Texte - suport pentru unitățile tematice

❶ Drumul către școală – poveste

- Adio, grădiniță! Rămâi cu bine, dragă doamnă educatoare! La revedere, dragii mei colegi!
Pe obrazul lui Omidel se prelinge o lacrimă. Deși mama îl zorește cu îmbrăcatul, gândul lui zboară
la grădiniță. A fost frumos acolo și vara a trecut atât de repede cu amintirile ei!
- Mai repede, Omidel! Nu e timp de pierdut! La școală trebuie să ajungem la timp! îl zorește
mama din nou.
Omidel se îmbracă și se uită în oglindă. Pe mama o pufnește râsul. E așa de caraghios! În fiecare
mânuță Omidel ține strâns ceva: un creion, un liniar, o pensulă… doar are atâtea mânuțe!
- Lucrurile școlarului stau în ghiozdan, Omidel! Nu e nevoie să le ții în mânuțe! îi spune blând
mama și scoate la iveală cel mai frumos ghiozdan. Omidel râde. Nu se aștepta să primească o surpriză!
Gata de drum, Omidel și mama o pornesc către școală. Pădurea e plină de zarva școlarilor:
albinuțele și-au lăsat în stup găletuțele pentru polen și zumzăie vesele cu ghiozdanele în spate,
cintezoii vorbesc cu poftă, iar iepurașii o zbughesc în salturi pe cărările pădurii.
Omidel simte mâna caldă a mamei. Se simte încurajat și emoțiile parcă se potolesc, chiar dacă
inimioara lui bate repede.
- Nu-ți fie teamă, Omidel! Ești mare acum! De azi ești școlar!
Și dintr-o dată, o bucurie mare îl cuprinde. Mândru, cu ghiozdanul în spate și cu mama de mână,
se îndreaptă încrezător spre porțile larg deschise ale școlii.

❷ Mușuroiul de furnici – poveste

Din depărtare, școala furnicuțelor pare o cetate mică. De abia se zărește la orizont și nu se
aseamănă deloc cu un mușuroi obișnuit. Fifi își pune mâna streașină la ochi. Un șir lung de puncte
negre se mișcă neîncetat. Sunt zecile de furnicuțe care, una după alta, își așteaptă rândul să intre în
școală fără a se împinge, fără a se grăbi. „Hai! La școală!” își zice furnicuța și o pornește la drum.
În pragul clasei frumos decorată, Doamna Furnică își așteaptă nerăbdătoare elevii. Are multe
lucruri să le spună și să îi învețe.
- Bună dimineața, Doamnă Furnică! spune Fifi bucuroasă și răspunsul nu întârzie să apară
însoțit de un surâs cald.
- Bună dimineața, furnicuțe harnice!
Fifi se pregătește pentru oră. Privește zâmbind în jur. E atât de luminoasă sala de clasă!
Lucrușoarele stau rânduite frumos pe băncuțe și în dulăpioare, iar ea, furnicuța, abia așteaptă să
ridice mânuța pentru a răspunde frumos la lecții. E ochi și antene la doamna învățătoare! A învățat ieri
acest lucru, chiar dacă Firicel, colegul ei, încă mai ridică patru! Liniștea s-a așternut și ora începe.
Mânuțe harnice scriu de zor și, în liniștea dimineții, un glas duios de mierlă se aude: „Te găsim cu bine,
școală!”.

❸ Nu sunt prea mic – poezie

Nu sunt prea mic să pot uda Nu sunt prea mic să mulțumesc,

Mușcata din fereastra mea,
Să scriu și să citesc frumos,
Să fiu atent, politicos.
Nu sunt prea mic curat să fiu
Sau rostul vorbelor să știu.
Părinții, frații să-mi iubesc
Și oamenii de lângă mine.
Nu sunt prea mic
Să-nvăț ce-i bine.

