat şi
încep sa joace. Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele întoarse, se pusese şi
el pe ţopait, parc-ar fi fost cel mai straşnic danţuitor. Clopotul de la gat îi suna.
Magaruşul turmei juca şi el, cand pe trei picioare, facand rotogoale dragalaşe
în vazduh ou piciorul drept, cand ridicat pe doua picioare, ca oamenii. Cat
despre Ursu, dulaul, nu numai ca sarea, dar se dadea şi peste cap.
Canta el Tudorel ce canta ; mioarele, berbecul, magaruşul şi dulaii jucara,
pana cand zise ciobanaşul:
— Acum destul ! Dac-om sta sa ţopaim toata ziua, apoi flamanziţi şi va uscaţi
şi se supara satul pe mine ca va ţin nemancate.
Într-o zi, o haita de lupi se repezi la stana lui Tudorel. Spaima intra în bietele
oi.
Vazand acea navala de salbaticiuni, Tudorel duse fluierul la gura şi începu sa
cante. Şi ce sa vezi ? Unui cate unul, lupii se astamparau, începeau sa ridice
cate un picior uşor, uşurel şi se porneau pe danţuit.
Apoi cate un lup se apropia de o mioara, îşi lasa capul în jos de trei ori
înclinandu-se, şi o poftea la joc. Douazeci de perechi se-nvarteau în jurul
ciobanaşului, care-i zicea de zor din fluieraşul lui de soc.
A intrat în hora Ursu, dulaul, prinzandu-se în braţe cu starostele lupilor ; au
facut fraţie amandoi, s-au pupat în bot, cu ochii plini de lacrimile prieteniei,
legandu-se sa nu se mai prigoneasca unul pe celalalt, cat vor trai !
Dar tot sarind şi învartindu-se lupii ostenira. Mai-marele lor se apropie, jucand
şi el mereu şi-i vorbi lui Tudorel aşa :
—Ciobanaşule draga, mai lasa-1 încolo de fluier, ca nu mai putem ! Dupa ce
santem flaminzi ne mai flamanzeşti şi dumneata, punandu-ne sa ţopaim într-
una !
—Eu, raspunse baiatul, nu ma opresc din cantat pana nu va carabaniţi ! Daca
ma opresc, sunteţi în stare sa va repeziţi la oi şi sa le mancaţi.
—Pe cuvantiul meu de onoare ca nu facem una ca asta, plecam pe ici încolo !
raspunse celalalt şi facu semn lupilor sa-1 urmeze
Cu mare parere de rau îşi lasara cumetrii dragalaşele cumetre ! Dupa ce le-au
jucat, mare pofta ar fi avut sa le mangaie puţin cu colţii! Dar n-avura încotro şi
se departara, pierind în desimea codrului. Şi numai dupa ce n-a mai ramas
nici urma de lup prin partea locului, Tudonel îşi opri cantarea, odihnind astfel
şi oile, care începura sa pasca marunt şi repede, de foame ce le era:;
…Povestea cu fluierul vrajit ajunse şi la urechile împaratului.
— Daca a putut acel fluier sa stapaneasca haita de lupi, cum n-ar veni de hac
şi vrajmaşilor mei ? îşi zicea stapanitorul ţarii.
Trimise deci împaratul caţiva soli la ciobanaş sa-i ceara fluierul.
Dar Tudorel, nici gand sa-1 dea.
A doua zi, chiar împaratul veni sa-i ceara lui Tudorel fluierul fermecat.
— Eu sunt chiar împaratul acestei ţari. Cum ai îndraznit sa te împotriveşti
poruncilor mele ?
—Dar ce-am facut ?
—Ţi-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot felul de bunataţi,
galbeni mulţi, ţi-am trimis şi tu nici gînd sa-mi dai fluierul, pe care vad ca-1 ţii
la brau.
—N-am ce face cu ele. Eu atata am, fluierul !
—Fluienui acesta are puteri de care tu nu eşti vrednic ! îi striga craiul manios.
De aceea zic, baiete, da-mi-1 de buna voie şi eu te voi rasplati cum nici nu
gandeşti ; te voi duce la curtea mea sa te cresc, sa-ţi dau învaţatura şi sa faca
din tine un curtean de vaza.
— Eu din ce sunt nu vreau sa ma schimb ! raspunse Tudorel.
Atunci lacom, împaratul înşfaca jucaria ciobanaşului. Ochii îi luceau de
bucurie la gandul ca acum nu-1 va mai birui nimeni ! Nimeni nu va mai
îndrazni sa-i calce hotarele, ba va porni el însuşi sa cucereasca şi sa prade
împaraţia altora ! Porni voios, cu tot alaiul dupa el.
Dar Tudorel, suparat foc, alerga pe langa calul lui, ceraudu-i fluierul.
Scos din fire, împaratul porunci oştenilor sa-1 arunce în beciul cel mai adînc.
Ei, dar în vremea aceasta, ostile vrajmaşe napadira pamantul ţarii şi pradau
toate în calea lor. În fruntea armiilor, împaratul porni sa le înfrunte şj sa
nimiceasca pe duşmani.
Mandru nevoie, calare pe armasarul împopoţonat, craiul tot sufla în fluierul
fermecat, aşteptand sa se întample minunea, dar degeaba ! Oştilor puţin le
pasa de jucaria aceea neputincioasa din mana lui ! Ba, dimpotriva, împaratul
fu înconjurat de duşmani, care parca ieşisera din pamant! Cat ai clipi din ochi,
se pomeni legat, straja lui împraştiata şi el robit vrajmaşului.
Fluierul cazu la pamant şi, de buna seama, l-ar fi sfaramat copitele cailor,
daca un sfetnic înţelept nu l-ar fi ridicat cu grija.
Mare prapad ar fi fost pe ţara, daca sfetnicul cel înţelept nu s-ar fi gandit sa se
repeada la palat, sa-1 scoata pe Tudorel din adancimea beciului şi sa-1 duca
pe campul de bataie, rugandu-1 sa cante din fluierul fermecat.
Şi cand începu Tudorel sa cante din fluier, oştile duşmane îşi aruncara
paloşele şi buzduganele şi începura sa joace.
Jucau şi ţopaiau de zor. Se ţineau dupa el, tot danţuind şi paraseau de-a-
ndaratelea pamanturile cucerite atata de uşor.
Şi ciobanaşul nostru nu s-a lasat pana nu i-a dus dincolo de hotarele ţarii, cu
împaratul cel hapsan cu tot.
 Cand stapanul nu-i acasa de E. Garleanu

In odaie linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, sta
uitata o bucata de caşcaval. Mirosul de branza proaspata a strabatut pana la
cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de dupa soba,
şoricelul nu-şi mai gaseşte locul. Parca-l trage cineva de mustaţa afara. Sa
iasa, sa nu iasa! Mai bine sa se astampere. Sa se astampere, uşor de zis; dar
caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Sa-nchida ochii. I-a închis. Prostul!
Dar ce, cu ochii miroase? Şi branza-i proaspata. Mai mancase aşa bunatate
acum vreun an. Dar parca nu-l momise într-atata ca aceasta de acum. Sa
încerce. Face caţiva paşi marunţi, pana-n marginea ascunzatoarei lui. Macar
s-o vada. Unde-o fi? De unde-l vrajeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atata
staruinţa la dansa? A! uite-o, colo pe farfurie. Dac-ar îndrazni! Dar cum? S a
mearga mai întai pe langa perete pana la divan. Aşa, bun! Pe urma… Pe
urma pe unde s-o ia? Pe langa dulap? Nu. Pe dupa jilţul cela? Nici aşa.
Arunci? Pai, lucrul cel mai bun e sa se suie de-a dreptul pe perdea şi de acolo
sa treaca, pe marginea lavicerului din perete, pana la poliţa. Şi-odata la
caşcaval, lasa, n-are el nevoie sa-l înveţe alţii ce sa faca cu dansul. Dar
motanul? E-hei! La dansul nu se prea gandise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai
varat în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu.
Orişicum sa mai aştepte puţin, sa vaza, nu se mişca nimeni, nu-l pandeşte
cineva?
Cum sa nu-l pandeasca! Dar de cand aşteapta motanul prilejul sa puie laba pe
bietul şoricuţ. Daca nu mancase el caşcavalul, caci mirosul acela îi zbarlise şi
lui mustaţile, pai nu-l mancase tocmai pentru asta: sa-l momeasca pe lacomul
din gaura. Cu botul adulmecand, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu
mustaţile întoarse subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, sta neclintit, dupa
perna de pe divan, şi-aşteapta. L-a zarit. Uite-l, îi vede margelele ochilor.
Iese? Iese oare? Da, da; aşa, înca un pas, înca unul, doi, aşaa!
Dintr-o saritura a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricel n-avusese vreme nici sa treaca dincolo de soba. îl apasa puţin
cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strange, de drag ce-i,
îl rasuceşte în aer şi-l lasa ameţit pe podea. Şi-l priveşte, gandind. „Caşcaval
ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o sa-mi pari mie dupa ce te-oi
cranţani”. Dar mai întai sa se mai joace puţin cu dansul.
II pune pe picioare, îl lasa sa se dezmeticeasca, sa-ncerce sa fuga şi iar vrea
sa-l prinda în cleştele labelor. Dar ce se aude? Un dupait grabit pe sala. Vai, e
Corbici, cainele! Nu-i vreme de pierdut! Din doua sarituri motanul e în ocniţa
sobei, iar şoarecele, mirat ca scapa, zapacit, cum poate, o şterge în gaura lui.
Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. In mijlocul odaii se opreşte, adulmeca
lacom mirosul de caşcaval, apoi, zarind motanul, se repede şi latra cu
înverşunare. Ar sari în ocniţa, dar e prea sus. Se sprijina pe labele de dinainte,
tremura, casca de neliniştit ce-i, maraie şi latra. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la
motan, aşteapta sa se scoboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de
unde caşcavalul parca-l ademeneşte. Şi astfel cateştrei duşmanii: şoarecele în
gaura, motanul în ocniţa şi cainele în mijlocul odaii se pandesc munciţi de
acelaşi gand.
Dar paşi apasaţi cutremura sala. Ce! Stapanul! Repede atunci motanul se
înghesuieşte şi mai în fund, iar cainele o şterge sub divan; numai şoarecele,
mic cum era, ramane la locul lui. Stapanul intra; obosit de munca, îşi arunca
palaria pe un scaun, apoi mirosind, i se face foame; se-ndreapta spre poliţa, ia
felia de caşcaval, taie o bucata de paine şi, muşcand cand dintr-una cand
dintr-alta, mananca din plin, cu pofta. Şi din trei parţi, trei perechi de ochi îl
urmaresc cu pizma.
 Povestea gastelor de G. Cosbuc

