Ciuboțele ogarului

Călin Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu știu! Dar povestea spune
că, într-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gîndea
Iepurele că i-ar stă bine cu o pălărie albă că până de păun și cu o scurteică
verde, dar nu pentru asta se grăbea el spre iarmaroc, ci că să-și cumpere ceva
pentru încălțat, că era desculț.

Începuseră ploile de toamna, vîntul împrăștia frunzele pe poteci și

frigul prinse să-l strîngă de picioare. De aceea, își înfundă pălăria veche până
peste urechi, își strînse zabunul pe trup și iuți pasul, că să ajungă mai repede
la iarmaroc. Și cum mergea Iepurele uitîndu-se când în dreapta, când în
stîngă, ciulind urechile la orice foșnet, iată că mai spre seară se întîlni pe o
potecă cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o șubă călduroasă
și purta în picioare niște ciuboțele nou-nouțe...

După ce-și dădură binețe, că doi călători de treaba, o porniră împreună

prin desișul pădurii.

Iepurelui i se scurgeau ochii după ciubotelele Ogarului; pentru că tare

mai erau frumoase, iar lui îi era strașnic de frig la picioare! — Cît ai dat pe
încălțări? întreba sfios Iepurele.

— Doi galbeni, cît să dau! îi răspunse fudul Ogarul.

— Mă duc și eu la iarmaroc — adaugă Iepurele — să-mi cumpăr

ciuboțele.

— Păi, tot acolo merg și eu, am treaba cu un negustor...

Ciuboțele se găsesc cîte vrei, numai bani să ai!

— Am doi galbeni, șopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci își răsuci

vîrful mustatilor că și cum lui nu i-ar fi păsat citi bani are Iepurele. Și au
mers ei așa, au mers, până s-a întunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai
vedeau bine. O ploaie rece și deasă se abatu în calea lor, de-i dirdiiau
bietului Iepure dintîi de frig.

— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculț... Și apoi e

noapte și frig... Mai ai și bani la dumneata... Bani am și eu ... și cine știe cu
cine ne putem întîlni, că pădurea e plină de tîlhari...

Iepurele ciuli urechile, își strînse mai tare zabunul, că să simtă banii
ce-i avea într-un buzunaras la piept.

— Și ce-i de făcut atunci? întreba el.

— Păi, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru

adăpost... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic să tragem la el, dormim și
pornim mîine dimineață . . . Poate până atunci mai stă și ploaia. Iepurele nu
avu încotro și—l ascultă pe Ogar. Scuturîndu-și luleaua de ușa hanului, Moș
Martin îi primi tare bucuros:

— Ce vreme rea! Nu te-ar lasă inima să lași pe cineva afară!... Hei, și

dumneata. mai eșți și desculț... Treci colo lângă foc, de-ți mai încălzește
picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. În afară de ei și hangiu nu
mai era nimeni în han. Moș Martin ieșea din când în când afară și se uită de-
a lungul drumului, să va.da dacă nu cumva se mai îndreaptă spre hanul lui
niscaiva călători.

— Eu. zic să cerem ceva de mâncare — șopti ogarul — și udătură.

— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame... Și apoi nu a,m nici

un mărunțiș. Că dacă schimb un galben, rămîn toată iarnă desculț.

— Hei, ce ciudat mai eșți, cumetre!... Dar cine ți-a cerut, mă rog să-ți
schimbi galbenii... Pentru plata am eu bani destui... Că doar nu mă voi
lacomi la un sărac că ține... Și întorcîndu-se Moș Martin în han, Ogarul
spuse:

— Ei, Moș Martine, da-ne ceva de imbucat și de băut...

— Am niște plăcintele...

— Aș mânca și eu din ele!

 — Am friptură, faguri de miere, și vin de stafide . . .

— Da-ne de toate și din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gîndu-și

buzele. Moș Martin își puse șorțul pe dinainte, că un hangiu adevărat ce era,
și prinse a aduce bunătățile. Ogarul începu să înghită cu lăcomie bucată după
bucală. Iepurele se rușina și abia-abia gustă și el o bucățică de plăcintă cu
varză. Și poate n-ar fi gustat deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.