75
 ❹ Călătoria unui norișor năzdrăvan - poveste

Noruleț își umflă obrajii și suflă cu putere. În acea clipă, frunzele copacului căzură răvășite la
pământ.
- Ce faci, Noruleț? Nu ai altă treabă mai bună de făcut? îi spuse frunza supărată, scuturându-și
rochița galbenă de praf.
- Chiar așa! răbufni o altă frunză cu rochița arămie zdrențuită toată. Du-te și te joacă în altă
parte! Nu vezi că trebuie să țesem covorul toamnei? Ne-a cerut să-l țesem în cele mai frumoase culori,
iar tu ne strici toată treaba.
„Of, of!” oftă Noruleț și o porni mai departe în căutarea unui prieten cu care să se joace. În ultima
vreme se simțea tare singur. Razele palide ale soarelui nu mai erau așa jucăușe ca în timpul verii.
Păreau obosite și nu mai aveau poftă de joacă. Chiar și prietenul său, Moș Vânt, îl părăsise, căci plecase
în pădure să le țină de urât crengilor și să stea de vorbă cu crestele albe ale munților.
Așa că Noruleț porni mai departe în marea sa călătorie. Ajuns deasupra unei livezi, văzu o
grămadă de copii care strângeau merele rumene și perele aurii în coșulețe. Din când în când,
răzbăteau până la el chicotele lor de bucurie. Tare ar fi vrut să se joace cu ei, însă copiii nu aveau timp.
Zbură mai departe norișorul nostru năzdrăvan și se pomeni nas în nas cu Doamna Barză. Noruleț se luă
la întrecere cu ea, însă barza nu-i aruncă nici măcar o privire. Se grăbea să zboare, alături de suratele
ei, spre Țara Soarelui Dogoritor. Dezamăgit, Noruleț se opri o clipă pe creștetul unui copăcel. Era un
copac frumos, îmbrăcat în mii de culori multicolore. Parcă îl pictase cineva. În jurul lui școlărei veseli,
prinși de mână, cântau. Norișorul năzdrăvan încercă să intre în jocul lor, dar n-a fost chip! Un vânt rece
îl învălui.
- Brrr! zise norișorul și își strânse cojocelul de bumbac…
„A, a, a, acum e toamnă, da!” se auzeau glasurile copiilor. Ecoul cântecului se auzea până la el și îl
ascultă cu atenție. Și, în foșnetul lin al frunzelor, primii picuri de ploaie se prelinseră pe cojocelul lui
Noruleț, gonind spre școală copiii gălăgioși:
- Plouă! A sosit toamna!

❺ Pic, pic, pic – poezie

Pic, pic, pic Pic, pic, pic

Nu e vânt, nu tună, Cine-i oare, cine?
Ploaia vine pe furiș Pe furiș ușor,
Pe acoperiș. Iată, ploaia vine!

Printre rămurele Vântul suflă, tună

Printre floricele Ploaia s-a-ntețit
Da, o simt și eu Vine mânioasă
Pe năsucul meu! Mă gonește-n casă!

76
 ❻ Cioc! Cioc! Cioc! – după Emil Gârleanu

Demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puţini de tot, şi poamele mai puţine, veveriţa a
dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse,
frate, peste alun. I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţă prevăzătoare, să nu mai păţească cum o păţise când
rosese o iarnă întreagă coaja copacilor pentru a se hrăni, ce i-a venit în gând? Să strângă alune! Şi şi-a
umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari,
să nu se mişte toată iarna din căsuţa ei, nici cu vârful botului să nu miroasă viforniţa, când, într-o bună
dimineaţă, se zgârie la un picior într-o coajă. Caută - coajă de alună! De unde? Că ea nici nu se atinsese
încă de merindele strânse. Cercetează: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a şi
mâniat. S-a pus la pândă, să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, şi-a
aşteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sai ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune,
şi, cum e iscusită, a înţeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă Domnului! Craţ! Iacă şi
miezul. Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-şi ia prânzul. În
dimineaţa când o pândea veveriţa, a sosit tot aşa zglobie, dar de-abia intră în scorbură, că veveriţa se
repezi. Ciocănitoarea vru s-o zbughească afară, dar veveriţa o prinsese de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos,
lasă coada, ca şopârla, în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drumul. Mai târziu, când i-a venit inima la loc şi s-a
văzut fără coadă, s-a întors la veveriţă să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbura ei şi, smerită, a
bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul! De atunci mereu ciocăneşte la fiecare
copac, dar nici că dă de răspuns...

❼ Iepurele și ariciul – repovestire după C. Poleakova

Odată, într-o poieniță, s-a întâlnit un iepure c-un arici.

