Texte-lectură suplimentară

Ciuboţelele ogarului
Călin Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune că,
într-o toamnă, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele ca i-
ar sta bine cu o pălărie al ca pana de păun şi cu o scurteică verde, dar nu pentru
asta se grăbea el spre iarmaroc, ci ca să-şi cumpere ceva pentru încălţat, că era
desculţ.
Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăştia frunzele pe poteci şi frigul
prinse să-l strânga de picioare. De aceea, îşi înfundă pălăria veche până peste
urechi, îşi strânse zabunul pe trup şi iuţi pasul, ca să ajungă mai repede la
iarmaroc. Şi cum mergea Iepurele uitindu-se când în dreapta, când în stânga,
ciulind urechile la orice foşnet, iată că mai spre seară se întâlni pe o potecă cu
Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o şuba călduroasă şi purta în
picioare nişte ciuboţele nou-nouţe . . . După ce-şi dădură bineţe, ca doi călători de
treabă, o porniră împreună prin desişul pădurii. Iepurelui i se scurgeau ochii după
ciuboţelele Ogarului; pentru că tare mai erau frumoase, iar lui îi era straşnic de
frig la picioare!
-  Cât ai dat pe încălţări? întrebă sfios Iepurele.
-  Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.
-  Mă duc şi eu la iarmaroc - adaugă Iepurele - să-mi cumpăr ciuboţele.
-  Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor . . . Ciuboţele se găsesc
câte vrei, numai bani să ai!
-  Am doi galbeni, şopti Iepurele.
Ogarul nu spuse nimic, ci îşi răsuci vârful mustăţilor ca şi cum lui nu i-ar fi
păsat câţi bani are Iepurele. Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat de-a
binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine.O ploaie rece şi deasă se abătu în calea lor,
de-i dârdâiau bietului Iepure dinţii de frig.
-  Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculţ .. Şi apoi e noapte şi
frig . . . Mai ai şi bani la dumneata . . . Bani am şi eu ... şi cine ştie cu cine ne
putem întâlni, că pădurea e plină de tâlhari...
Iepurele ciuli urechile, îşi strânse mai tare zăbunul, ca să simtă banii ce-i
avea într-un buzunaraş la piept.
-  Şi ce-i de făcut atunci? întrebă el.
-  Păi, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adapost...
E pe aproape hanul Ursului... Eu zic să tragem la el, dormim şi pornim mâine
dimineaţă . . . Poate până atunci mai stă şi ploaia.
Iepurele nu avu încotro şi-l ascultă pe Ogar. Scuturându-şi luleaua de uşa
hanului, Moş Martin îi primi tare bucuros:
1
 -  Ce vreme rea! Nu te-ar lăsa inima să laşi pe cineva afară!... Hei, şi
dumneata. mai eşti şi desculţ... Treci colo lângă foc, de-ţi mai încălzeşte
picioarele!
Iepurele se apropie zgribulit de vatră. În afară de ei şi hangiu nu mai era
nimeni în han. Moş Martin ieşea din când în când afară şi se uita de-a lungul
drumului,să vadă dacă nu cumva se mai îndreaptă spre hanul lui niscaiva călători.
-  Eu. zic să cerem ceva de mâncare - şopti ogarul - şi udătură.
- Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame ... Şi apoi nu am nici un
marunţiş. Că dacă schimb un galben, rămân toată iarna desculţ.
-  Hei, ce ciudat mai eşti, cumetre! . . . Dar cine ţi-a cerut, mă rog să-ţi
schimbi galbenii . . Pentru plată am eu bani destui ...Că doar nu mă voi lacomi la
un sărac ca tine ...
Şi întorcându-se Moş Martin în han, Ogarul spuse:
-  Ei, Moş Martine, dă-ne ceva de îmbucat şi de băut. . .
-  Am nişte placinţele . . .
-  Aş mânca şi eu din ele!
-  Am friptură, faguri de miere, şi vin de stafide . . .
-  Dă-ne de toate şi din toate, cumetre, spuse Ogarul lingându-şi buzele.
Moş Martin îşi puse şortul pe dinainte, ca un hangiu adevărat ce era, şi
prinse a aduce bunătăţile.Ogarul începu să înghită cu lăcomie bucată după bucată.
Iepurele se ruşină şi abia-abia gustă şi el o bucăţică de placintă cu varză. Şi
poate n-ar fi gustat deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.
-  Mănânca, cumetre, că de la dumneata mănânci.
Ogarul parcă nu mâncase de o lună, aşa-i trosneau fălcile şi-i umbla limba în
gură. Pâna să-şi fumeze Moş Martin luleaua, Ogarul mâncă toată mâncarea din
han. La urmă ceru o cană cu vin de stafide, pe care o bău pe nerăsuflate. Iepurele
se uită mirat. Se minună şi Moş Martin.
-  Măi, măi, înca n-am văzut un drumet mai flămând ca dumneata.Să-ţi fie de
bine, Ogarule. .. Şi acum, vorba aceea: ,,Frate, frate, dar brânza-i cu bani" . . . Aţi
mâncat şi băut numai bine de doi galbeni.
Ogarul prinse a se căuta prin buzunar.Căută prin buzunar la pantaloni, căută
la şuba, dar degeaba căută: nu avea nici un ban. În cele din urmă, spuse Iepurelui:
-  Plăteşte, dumneata, cumetre!
-  Cum, să plătesc? Aşa ne-a fost vorba?
-  Plăteşte, că am uitat punga acasă. Îţi dau eu banii la iarmaroc. Am să mă
împrumut la un prieten negustor . ..
-  Cum? ... Vai, ce să mă fac?! Să rămân desculţ?
Ogarul începu să râda pe sub mustăţi. Moş Martin îşi ieşi din fire.
-  Mie să nu-mi umblaţi cu de-astea. Plătiţi, că altfel am eu ac de cojocul
vostru ! ...