— Mănîncă, cumetre, că de la dumneata mănînci. Ogarul parcă nu

mâncase de o luna, așa-I trosneau fălcile și-i umblă limba în gură. până să-și
fumeze Moș Martin luleaua, Ogarul mânca toată mâncarea din han. La urmă
ceru o cană cu vin de stafide, pe care o bau pe nerăsuflate.

Iepurele se uită mirat. Se minuna și Moș Martin.

— Mai, mai, încă n-am văzut un drumeț mai flămînd că dumneata.

Să-ți fie de bine, Ogarule. ..

Și acum, vorba aceea: "Frate, frate, dar brînză-i cu bani" . . . Ați

mâncat și băut numai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se caută prin
buzunari. Caută prin buzunari la pantaloni, caută la șubă, dar degeaba caută:
nu avea nici un ban. În cele din urmă, spuse Iepurelui:

— Plătește, dumneata, cumetre!

— Cum, să plătesc? Așa ne-a fost vorba?

— Plătește, că am uitat pungă acasă. Îți dau eu banii la iarmaroc. Am

să mă împrumut la un prieten negustor...

— Cum? ... Vai, ce să mă fac?! Să rămîn desculț? Ogarul începu să

rîdă pe sub mustăți. Moș

Martin își ieși din fire.

— Mie să nu-mi umblăți cu de-astea. Plățiți, că altfel am eu ac de

cojocul vostru ...
 — El m-a poftit .și la han, ei m-a poftit și la masă, spuse chicotind
Ogarul. El să plătească.

— Nu-i adevărat, Moș Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine

iarnă și, dacă plătesc, rămîn desculț...

— Ei, că doar n-oi încălța eu toți desculțîi din lume! Că a mâncat și

băut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum îmi dau eu seama ce
fel de mușterii mai sunteți! V-ați sfătuit sami faceți pagubă... Și Moș Martin
apucă un ciomag pă care îl ținea pitit după ușa pentru

asemenea călători și îl ridică spre Ogar. Ogarul îl arată pe Iepure.

Iepurele, văzînd ciomagul, începu să tremure de frică. Și de voie, de nevoie,
scoase din buzunar băsmăluță în care avea legați cei doi galbeni și plăți
ursului. Moș Martin se uită la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale
ale Iepurelui, mirii ceva și lua galbenii. Ogarul își șterse mustățile, se culcă
și adormi fără grijă.

Moș Martin văzînd că nu mai vine nimeni la han se duse și el în odaia

lui să se întindă pe o lavița. Numai Iepurele nu se culcă. Cum putea să
doarmă? Rămăsese fără bani... Și de-afară vîntul se auzea mai furios și
ploaia bătea în ferestre. De necaz, Iepurele începu să plângă pe înfundate...
Cum de se lăsase păcălit de Ogar. Ofta și se gîndea că în curînd va veni
iarnă. Vor fi viscole și zăpezi- mari... va fi mult mai frig, iar el va umblă
zgribulit și desculț ... Ogarul sforăia într-o odaie, Moș Martin în altă, numai
pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Și a stat Iepurele, a stat, până la miezul
nopțîi. Și s-a tot gîndit și răzgîndit, ce să facă, ce să drea.ga? Parcă vedea
cum desfăcuse băsmăluță și dăduse lui Moș Martin banii. . . Cum ursul
stătuse o clipă pe gînduri, uitîndu-se când la ciubotelele ogarului, când la
picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună, ceva.

Ce anume? Deodată, în mintea Iepurelui se făcu lumina, își șterse

lacrimile și întră în odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse lângă sobă să se
usuce. Nu mai statu pe gînduri. .. Încălța ciubotelele Ogarului, pași încet, ieși
din han și ține-o băiete tot într-o fugă. "Mi-am făcut singur dreptate", se
gîndea iepurele, afundindu-se tot mai mult în pădure și-n noapte.