Un gascan cu pene lucii

Cum trecea pe pod prin sat
Şi-ntr-o man-avea papucii,
Nu ştiu cum i s-a-ntamplat
Ca papucii lui cazura,
Ce pacat, o, ce pacat!
Caci erau cu-alesatura,
Fara leac de tivitura
Ce pacat!
Gaştele-auzind cum zbiara :
Aoleu! Papucii mei!
Într-un suflet alergara
Şi-ntrebau mirate, ce-i?
Am ramas, plangea gascanul,
Pagubaş de patru lei!
Iata-ma desculţ, sarmanul!
Ce ma fac acum, golanul,
Fara ei!
Haideţi toţi, şi moşi şi babe
Sa-i catam pe rau acu!
Repede-notand din labe
Cardul tot pe rau trecu.
I-ai gasit? Eu, nu, surata,
Ce ma-trebi aşa şi tu?
Toate apoi strigau deodata:
Bata-i pacostea sa-i bata!
Nici eu, nu!
Vara-ntreaga tot umblara,
Dar papucii duşi au fost!
Şi-au sa umble şi la vara
Pana ce le-or da de rost!
Iar gascanul merge, vine,
Face cruci şi ţine post,
Nu-i gasesc! Sarac de mine,
Iar desculţ e, vezi tu bine,
Lucru prost!
Gaştele de-atunci, în cale,
Cand vad apa undeva,
Cautand pornesc agale
Tot crezand ca-i vor afla.
Vin şi raţe sa le-ajute:
Mac-mac-mac şi ga-ga-ga!
Mac-mac-mac! Haid vino, du-te,
Zile-aşa pe rau pierdute!
Ga-ga-ga!
Iar cand gaştele stau gloata
Şi prin dreptul lor te duci,
Sare tabara lor roata
Şi te-ntreaba: Ce ne-aduci?
Ai gasit papucii? Spune!
Tu la fug-atunci s-apuci!
Sî-sî-sî! Tot fac nebune
Şi te muşca, doar le-ai spune
De papuci!
 Dl. Goe de I. L. Caragiale

Ca sa nu mai ramaie repetent şi anul acesta, mam mare, mamiţica şi

tanti Miţa au promis tanarului Goe sa-l duca-n Bucureşti de 10 mai.
Puţin ne importa daca aceste trei dame se hotarasc a parasi locul lor spre a
veni în Capitala numai de hatarul fiului şi nepoţelului lor. Destul ca foarte de
dimineaţa, dumnealor, frumos gatite, împreuna cu tanarul Goe, aşteapta cu
multa nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le
duca la Bucureşti. Adevarul e ca, daca se hotaraşte cineva sa asiste la o
sarbatoare naţionala aşa de importanta, trebuie s-o ia de dimineaţa. Trenul în
care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fara zece a.m. D. Goe este
foarte impacient şi, cu un ton de comanda, zice încruntat:
– Mam mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau sa vie!
– Vine, vine acuma, puişorul mamii! raspunde cucoana.
Şi saruta pe nepoţel, apoi îi potriveşte palaria.
Tanarul Goe poarta un frumos costum de marinar, palarie de paie, cu
inscripţia pe pamblica: le Formidable, şi sub pamblica biletul de calatorie înfipt
de tanti Miţa, ca „aşa ţin barbaţii biletul”.
– Vezi ce bine-i şade lui – zice mam mare – cu costumul de marinel?
– Mamiţo, nu ţi-am spus ca nu se zice marinel?
– Da cum?
– Marinal…
– Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea,
cand a ieşit întai moda asta la copii – marinel.
– Vezi, ca sunteţi proaste amandoua? întrerupe tanarul Goe. Nu se zice nici
marinal, nici marinel…
– Da cum, procopsitule? întreaba tanti Miţa cu un zambet simpatic.
– Mariner…
– Apoi de! n-a învaţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam mare, şi iar saruta
pe nepoţel şi iar îi potriveşte palaria de mariner.
Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul – şi nu sta mult.
Trenul este plin… Dar cu multa bunavoinţa din partea unor tineri politicoşi, cari
merg pana la o staţie apropiata, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat…
Mam mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigara… Goe nu vrea sa intre în
cupeu; vrea sa şada în coridorul vagonului cu barbaţii.
– Nu!… nu e voie sa scoţi capul pe fereastra, mititelule! zice unul dintre tineri
lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi.
– Ce treaba ai tu, uratule? zice mititelul smucindu-se.
Şi dupa ce se stramba la uratul, se spanzura iar cu amandoua manile de
vergeaua de alama şi scoate iar capul. Dar n-apuca sa raspunza ceva uratul,
şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înauntru şi-ncepe sa zbiere.
– Mamiţoo! mam maree! tantii!
– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Sa opreasca! zbiara şi mai tare Goe, batand din picioare. Mi-a zburat
palaria! sa opreascaaa!!!
Tot într-un timp, iacata conductorul intra sa vaza cine s-a suit de la staţia din
urma.
– Biletele, domnilor!
Cocoanele arata biletele dumnealor, explicand d-lui conductor de ce nu poate
şi Goe sa faca acelaşi lucru: fiindca biletul era în pamblica palariei, şi, daca a
zburat palaria, fireşte c-a zburat cu pamblica şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet…
– Parol! chiar eu l-am cumparat! zice tanti Miţa.
Conductorul însa nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiata,
trebuie sa-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: daca un pasager n-are
bilet şi nu declara ca n-are bilet, i se ia o amenda de 7 lei şi 50 de bani, şi-l da
jos din tren la orice staţie.
– Dar noi n-am declaratara? striga mamiţa.
– Ce e vinovat baiatul daca i-a zburat palaria? zice mam mare.
– De ce-a scos capul pe fereastra? eu i-am spus sa nu scoata capul pe
fereastra! zice cu pica uratul.
– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa uratului…
– Uite ce e, cucoana – zice conductorul – trebuie sa platiţi un bilet…
– Sa mai platim? n-am platitara o data?
– Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.
– Şi pe dasupra?…
– Vezi, daca nu te-astamperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe Goe de mana.
– Ce faci, soro? eşti nebuna? nu ştii ce simţitor e? zice mam mare.
Şi, apucandu-l de mana cealalta, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai cand
trenul, clanţanind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu mam mare
într-un sens, combinata cu clatinatura vagonului în alt sens, rezulta ca Goe îşi
pierde un moment centrul de gravitate şi se reazima în nas de clanţa uşii de la
cupeu. Goe începe sa urle… în sfarşit, n-au ce sa faca. Trebuie sa se
hotarasca a plati biletul, pe care are sa-l taie conductorul din carnetul lui.
Pacat însa de palarie!… Ce-o sa faca d. Goe la Bucureşti cu capul gol? şi
toate pravaliile închise!… s-ar întreba oricine, care nu ştie cata grije are mam
mare şi cata prevedere. Cum era sa plece baiatul numai cu palaria de paie?
Daca se întampla sa ploua, ori racoare? Şi mam mare scoate din saculeţul ei
un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.
– Te mai doare nasul, puişorule? întreaba mam mare.
– Nu… raspunde Goe.
– Sa moara mam mare?
– Sa moara!
– Ad, sa-l pupe mam mare, ca trece!
Şi-l pupa în varful nasului; apoi, aşezandu-i frumos beretul:
– Parca-i şade mai bine cu beretul!… zice mam mare scuipandu-l sa nu-l
deoache, apoi îl saruta dulce.
– Cu ce nu-i şade lui bine? adaoga tanti Miţa, şi-l scuipa şi dumneaei şi-l
saruta.
– Lasa-l încolo! ca prea e nu ştiu cum!… Auzi d-ta! palarie noua şi biletul! zice
mamiţa, prefacandu-se foarte suparata.
– Sa fie el sanatos, sa poarte mai buna! zice mam mare.
Dar mamiţa adaoga:
– Da pe mamiţica n-o pupi?
– Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.
– Aşa? zice mamiţa. Lasa!… şi-şi acopere ochii cu mainile şi se face ca
plange.
– Las ca ştiu eu ca te prefaci! zice Goe.
– Ţi-ai gasit pe cine sa-nşeli! zice mam mare.
Mamiţa începe sa raza; scoate din saculeţ ceva şi zice:
– Cine ma pupa… uite!… ciucalata!
Mamiţa pupa pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luand bucata de ciucalata, iese iar în
coridor.
– Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastra!… E lucru mare, cat e de
deştept! zice mam mare.
– E ceva de speriat, parol! adaoga tanti Miţa.
Pe cand Goe îşi mananca afara ciucalata, cocoanele se dau în vorba de una,
de alta… Trenul alearga acuma de spre Crivina catre Periş.
– Ia mai vezi ce face baiatul afara, mamiţo! zice mamiţa catre mam mare.
Mam mare se ridica batraneşte şi se duce în coridor:
– Goe! puişorule! Goe! Goe!
Goe nicaieri.
– Vai de mine! ţipa cucoana, nu-i baiatul! Unde e baiatul!… s-a prapadit
baiatul!
Şi toate cucoanele sar…
– A cazut din tren baiatul! Ţaţo, mor!
Dar deodata, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa
compartimentului unde nu intra decat o persoana.
– Goe! maica! acolo eşti?
– Da!
– Aide! zice mam mare, ieşi odata! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiara Goe dinauntru.
– De ce?… te doare la inima?
– Nu! nu pot…
– E încuiat! zice mam mare, vrand sa deschida pe dinafara.
– Nu pot deschide! zbiara Goe desperat.
– Vai de mine! îi vine rau baiatului înauntru! în sfarşit, iacata conductorul cu
biletul: primeşte paralele şi libereaza pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl
saruta dulce, ca şi cum l-ar revedea dupa o îndelungata absenţa. Şi mam
mare se hotaraşte sa stea în coridor, pe un geamantan strain, sa pazeasca pe
Goe, sa nu se mai întample ceva puişorului. Puişorul vede o linie de metal în
colţul coridorului, care are la capatul de sus o maşina cu maner. Se suie-n
picioare pe geamantan, pune mana pe manerul maşinii şi începe sa-l traga.
– Şezi binişor, puişorule! sa nu strici ceva! zice mam mare.
Trenul îşi urmeaza drumul de la Periş catra Buftea cu mare viteza. Dar pe la
mijlocul kilometrului 24, deodata s-aude un şuier, apoi semnalul de alarma,
trei fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producand o zguduitura
puternica.
-Ce e? ce e?… Toţi pasagerii sar înspaimantaţi la ferestre, la uşi, pe scari…
– Goe! puişorule! Goe! striga tanti Miţa şi se repede afara din compartiment.
Goe este în coridor… De ce s-a oprit trenul?
Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarma. Din ce vagon?…
Asta e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decat
rupandu-se aţa înnodata şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umbla
forfota, examinand roatele tamponate cu toata presiunea, aşa de tamponate
ca-i trebuie vreo zece minute mecanicului sa-şi încarce iar pompa de aer
comprimat şi sa poata urni trenul din loc. În toata vremea asta, conductorii şi
şeful trenului alearga din vagon în vagon şi cerceteaza aparatele semnalelor
de alarma.
Cine poate ghici în ce vagon era rupta aţa plumbuita şi rasturnata manivela?
Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinerului!
Cine? cine a tras manivela? Mam mare doarme în fundul cupeului cu puişorul
în braţe. Nu se poate şti cine a tras manivela.
Trenul se porneşte în sfarşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întarziere de cateva
minute. Toata lumea coboara. Mam mare aşaza frumuşel beretul lui Goe, îl
scuipa pe puişor sa nu-l deoache, îl întreaba daca-l mai doare nasul şi-l saruta
dulce.
Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trasura şi pornesc în oraş:
– La bulivar, birjar! la bulivar!…
 Croitorasul de viteaz de Fratii Grimm