2
 -  El m-a poftit şi la han, el m-a poftit şi la masă, spuse chicotind Ogarul. El
să plătească.
-  Nu-i adevarat, Moş Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna şi,
dacă plătesc, rămân desculţ. . .
-  Ei, că doar n-oi încălţa eu toţi desculţii din lume! Că a mâncat şi băut
Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum îmi dau eu seama ce fel de
muşterii mai sunteţi! V-aţi sfătuit să-mi faceţi pagubă ... Şi Moş Martin apucă un
ciomag pe care îl ţinea pitit după uşă pentru asemenea călători şi îl ridică spre
Ogar.
Ogarul îl arăta pe Iepure. Iepurele, văzând ciomagul, începu să tremure de
frică. Şi de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmaluţa în care avea legaţi cei
doi galbeni şi plăti ursului. Moş Martin se uită la ciuboţelele Ogarului, apoi la
picioarele goale ale Iepurelui, mârâi ceva şi luă galbenii. Ogarul îşi şterse
mustăţile, se culcă şi adormi fără grijă. Moş Martin văzând că nu mai vine nimeni
la han se duse şi el în odaia lui să se întindă pe o laviţă. Numai Iepurele nu se
culcă. Cum putea să doarmă? Rămăsese fără bani... Şi de-afară vântul se auzea
mai furios şi ploaia bătea în ferestre. De necaz, Iepurele începu să plângă pe
înfundate... Cum de se lăsase păcălit de Ogar. Ofta şi se gândea că în curând va
veni iarna. Vor fi viscole şi zăpezi mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla
zgribulit şi desculţ ... Ogarul sforăia într-o odaie, Moş Martin în alta, numai pe
bietul Iepure nu-l prindea somnul. Şi a stat Iepurele, a stat, până la miezul nopţii.
Şi s-a tot gândit şi răzgândit,ce să facă, ce să dreagă? Parcă vedea cum desfăcuse
băsmăluţa şi dăduse lui Moş Martin banii. . Cum ursul stătuse o clipă pe gânduri,
uitindu-se când la ciuboţelele ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit
să-i spună, ceva. Ce anume? Deodată, în mintea Iepurelui se făcu lumină, îşi
şterse lacrimile şi intră în odaia Ogarului. Ciuboţelele erau puse lângă sobă să se
usuce. Nu mai stătu pe gânduri. .. Încălţă ciuboţelele Ogarului, păşi încet, ieşi din
han şi ţine-o băiete tot într-o fugă.
,,Mi-am făcut singur dreptate", se gândea iepurele, afundându-se tot mai
mult în pădure şi-n noapte. Spre ziuă, se trezi Ogarul şi voi să se încalţe. Dar ia
ciuboţelele de unde nu-s! Moş Martin, ivindu-se în prag, dădu, râzând din umeri.
Ogarul nu mai zăbovi la han, ci porni să-şi caute încălţările. Se cunoşteau
bine urmele din noroi şi începu Ogarul a fugi şi a fugi pe urmele Iepurelui. La
început îi venea tare greu, el era gras, de-abia se mişca, da-ncetul cu încetul,
prinse a se subţia la alergătură. Nu după multă vreme îl zări pe Iepure pe un deal.
Ţine-te după el! Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare, peste dealuri, hăt
în zare. Ogarul gâfâia şi se subţia, Iepurele tot mai sprinten se făcea. Trecu
toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi veni şi vara şi fuga lor nu mai contenea.
Se zice că pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci,
cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia după el,cu gând să-l prindă şi să-l descalţe.

