ZOLVANT Umbra ursului, după Eudochia Pavel

0
SCRIS DE ANIDESCOALA.ROPE 25 IANUARIE 2012
 LIKE (198)

 DISLIKE (0)

Ce mai iarnă fusese! Cu zăpadă multă. Cu îngheţ straşnic, încât apa firuia în adâncul văioagelor, numai atâta cât
să poată trăi păstrăvii şi să nu le îngheţe sufletul.
Orice vietate stătea la adăpost. Şi cine n-a adunat din vreme — ca veveriţa, ori ca hârciogul — răbda!

Mai sus de pădurea bătrână se afla şi o peşteră în care locuia Moş Martin, Ursoaica şi Ursulică. Acestuia din
urmă îi ieşeau dinţii şi îşi rodea unghiile.
Familia ursului nu se putea plânge de frig, fiindcă Moş Martin fusese prevăzător. Nu se aciuise oriunde, ci îşi
alesese un bârlog cald, lângă un perete de stâncă pe după care se ridica, din adâncuri, apă fierbinte. Unde mai pui
că aveau şi un firicel de apă rece, curat ca lacrima, pentru băut. Iar muşchii de pământ rămaşi an de an, le ţineau
loc de aşternut moale, să tot doarmă.
Însă de la o vreme Moş Martin se nelinişti.
— Ei! Mergi? îl luă la zor Ursoaica.
— Încă nu !
Şi ursul se tot uita, măsurând o geană de lumină care se prefira de afară, pe gura peşterii şi încă nu ajunsese la un
colţ de stâncă, ştiut numai de el.
— Tot nu mergi? îl întrebă a doua zi Ursoaica.
— Nu încă!
Ursulică trăgea cu urechea, auzea, dar nu pricepea despre ce anume vorbeau părinţii lui.

Zilele treceau şi Ursoaica s-a supărat.

— De când te ştiu, ţi-a plăcut să te laşi pe tânjală! Nu mai pot de foame!
În sfârşit, spre mirarea lui Ursulică (pe care maică-sa îl apucase de ceafă) şi spre bucuria Ursoaicei, Moş Martin
se îndreptă de şale şi ieşi, legănându-se (era slab, că atârna blana pe el ca un cojoc de căpătat).
— Şi eu ! Şi eu ! plânse Ursulică.
— Să taci! mormăi supărată maică-sa, abia ţinându-l să nu o zbughească afară.
— Dar tata ?
— El se duce în pădure să-şi vadă umbra!
— Şi dacă are să o vadă? întrebă puiul.
— Atunci se va întoarce valvârtej la adăpost. Se cheamă că iarna încă nu s-a terminat.
— Iar dacă n-are să şi-o vadă? scânci Ursulică.
— Atunci vom ieşi cu toţii, sub cerul acoperit, vom scormoni în zăpadă şi ne vom ospăta cu iarbă, ceapă de
brânduşe, rădăcini dulci şi poate afine rămase din toamnă…
Şi, spunând acestea, înghiţi în sec.
— Dar zmeura ?
— Mai este până la zmeură !

Apoi aşteptară cuminţi. Chiar se temură. Un viezure intră în peşteră şi, văzând că ursul lipseşte, nu le zise nici
bună-ziua, ca semn că nu se sinchiseşte de ei…
Poate să fi trecut o dimineaţă întreagă, în aşteptare. Ursulică se ghemuise în braţele maică-si, iar aceasta îşi auzi
inima bătând. Se gândi că fusese o ticăloasă. Că ursul era un viteaz. Şi ea îl cicălise toată iarna pentru te miri ce!
Amândurora le veni inima la loc când auziră paşii hotărâţi şi grei ai ursului.
— Ei? Ce facem? întrebă cu nădejde Ursoaica.
— Mai stăm.
— Văleu! Adică, ţi-ai văzut umbra?
— Văzut! le răspunse. (Era de felul lui scurt la vorbă.)
Totuşi, ursul le adusese, în bot, câţiva ghiocei umezi de zăpada abia topită.
— Dar soarele? Cum era? întrebă Ursoaica.
— Roşu şi cu dinţi.
Aşadar, se ghemuiră toţi trei pe muşchi şi traseră, printre suspine, un pui de somn, că nu aveau de ales!
POVESTE DE IARNA de Mircea SINTIMBREANU

cind se trezi din somn, fetita auzi un vaier prelung. Goniti din urma de un bici suierator, pe
acoperis alergau parca toti elefantii circului cautindu-si inebuniti scaparea, undeva, in podul
casei. Fetita se repezi la fereastra dar nu vazu nimic afara. Iarna isi lipise de geam fata ei de
gheata. «Aha, e viscol, gindi ea. Isi face Baba-larna de cap».
In aceiasi clipa vintul zgiltii cercevelele si zvirli inciudat spre fetita o trimba de zapada.

- Baba, zici? Ei bine, lasa c-o sa-si arate baba puterea ei. cand o sa iesi din casa o sa te iau pe
sus ca pe un fulg sau o sa te ingrop intr-unul din troienele mele.

- Pifia atunci o sa se faca poteci. Uite oamenii au iesit cu

lopetile. .
Iarna facu un salt peste casa si porni in virtejuri iuti ru-megind un alt plan. «Cu nametii n-am
putut-o opri in casa dar am sa vir peste ea gerul. Gasesc eu o crapatura, o borta ceva si o sa
inghet totul bocna, n-am sa mai plec de acolo».
Izbutise tocmai sa strecoare un firicel de ger pe sub usa cand o vazu pe fetita urcind din
pivnita cu bratul plin de lemne.

- Aha, suiera iarna catre ger, vrea sa ne alunge cu caldura sobei. Nu-i nimic, tot o pedepsim
noi. A uitat muscatele intre geamuri. Daca ne punem pe treaba intr-un ceas le degeram pe
toate. pana la ele nu razbate caldura.
Vintul si gerul ocolira de citeva ori casa luindu-si parca avint dar cand sa se napusteasca
asupra ferestrei ramasera incremeniti. Fetita luase muscatele din fereastra le asezase pe o
etajera, departe de frig.

- Nu, Baba-larna, n-ai sa intri aici. Si nici imprejurul casei n-am sa te las multa vreme. Si nici
pe trotuar caci o sa presar cenusa.

- Asa? Atunci o sa vin si miine si poimiine, mereu! Lupta noastra nu s-a sfirsit, urla
amenintatoare iarna. O sa vedem noi care pe care, mai zise si luind gerul de mina si citeva
brate de fulgi se indeparta. Dar nu prea departe. Venea in fiecare zi, dadea tircoale casei ba
uneori chiar incerca sa se strecoare inauntru. Fetita insa veghea... pana intr-o buna zi cand, de
la geam, zari in curtea casei doar citeva petece de zapada. Pamintul scotea aburi iar stresinile
picurau voioase.

- S-a dus Baba-larna, zimbi fetita, apoi aduse muscatele pe pervaz. O pala de vint rece se
napusti asuprajor dar nu ie ajunse cacr se prabusi intr:o baltoaca trag ind dupa sine si gerul. Si
astfei, ultimul vint al iernii ramase acolo sub ultima pojghita de gheata.
Mama de mircea suntimbreanu
Fetita cu fundite rosii de cella aldea
Frumoasa-pamantului de pericle papahagi
Caprioara de emil garleanu