A fost odata ca niciodata o domnița și domnița asta era atat de fudula, ca nu-i
mai intra nimeni în voie. Și de se întampla sa vie vreun flacau în pețit, îl punea
numaidecat sa-i ghiceasca vreo ghicitoare și de n-o putea dezlega, îl arunca
fara mila, batjocorindu-l în fel și chip. Trecura așa nenumarate randuri de
pețitori pe la curtea împarateasca și-n cele din urma, vazand ca n-o scoate cu
nici unul la capat, domnița porunci sa se dea sfara-n țara ca se va marita cu
acela care va fi în stare sa-i dezlege o ghicitoare și ca n-are decat sa
pofteasca oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rand.
Se gandira mulți sa-și încerce norocul și-ntre ei iata ca s-au nimerit sa fie și
trei croitori, pe care întamplarea îi adusese pe același drum. Cand plecasera
în pețit, doi dintre ei, care erau mai marișori de ani, își facusera socoteala ca
așa cum nu dadusera niciodata greș cu acul, și doar era vorba de împunsaturi
iscusite, nu jucarie! n-aveau sa dea greș nici acum, cand trebuia sa dezlege
doar o ghicitoare. Cel de-al treilea își dadu cu ideea ca de aici o sa-i vie și lui
norocul, ca din alta parte, știa el bine, n-avea de unde sa-l aștepte…
Cei doi, vazand cate parale face, încercara sa-l povațuiasca:
– Mai flacaule, mai bine ți-ai vedea de treaba și-ai sta frumușel acasa, ca așa,
fara minte cum ești, tot n-ai s-ajungi la nimic!
Dar te pui cu el! Avea inima ușoara, de parca i-ar fi adus laude ca e cine știe
ce isteț, și le zise ca, de vreme cea clocit în minte gandul asta, n-o sa-l lase
nici în ruptul capului și ca de gasit o sa gaseasca într-un fel cum s-o scoata la
capat. Și-o porni la drum, plin de voioșie, de parca toata lumea era a lui.
Cand ajunsera la curtea împarateasca, cei trei croitorași trimisera vorba
domniței ca așteapta sa-i puna și pe ei la încercare cat mai degraba, întrucat
ei sunt tocmai oamenii potriviți s-o dezlege, avand o minte atat de subțirica, c-
ar putea-o trece cu ușurința prin urechea unui ac.
În clipa cand se înfațișara înainte-i, domnița întreba:
– Am doua feluri de par în cap: de cate culori or fi?
– Pai daca-i vorba numai p-atat, se grabi sa raspunda cel mai în varsta dintre
croitori, apoi trebuie sa fie negru și alb, ca postavul care bate-n culoarea
piperului și-a sarii, de se cheama chiar așa: sare și piper.
Dupa ce-i asculta raspunsul, domnița-i zise:
– N-ai ghicit; sa vedem ce spune mijlociul.
Al doilea fu încredințat c-o brodește sigur și zise:
– De nu e nici alb, nici negru, atunci de buna seama ca-i roșu și cafeniu, ca
surtucul pe care-l poarta taica la sarbatori.
– N-ai ghicit nici tu, raspunse domnița. Ia sa-l auzim pe praslea, ca, dupa nas,
mi s-ar parea ca știe el ceva…
Croitorașul nu lua în seama batjocura și, înaintand fara sfiala, grai:
– Domnița are pe dup-o ureche un fir de par ca argintul și altul ca aurul și
astea sunt cele doua feluri de par.
Auzindu-l, domnița se îngalbeni ca șofranul și fu cat pe-aci sa leșine de
spaima, caci croitorașul ghicise ceea ce ea credea ca nici un om de pe fața
pamantului n-ar putea sa știe. Totuși, cerca sa se stapaneasca și, dupa ce-și
mai veni în fire, zise:
– Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu ma pot împotrivi… Dar vorba e ca doar cu atat n-o
sa ma poți lua de nevasta și se cade sa te mai supun la o încercare! Jos în
grajd am un urs. Sa dormi la noapte cu el și daca maine-n zori, cand m-oi trezi
eu, te mai afli în viața, sa știi ca te iau de barbat. Dar în sinea ei se gandea
așa: „Las ca ma descotorosesc eu de tine, procopsitule, ca din ghearele
ursului pana acum n-a scapat nimeni cu zile!”
Dar croitorașul nu se înspaimanta defel, ci, dimpotriva, grai cu veselie:
– Ciocul și norocul! Ca al de îndraznește și încearca înseamna ca pe jumatate
a și caștigat.
De îndata ce se lasa înserarea, îl dusera pe croitoraș în grajd, unde-și avea
ursul culcușul. Cum îl vazu, dihania vru sa se napusteasca asupra-i și sa-i dea
una zdravana cu laba, de bun venit.
– Hei, mai încet, mai încet, ursule, striga croitorașul. Ce te pripești așa? Ca te-
oi potoli eu, sa ma pomenești!
Și ca și cand n-ar fi avut nici o grija și nu l-ar fi așteptat nici o primejdie,
scoase domol din buzunar niște nuci și spargandu-le între dinți începu sa le
ronțaie miezul. Cand vazu asta ursul, i se facu pofta sa manance nuci.
Croitorașul, care era un pișicher cum nu s-a mai vazut, baga mana-n buzunar
și facandu-se, pasamite, ca-și uitase cum l-a primit ursul, îi întinse un pumn
plin, dar nu de nuci, ci de pietre…
Ursul le varî în gura la iuțeala, dar nu le putu sparge, oricat încleșta el din
masele, și se cazni de-l trecura zeci de sudori.
„Poftim, gandi el despre dansul, ditamai namila și mi s-au muiat balamalele,
de nu mai pot sparge nici o nuca!” Iar croitorașul îi zise, ca și cand n-ar fi fost
de rangul lui o asemenea treaba:
– Na, sparge-mi și nucile mele! Vai de tine, mai, ursule, îl înfrunta croitorașul,
ai o gura cat o șura și niște masele cat dinții greblei, da degeaba, ca nu ești în
stare sa spargi niște nuci… Lua pietrele și se prefacu ca le baga-n gura, dar
cum era iute de mana, le schimba c-o nuca și, trosc! o sparse între dinți…
– Ia sa mai încerc și eu o data, zise atunci ursul, înciudat și rușinat în același
timp. Cand ma uit la tine cum le spargi, mi se pare ca-i lucru lesne, dar mai
adineauri era cat pe-aci sa-mi iasa falca din loc de-atata cazna.
Croitorașul îi întinse iar o mana de pietre și ursul crașca din masele, dand sa
le sparga, de sareau scantei, dar tot degeaba…
Flacaul nostru nu lua în seama de era ursul suparat ori ba, ca vesel nu prea
cred eu sa fi fost dupa o asemenea ocara, și-și vedea de treaba lui.
Mai lasa el sa treaca un timp și dupa aceea își scoase o scripca de sub haina
și și-o potrivi în barbie, sa cante din ea nițeluș. Cand auzi ursul cantecul nu se
mai putu stapani, de parca îi ardea jar sub talpi, și începu sa-i traga o batuta,
ca sarea cojocul pe el, nu altceva. Și cum îi placuse tare mult cantecul, îl
întreba pe flacau:
– Ia asculta, bre, e greu sa canți la dracia asta?
– Da de unde, i-o jucarie, îi raspunse croitorașul. Ia uita-te ici: cu stanga plimbi
degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi arcușul peste ele… Și dupa aia
cantecul izvoraște singur din scripca, sa-ți ciulești urechile și sa-l tot auzi: Trai-
lai-la-la! Trai-lai-la-la!
– Tare mult mi-ar place sa deprind și eu meșteșugul asta, zise ursul, ca sa nu
mai am nevoie de-un scripcar, cand mi-o veni chef sa joc, ci sa-mi cant
singur… N-ai vrea sa ma-nveți?
– Cum sa nu, bucuros, se grabi sa-i raspunda croitorașul, dar, mai înainte de
toate, trebuie sa-mi dau seama de ai îndemanare. Și îndemanarea asta dupa
labe se vede; ia arata-mi-le! Olio, cata mai unghiile! Trebuie sa ți le mai
scurtez nițeluș, ca altfel vatami strunele…
De unde aduse o menghina, nu știu, destul ca-l momi pe urs sa-și puna
labele-n ea și stranse șurubul, ca i se învinețira degetele de atata strans. Apoi
îi spuse ursului, razandu-și de el:
– Acu așteapta pana ce-oi veni cu o foarfeca, ca doar nu-i zor!
Ursul începu sa mormaie și sa se zvarcoleasca de durere și ciuda, dar
croitorașul nu-l lua în seama și-l lasa sa mormaie cat i-o placea, de parca n-ar
fi fost langa el sa-l auda. Își potrivi într-un colț o mana de paie și, culcandu-se
pe ea, dormi fara grija pana a doua zi dimineața.
Cand îl auzi domnița pe urs mormaind, crezu ca mormaie și nu-și mai gasește
astampar de bucurie ca-i facuse croitorașului de petrecanie. A doua zi, în
revarsatul zorilor, se scula vesela și fara griji, dar cand dadu sa se apropie de
grajd, ce-i vazura ochii? Ghiujul de croitoraș se hlizea la ea, teafar și
nevatamat, de parca toata lumea era a lui și nu l-ar fi amenințat nicicand vreo
primejdie. Acu, biata domnița ce putea sa mai zica?! Apucase de fagaduise în
fața oamenilor c-o sa-l ia de barbat și n-avea cum sa-și mai calce cuvantul.
Împaratul dete porunca sa se aduca o caleașca și domnița se urca în ea,
alaturi de croitoraș. Vezi însa ca cei doi tovarași ai croitorașului erau negri la
inima și-l pizmuiau pe flacau pentru ca daduse peste un asemenea noroc și,
mai înainte ca alaiul sa porneasca spre biserica, alergara în cea mai mare
graba sa desfaca labele ursului din stransoare și-l lasara slobod.
Ursul abia aștepta clipa asta; turbat de manie, o lua la fuga, gafaind de
sforțarea pe care o facea, ca sa ajunga din urma caleașca. Și mormaia atat de
grozav, ca domnița îl auzi înca de departe și începu sa țipe îngrozita:
– Vai de mine și de mine, s-a luat ursul dupa noi și vrea sa te manance!
Dar croitorașului nostru ce-i veni în gand? Sprinten cum era și ușor, se lasa cu
capu-n jos și întinzand picioarele afara, prin fereastra, și le împreuna de-ai fi
zis ca sunt menghina. Și striga la urs, din goana cailor:
– Uite, vezi menghina? Șterge-o, ori de nu, acu îți prind labele într-însa!
Cand vazu ursul cum sta treaba, îl apuca un carcel la inima și-o lua la fuga
înapoi de-i sfaraiau calcaiele…
Iar croitorașul nostru se duse în tihna la biserica, unde se cununa cu domnița.
Și traira fericiți împreuna, pana la adanci batraneți.
Cine nu crede ce va zisei, sa dea pe loc un pitac, sa-i cumpar o poveste mai
adevarata…
 Motanul Incaltat de Ch. Perrault