3
 Ţupa-Ţup
de Irimie Străuţ

ŢUPA-ŢUP, un iepuraş mic şi neastâmpărat, cu urechea dreaptă ciulită şi cu

stânga pleoştită, se întorcea de la şcoală cu ghiozdanul sub subţioară... Trecând
printr-o pădure de brazi deasă pe unde-i umbra mai deasă, găsi o frunză lată de
brusture, de un verde fără cusur... Şi zise văzând frunza cea mare:
— Asta o să mă apere de soare, când o să ies din desiş, în larg, la luminiş...
Şi rupse brusturele, făcându-şi din el umbrelă...
Ajuns în luminiş, îşi scoase tocul de scris, un toc mic-mititel, frumos-
frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, şi începu să scrie, ca pe hârtie, pe noua-i
umbrelă : „Pe mine mă cheamă Ţupa –Ţup, şi de la şcoală acasă mă duc"...
Dar nu apucă să scrie mai mult, că dinspre pădure auzi, depărtat, răzbătând
până la el un lătrat. Ţupa-ţup sări în picioare, speriindu-se foarte tare, şi atât se
speriase, că acum îşi avea ciulită şi urechea cea pleoştită...
─ Unde să mă duc, încotro s-o apuc ? îşi spuse Ţupa – Ţup, ştiind că cel ce
a lătrat e un dulău, care dacă-1 va prinde îl va muşca foarte rău...
Şi fără a mai sta la îndoială o tuli din luminiş. Trecu văi şi dealuri, sări
prăpăstioase maluri, goni prin păduri de fagi şi poiene largi şi nu se opri până ce
lătratul nu-1 mai auzi.
Apoi, obosit, sub un bătrân fag s-a oprit şi, câutându-şi tocul în ghiozdan,
nu-1 mai află. Văzînd aceasta, Ţupa-ţup se întrista, fiindcă tocul pierdut era un
toc atât de frumuşel, că nu se mai afla altul ca el.
O ciocănitoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare, cu pardesiu negru, şorţ
roşu şi bluză albă, îl văzu :
—Ţupa – ţup , de ce eşti trist ?
—Cum să nu fiu, sughiţă el într-un târziu, pleoştindu-şi şi urechea ciulită...
Am avut un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, pe
care, după ce-am scris pe-o foaie de brusture, nu l-am mai văzut, fiindcă l-am
pierdut, fugind de un dulău mare şi rău.
—Linişteşte-te, îi spuse ciocănitoarea, eu o să pornesc la drum să te-ajut să-
1 cauţi, uite, chiar acum...
Şi ciocănitoarea începu să bată la uşile căsuţelor gâzelor de sub scoarţa
4
fagului, întrebându-le :
— Toc-toc-toc ! Gâzelor, n-aţi găsit un toc ?...
Dar gâzele, răutăcioase, nu voiră să-i răspundă, fugind din calea păsării, să se
ascundă.
Atunci, ciocănitoarea trecu la alt copac, să întrebe un gândac, dar şi acesta
se arătă la fel de răutăcios, ferindu-se din calea ei, fără să-i dea un răspuns
frumos... Şi tot aşa, din copac în copac, c-o hărnicie fără leac, până în ziua de azi
caută tocul pierdut de iepuraş, întrebând, la uşile gâzelor, fără a şti că de atunci
Ţupa-ţup şi-a aflat tocul, şi uite cum...
După plecarea ciocănitoarei se ivi plin de fală vărul lui Ţupa-ţup, Laudă-
goală. Acesta era un iepure cam într-o ureche, căruia nu-i plăcea să înveţe,
vânturând lumea fără rost, parcă prins de streche... Avea o puşcă pe care-o purta
cu atâta fereală, într-un fel de sac lunguieţ, de piele, de ziceai că muşcă... Deodată
îşi văzu vărul...
— Ei, Ţupa-ţup, de unde-ai răsărit ? Ce bine că te-am întâlnit... Uite-aici, ce
puşcă grozavă am, o să fac praf cu ea orice duşman ! Eee... dar ce ţi s-au pleoştit
aşa urechile ?
—Cum să nu mi se pleoştească, văruşane, dacă am avut un toc fără seamăn
şi l-am prăpădit în vreme ce eram fugărit de-un dulău foarte rău.
—Dacă eşti necăjit numai de asta, iacă-ţi dau tocul meu şi... basta !
Spunând aşa, Laudă-goală îşi desprinse de după cap tocul de piele în care-şi
ţinea puşca şi-1 întinse.
— Nu, n-am trebuinţă de un astfel de toc... Tocul meu era un toc de scris,
mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care, dragă
Laudă-goală nu mai pot merge la şcoală...
— Dacă-i aşa, spune Laudă-goală, eu o să zbor ca vântul, răscolind
Pământul, şi fără tocul tău n-o să mă-n-torc, pe cuvântul meu.Şi aceasta spunând,
vărul lui Ţupa-ţup îşi luă picioarele la spinare pierzîndu-se curând în zare.
Dar nici Laudă-goală, oricât colindă, tocul pierdut nu-1 mai află.
Se-ntâmplă atunci să ajungă-n preajma lui Ţupa-ţup, Doru-căprioru, meşter
pantofar şi veşnic hoinar. Era îmbrăcat într-un costum negru-roşcat, cu o cravată
albă abia zărită şi pantofi cu faţa frumos lustruită.
— De ce eşti înnegurat, codiţă alburie ?
— Spune-mi, altul de-ar fi în locul meu cum ar putea să fie ? ! Căci mi-am
pierdut tocul...
— Tocul de la pantof ? Ăsta ţi-i focul ? Nu-i bai ! Cât ai zice toc, îţi bat
altu-n loc...
— Nu, nu pe acela l-am pierdut, ci tocul cu care îmi scriu temele... Un toc
mic-militel, frumos-frumuşel cum nu se mai află altul ca el...
— Eee... Dacă-i aşa... nu ştiu cum te-aş putea ajuta... Dar să dau fuga pentru
a-1 căuta...
5
 Şi fără a mai aştepta, el zvâcni săgeată, din arc aruncată. Dar oricât umblă,
nici căpriorul tocul nu-1 află.
Ajuns într-o poiana luminoasă, prin iarbă groasă, îi sări în faţă un cosaş,
frate cu un greier viorist primaş. El nu auzi prea clar despre ce toc era vorba, că şi
sări cu gura :
— Am şi eu un tioc, tiocul în care-mi ţin cutea, gresia, cu care-mi ascut
coasa, poate de un astfel de tioc ai trebuinţă.
— Nici vorbă, dragă cosaşule, nu de tioc am nevoie, ci de un toc, tocul meu
de scris, despre care şi celorlalţi le-am zis...
— Aha, e vorba de un toc, nu de-un tioc, şi asta-i altă treabă, mă rog... Dar
colo răţuştele lângă lac, vezi ce fac ?
Trei boboci de raţă întindeau nişte albituri pe o aţă. Auzind de cele păţite de
iepure se întoarseră spre el, făcându-i semne :
—De un toc vorbiţi ? Pe semne despre unul ca aceste tocuri de perne. Iată,
noi am golit câteva de pene şi le-am întins la soare... Un toc de ăsta vrei, oare ?
—L-aş primi cu bucurie, dar de alt toc mi-e trebuinţă mie. De tocul meu de
scris, cel mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros...
—Nu ştim, n-am văzut astfel de tocuri prin aceste locuri.
Şi în timp ce schimbau aceste vorbe între ei, trecu pe acolo un bursuc năuc,
îmbrăcat într-un surtuc dungat. Văzându-l singur pe iepuraş se răsti la el:
— Ce eşti aşa morocănos ?
— Nu-s morocănos, sunt doar amărât, nu găsesc un toc..
— Un toc spui că e ?... Poate-un toc de bătaie... Stai c-ai să primeşti unul să
mă pomeneşti !
Şi se repezi la Ţupa-ţup.
Dar nu ajunse a-1 lovi, fiindcă tocmai atunci se nimeri să cadă pe acolo
Moş Martin, căruia i se mai spunea şi Moş Labă-grea. Şi chiar aşa era.
— Bursuc urâcios, ce-ai cu băieţelul ăsta mic şi sperios ? Nu-ţi este ruşine
să-1 repezi când, vezi, bine, e mai slab ca tine ?
Bursucul auzi vorbele ursului şi se cărăbăni cu codiţa între picioare, ştiind
că ursul nu glumeşte cu orişicare. Iar Moş Martin Labă-grea, punând jos două
rame de lemn pe care în cârcă le avea, se aplecă asupra iepurelui.
— Las' că-i arăt eu lui... Spune, băieţaş, te-ai speriat ?
— Nu ! Clătină dintr-o ureche cel întrebat şi-i povesti apoi toată tărăşenia
cu tocul.
Labă-grea, bătrân cum era, n-auzise despre ce toc i se vorbise, aşa că cercă
să-1 liniştească, arătîndu-i ramele de lemn, groase pe care le cărase.
— Uite, chiar acuşi terminai nişte tocuri de uşi pentru casa ce mi-o clădesc
ca iarna s-o primesc... Dar din ele, cu bucurie, unul ţi-1 dau ţie...
— Mulţumesc, dar nu pot primi; tocul meu era un toc de scris, un toc
subţirel, mic-mititel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care nu mai pot merge
6
la şcoală...
— Eee.. un aşa toc eu nu am deloc, că la vremea mea n-am putut învăţa, şi
apoi laba mea ştii doar că e grea, nu văd cum ar ţine un toc aşa subţire... Dar să n-
o lungim ! Eu zic să grăbim ş-amândoi de-acuma să-i dibuim urma...
— Vrei să-1 căutăm împreună ? Asta-i treabă bună, pentru care-ţi
mulţumesc, că mi-i frică, zău, să nu mai întâlnesc dulăul cel rău...
— Să plecăm atunci...
Dar nu făcură decât puţini paşi şi auziră un glas subţirel strigând:
— Cătinel, staţi, unde plecaţi, unde plecaţi ?
Era Riţa-veveriţa, o colegă de şcoală a iepuraşului. Vorbea dintre crengile
frunzoase ale fagului de sub care Ţupa-ţup tocmai plecase.
— Nu vă mai osteniţi, tocul pierdut să-1 găsiţi ! Ţup,. frăţioare, ţi-am auzit
păţania de la ciocănitoare, apoi într-o doară de la Laudă-goală, mi-au mai povestit
şi Doru-căprioru, şi cosaşu, şi bobocii de raţă, şi chiar neprietenosul Bursucu-
năucu... iar eu, fuga-fuga, vestea auzind am pornit colind... şi cu vai, cu chiu, mai
într-un târziu, prin flori şi păiş, de urmă i-am dat, colo-n luminiş...
— L-ai aflat ? Să-1 văd ! spuse iepuraşul... Poate nu e tocul meu de scris, ci
e un toc de puşcă sau de vioară, ori un toc de pernă, ori un toc de uşă sau de
fereastră, ori chiar un toc... de bătaie...
Veveriţa Riţa coborî din fag şi-i arătă tocul :
— Acesta-i, îl ştiu, tocul mititel, cioplit din os, şi cu un capăt ros, frumos-
frumuşel, că nu se mai află altul ca el...
— Într-adevăr, el e, spuse Ţupa-ţup şi, de bucurie, scoase din ghiozdan o foaie de
hârtie, începând să scrie tot ce eu, mai sus, până acum v-am spus...