Spre ziua, se trezi Ogarul și voi să se încalțe. Dar ia ciubotelele de

unde nu-s! Moș Martin, ivindu-se în prag, dădu, râzând din umeri. Ogarul nu
mai zăbovi la han, ci porni să-și caute încălțările. Se cunoșteau bine urmele
din noroi și începu Ogarul a fugi și a fugi pe urmele Iepurelui. La început îi
venea tare greu, el era gras, de-abia se mișcă, da-ncet ul cu încetul, prinse a
se subția la alergătură. Nu după multă vreme îl zări pe Iepure pe un deal.
Ține-te după el! Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare, peste
dealuri, hăt în zare. Ogarul gifiia și se subția, Iepurele tot mai sprinten se
făcea. Trecu toamna, trecu iarnă, veni primăvară, apoi veni și vara și fugă lor
nu mai contenea. Se zice că pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut
prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia după el, cu
gînd să-l prindă și să-l descalțe.

Noi, albinele

Călin Gruia

Trântorul a plecat să se plimbe prin grădină și s-a întors seară târziu.

Nu era obosit când a intratîn stup. De ce să fie? De somn? A dormit pe o
floare de nalbă... A visat ceva, tolănit pe untrandafir roșu... S-a certat cu un
fluture... A vorbit ceva cu o viespe. Și ziua a trecut. Atâta pagubă! Mâine o
să fie altă zi, gândi trântorul și se-ndreptă repede spre sala de mese a
stupului.

Nu găși pe nimeni acolo. Și nu-și văzu nici ceașcă pe nicăieri.

Supărat, începu să strige:

- Ei, dar unde-i cescuţa mea? Unde-i cornuleţul meu?...

Nemaipomenit...

O albină mai în vârstă, cu o mătură sub aripă, se apropie de el și-i

spune:

- Nu te enerva... Mănânci ce ai adus.

- Nu înţeleg ce vrei să spui...

- Nu ţi se mai dă mâncare de azi înainte, îi spuse bătrâna albină.

- Dar mor de foame. Nu se poate... Am tot dreptul la porţia mea!.

 - Poftim mătura, fă curăţenie pe sub cei doi faguri...

- Eu? Eu cu mătura?... Dar n-am muncit niciodată.

- Ei, vezi?... Asta-i pricina... Noi muncim și noi mâncăm... mierea nu

pică din cer... Nu te trimite nimeni să alergi prin flori... Dar de curăţat, de
reparat, de aerisit, de adus apă la pui, de luptat cu dușmanii noștri din afară,
mă rog, se găsește de lucru...

- Și cine a hotărât toate astea?...

- Noi, albinele...

- Am să mă plâng împotriva voastră...

- N-ai decât...

- Am să mă plâng stăpânului prisăcii... 0 să vedeţi voi. O să vă pară

rău!

Și trântorul, supărat, ieși pe urdiniș... Pe unde o fi umblat, n-a putut să

afle nimeni. Dacă-l intâlniţi cumva, explicaţi-i voi cum stau lucrurile cu cei
care nu vor să muncească.

Povestea olarului

Călin Gruia

Olarul frământa lutul în palmele sale și apoi îi dădea formă și chip.

Roată lui se învartea că într-o horă și pe ea se arătău ulcioare și vase minunat
măiestrite. În fiecare punea câte ceva din inimasa, din visarea să, și de aceea
toate păreau pline de viaţă. Cupele înalte păreau păsări gata dezbor, oalele
cele mari șopteau ceva între ele, cănile erau gata să se joace, iar ulcioarele se
uitau cuminţi în ochii meșterului lor, gata să-l întrebe unde sunt fântânile cu
apă.
 Și iată că într-o zi trecu pe la poartă olarului un învăţat și-l întrebă:

- E greu oare să faci atâtea minuni? Nu te dor mâinile?

Olarul îi răspunse:

- Nu m-am gândit niciodată nici la greu și nici la osteneala mâinilor.