Un morar lasase o mostenire destul de modesta celor trei feciori ai sai: o

moara, un asin si un motan. Imparteala se facu de indata. Celui mai mare i se
cuvenea moara, celui de-al doilea, asinul, iar celui mai tanar nu-i ramase
decat motanul. Mezinul nu se putea consola cu atat de putin.
– Fratii mei isi vor putea castiga cinstit bucatica de paine. Dar eu? Daca imi
mananc motanul si imi fac o caciula din blana lui, raman muritor de foame.
Motanul il auzi si-i sopti cu multa seriozitate si intelepciune:
– Nu te necaji, stapane. Da-mi un sac si porunceste sa mi se faca o pereche
de cizme, sa pot porni printre balarii, si vei vedea ca n-ai fost nedreptatit cu
partea de mostenire, asa precum ti de pare.
Cand isi vazu dorinta indeplinita , motanul isi trase cu multa barbatie cizmele
si, luandu-si sacul in spinare, se duse de-a dreptul intr-o crescatorie de iepuri.
Isi puse in sac tarate si laptuci si se intinse ca si cum ar fi mort, asteptand ca
vreun iepure tanar sa intre de buna voie in sac, ca se infrupte din ce era acolo.
Dupa cateva clipe, un iepuras se furisa in sac si motanul il ucise fara pic de
mila. Apoi , mandru de prada sa, se duse de-a dreptul la rege si ceru sa-i
vorbeasca.
Fu condus chiar in apartamentul Majestatii Sale, in fata caruia facu o
plecaciune adanca si ii vorbi:
– Iata, Sire, un iepure pe care marchizul de Carabas (caci asa il numise pe
stapanul sau) m-a insarcinat sa vi-l aduc in dar din partea sa.
– Spune-i stapanului tau ca ii multumesc si ca mi-a facut o mare placere.
Altadata, motanul se ascunse in grau, tinand desaga pregatita. Cand doua
potarnichi nimerira in sac, le prinse inauntru, tragand baierele desagii. Apoi se
duse din nou la rege si le darui, cum facuse si cu iepurele. Acesta primi cu
placere cele doua potarnichi si ii multumi motanului. Si mereu tot asa, timp de
vreo doua-trei luni, motanul ii ducea regelui cate un vanat din partea
stapanului sau. Intr-o zi, afla ca regele avea sa iasa la plimbare pe malul
raului, impreuna cu fiica sa, cea mai frumoasa fiinta din cate s-au vazut
vreodata, si-i spuse stapanului sau:
– Daca vei lua in seama sfatul meu, ti-ai gasit norocul; nu ai decat sa te scalzi
in rau, la locul pe care ti-l voi arata, si dupa aceea … las’ pe mine! Marchizul
de Carabas facuse tocmai cum il invatase motanul, fara a-i cunoaste planurile.
Im timp ce se scalda, trecu pe acolo regele in caleasca si motanul se porni sa
strige cat il tinea gura:
– Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se ineaca! La strigatele acestea, regele
scose capul pe fereastra calestii si, recunoscandu-l pe motanul care ii daduse
de atatea ori vanat in dar, porunci garzii sa alerge degraba in ajutorul
marchizului de Carabas. In timp ce-l scoteau pe bietul marchiz din rau,
motanul se apropie de caleasca si spuse regelui:
– Banditii au furat vesmintele marchizului (afurisitul de motan le pitise sub un
bolovan). Regele porunci servitorilor sai sa aduca in graba cele mai frumoase
vesminte pentru marchizul de Carabas. Regele ii arata marchizului toata
prietenia si, cum vesmintele cele frumoase, care tocmai ii fusesera daruite, ii
veneau de minune, printesa il gasi pe placul ei si il indragi. Regele dori sa faca
plimbarea impreuna cu marchizul de Carabas, care se urca in caleasca regala
si continua drumul. Motanul intelese ca planurile sale aveau sorti de izbanda.
Merse inainte, amenintand taranii intalniti pe camp: – Oameni buni, daca nu
veti spune ca pasunea pe care o cositi este a marchizului de Carabas, va fi vai
si amar de voi. Regele intreba pe tarani a cui era pasunea cosita.
– A marchizului de Carabas, au raspuns cu totii, caci amenintarile motanului le
bagase frica in oase.
– Vad ca aveti o avere frumoasa! spuse regele marchizului de Carabas.
– Da, sire, este o faneata care aduce, an de an, roade imbelsugate, raspunse
marchizul. Regele, care trecu imediat dupa aceea, vru sa stie ale cui sunt
granele pe le vede inaintea ochilor.
– Ale marchizului de Carabas, raspunsera seceratorii, si regele se bucura din
nou. Motanul, care mergea inaintea calestii, le repeta aceleasi lucru tuturor
celor intalniti in cale, iar regele se minuna de averile nenumarate ale
marchizului de Carabas. Ajunse, in cele din urma, in fata unui castel frumos,
ce apartinea unui capcaun care era stapanul tuturor pamanturilor pe unde
trecuse regele pana atunci. Motanul, care avusese grija sa afle cate ceva
despre ce era in stare capcaunul, ceru sa-i vorbeasca.
El ii spuse:
– Nu voiam sa trec prin apropierea castelului fara sa am cinstea sa va fac o
plecaciune. Capcaunul il primi atat de frumos pe cat poate un capcaun.
– Mi s-a spus ca aveti darul de va preface in fel si chip de animale. Intr-un leu,
de pilda, sau intr-un elefant, vorbi motanul.
– Este foarte adevarat, raspunse brusc capcaunul, si, pentru a te convinge,
ma voi preface pe loc intr-un leu. Motanul fu atat de inspaimantat la vederea
leului, ca tremura tot. Dupa putin timp, il vazu pe capcaun reluandu-si
intruchiparea dinainte si ii destainui spaima prin care trecuse.
– Mi s-a mai povestit, spuse motanul, ca puteti lua si infatisarea celor mai mici
animale, de exemplu va puteti preschimba in sobolan sau chiar in soarece,
ceea ce nu-mi prea vine a crede.
– Si de ce nu-ti vine a crede? intreba capcaunul. Vei vedea. Si capcaunul se
prefacu pe data intr-un soricel, care alerga pe podea. Motanul atat astepta, se
azvarli asupra lui si-l inghiti. Intre timp, regele, zarind frumosul castel al
capcaunului, dadu sa intre. Motanul care auzise zgomotul calestii, ii sari
inainte.
– Majestate, fiti binevenit in castelul marchizului de Carabas, spuse el regelui.
– Asadar, domnule marchiz, si acest castel va apartine?! exclama
regele.Marchizul oferi bratul tinerei printese, si porni in urma regelui, care urca
cel dintai. Intrara intr-o sala mare, unde gasira masa imbelsugata pentru
ospatul pe care il pregatise oaspetilor sai. Regele, incantat de calitatile
marchizului, ii spuse acestuia:
– As dori sa-mi fiti ginere, domnule marchiz. Marchizul accepta onoarea
acordata de rege si, in aceeasi zi, se casatori cu printesa. Iar motanul, ajunse
mare dregator, nu mai prindea soareci decat pentru propria lui placere.
 Sarea in bucate de P. Ispirescu