Dovleacul şi viţa
după A. Mitru

I-adevărat că întâmplarea asta s-a petrecut de mult. Viţa de vie se urca pe

araci ca şi acuma. Dovleacul se târa pe jos, precum îi este obiceiul.
-Ia dă-te jos de-acolo, se răţoi dovleacul. Mai lasă şi pe altul să se urce pe
arac!
-Ce vrei dovleacule? De ce eşti supărat? răspunse viţa de vie.
-Aşa, a spus ţâfnos dovleacul. De ce să stai într-una pe sus, iar eu să-mi port
fructul prin praf? Doar pentru că ţăranul n-a vrut să-mi pună şi mie un arac?
-Ţăranul a ştiut ce face, a grăit blând viţa de vie.
S-au tot certat în dimineaţa aceea de primăvară şi nu s-au înţeles.
Mâniat, dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum
numai la câţiva paşi de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său şi a
7
urcat numai să se vadă sus. A ajuns până în vârful copacului. Îi venea să râdă de
viţa de vie care rămase mult mai jos, pe arac. Tocmai atuncea trecea pe acolo
ţăranul:
-Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a căţărat? grăi el către vecin.
-Dar să-l vedem când o să-i crească fructul ce o să facă?
La auzul acestor vorbe dovleacul simţi că îl cuprinde frica. Se uită în jos şi îl
apucă ameţeala.
-E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare.
Ar fi vrut să coboare, dar se temea de râsul viţei. Şi fructul se cocea şi
creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce bine ar fi fost pe pământ.
Nu se mai chinuia atât.
-Viţo de vie, ajută-mă să cobor! Am fost un prost... De-o fi să cad prinde-mă
tu între frunze ca să nu mă sfarm.
-Te-aş ajuta, dar n-am putere! răspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, să
nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.
S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce era de
aşteptat. Dovleacul a căzut. Coaja s-a spart şi sâmburii s-au împrăştiat. Un purcel,
care trecea pe-acolo, l-a văzut şi l-a mâncat.
Cine l-a pus pe nătăfleţul de dovleac să fie aşa pizmaş şi fără minte?