Noaptea visez chipuri noi de cupe și ulcioare, iar a două zi lutul mi se
supune și roată cântă, și degetele cântă.

- Fii binecuvântat, îi spuse învăţatul, iar meșterul olar îi dărui o cupa.

În altă zi se opri pe-acolo un negustor și-l întrebă:

- Câstigi mult cu meșteșugul acesta?

- Nu m-am gândit niciodată la câstig. Atâta doar că nu duc lipsă de

pâine și sare, iar copiii mei nu umblă în zdrenţe.

Într-o vară, un crai străîn coborî din rădvanul său aurit și se minună de
meșterul olar:

- N-ai vrea să vii la curtea mea să mă mândresc cu ține? Ți-aș da strai

de mătase și încălţări de preţ. Te-aș purta prin cetăţi vestite și prin păduri la
vânatoare. Ai lua parte la ospăţurile mele cu muzicanţi și vinuri dulci și ţi-aș
da rândasi să-și murdărească ei mâinile și slugi să-ţi învârtească roată... O
roată, dar nu că asta, o roată din marmură albă. Și tu numai le-ai spune ce
trebuie să facă. Ai fi mai marele olarilor din palatul meu. Mai marele cupelor
și ţi se va da cinstea cuvenită la fel că paharnicului, că vornicului.

- Măria-ta, îți mulţumesc de gândurile cele bune, dar eu înca nu pot

să-ţi dau nici un răspuns.

Trebuie să chibzuiesc, să cântăresc lucrurile. Și dacă va fi să viu la

curtea Măriei tale, voi veni, iar dacă nu voi putea, să nu ai pricină asupra
mea.

Craiul zâmbi și-i făcu semne vizitiului să-ndemne caii. Olarul rămase
pe gânduri. O zi întreagă n-a lucrat nimic. A două zi n-a potrivit bine focul
cuptorului în care-și ardea oalele și toate au crăpat pe la buze și pe la torţi...
A treia zi se aseză din nou pe scaunul de lângă roată de lemn și din lutul
frământat începură să răsară cupe și ulcioare, vase pentru flori și
untdelemnuri, buțîi pantecoase pentru vinuri și alte minunățîi. Roată cânta,
vântul care trecea peste gurile vaselor sale cânta și el, mâinile nu simțeau
nici oboseală și-n fiecare podoabă de lut punea câte un pic din inima să și
toate păreau că prind viată.

Uită vorbele negustorului, uită fagaduinţa craiului străîn, iar spre

bătrânete dărui meșteșugul băieţilor săi, așa cum și el îl primise de la tătal
său.

Un oaspete neobișnuit

Călin Gruia

La malul apei era o salcie uriasă. Sub salcie creștea cea mai frumoasă
iarbă din lume. Apă susotea printre pietre, vântul legăna încet ramurile
copacului, iar Mădălina citea cu glas tare o poveste. Glasul fetiţei se
amestecă lin cu murmurul pârâului, cu șoaptă frunzelor, iscând un fel de
cântare nemaiauzită. Când Mădălina închise cartea auzi în văzduh un
zbârnâit că de aripi de cărăbus. Pâna să se dumirească, se pomeni lânga ea
cu un pitic cât o lingură de supă, și cum tocmai în clipă aceea apunea
soarele, piticul spuse: "Bună seară!" cu o voce de clopoţel.

Mădălina băgă de seamă că noul sosit ședea pe un covor mic, cam

vechi, zdrenţuit și întrebă:

"Covorul fermecat?"

Piticul strânse din umeri și Mădălina îl întrebă iar:

"Te-ai rătăcit?... Vii de pe tărâmul celălalt?"