- Hai să fim prieteni! zise iepurele.
- Bine, se învoi ariciul, să fim prieteni. În viață, este mai ușor să trăiești în doi, decât de unul
singur.
Și cei doi prieteni și-au dat lăbuțele și au plecat să caute un loc pentru a construi o căsuță. Dar
multe pericole îi pândeau în pădure. Un șarpe mare cât toate zilele a vrut să-l mănânce pe iepuraș, însă
ariciul, curajos, a sărit la gâtul șarpelui sugrumându-l.
La umbra unei tufe, cei doi prieteni au poposit ca să-și desfacă merindele. Ariciul a scos din
traistă un măr, l-a rupt în două și i-a dat iepurelui cea mai mare bucată. Din coșulețul său, iepurele a
scos doi morcovi: pe cel mare l-a dat ariciului, iar pe cel mic l-a oprit pentru el.
Dar n-a trecut mult, când o altă nenorocire s-a abătut asupra lor. Iepurele a căzut într-o groapă
adâncă. Ariciul a muncit toată ziulica, aducând pietre pe care le lăsa cu grijă în groapă. Iepurele le
punea una peste alta și spre seară, urcând pe ele, a reușit să iasă. Dar bucuria le-a fost scurtă. De după
o tufă a apărut un lup cu gura căscată și doi colți mari. Iepurele a încremenit de spaimă. „Mi-a venit
sfârșitul!”, gândi el, dar ariciul se făcu ghem într-o clipă și-și înfipse țepii ascuțiți în labele lupului care,
de durere, o rupse la fugă.
- Îți mulțumesc, dragă ariciule, că m-ai scăpat de șarpe și de lup. Acum ți se cuvine odihnă.
- Da, sunt cam obosit, zise ariciul și se așeză pe o buturugă mică.

77
 Iepurele a cărat frunze uscate și i-a făcut un pătuț moale. L-a culcat pe arici și l-a învelit bine cu
frunze. Apoi, obosit, a ațipit și el lângă arici.
Dimineața, odihniți și plini de voie bună au pornit mai departe în căutarea locului pentru căsuță.
Au găsit un loc minunat lângă niște tufe dese de măceș. Prietenii noștri și-au construit aici căsuța din
crengi și mușchi și au început să se pregătească pentru iarnă. Iepurele aducea morcovi, varză, ciuperci,
iar ariciul, pe acele lui ascuțite căra mere și alte fructe din pădure. Când totul a fost gata, iar pădurea
s-a îmbrăcat cu o haină argintie de zăpadă, ariciul s-a făcut ghem începându-și somnul de iarnă.
Iepurașul și-a shimbat și el hăinuța de vară cu o blăniță mai deasă și mai pufoasă, ca să-i fie cald. El
dormea puțin și, din când în când se mai trezea, ieșea din adăpostul cald și prietenos și rodea scoarța
copacilor.
Într-o zi un vânt puternic le-a dărâmat căsuța. Cu mare greutate au răzbit afară din dărâmături.
Viforul sufla și mai furios, aruncând zăpada în toate părțile.
- Să mergem, poate ne va primi cineva să ne încălzim, altfel o să înghețăm, a spus iepurele.
Și au pornit în căutarea unui alt adăpost. Iepurele îl sprijinea pe arici, care avea labele mici și
scurte, nu ca ale lui, lungi și mari. Prin vifornița grea și prin ninsoare au ajuns la bârlogul ursului. Au
bătut la ușă, dar nu le-a răspuns nimeni, pesemne ursul dormea dus!
- Să mergem la altcineva!
- Vai, eu nu mai pot merge, a spus ariciul. Picioarele mi-au înghețat! Du-te singur! Eu rămân aici
chiar dacă s-ar întâmpla să îngheț!
- Să nu mai vorbești așa! Să nu uiți că ai un prieten! Rămâi aici, lângă stejar, până mă întorc.
Și iepurele a rupt-o la fugă. A ajuns la căsuța bursucului. „Ne va primi oare bursucul la el? Tare
este retras și nu e prieten cu nimeni!”, gândea iepurașul. Luându-și inima în dinți, bătu cu putere la ușă
și imediat auzi un scârțâit. Ușa se întredeschise și în prag apăru bursucul somnoros.
- Ce te-a apucat să umbli pe la case străine?
Tremurând, iepurele i-a povestit tot ce s-a întâmplat. Bursucul l-a ascultat cu atenție, apoi a
oftat, zicând:
- Intră și te încălzește!
- Lasă-ne, te rog, să locuim cu tine! se rugă iepurele.
- Bucuros aș face, dar aici nu e loc nici cât să cadă un măr!
- Eu am să stau afară, ariciul e mic și o să încapă! exclamă iepurele și, fără să mai aștepte un
răspuns, o zbughi în pădure.
„Se vede că sunt prieteni buni”, se gândi bursucul și mai aruncă în foc câteva conuri de brad ca să
fie cald pentru musafirii săi.
Iepurele l-a găsit pe arici acoperit cu zăpadă și aproape înghețat. L-a luat în brațe și l-a dus la
căsuța bursucului. Bursucul i-a pus ariciului în față o farfurie plină cu ciorbă fierbinte.
- Mulțumesc, a spus ariciul, și a început să mănânce cu poftă.
Bursucul l-a chemat pe iepure să se încălzească și el puțin.
- Intră în căsuță, i-a zis și ariciul, iar eu am să stau afară.
- Nu, nu, eu mi-am construit alături o căsuță sub zăpadă unde voi sta până la primăvară.
Închideți repede ușa și culcați-vă, să vă odihniți în liniște!
Bursucului i-a plăcut mult prietenia iepurelui cu ariciul și a zis:
- Și eu vreau să fiu prieten cu voi! O să iernăm împreună, iar pentru iarna viitoare vom clădi o
casă mai mare, ca să încăpem toți trei.
Apoi bursucul și ariciul s-au culcat și în curând au adormit.