Povestea ceasului cu inimă

Victor Colin
Trăia odată un ceasornicar bătrân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de
la marginea oraşului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cât
un băiat sau o fetiță de patru ani, avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe.
Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate
părţile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. Pe vremea
aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea
cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac…
Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un
sertar, de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. Repară
ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.

8
 Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Îl
duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi.Din ziua aceea se
petrecu un lucru tare ciudat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă
că-l necăjesc ţăranii, abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti
o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat,
fără să apuce să deschidă gura. Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe
boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine, împăratul îi spunea:
- Ei, vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă
de aur, clipa ţinea, ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese
tot ce avea pe inimă!
Dacă au văzut aşa, s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.
- Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. Nu
merge bine, Măria – ta!
L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. (…) Ajuns
acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă.
- Meştere, meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu
oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să
meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. Meşterul dădu din
cap. Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …)
Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter, care
dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care să
pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat. Tare s-au bucurat boierii şi
împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbiră
boierii câte o oră, iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi, îmbătrânind, piticii din
ceasornice se mutară, rând pe rând, în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi
pitici de fier, sau arcuri, lanţuri, pendule şi cuci. Până în zilele noastre se cunosc
ceasuri cu arc,cu lanţ,cu pendule sau cu cuc,dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu
se mai cunosc decât în poveştile pentru copii.(…..)

Scufiţa Roşie
Fraţii Grimm

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o

vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai
facă.
Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi, pentru că-i şedea tare bine
fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa
Roşie.
Într-o zi, mama sa îi zise :
— Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta de
vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea or s-o ajute să-şi mai
9
vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de a se lăsa zăpuşeala şi caută de
mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi
şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă ? Iar când o fi să intri
în casă, nu uita să-i dai bunicii „Bună dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla
ochii prin toate ungherele !
— Aşa am să fac ! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-i dădu mâna la plecare.
Bunicuţa locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat.
Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce îi ieşi lupul înainte.
Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.
— Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
— Mulţumesc frumos, lupule!
— Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie ?
— Ia, până la bunicuţa!
— Şi ce duci acolo, sub şorţ ?
— Cozonac şi vin.Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii,care-i
bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
— Da' unde şade bunica ta, Scufiţă Roşie ?
— Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei
trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul pe care doar îl
ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.
Lupul îşi zise în sinea lui „Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste
ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu şiret
şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"...
Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i
spună cu glas mieros :
— Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici
nu le iei în seamă măcar... Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă
păsărelele!... Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală şi e
atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!...
Scufiţa Roşie ridică privirea şi, când văzu cum jucau razele soarelui printre
crengile copacilor, când privi mai cu luare aminte la florile frumoase care
creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: „Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-
aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă că
am să întârzii!"
Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici
una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare
şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegînd margarete şi clopoţei, se pierdea
tot mai mult în adâncul codrului.
În acest timp, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă.
— Cine-i acolo?

10
— Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa,
bunicuţă!
— Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica. Că eu mă simt slăbită şi nu mă pot
da jos din pat.
Lupul apasă pe clanţă si intră, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii
şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap
scufia, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce.
Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă
spre căscioara din pădure. Şi, nu mică îi fu mirarea, când văzu uşa dată de perete.
De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de
ciudat, încât îşi spuse: „Vai, doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică ?...
Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"Şi, fără să mai aştepte,
strigă :
— Bună dimineaţa !
— Dar nu primi niciun răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa
stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi şi avea o înfăţişare atât de ciudată,
încât fetiţa întrebă:
— Vai, bunicuţă, da' de ce ai urechi atât de mari ?
— Ca să te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochii atât de mari ?
— Ca să te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari ?
— Ca să te pot apuca mai bine.
— Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gură ?
— Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat ş-o înghiţi pe
biata Scufiţă Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l
somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca
tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el sforăiturile şi-şi spuse :
„Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se
apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
— Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni
vânătorul. De cînd te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte : „Dar
dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână ? Poate că aş mai putea s-o scap !" Aşa că nu
mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase
să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi,
când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă :
11
 — Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului!
După aceea a scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai
răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi tustrei umplură cu ele burta
lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de
greu încât dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortu' popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi
bău vinul pe care-l adusese fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie
gândind în sinea ei, parcă mustrîndu-se, îşi zise : „De-acu' înainte n-o să mă mai
abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de
poveţele mamei !"