A fost odata un împarat. Acest împarat avea trei fete. Ramanand vaduv, toata
dragostea lui el și-o aruncase asupra fetelor. Ele marindu-se și vazand
sarguința ce punea parintele lor ca sa le creasca pre ele, sa le învețe și sa le
pazeasca de orice rautați și bantuieli, se sileau și ele din toata puterea lor ca
sa-l faca sa uite mahnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.
Într-una din zile, ce-i vine împaratului, ca numai întreaba pe fata cea mai
mare: – Fata mea, cum ma iubești tu pe mine? – Cum sa te iubesc, tata? Iaca
eu te iubesc ca mierea, raspunse ea, dupa ce se gandi ca ce lucru poate fi
mai dulce pe lume. Atata o taie capul pe dansa, atata și vorbi. -Sa-mi traiești,
fata mea; sa-mi faca Dumnezeu parte de tine.
Și întreband și pe fata cea mijlocie: – Dar tu, cum ma iubești pe mine, fata
mea? – Ca zaharul, tata. Atata o taie și pe dansa capul și atata raspunse. –
Sa-ți dea Dumnezeu bine, fata mea. Sa ma bucur de tine.
Pasamite, fetele acestea erau lingușitoare și știau sa-și arate iubirea catre
parintele lor mai mult decat o aveau.
Împaratul se bucura cat un lucru mare cand auzi de la fetele lui cele mai mari
cat îl iubesc. El socoti ca altfel de iubire nu poate sa fie decat cea dulce ca
mierea și ca zaharul. Și uitandu-se și la fata cea mai mica, ce sta mai
deoparte și cu sfiala, o întreaba și pe dansa: – Cum ma iubești tu, fata mea? –
Ca sarea în bucate, tata! raspunse și ea cu fața senina, zambind cu dragoste
fireasca și lasandu-și ochii în jos, de rușine ca vorbi și ea. Ea se rușina, biet,
vazand ca tata-sau o bagase și pe ea în seama, ca o mai mica ce era.
Cand auzira surorile ei raspunsul ce dete ea tatalui lor, pufnira în ras și-și
întoarsera fețele de catre dansa. Iar tatal lor se încrunta și, plin de suparare,
zise: – Ia fa-te mai încoace, nesocotito, sa ne înțelegem la cuvinte. N-auziși tu
pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste ma iubesc ele? Cum de nu
te-ai luat dupa dansele ca sa-mi spui cata dragoste dulce ai și tu catre tatal
tau? Pentru asta oare ma trudesc eu ca sa va cresc și sa va dau învațatura
cum altele sa nu fie în lume ca voi? Sa te duci de la mine cu sarea ta cu tot!
Cand auzi fata cea mica a împaratului urgia tatalui sau, ce cadea pe capul ei,
intra în fundul pamantului de mahnire caci se suparase tata-sau și,
încumetandu-se, zise: – Sa ma ierți, tata, ca eu n-am vrut sa te supar. Eu am
socotit cu mintea mea ca dragostea ce am catre tine este, daca nu mai presus
decat a surorilor mele, dar nici mai prejos decat mierea și zaharul… – Auzi,
auzi, o întrerupse tata-sau; și mai ai obraz sa te atingi de surorile tale cele mai
mari? Sa te duci de la mine, fata nerușinata ce ești, sa nu-ți mai auz de nume!
Îi închise gura și o lasa plangand.
Surorile vrura sa o mangaie, dar cu niște cuvinte atingatoare, care îi faceau
mai mult rau decat bine.
Fata cea mica a împaratului, daca vazu ca nici surorile nu o cruța, își puse
nadejdea în Dumnezeu și se hotarî sa plece unde mila domnului o va duce. Își
lua deci din casa parinteasca un rand de haine proaste și vechi și pribegi din
sat în sat, pana la curtea unui alt împarat. Ajungand acolo, statu la poarta.
Chelareasa o vazu și daca veni la dansa o întreba ce vrea; ea raspunse ca
este o fata saraca și fara de parinți, și ar vrea sa se bage la stapan daca ar
gasi vreun loc.
Tocmai atunci ieșise ajutoarea chelaresei și ar fi voit sa bage pe alta. Se uita
la dansa chelareasa, cu ochii patrunzatori, și i se paru a fi buna sa o ia pe
dansa în slujba. Fata de împarat mai fu întrebata ca ce simbrie cere, și ea
raspunse ca nu cere nicio simbrie, fara decat sa slujeasca o bucata de vreme
și daca slujba ei va fi vrednica de vreo simbrie, sa-i dea atat cat va face.
Chelareasa se bucura vazand-o ca raspunde așa de cuminte, și o lua sa-i fie
ajutoare. îi spuse ce are sa faca și ii dete pe mana un vraf de chei din mai
multe ce avea. Fata era cuminte și deșteapta. Ea începu sa deretice prin
camara și prin dulapurile de la care avea cheile și sa puie fiecare lucrușor la
randuiala lui.
Și fiindca îi prindea mana la framantat, la fiertul dulceților și la alte bunatați de
mancare ce se afla prin camarile împaraților, în grija ei fura lasate tainurile
curții. Și cum oare n-ar fi știut sa faca toate astea? Ma rog, fata de împarat nu
era? Și nu se ivi nicio carteala din partea nimanui, caci ea toate tainurile le
împarțea cu cumpana și cu dreptate, de nu-i gasea nimeni nicio partinire.
Unde sa stea ea la vorba deșarta, sau cu streinii carii veneau sa-și ia tainurile
și merticurile? Unde sa iasa din gura ei vreo vorba fara cumpat, ori sa asculte
de la cineva vreo asemenea vorba, ca se rușina și gasea ea cuvinte destul de
cuviincioase cu care sa închiza și gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu
slugile ori cu slujnicile curții, ci, cand își gasea cate nițica vreme de repaus,
citea pe carte. Toți cu totul aveau sfiala de dansa și nu-i gasea nimeni vreo
fapta care sa le dea dreptul a-i atarna vreun ponos de coada.
Vestea despre vrednicia și smerenia ajutoarei de chelareasa ajunse
numaidecat și la urechile împaratesei. Ea dori s-o vaza. Iar daca se înfațișa
împaratesei, fata de împarat știu sa se arate și sa vorbeasca din inima curata,
fara prefacatorie și fara multa îndrazneala. Împarateasa prinse a o îndragi. Ea
banui ca ajutoarea de chelareasa nu poate sa fie de neam prost.
Și așa cum va spusei, împarateasa lua pe fata, ajutoarea cheiaresei, pe langa
dansa. Unde se ducea împarateasa, mergea și ea; cand se punea
împarateasa la lucru, lucra și ca. Apoi, lucrul ce ieșea din mana ei era
margaritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înțelepte ce ieșeau din gura ei
placu împaratesei mai mult decat orice. Ce sa întindem vorba multa?
Ajunsese sa fie nedesparțita de împarateasa. O iubea împarateasa ca pe
copilul ei.
Se mira și împaratul de atata alipire a împaratesei catre aceasta fata. Acest
împarat avea un fecior singur la parinți. Tata-sau și muma-sa se uitau la
dansul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.
Și mergand împaratul la un razboi, lua și pe fiul sau cu dansul, ca sa se
deprinza cu ale razboaielor. Acolo, nu știu cum se facu, nu știu cum se drese,
ca numai ce îl adusera acasa ranit.
Sa fi vazut pe ma-sa jaliri și plansete. Nopțile le facea zile privindu-l la boala.
Iar daca o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împarateasa puse
pe fata ei din casa, ca pe un om de credința, sa îngrijaasca de dansul, și apoi,
cand una, cand alta, erau nelipsite de langa patul ranitului.
Cuvintele cele blande și înțelepte ale fetei, mangaierile ei cele dulci și
neprefacute, smerenia ei deșteptara în inima bolnavului o simțire ce nu o
avusese pana atunci, iar mai mult decat toate, cum știa ea sa umble de binișor
cand îi primenea ranile, facu pe fiul de împarat sa o iubeasca ca pe o sora,
caci pare ca-i alina durerile cand punea ea mana pe ranile lui.
Într-un dupa-pranz, dupa ce se facuse mai bine, cand sta de vorba cu ma-sa,
el îi zise: – Știi ce, mama, mie mi-ar fi voia sa ma însor. – Bine, maicuța, bine.
Mai bine de tanar, decat sa intri în valurile lumii. Sa-ți caute maica o fata buna
de împarat, și dc neam, și de treaba. – Ea e gasita, mama. -Și cine este? O
știu eu? – Sa nu te superi, mama, daca ți-oi spune. Mie mi-a ramas inima la
fata dumitale din casa. O iubesc, mama, ca pe sufletul meu. Din cate fete de
împarați și de domni am vazut, niciuna nu mi-a placut ca dansa. Ea mi-a robit
inima.
Se împotrivi împarateasa oarecum, carmi ea; dar nu fu cu putința sa întoarca
pornirea fiului ei de la aceasta însuratoare.
Daca vazu și vazu ca altfel nu se poate, și ca fata ce-și alesese fiul ei sa o ia
de nevasta este cuminte, blanda, cu buna judecata, și mai presus de toate
este smerita, cinstita și vrednica, se învoi și dansa. Ramase acum sa
înduplece și pe împaratul, tatal baiatului, ca sa primeasca și dansul alegerea
fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; caci atat muma, cat și fiul cazura
cu rugaminte și laudara pe fata cum știura și ei mai bine.
Logodira deci împaratul și împarateasa pe fiul lor cu fata din casa a
împaratesei și hotarara și nunta.
Cand începura a face poftirile la nunta, logodnica fiului de împarat se ruga cu
cerul, cu pamantul ca la nunta sa pofteasca și pe împaratul cutare, pe tatal ei
adica; se feri însa d-a spune cuiva ca este fata acelui împarat. Socrii primira
sa-i faca voia și poftira la nunta și pe acel împarat.
În ziua cununiilor venira toți musafirii la nunta. Se începura veseliile și ținura
toata ziua, ca la împarați, de! Ce sa zici? Seara se întinse o masa d-alea
împarateștile, cu fel de fel de mancari, de bauturi, de placinte și de alte
bunatați, de sa-ți lingi și degetele cand le vei manca.
Mireasa poruncise bucatarilor ce bucate sa gateasca. Ea însa cu mana ei gati
deoparte toate acele feluri de mancare numai pentru un musafir. Apoi dete
porunca unei slugi credincioase ca sa bage bine de seama ca, aducand la
masa bucatele gatite de dansa, sa le puie dinaintea împaratului poftit dupa
rugaciunea ei. Dara sa îngrijaasca sa nu le puie dinaintea altcuiva, ca e
primejdie de moarte. Sluga cea credincioasa facu întocmai precum i se
poruncise.
Dupa ce se așezara toți poftiții la masa, începura a manca și a se veseli cat nu
se poate spune. Împaratul cel poftit, adica tatal miresei, manca și nu prea.
Înca de cand venise, el se tot uita la mireasa și pare ca-i zicea inima ceva,
dara nu-i venea sa creaza ochilor. Pasamite, el își semuia copila, și
neputandu-și da seama de cum ajunsese ea sa se marite dupa un fecior de
împarat, nu cuteza sa zica nimanui nimic. Vezi ca trudele și necazurile ce
suferise biata fata o schimbasera de cum o știa tata-sau. Și, îndemnandu-se
de pofta cu care mancau mesenii, ar fi voit și dansul sa manance și sa se
veseleasca; dara dupa ce gusta o data sau de doua ori din bucate, se opri.
Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împarat
cum de toți mesenii mananca cu pofta niște bucate care pentru dansul n-
aveau niciun gust. Se încumese și întreaba pe vecinul din dreapta. Acesta îi
raspunse ca astfel de bucate bune n-a mancat de nu ține minte. Gusta și
împaratul din talerul vecinului, și vazu ca bucatele sunt bune. Asemenea facu
și la vecinul din stanga. Îi lasa gura apa dupa bucatele cele bune ce gustase
de la vecini; foamea îi da zor sa îmbuce și el; dara cine putea sa manance
bucatele ce i se aducea, lui? Rabda ce rabda; de rușine lua el cateodata și din
bucatele ce i se aduceau, ca sa nu se faca de ras între meseni, dar încolo
nimic. În cele din urma, nu se mai putu opri, și ridicandu-se în sus, zise cu
glas mare:
– Bine, împarate, m-ai chemat la nunta fiului tau ca sa-ți bați joc de mine? –
Vai de mine, maria-ta! Cum se poate sa-ți treaca prin gand una ca aceasta?
Dupa cum se vede toata adunarea, te cinstesc și pe dumneata ca pe toți
ceilalți împarați, fara deosebire. – Ba sa ma ierți, împarate, bucatele tuturor
mesenilor sunt bune de mancat, numai ale mele nu. Se facu foc de suparare
împaratul socru și porunci ca numaidecat sa vie bucatarii sa-și dea seama de
ceea ce au facut, și vinovații sa se dea morții.
Știți ce era? Iaca mireasa gatise toate bucatele pentru tata-sau fara sare, ci
numai cu miere și cu zahar. Chiar sarnița de dinaintea lui era plina cu zahar
pisat, și degeaba lua bietul împarat cu cuțitul din sarnița ce credea el ca este
cu sare și punea în bucate, ele, în loc sa se faca mai bune de mancare, se
faceau și mai dulci de pe cat erau, și mai catranite.
Atunci se ridica mireasa în sus și zise împaratului socru: – Eu am gatit
bucatele pentru împaratul ce s-a suparat, și iata pentru ce am facut-o: Acest
împarat este tata-meu. Noi eram trei surori în casa parinteasca. Tata ne-a
întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una îi raspunse
ca îl iubește ca mierea, alta ca zaharul. Eu îi zisei ca îl iubesc ca sarea în
bucate. Așa am socotit eu ca nu se poate mai multa iubire decat aceasta! Tata
s-a suparat pe mine și m-a gonit din casa. Dumnezeu nu m-a lasat sa piei și,
prin munca, cinste și harnicie, am ajuns unde ma vedeți. Acum am vrut sa
dovedesc tatei ca, fara miere și fara zahar, poate omul sa traiasca, dar fara
sare nu, d-aia i-am gatit bucatele fara sare. Judecați dumneavoastra cu minte
împarateasca cine a avut dreptate.
Toți mesenii într-o glasuire gasira cu cale ca pe nedrept a fost fata gonita din
casa parinteasca. Atunci tatal fetei marturisi ca n-a știut sa prețuiasca duhul
fetei sale și și-a cerut iertaciune. Fata, și ea, i-a sarutat mana și și-a cerut și
dansa iertaciune daca fapta ei l-a suparat. Și se pusera pe o veselie și pe o
petrecere de se duse vestea în lume. Tatal fetei se veselea, nu se veselea,
dar socrul știu ca se veselea și se mandrea ca a dobandit o așa nora, și de
vița buna, și înțeleapta și harnica.
Eram și eu la nunta împreuna cu cheleșul acela care se tupileaza printre d-
voastra, cinstiți boieri. Multe ciolane, doamne, mai cazura de la acea masa, și,
care cum cadea, tot în capul chelului le da.
Și încalecai p-o șea, și v-o spusei d-voastra așa.
Și încalecai p-o lingura scurta, sa traiasca cine asculta.
Și mai încalecai p-un fus, sa traiasca și cine a spus.
 Capra cu trei iezi de I. Creanga

Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin
baț de obraznici ce erau; iara cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: „Sunt
cinci degete la o mana și nu samana toate unul cu altul”.
Într-o zi, capra cheama iezii de pe-afara și le zice:
– Dragii mamei copilași! Eu ma duc în padure ca sa mai duc ceva de-a
mancarii. Dar voi, încuieți ușa dupa mine, ascultați unul de altul, și sa nu
cumva sa deschideți pana ce nu-ți auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa
va dau de știre, ca sa ma cunoașteți, și am sa va spun așa:
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n țațe,
Drob de sare
În spinare,
Malaieș
În calcaieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ați ce-am spus eu?
– Da, mamuca, zisera iezii.
– Pot sa am nadejde în voi?
– Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura înainte cei mai mari. Noi
suntem odata baieți, și ce-am vorbit odata vorbit ramane.
– Daca-i așa, apoi veniți sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele
rele, și mai ramaneți cu bine!
– Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu sa-
ți ajute ca sa te întoarne cu bine și sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa dupa dansa și trag
zavorul. Dar vorba veche: „Pareții au urechi și fereștile ochi”. Un dușman de
lup, ș-apoi știți care?, chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu
prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand
vorbea capra cu danșii.
„Bun! zise el în gandul sau. Ia, acum mi-e timpul… De i-ar împinge pacatul sa-
mi deschida ușa, halal sa-mi fie! Știu ca i-aș carnoși și i-aș jumuli!” Cum zice,
și vine la ușa; și cum vine, și începe:
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n țațe,
Drob de sare
În spinare,
Malaieș
În calcaieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
– Ia! Baieți, zise cel mai mare, sariți și deschideți ușa, ca vine mama cu
demancare.
– Saracuțul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceți pozna sa deschideți,
ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa
de gros și de ragușit, ca-i mai subțire și mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar și puse sa-i ascute limba și dinții,
pentru a-și subția glasul, ș-apoi, întorcandu-se, începu iar:
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
– Ei, vedeți, zise iarași cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca,
nu-i mamuca!
D-apoi cine-i daca nu-i ea? Ca doar și eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
– Badica! badica! zise iarași cel mic. Ascultați-ma și pe mine! Poate mai de-
apoi a veni cineva ș-a zice:
Deschideți ușa,
Ca vine matușa!
ș-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideți? D-apoi nu știți ca matușa-i
moarta de cand lupii albi și s-a facut oale și ulcioare, sarmana?
– Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rau în lume, de
cand a ajuns coada sa fie cap… Daca te-i potrivi tu acestora, îi ține mult și
bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu
nasul de funingine, tace ca peștele și tremura ca varga de frica. Dar frica-i din
raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu, tuștiu! iute sub un cherșin; se-
nghemuiește acolo cum poate, tace ca pamantul și-i tremura carnea pe dansul
de frica: Fuga-i rușinoasa, da-i sanatoasa!
Însa cel mare se da dupa ușa și: sa traga, sa nu traga? în sfarșit, trage
zavorul… Cand iaca! ce sa vada? ș-apoi mai are cand vede? caci lupului îi
scaparau ochii și-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Și, nici una, nici doua,
haț! pe ied de gat, îi rateza capul pe loc și-l mananca așa de iute și cu atata
pofta, de-ți parea ca nici pe-o masea nu are ce pune. Apoi se linge frumușel
pe bot și începe a se învarti prin casa cu neastampar, zicand:
– Nu știu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce
Dumnezeu?! Parc-au intrat în pamant… Unde sa fie? Se ițește el pe colo, se
ițește pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
– Ma! ca mare minune-i asta! dar nici acasa n-am de coasa… ia sa mai
odihnesc oleaca aste batranețe!
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe cherșin. și cand s-a pus
pe cherșin, nu știu cum s-au facut, ca ori cherșinul a crapat, ori cumatrul a
stranutat…
Atunci iedul de sub cherșin, sa nu taca?, Îl paștea pacatul și-l manca spinarea,
saracuțul!
– Sa-ți fie de bine, nanașule!
– A! ghidi! ghidi! ghiduși ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanașelul,
sa te pupe el! Apoi ridica cherșinul binișor, înșfaca iedul de urechi și-l
flocaiește și-l jumulește și pe-acela de-i merg petecele! Vorba ceea: „Ca toata
paserea pe limba ei piere”.
Pe urma se mai învarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gasește nimic,
caci iedul cel cuminte tacea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc.
Daca vede lupul și vede ca nu mai gasește nimic, își pune în gand una: așaza
cele doua capete cu dinții ranjiți în ferești, de ți se parea ca radeau; pe urma
unge toți pareții cu sange, ca sa faca și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese
și-și cauta de drum. Cum a ieșit dușmanul din casa, iedul cel mic se da iute
jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scarmana de cap și a plange
cu amar dupa frațiorii sai.
– Draguții mei frațiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mancat! și biata
mama nu știe de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Și bocește el și bocește pana îl apuca leșin! Dar ce era sa le faca? Vina nu
era a lui, ce au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el așa, iaca și capra venea cat putea, încarcata cu de-a mancarii și
gafuind. Și cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dinții ranjind, în
ferești.
– Dragii mamucuței, dragi! Cum așteapta ei cu bucurie și-mi rad înainte cand
ma vad!
Baieții mamei, baieți,
Frumușei și cucuieți!
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior
rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în
tot trupul, și ochii i se painjinesc. și ce era nu era a bine! Ea însa tot merge
pan la ușa, cum poate, crezand ca parerea o înșala… și cum ajunge, și
începe
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n țațe,
Drob de sare
În spinare,
Malaieș
În calcaieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin, care acum era și cel dintai și cel de pe urma, sare iute și-i
deschide ușa. Apoi s-arunca în brațele mane-sa și cu lacrimi de sange începe
a-i spune:
– Mamuca, mamuca, uite ce am pațit noi! Mare foc și potop au cazut pe capul
nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima și ramane
încremenita! Dar mai pe urma, îmbarbatandu-se, și-a mai venit puțin în fire ș-a
întrebat:
– Da ce-a fost aici, copile?
– Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasa, n-a trecut tocmai
mult și iaca cineva s-aude batand la ușa și spunand:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți…
– Și?
– Și frate-meu cel mare, natang și neastamparat cum îl știi, fuga la ușa sa
deschida.
– Ș-atunci?
– Atunci, eu m-am varat iute în horn, și frate-meu cel mijlociu în cherșin, iar cel
mare, dupa cum îți spun, se da cu nepasare dupa ușa și trage zavorul!
– Ș-atunci?
– Atunci, grozavie mare! Nanașul nostru și prietenul dumitale, cumatrul lup, se
și arata în prag!
– Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie
copilașii niciodata?
– Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieți!
– Ei las, ca l-oiu învața eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana și c-o casa
de copii, apoi trebuie sa-și bata joc de casa mea? Și pe voi sa va puie la
pastrama? Nici o fapta fara plata… Ticalosul și mangositul! Înca se ranjea la
mine cateodata și-mi facea cu maseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de
care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci,
cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ți-ai pus boii în plug? Apoi, ține minte
ca ai sa-i scoți fara coarne!
– Of, mamuca, of! Mai bine taci și lasa-l în plata lui Dumnezeu! Ca știi ca este
o vorba: „Nici pe dracul sa-l vezi, da nici cruce sa-ți faci!”
– Ba nu, dragul mamei! „Ca pana la Dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul.” ș-apoi
ține tu minte, copile, ce-ți spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase p-
aici, apoi las! Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de
veste.
Și de-atunci cauta și ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se
pune ea și sta în cumpene, cum sa dreaga și ce sa-i faca?
„Aha! ia, acum i-am gasit leacul, zise ea în gandul sau. Taci! ca i-oiu face eu
cumatrului una de ș-a mușca labele!”
Aproape de casa ei era o groapa adanca; acolo-i nadejdea caprei.
– La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip! Ia, de-acu sa-ncepe fapta:
Hai la treaba, cumatrița, ca lupul ți-a dat de lucru!”
Și așa zicand, pune poalele-n brau, își sufleca manicele, ațața focul și s-apuca
de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu
smantana și cu oua și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic și cu
lemne putregaioase ca sa arda focul mocnit. Dupa asta așaza o leașa de
nuiele numai întinata și niște frunzari peste dansa: peste frunzari toarna
țarana și peste țarana așterne o rogojina. Apoi face un scauieș de ceara
anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba și se duce prin
padure sa caute pe cumatru-sau și sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat
merge prin codru, pana ce da pe-o prapastie grozava și întunecoasa și pe-o
tiharaie da peste lup.
– Buna vreme, cumatro! Da ce vant te-a abatut pe-aici?
– Buna sa-ți fie inima, cumatre, cum ți-i cautatura… apoi da, nu știi dumneata
ca nevoia te duce pe unde nu ți-i voia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-
acasa în lipsa mea, ca știu ca mi-a facut-o buna!
– Ca ce fel, cumatrița draga?
– Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis și i-a crampoțit, de le-am plans de mila!
Numai vaduva sa nu mai fie cineva!
– Da nu mai spune, cumatra!
– Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-
au dus catra Domnul, și datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am
facut și eu un praznic, dupa puterea mea, și am gasit de cuviința sa te poftesc
și pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai…
– Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la
nunta.
– Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra pornește înainte plangand, și lupul dupa dansa, prefacandu-se ca
plange.
– Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ți-e mai drag în
lume, de-aceea n-ai parte…
– Apoi da, cumatra, cand ar ști omul ce-ar pați, dinainte s-ar pazi. Nu-ți mai
face și dumneata atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu toții acolo.
– Așa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi da, cumatra; se vede ca și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai
tineri.
– Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi? D-apoi așa?
– Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face și eu ca prostul… Oare nu cumva
nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-
am întalnit odata prin zmeuriș; și mi-a spus ca daca-i vrea dumneata sa-i dai
un baiet, sa-l învețe cojocaria.
Și din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
– Ia poftim, cumatre, zise ea luand scauieșul și punandu-l deasupra groapei
cu pricina, șezi cole și sa ospatezi oleaca din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele în strachina și i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru începe a manca halpav; și gogalț, gogalț, gogalț, îi
mergeau sarmalele întregi pe gat.
– Dumnezeu sa ierte pe cei raposați, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
– Și cum ospata el, buf! cade fara sine în groapa cu jaratic, caci scauieșul de
ceara s-a topit, și leașa de pe groapa nu era bine sprijinita: nici mai bine, nici
mai rau, ca pentru cumatru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mancat! Cu capra ți-ai pus în card? Capra ți-
a venit de hac!
– Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma ca-mi arde inima-n mine!
– Ba nu, cumatre; c-așa mi-a ars și mie inima dupa iezișorii mei! Lui
Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însa-mi plac și de iști mai batrani,
numai sa fie bine fripți; știi, cole, sa treaca focul printr-înșii.
– Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
– Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu ești bun! De-abie i-a mai trece baietului
istuia de sparieț, ca mult par îmi trebuia de la tine ca sa-l afum. Ți-aduci
aminte, dihanie rautacioasa și spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? și
bine mi-ai mancat iezișorii!
– Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, și nu-ți mai face atata
osanda cu mine!
– Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesniși
dînioare cu cuvinte din scriptura!
Dupa aceasta, capra și cu iedul au luat o capița de fan ș-au aruncat-o peste
dansul, în groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor,
napadira asupra lui și-i mai trantira în cap cu bolovani și cu ce-au apucat,
pana-l omorara de tot. Și așa s-a pagubit sarmana capra și de cei doi iezi, da
și de cumatru-sau lupul pagubașa a ramas, și pagubașa sa fie.
Și auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine!
Și s-au adunat cu toatele la priveghiu și unde nu s-au așternut pe mancate și
pe baute, veselindu-se împreuna…
Și eram și eu acolo de fața, și-ndata dupa aceea am încalecat iute pe-o șea,
ș-am venit de v-am spus povestea așa, ș-am mai încalecat pe-o roata și v-am
spus jitia toata; și unde n-am mai încalecat pe-o capșuna și v-am spus,
oameni buni, o mare și gogonata minciuna!
 Punguta cu doi bani de I. Creanga