"Și da și nu", îi răspunse în doi peri piticul. Am auzit din văzduh

glasul tău, iar salcia asta mi s-a părut un palat... Trebuie să ajung pâna mâine
seară într-un anume loc."... ”Aș putea oare să te ajut?" îl întrebă Mădălina.
 "Cred că da, nu mă pot duce cu mâna goală, cum se spune. Pe tărâmul
acela sunt câţiva copii și asteaptă să le spun o poveste. Și eu nu mai știu
niciuna. Le-am isprăvit. Am știut mii și mii de poveșți. Dar cum spun una,
cum o uit. Cum spun altă, cum o uit. Și tot așa, tot așa am ajuns la
margine..."

Și cum faţa piticului se posomorî un pic, fetiţa îi întinse cartea:

”Ţi-o dau!"

Piticul se înrosi în pomeţîi obrajilor și spuse că nu știe să citească și

că-i vine să moară de rușine.

Mădălina încercă să-l încurajeze:

"Dacă-i așa, ia-ţi covorașul subsioară și hai cu mine."

Piticul nu asteptă să fie poftit de două ori. Își făcu sul ţesătura
fermecată, își dădu fesul mai spre ceafă și porni către casă Mădălinei, care
nu era prea departe. Intrară tiptil în cămăruţa păpusilor, care pentru o clipă
deschiseră ochii. Mădălina îl rugă pe elefantul Vasiie să se mute în patul
elefantului Năîlă, care era plecat la băi. Piticul se întinse în patul elefantului
Vasiie și spuse:

"Ce bine! Demult n-am mai dormit într-un pat atât de curat..."

După ce mâncă o fragă și trei cireșe, spuse mulţumit:

"Mădălina, poţi începe povestea. Te ascult bucuros..."

Mădălina aprinse lampa, luă cartea și prinse să citească... Piticul

zâmbea. Aţipea. Se trezea. Trăgea din lulea... Și iar zâmbea. Și iar aţipea.
Păcât că nu eraţi și voi de faţă să vedeţi și să ascultăţi cât de frumos citea
Mădălina.

"Așa-i că ai terminat clasa I cu media 10?" a întrebat-o când a

terminat de citit.

"De unde știi? Eșți un adevărat vrăjitor..." se minună Mădălina.

 Izvorul fermecat

Călin Gruia

Cică demult, pe când făcea plopul pere și răchita micsunele, trăia

undeva la poalele munţilor, la o răscruce de drumuri, un potcovar vestit, care
potcovea caii lui Făt-Frumos. Trebuie să stiţi că nu cu una cu două se
potcovesc caii năzdrăvani; de aceea, câţi ucenici veneau la el să înveţe
meșteșugul, nici unul nu rămânea mai mult de o zi.

Nu știu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină la ucenicie un băiat

îndrăzneţ și priceput, care învăţă meșteșugul într-un ceas și după aceea
singur, într-o zi, potcovi o herghelie de cai!

[...] Meșterul se bucură de ucenic, îl îndrăgi că pe copilul său. O

singură slăbiciune avea băiatul: poveștile. Dacă vreun călător începea o
poveste, atunci ucenicul se așeza pe o buturugă, își proptea tâmplele în
palme, se uită în ochii drumeţului fără să clipească, fără să scoată o vorbă,
fără să-i pese că trecea vremea. Și potcoavele se topeau în foc, focul se
stingea, se lăsă noaptea și calul rămânea nepotcovit.

Într-o seară, aproape de asfinţitul soarelui, pe când meșterul se află la

un iarmaroc îndepărtat, după potcoave de aur și argint, sosi o făptură ciudată,
de pe altă lume parcă, și care, spre mirarea băiatului, începu să vorbească în
grai omenesc.

- Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meșterul?

- Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?

Pe băiat, cât pe ce să-l pufnească râsul. Nu avea nici o asemănare cu

caii, dar cum ucenicul era isteţ, pricepu că sluţenia aceea burduhănoasă, cu
picioare lungi și subţiri că aţa, nu putea fi decât puricele năzdrăvan despre
care pomenise într-una din zile meșterul său.

- Nu cumva eșți puricele năzdrăvan?

- Da, eu sunt.
 - Purice n-am potcovit încă, dar cred că nu-i chiar așa de greu...