Alba-ca-Zapada

Fraţii Grimm
A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul
nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi, crăiasa sta într-un jilţ şi cosea lângă
o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din
când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu
acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât
de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei:
„Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca
abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca
zăpada, roşie în obraji ca sângele şi cu păr negru ca abanosul. Şi-i dădu numele
de Albă-ca-Zăpada ... După ce o aduse pe lume, împărăteasa muri.
Cum trecu anul, împăratul işi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de
frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră, şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul
capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori
se privea într-însa, nu uita s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda răspundea:
— Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieşte numai adevărul.
Vezi însă că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trece tot mai
frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minunăţie de fată: frumoasă ca lumina
zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei.
Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Oglinda-i răspunse:

12
 — Frumoasă eşti crăiasă, ca ziua luminoasă, dar Albă-ca-Zăpada e mult mai
frumoasă!
La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi de pizmă şi
ciudă odată se îngălbeni şi se-nverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori
de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plesneşte fierea de ciudă; şi azi
aşa, mâine aşa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în
inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi
mai găsea pace nici ziua, nici noaptea, în cele din urmă chemă un vânător şi-i
porunci:
—  Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa
ochilor!. Omoar-o şi, drept mărturie că mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci
plămânii şi ficatul netrebnicii! Vânătorul nu ieşi din vorbele împărătesei şi se
afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi se
pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în
hohote şi să se roage:
—  Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în
sălbăticia asta de codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă! Şi pentru că
Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:
—  Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om!
Iar în sinea lui gândea: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele
sălbatice! ..."
Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuise să-şi mânjească
mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai atunci trecea în fugă pe acolo un pui
de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficatul, le duse împărătesei drept
mărturie că i-a împlinit în totul dorinţa.
Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi tot felul
de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce,
încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficatul fetiţei.
Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşita, şi era atât
de înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci, ca şi când şi de-acolo
ar fi putut să se ivească vreo primejdie — şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi
scăparea . . . Într-un sfârşit, începu să alerge şi gonea întruna peste bolovani
colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice treceau în fugă pe dinaintea ei,
dar nu-i făceau nici un rău. Alergă ea aşa, cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana
amurgului dădu cu ochii de o căsuţa şi intră înauntru să se odihnească.
În căsuţă, toate lucrurile erau mititele, dar atât de gingaşe şi sclipind de
curăţenie, că-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă
de masă albă erau rănduite şapte talere mici şi lângă fiecare taler se afla câte o
linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât un degetar. Iar de-a lungul unui
perete se înşirau şapte pătuceane aşternute cu cearşafuri albe ca neaua.

13
 Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli căte un pic din
fiecare taler, ciupi câte o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte o
înghiţitură de vin, fiindcă nu voia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Şi
fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuţ, dar nici unul
nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt şi abia ultimul pătuţ se nimeri
să fie pe masura ei. Fata se culcă în el şi adormi.
Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici,
care sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumină
tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi, de îndata ce se făcu
lumină în căsuţă, işi dadură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă
lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare. Şi atunci
primul pitic zise:
— Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
— Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
— Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea:
— Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
— Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea:
— Cine a tăiat cu cuţitul meu?
Al şaptelea întrebă şi el:
— Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic căuta în jur mai cu luare aminte şi pe dată văzu o mică
adâncitură în pătucul lui.
— Cine s-a culcat în patuţul meu? se minună el. Ceilalţi alergară într-o goană la
pătuceanurile lor şi începură să strige care mai de care:
— Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă-
ca-Zăpada care dormea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi şi cu toţii
veniră în grabă, scoţând strigăte de uimire. Apoi iîdreptară spre Albă-ca-Zăpada
lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.
— Doamne, Dumnezeule — apucară ei să strige — tare frumoasă mai e copila
asta!
Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să
doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în
patul fiecăruia, şi aşa trecu noaptea. Când se lumină de zi, Albă-ca-Zăpada
deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici, se sperie rău. Dar ei se
arătară prietenoşi şi incepura s-o intrebe cu blindete:
14
 —  Cum te cheamă, fetiţo?
—  Albă-ca-Zăpada — răspunse ea.
—  Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai întrebară ei. Atunci
Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir-a-păr totul: cum maică-sa vitregă a pus s-o
omoare, dar vânătorul se îndurase de ea şi-i lăsase viaţa, şi cum gonise toată
ziulica prin pădure, pâna ce dăduse peste casuţa lor. După ce o ascultară fără să
scape vreun cuvinţel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
—  Dacă te învoieşti să vezi de gospodaria noastră, să găteşti, să faci
paturile, să coşi, să speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduială şi curăţenie,
apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
—  Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada, şi de atunci
rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau
ăn munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale şi, când se întorceau seara acasă,
găseau maâcarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură-singurică
şi, din această pricina, piticii cei buni avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască:
—  Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu defel să afle că eşti la noi! Şi
cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!
Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficatul fiicei ei
vitrege, se credea iarăşi cea mai frumoasă femeie de pe lume. Şi într-o zi,
apropiindu-se de oglindă, o întrebă :
— Oglindă din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Atunci
oglinda îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsă-n munţi, Stă
Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi Şi-i mult, mult mai frumoasă!...
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu minte.
Şi-şi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada era încă în
viaţă.
Începu ea atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea s-o
piardă din nou căci, atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăţia,
pizma îi chinuia sufletul fără răgaz şi n-avea clipă de linişte. În cele din urmă
născoci ceva: îşi vopsi faşa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătâiăa negutatoreasă, că
nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoască. Schimbată astfel la înfăţişare, o porni
peste cei şapte munţi şi, într-un sfârşit, se pomeni în faţa căscioarei celor şapte
pitici. Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
— De vânzare marfă frumoasă, de vânzare! Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o privire
pe geam şi întrebă:
— Bună ziua, tuşică dragă, da ce ai matale de vânzare?
— Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă negutatoreasa. Cingători de
toate culorile.