Era odata o baba și un moșneag. Baba avea o gaina, și moșneagul un cucoș;

gaina babei se oua de cate doua ori pe fiecare zi și baba manca o mulțime de
oua; iar moșneagului nu-i da nici unul. Moșneagul într-o zi perdu rabdarea și
zise:
– Mai baba, mananci ca în targul lui Cremene. Ia da-mi și mie niște oua, ca
sa-mi prind pofta macar.
– Da cum nu! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate și
tu cucoșul tau, sa faca oua, și-i manca; ca eu așa am batut gaina, și iacata-o
cum se oua.
Moșneagul, pofticios și hapsin, se ia dupa gura babei și, de ciuda, prinde iute
și degraba cucoșul și-i da o bataie buna, zicand:
– Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mancarea
degeaba.
Cucoșul, cum scapa din manile moșneagului, fugi de-acasa și umbla pe
drumuri, bezmetec. Și cum mergea el pe-un drum, numai iata gasește o
punguța cu doi bani. Și cum o gasește, o și ia în clonț și se întoarna cu dansa
înapoi catre casa moșneagului. Pe drum se întalnește c-o trasura c-un boier și
cu niște cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucoș, vede în
clonțu-i o punguța și zice vezeteului:
– Mai! ia da-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc.
Vezeteul se da iute jos din capra trasurei, și c-un feliu de meșteșug, prinde
cucoșul și luandu-i punguța din clonț o da boieriului. Boieriul o ia, fara pasare
o pune în buzunar și pornește cu trasura înainte. Cucoșul, suparat de asta, nu
se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neîncetat:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
Boierul, înciudat, cand ajunge în dreptul unei fantani, zice vezeteului:
– Ma! ia cucoșul ist obraznic și-l da în fantana ceea.
Vezeteul se da iarași jos din capra, prinde cucoșul și-l azvarle în fantana!
Cucoșul, vazand aceasta mare primejdie, ce sa faca? Începe-a înghiți la apa;
și-nghite, și-nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi zboara de-
acolo afara și iarași se ia în urma trasurei, zicand:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit și a zis:
– Ma! da al dracului cucoș i-aista! Ei, las ca ți-oiu da eu ție de cheltuiala, mai
crestatule și pintenatule!
Și cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucoșul, sa-l
azvarle într-un cuptor plin cu jaratic și sa puna o lespede la gura cuptorului.
Baba, canoasa la inima, de cuvant; face cum i-a zis stapanu-sau. Cucoșul,
cum vede și asta mare nedreptate, începe a varsa la apa; și toarna el toata
apa cea din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de tot, și se racorește
cuptoriul; ba înca face ș-o aparaie prin casa, de s-au îndracit de ciuda harca
de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafar
și de-acolo, fuga la fereastra boierului și începe a tranti cu ciocul în geamuri și
a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
– Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucoș, zise boieriul cuprins
de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu și-l zvarle în cireada boilor ș-a
vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, și-om
scapa de suparare.
Vezeteul iarași ia cucoșul și-l zvarle în cireada! Atunci, bucuria cucoșului! Sa-l
fi vazut cum înghițea la buhai, la boi, la vaci și la viței; pan-a înghițit el toata
cireada, ș-a facut un pantece mare, mare cat un munte! Apoi iar vine la
fereastra, întinde aripele în dreptul soarelui, de întuneca de tot casa boierului,
și iarași începe!
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
Boierul, cand mai vede și asta dandanaie, crapa de ciuda și nu știa ce sa mai
faca, doar va scapa de cucoș. Mai sta boierul cat sta pe ganduri, pana-i vine
iarași în cap una.
– Am sa-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul
în gat, s-a îneca și-oiu scapa de dansul.
Și, cum zice, umfla cucoșul de-o aripa și-l zvarle în zahnaua cu banii; caci
boieriul acela, de mult banarit ce avea, nu-i mai știa numarul. Atunci cucoșul
înghite cu lacomie toți banii și lasa toate lazile pustii. Apoi iesa și de-acolo, el
știe cum și pe unde, se duce la fereastra boierului și iar începe:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
Acum, dupa toate cele întamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-
azvarle punguța. Cucoșul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui și lasa
pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia
cucoșului, s-au luat dupa dansul, de ți se parea ca-i o nunta, și nu altaceva;
iara boierul se uita galiș cum se duceau paserile și zise oftand:
– Duca-se și cobe și tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat
n-a fost aici!
Cucoșul însa mergea țanțoș, iar paserile dupa dansul, și merge el cat merge,
pana ce ajunge acasa la moșneag, și de pe la poarta începe a canta:
„Cucurigu! cucurigu!” Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iesa afara cu
bucurie; și, cand își arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cucoșul sau era
ceva de spariet! elefantul ți se parea purice pe langa acest cucoș; ș-apoi în
urma lui veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase,
mai cucuiete și mai boghete. Moșneagul, vazand pe cucoșul sau așa de mare
și de greoiu, și încunjurat de-atata amar de galițe, i-a deschis poarta. Atunci
cucoșul i-a zis:
– Stapane, așterne un țol aici în mijlocul ograzii.
Moșneagul, iute ca un prasnel, așterne țolul. Cucoșul atunci se așaza pe țol,
scutura puternic din aripi și îndata se umple ograda și livada moșneagului, pe
langa paseri, și de cirezi de vite; iara pe țol toarna o movila de galbeni, care
stralucea la soare de-ți lua ochii! Moșneagul, vazand aceste mari bogații, nu
știa ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cucoșul și dezmerdandu-l. Atunci,
iaca și baba vine nu știu de unde; și, cand a vazut unele ca aceste, numa-i
sclipeau rautacioasei ochii în cap și plesnea de ciuda.
– Moșnege, zise ea rușinata, da-mi și mie niște galbeni!
– Ba pune-ți pofta-n cuiu, mai baba! Cand ți-am cerut oua, știi ce mi-ai
raspuns? Bate acum și tu gaina, sa-ți aduca galbeni; c-așa am batut eu
cucoșul, știi tu din a cui pricina… și iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiata, gabuiește gaina, o apuca de coada și o ia la
bataie, de-ți venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din manile
babei, fuge pe drumuri. Și cum mergea pe drum, gasește și ea o margica ș-o
înghite. Apoi rapede se întoarce acasa la baba și începe de pe la poarta: „Cot,
cot, cotcodac!” Baba iesa cu bucurie înaintea gainei. Gaina sare peste poarta,
trece iute pe langa baba și se pune pe cuibariu; și, dupa vrun ceas de ședere,
sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, sa vada ce i-a
facut gaina… Și, cand se uita în cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o
margica. Baba, cand vede ca ș-a batut gaina joc de dansa, o prinde ș-o bate,
ș-o bate, pan-o omoara în bataie! Și așa, baba cea zgarcita și nebuna a
ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca și rabdari prajite
în loc de oua; ca bine și-a facut ras de gaina și-a ucis-o fara sa-i fie vinovata
cu nemica, sarmana!
Moșneagul însa era foarte bogat; el și-a facut case mari și gradini frumoase și
traia foarte bine; pe baba, de mila, a pus-o gainarița, iara pe cucoș îl purta în
toate parțile dupa dansul, cu salba de aur la gat și încalțat cu ciuboțele
galbene și cu pinteni la calcaie, de ți se parea ca-i un irod de cei frumoși, iara
nu cucoș de facut cu borș.
 Puiul de I. Al. Bratescu - Voinesti