- Dar nici ușor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci și nouă

ocale de fier. Numai așa mă simt ușor și pot zbura în slavă cerului că să aduc
poveșți.

Când auzi ucenicul despre ce-i vorba, făcu ochii mari și un gând
năstrusnic îi veni în minte.

- Fii fără grijă, te potcovesc îndată.

Aţâţă focul, umflă foalele, care prinseră să se vaite și să sufle în

cărbuni. Pe dată vatra se lumină de jăratic, iar fierul se înrosi. Apucă apoi
ciocanul și începu să bată zdravăn, de se umplu toată potcovăria cu scântei
de aur, spre mirarea puricelui năzdrăvan.

Nu trecu multă vreme și prinse a-i potrivi puricelui potcoavele. După

fiecare potcoavă de nouăzeci și nouă de ocale, puricele spunea că se simte
din ce în ce mai ușor, și că abia asteaptă să poată zbura. Dar băiatul, după ce
îi bătu cea din urmă potcoavă, nu-1 întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură
îl încălecă cu nădejde.

[...] ÎI purtă puricele peste ape întinse și întunecate, peste munţi

păstiosi, peste cetăţi și împărăţîi, zburând în jos, zburând în sus, zburând că
vântul, zburând că gândul, dintr-o parte în altă a lumii, chipurile să-1 sperie
pe băiat, că să-i treacă poftă de poveșți. Ucenicul nu se da bătut.

- Ori mă duci să-mi arăţi de unde iei poveștile, ori rămân călare pe
ține până ţi s-or toci potcoavele de nori și văzduh.

[...] S-o fi albit sau nu de spume puricele năzdrăvan de atâta zbor prin
ţări, de atâtea sărituri de pe un vârf de munte pe altul, povestea nu spune.
Dar, după vreme îndelungată, simţind că puterile îi slăbesc din ce în ce mai
mult și că potcoavele i se tocesc de văzduhuri, îi spuse cu mâhnire băiatului:

- Scumpă-i plata potcoavelor mele, dar n-am încotro. Te voi duce

acolo unde voiesti, căci m-ai biruit...

Și, încovoindu-și picioarele subţiri că aţa, sări din vârful unui munte
într-o vale adâncă, străjuită de jur împrejur de piscuri semeţe, acoperite de
brazi. Flori de toate culorile erau presărate pe pajiștea verde a văîi, iar
miresmele lor scăldau că într-un abur copacii drepţi că lumânările. Totul în
acea vale părea nemișcât: și floare, și iarbă, și ram. Stâncile de la poalele
munţilor, albe că omătul și bătute cu litere scumpe, păreau că ascultă și ele
împreună cu florile și copacii un cântec fermecat, care nu semăna cu niciun
cântec auzit vreodată. Venea cântecul din înaltul munţilor, din adâncul
pământului, din mireasma florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut
spune.

Mai degrabă era cântecul de bucurie din inima ucenicului, pentru că

ajunsese în lumea poveștilor. Poate că de aceea toate în jur săreau cuprinse
de vraja cântării: și munţîi înalţi, și stâncile albe, de la poalele lor, și copacii,
și iarbă, și florile, și pământul de sub tălpile lui.

Cântecul era nespus de frumos și parcă nu se mai sfârsea.

[...] Ucenicul porni să cunoască Valea Poveștilor. Cântecul fermecat îl

însoţea peste tot locul, când vesel că pârâul, când duios că foșnetul frunzelor,
când liniștit că rădăcinile lor. Și tot umblând băiatul prin acele locuri tainice
și necunoscute, se pomeni în faţa unui izvor. Dar ce izvor! Avea șipotul cu
totul și cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar când
se aplecă să bea, altă ciudăţenie: din șipot nu curgea nicio picătură de apă.
Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea îi pieri îndată. Prin șipotul de
aur curgeau poveșți și legende.