15
 Şi vicleana scoase una, împletită din mătase pestriţă. „Se vede cât de colo că-
i femeie de treabă — gândi fata — aşa că n-am de ce să n-o las înăuntru! Că doar
n-o fi foc!..." Trase zăvorul, o pofti să intre şi-i cumpără cingatoarea cea fru-
moasă.
—  Vai, ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gătesc eu cu ea, aşa
cum se cuvine! o îmbie cu blândeţe femeia. Albă-ca-Zăpada n-avea de unde să
bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună cingătoarea. Dar băbuşca
o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie răsuflarea şi căzu
jos ca moarta.
—  Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi o
sterse repede pe uşa.
Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă cei şapte pitici. Şi cum se mai
speriară, bieţii de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la
pământ, fără simţire, de parc-ar fi fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând cât de
strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar şi încetul
cu încetul îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate câte s-au întâmplat şi
aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
—  Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împarateasă. Fereşte-te,
barem, de-acu încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem
noi acasă! Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la inimă nici nu
aşteptă să treacă bine pragul palatului şi se şi duse glonţ la oglindă şi-o întrebă:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă! . . .
Împărăteasa rămase ca stana de piatră când auzi asta şi simţi că-i năvălşste
tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică,
tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta!.. . „Ei bine, de data
asta m-oi strădui să născocesc ceva fără greş, ca să-ţi vin de-a bine-lea de hac!"
Şi cum la farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasă meşteri un
pieptene otrăvit. După aceea îşi schimbă hainele şi lua înfăţişarea unei bătrâne
gârbovite de ani. Şi iaraşi o porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi.
Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşa şi strigă:
—  Marfă bună de vânzare, marfă bună! Albă-ca-Zăpada căta afară pe geam
şi spuse:
—  Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
— Da de privit, cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa? ... Şi scoţând pieptenele cel
otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcu pieptenul, că
Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră din preţ,
bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe:

16
 —  Ia vino încoa la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca
lumea!... Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar
de-abia îi trecu băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi începu să lucreze prin
toate madularele, arătându-şi puterea ucigătoare şi biata copilă căzu jos, fără
viaţă.
— Acu s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rânji la ea femeia cea
haină, şi-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri, sufletul ei negru
clocotea de-o bucurie drăcească. Dar spre norocul fetei, înserarea coborî curând
şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndata ce-o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând
fără viaţă, bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la cale şi, cercetind copila
cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-
Zăpada îşi veni în fire, ca şi când ar fi dormit numai niţeluş, şi prinse a le povesti
cele întâmplate. Dimineaţa, piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să
nu mai deschidă uşa nimănui, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
In ăst timp, împărăteasa ajunsese la palatul ei şi, asezindu-se în faţa oglinzii,
se grăbi s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsa-n munţi, Stă
Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă! . . .
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de
minie. „Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu
preţul vieţii mele!" Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călca picior
de om, şi amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plmădi un măr otrăvit. La
înfăţişare, mărul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte, şi rumen pe alta,
că oricine l-ar fi văzut i se trezea numaidecât pofta să-l mănânce. Dar cine ar fi
apucat să muşte numai o dată din el zile multe nu mai avea şi cădea mort pe loc.
După ce sfârşi de meşteşugit mărul, împărăteasa işi boi faţa şi se îmbrăcă în straie
de ţărancă. Şi schimbată astfel, trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă
la căscioara celor şapte pitici. Aci bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul
pe fereastra şi spuse:
— Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii !
—  Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă domnului, găsesc eu
muşterii pentru merele mele! Da până una-alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe
bani! . . .
—  Nici nu mă gândesc să-l iau — răspunse Albă-ca-Zăpada — n-am voie să
primesc nimic.
— Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? . . . strecură ea, cu viclenie,
întrebarea. Fii pe pace, copiliţo! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena
maninc-o tu, iar pe cealaltă oi manca-o eu.

17
 Dar vezi că mărul era cu mestesug făcut, că numai partea cea rumenă era
otrăvită. Alba-ca-Zapada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr, şi, când
o văzu pe ţărancă muscând din el, nu mai putu răbda şi, întinzând mâna pe
fereastră, luă jumtatea cea înveninată. Dar n-apucă să-nghită decât o îmbucătură,
că şi căzu jos fără suflare. Împărăteasa îi aruncă priviri ca de fiară şi, beată de
bucurie, strigă printre hohote de râs:
—  Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu piticii n-
or mai putea să te învie! ...
Plecă de acolo cât putu de repede şi, când ajunse la palat, întrebă iar oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
—  Măria ta e cea mai frumoasă din intreaga ţara!
Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poate fi liniştită o
inimă pizmaşă. În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă, o găsiră pe Albă-
ca-Zăpada zăcând pe jos, fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară,
căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfacură cingătoarea, o
pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea dragă era
moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! . . . Atunci o aşezară pe o năsălie şi,
strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile încheiate.
Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă, de parcă s-ar
fi aflat doar în somn, şi-n obraji a.vea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că
piticii nu se îndurară s-o coboare în pământ.
—  Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî! Ar fi mare
păcat! . . . grăiră care mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu
de cleştar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea. O culcară apoi înăuntru
şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum şi că a fost fiică de
împărat. Apoi urcară sicriul pe-un vârf de munte, de-l asezară acolo, şi de fiecare
dată rămânea câte unul de veghe. Vietăţile pădurii începură a veni şi ele s-o
jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un corb, şi-n urma acestora, o hulubiţă. Şi
aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic
nu-i ştirbea din negrăita ei frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de
albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.
Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea şi,
dând peste căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte.
A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creştetul muntelui şi pe
frumoasa Albă-ca-Zăpada şi citi ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Şi cum
privea ca vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe pitici:
—  Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
—  Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.