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de

departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la
marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un
cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma,
sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte
oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina
pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si
ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura
de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii
de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte
gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita
prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei,
pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti
si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!”
repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere
graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu
stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a
simtit strans in palma flacaului, numa, el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul
meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru
el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat
luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a
luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai
vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa
patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si
din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se
hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca
beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura
mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se
potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau
gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.
Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei
lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul
soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in
amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe
deasupra miristii.
Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una,
doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului
tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga,
pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. “Si o sa zburam pe sus
de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si
marea.”
Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in
miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul
de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste
margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au
priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita.
Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa
de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman- tul, si cu nici
un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea
fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii
tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe.
Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul
lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe
carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara
ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul
se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu poate trage, de frica sa nu-si
impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele
vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia
pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa
stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii
aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-
a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o
aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese
intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i
lasase prepelita. Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului
strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe
drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins,
si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar
cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul
mamei lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat
inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai
tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu!
piu!”… Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar
si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el… D-atunci au inceput
zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la
zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei,
el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi
arati cetati mari si rauri, si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a
mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit
oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a
mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase
au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca
frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul
pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor
friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte,
catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se
rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul
toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea
cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a
hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite
inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al
ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i
cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma
era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un
senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui
de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de
pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera
crampeie de vedenii… miriste…un caramb de cizma pe care se urca o
furnica… aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort,
cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.
 Fluierul fermecat de V. Eftimiu

Tudorel era un ciobanaş de vreo zece anişori, prin isteţimea lui scapase în
mai multe randuri vacile şi oile salului din ghearele unor lupi. Nu ştia nici de
frica, nici de înşelaciune.
—Sunt cioban, trebuie sa-mi pazesc turma, Asta ştiu !… şi nu-l biruia nimeni.
Moşul din padure, vrajitorul cel bun, care vede şi rasplateşte pe cei ce se
poarta voiniceşte l-a chemat la el în peştera, şi 1-a poftit sa-şi aleaga tot ce va
dori din bogaţiile adunate acolo.
Tudorel se hotarî sa ia doar un fluier.
—Sa-mi traieşti, baiatul moşului ! i-a raspuns vrajitorul cel bun. N-ai vrut nici
straie scumpe, nici bani de aur, dar ai ales o comoara nepreţuita. Fluierul
acesta, pe care 1-a faurit un meşter din vechime, nu numai ca-ţi va ţine de
urat, dar prin el vei putea îmblanzi fiarele. Pastreaza-1 sanatos, dragul meu, şi
s-auzim de bine !
A doua zi, plecand cu oile, Tudorel se aşeza pe un damb şi începu sa-i zica
din fluier. Mare-i fu bucuria cand vazu ca mioarele se opresc din paşunat şi
încep sa joace. Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele întoarse, se pusese şi
el pe ţopait, parc-ar fi fost cel mai straşnic danţuitor. Clopotul de la gat îi suna.
Magaruşul turmei juca şi el, cand pe trei picioare, facand rotogoale dragalaşe
în vazduh ou piciorul drept, cand ridicat pe doua picioare, ca oamenii. Cat
despre Ursu, dulaul, nu numai ca sarea, dar se dadea şi peste cap.
Canta el Tudorel ce canta ; mioarele, berbecul, magaruşul şi dulaii jucara,
pana cand zise ciobanaşul:
— Acum destul ! Dac-om sta sa ţopaim toata ziua, apoi flamanziţi şi va uscaţi
şi se supara satul pe mine ca va ţin nemancate.
Într-o zi, o haita de lupi se repezi la stana lui Tudorel. Spaima intra în bietele
oi.
Vazand acea navala de salbaticiuni, Tudorel duse fluierul la gura şi începu sa
cante. Şi ce sa vezi ? Unui cate unul, lupii se astamparau, începeau sa ridice
cate un picior uşor, uşurel şi se porneau pe danţuit.
Apoi cate un lup se apropia de o mioara, îşi lasa capul în jos de trei ori
înclinandu-se, şi o poftea la joc. Douazeci de perechi se-nvarteau în jurul
ciobanaşului, care-i zicea de zor din fluieraşul lui de soc.
A intrat în hora Ursu, dulaul, prinzandu-se în braţe cu starostele lupilor ; au
facut fraţie amandoi, s-au pupat în bot, cu ochii plini de lacrimile prieteniei,
legandu-se sa nu se mai prigoneasca unul pe celalalt, cat vor trai !
Dar tot sarind şi învartindu-se lupii ostenira. Mai-marele lor se apropie, jucand
şi el mereu şi-i vorbi lui Tudorel aşa :
—Ciobanaşule draga, mai lasa-1 încolo de fluier, ca nu mai putem ! Dupa ce
santem flaminzi ne mai flamanzeşti şi dumneata, punandu-ne sa ţopaim într-
una !
—Eu, raspunse baiatul, nu ma opresc din cantat pana nu va carabaniţi ! Daca
ma opresc, sunteţi în stare sa va repeziţi la oi şi sa le mancaţi.
—Pe cuvantiul meu de onoare ca nu facem una ca asta, plecam pe ici încolo !
raspunse celalalt şi facu semn lupilor sa-1 urmeze
Cu mare parere de rau îşi lasara cumetrii dragalaşele cumetre ! Dupa ce le-au
jucat, mare pofta ar fi avut sa le mangaie puţin cu colţii! Dar n-avura încotro şi
se departara, pierind în desimea codrului. Şi numai dupa ce n-a mai ramas
nici urma de lup prin partea locului, Tudonel îşi opri cantarea, odihnind astfel
şi oile, care începura sa pasca marunt şi repede, de foame ce le era:;
…Povestea cu fluierul vrajit ajunse şi la urechile împaratului.
— Daca a putut acel fluier sa stapaneasca haita de lupi, cum n-ar veni de hac
şi vrajmaşilor mei ? îşi zicea stapanitorul ţarii.
Trimise deci împaratul caţiva soli la ciobanaş sa-i ceara fluierul.
Dar Tudorel, nici gand sa-1 dea.
A doua zi, chiar împaratul veni sa-i ceara lui Tudorel fluierul fermecat.
— Eu sunt chiar împaratul acestei ţari. Cum ai îndraznit sa te împotriveşti
poruncilor mele ?
—Dar ce-am facut ?
—Ţi-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot felul de bunataţi,
galbeni mulţi, ţi-am trimis şi tu nici gînd sa-mi dai fluierul, pe care vad ca-1 ţii
la brau.
—N-am ce face cu ele. Eu atata am, fluierul !
—Fluienui acesta are puteri de care tu nu eşti vrednic ! îi striga craiul manios.
De aceea zic, baiete, da-mi-1 de buna voie şi eu te voi rasplati cum nici nu
gandeşti ; te voi duce la curtea mea sa te cresc, sa-ţi dau învaţatura şi sa faca
din tine un curtean de vaza.
— Eu din ce sunt nu vreau sa ma schimb ! raspunse Tudorel.
Atunci lacom, împaratul înşfaca jucaria ciobanaşului. Ochii îi luceau de
bucurie la gandul ca acum nu-1 va mai birui nimeni ! Nimeni nu va mai
îndrazni sa-i calce hotarele, ba va porni el însuşi sa cucereasca şi sa prade
împaraţia altora ! Porni voios, cu tot alaiul dupa el.
Dar Tudorel, suparat foc, alerga pe langa calul lui, ceraudu-i fluierul.
Scos din fire, împaratul porunci oştenilor sa-1 arunce în beciul cel mai adînc.
Ei, dar în vremea aceasta, ostile vrajmaşe napadira pamantul ţarii şi pradau
toate în calea lor. În fruntea armiilor, împaratul porni sa le înfrunte şj sa
nimiceasca pe duşmani.
Mandru nevoie, calare pe armasarul împopoţonat, craiul tot sufla în fluierul
fermecat, aşteptand sa se întample minunea, dar degeaba ! Oştilor puţin le
pasa de jucaria aceea neputincioasa din mana lui ! Ba, dimpotriva, împaratul
fu înconjurat de duşmani, care parca ieşisera din pamant! Cat ai clipi din ochi,
se pomeni legat, straja lui împraştiata şi el robit vrajmaşului.
Fluierul cazu la pamant şi, de buna seama, l-ar fi sfaramat copitele cailor,
daca un sfetnic înţelept nu l-ar fi ridicat cu grija.
Mare prapad ar fi fost pe ţara, daca sfetnicul cel înţelept nu s-ar fi gandit sa se
repeada la palat, sa-1 scoata pe Tudorel din adancimea beciului şi sa-1 duca
pe campul de bataie, rugandu-1 sa cante din fluierul fermecat.
Şi cand începu Tudorel sa cante din fluier, oştile duşmane îşi aruncara
paloşele şi buzduganele şi începura sa joace.
Jucau şi ţopaiau de zor. Se ţineau dupa el, tot danţuind şi paraseau de-a-
ndaratelea pamanturile cucerite atata de uşor.
Şi ciobanaşul nostru nu s-a lasat pana nu i-a dus dincolo de hotarele ţarii, cu
împaratul cel hapsan cu tot.