Rezemat de izvor, prinse să-1 asculte. Glasul fermecat spunea

legendele florilor, ale păsărilor, poveștile munţilor, poveștile voinicilor.
Glasul era neobosit. Cum sfârsea o poveste, începea altă, și apoi altă, care de
care mai minunată și nemaiauzită. Pe ucenic îl cuprinse o vrajă și uită de
sine, uită de tot. Nu vedea nimic în jur, nici când soarele răsărea și apunea,
nici când luna cobora în pârâiasul din vale, nici când frunzele copacilor se
scuturau. N-auzea nici șuierul crivăţului pe crestele munţilor, nu simţea
bătaia ploilor în obraji, nu-i era nici foame, nici sete. Ascultă poveștile și
legendele care se împleteau cu cântarea aceea măiastră din inima lui. Și cum
se sfârsea o poveste, începea altă, și el n-avea de unde să știe că în jurul
izvorului cu șipotul de aur răsăreau în fiecare primăvară alte flori, că alţi nori
se alungau pe sus, că arborii pe care-i văzuse la început drepţi că lumânările
erau aplecaţi, bătrâni și scorburosi și că alţi copaci tineri se ridicaseră
demult, drepţi că lumânările, spre piscurile semeţe ale munţilor. Glasul
fermecat nu ostenea. Cum isprăvea o legendă, începea altă și pe nici una n-o
spunea de două ori. Izvorul cu șipotul de aur curgea parcă drept în inima
ucenicului și poveștile auzite se așezau una peste altă sub fruntea lui că într-
o carte. Ucenicul nu se gândea decât la un singur lucru: să audă cât mai
multe poveșți, cât mai multe, că apoi să le ducă în lume. Glasul părea fără
sfârsit. De câte ori a încercat să se ridice, de atâtea ori izvorul începea altă
poveste și o vrajă nelămurită îl ţinea acolo legat cu funii nevăzute.

Într-o zi se ridică în picioare și voi să plece, dar picioarele îi

rămăseseră nemișcate. Glasul fermecat tocmai începuse „Povestea izvorului
cu șipotul de aur". Se rezemă din nou s-o asculte.

Și din poveste află el ce trebuie să facă pentru a scăpa de vraja acelor

locuri, că să poată duce mai departe poveștile în lume. Nu mai stătu pe
gânduri și, cu un cosor ce-1 avea în cingătoare, prinse să sape, să vadă
adâncimea sipotului de aur în trupul pământului. Nimeni nu ne poate spune
cât o fi săpat. Deodată însă glasul fermecat se opri. Se opri și cântecul și
ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi, se văzu la marginea
unui râu, într-ud loc cunoscut, pe unde copilărise. Fruntea îi era grea și
fierbinte. Se aplecă să ia apă să și-o răcorească. Pe dată însă se feri și scoase
un strigăt de uimire. Își văzuse chipul în apă. Părul îi era alb că omătul,
obrajii zbârciţi, spinarea încovoiatâ, numai ochii îi erau tineri și limpezi așa
cum și-i știa el.

Trecuseră, se vede, mulţi ani fără să-și dea seama. Își aduse aminte de
meșterul potcovar.

Porni să-1 caute. În acea răscruce nu mai era nici urmă de potcovar. Îi
întrebă pe oamenii pe care-i întâlni:

- Nu știi unde s-a mutat potcovarul?

- Care potcovar, moșule?

- Acela care potcovea caii lui Făt-Frumos... Caii năzdrăvani...

- De așa minune nu se pomenește prin părţile noastre. Dar să-1

întrebăm pe cel mai bătrân om din sat.

Omul cel mai bătrân din sat a dat din umeri, spunând că multe a văzut
și auzit în cei o sută de ani pe care-i duce-n spinare, dar de un asemenea
potcovar nici pomeneală.
 S-a mâhnit ucenicul potcovarului că nu-și poate află meșterul, dar
fiind înţelept nu i-a fost greu să priceapă că vremea măturase de mult cenușă
potcovarului. În cele din urmă porni prin ţară să spună poveștile pe care le
auzise în valea aceea minunată.