18
 Dacă văzu aşa, feciorul de împarat îi rugă cu şi mai multă stăruinţă şi
ardoare:
—  Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul, nu mai pot
trăi fără ca s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi
păzi ca pe făptura care mi-e cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră
sicriul. Feciorul de împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia coşciugul pe
umeri şi să-l urmeze. Şi cum mergeau ei aşa, se întâmplă că unul dintre slujitori
să se poticnească de-o buturugă şi, din pricina zdruncinăturii, bucăţica de măr pe
care o înghitise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită doar să fi trecut
şi domniţa deschise ochii, ridică usurel capacul sicriului şi se scul în capul
oaselor. Şi era din nou vie., de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
—  Vai, doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i
spuse:
—  Cu mine eşti, cu mine! ...
Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adăugă :
—  Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta şi, de te-ai învoi să mă
însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţa să-mi fii soţie.
Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag . .. Porni împreună
cu el şi făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie.
La nuntă o poftiră şi pe maştera cea haină, că de, tot o socoteau un fel de
rudă . . . După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat de
oglindă şi a întrebat-o:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
— Frumoasa eşti, craiasa, ca ziua luminoasă,
Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă! ...
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca scoasă
din minţi, şi deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu
ştia ce să mai facă şi-ncotro s-o apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar,
se gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
Şi de cum păşi în sala tronului, dădu cu ochii de Albă-ca-Zăpada şi,
recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă. ca o mumie.Spaima pusese
stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu
ochii. Şi atât de pocită se făcu, că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în
oglindă. Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul
pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i
mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei.
Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire, împreună cu tânărul împărat,
şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre ...
19
 Cei trei purceluşi
Serghei Mihailov

Au fost odată ca niciodată trei purceluşi care trăiau împreună cu părinţii lor.
Deşi erau încă purceluşi, ei crescuseră îndeajuns ca să pornească în lume, să-şi
găsească norocul.
Au plecat ei de acasă şi au mers ce au mers până ce primul purceluş s-a
simţit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe lângă ei un om cu o căruţă plină de
fin, iar primul purceluş le-a zis fraţilor săi:
- Eu mă opresc aici. Fânul este uşor şi moale ca să-mi fac o căsuţă cum îmi
place.
Şi ceilalţi doi fraţi l-au îmbrăţişat şi au plecat iar la drum. La un moment
dat, al doilea purceluş s-a simţit obosit şi văzând trecând pe lângă el un om cu
căruţa plină de lemne, i-a spus fratelui lui:
- Lemnul acesta este numai bun pentru căsuţa mea aşa că mă opresc aici.
Cel de al treilea purceluş şi-a continuat drumul până a ajuns la un pietrar,
care făcea piatră de construit. Purceluşul s-a gândit că piatra este cea mai
potrivită ca să-şi facă o căsuţă rezistentă, aşa cum era şi el.
Noaptea, în timp ce primul purceluş s-a aşezat confortabil în patul lui de
fân, a auzit un zgomot afară. S-a uitat prin pereţii de paie ai căsuţei şi a început să
tremure de frică, căci afară era un lup mare şi flămând. Lupul a început să-l roage
pe purceluş să-i deschidă uşa, dar la refuzul purceluşului a tras aer puternic în
piept şi a suflat peste căsuţă. Finul a zburat în toate părţile, iar purceluşul,
profitând de neatenţia lupului, a luat-o la fugă spre casa celui de-al doilea
purceluş.
A doua seară, în timp ce cei doi fraţi se aflau la masă, au auzit zgomot
afară. S-au uitat prin fereastra căsuţei de lemn şi s-au îngrozit când au văzut pe
lupul cel mare şi flămând. Lupul a început să-i roage să deschidă uşa, dar la
refuzul purceluşilor, a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Căsuţa de
lemn a rămas aproape neclintită. Dar când lupul a încercat şi a doua oară să sufle
peste căsuţă, lemnele au zburat în toate părţile, iar cei doi purceluşi au profitat de
neatenţia lupului şi au luat-o la fugă spre casa celui de al treilea purceluş.
Seara următoare, cei trei fraţi îşi încălzeau picioarele la focul din sobă. Au
auzit un zgomot afară şi s-au îngrozit de frică când l-au văzut pe lupul cel mare şi
mai flămând ca niciodată. Lupul a început să-i roage să deschida uşa, dar la
refuzul purceluşilor, a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Dar căsuţa
nu s-a dărâmat. Lupul a încercat şi a doua, şi a treia oară, dar tot degeaba, căsuţa
a continuat să rămână neclintită. Enervat peste masură şi epuizat de atâta suflat,
lupul s-a căţărat pe acoperişul casei şi şi-a dat drumul în căsuţă pe coş. Între timp,
însă, purceluşii, văzând că nu au nici o scăpare, au pus pe foc un ceaun mare, plin
20
cu apă. Când lupul s-a căţărat pe coş, apa era fierbinte, când a început să coboare
de-a lungul coşului apa clocotea, iar când a ajuns jos, a aterizat direct în ceaunul
cu apa fiartă. Urlând de durere, lupul a luat-o la fugă prin căsuţă şi apoi a tâşnit
prin perete direct spre pădure, de unde nu s-a mai întors niciodată.
Ştiindu-se în siguranţă de acum înainte, purceluşii au construit o altă casă,
mai mare, cu pereţii din piatră, cu masa şi dulapul din lemn şi cu pături din fân
moale. Era cea mai bună casă din lume şi ei au trăit în ea fericiţi pentru
totdeauna.

21