78
 ❽ Zăpada și ghiocelul - legendă

Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe pământ, iarbă, buruieni şi flori, le-a împodobit cu tot
felul de culori frumoase. Când a făcut şi zăpada, i-a zis:
- Să-ţi cauţi tu singură culoarea care-ţi place, fiindcă tu umbli peste tot.
Atunci zăpada se duse la iarbă şi-i spuse:
- Dă-mi şi mie din culoarea ta verde şi aşa de frumoasă!
Iarba nu vru însă. Rugă, apoi pe trandafir să-i dea culoarea lui roşie, strălucitoare. Dar nici
trandafirul nu voi. Ceru culoarea albăstruie de la viorea, culoarea galbenă de la floarea-soarelui. Nici
una nu ascultă rugămintea zăpezii. Tristă şi amărâtă, zăpada ajunse în dreptul ghiocelului. Către el îşi
plânse ea durerea, grăind:
- Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă şi-şi bat joc de mine.
Ghiocelul, milos, se înduioşă, de soarta zăpezii şi-i zise:
- Dacă-ţi place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine.
Zăpada primi cu mulţumire darul ghiocelului. De atunci ea poartă veşmântul alb ca al
ghiocelului. Drept recunoştinţă, îl lasă să scoată căpşorul afară, de cum începe să se arate primăvara.

❾ Albinuța Hărnicuța – poezie

Luminoasa mea grădină

De albine este plină.
S-au trezit încă din zori
S-adune polen din flori.
Cea mai mică-i Hărnicuța
Are plină găletuța,
Seara nu vrea să se culce
Pănă face mierea dulce.

❿ În Împărăția Verii – poveste

Zmeu este cel mai frumos zmeu pe care îl poate vedea cineva vreodată. Cum frumos? Un zmeu
poate fi frumos? Desigur! Cu condiția să nu fie fiul Zmeoaicei din povești, ci un zmeu din hârtie, frumos
colorat, care abia așteaptă să-și ia zborul la prima suflare a vântului. Așadar, Zmeu e cel mai frumos
zmeu văzut vreodată pe pământ. Nu a așteptat prea mult și, când cireșele s-au copt, Zmeu a pornit
într-o frumoasă călătorie. Și-a luat cu el harta căci în Împărăția Verii îl așteptau multe locuri în care s-ar
fi rătăcit cu ușurință. Bunul său prieten, Vlăduț, l-a însoțit pe Zmeu în călătorie. Primul loc în care s-au
aventurat a fost Grădina Zoologică. Tare s-a mai minunat băiatul cum atâtea viețuitoare ale
pământului s-au adunat într-un singur loc. Au zăbovit o zi lungă de vară acolo și au pornit mai departe,
ajutați de hartă. Au ajuns mai apoi în Ținutul Munților cu Capul în Nori. Aici, munții erau atât de înalți,
încât vârfurile lor nu se zăreau, iar oamenii care urcau cărările lor păreau niște puncte mici, negre,
mișcătoare. Zmeu luă harta în mâini. Mai erau multe ținuturi de străbătut chiar dacă zilele erau mai
lungi decât nopțile. Se temea că nu vor sfârși călătoria, așa că a rugat-o pe stăpâna împărției să îi ajute.
Zâna cea luminoasă i-a vegheat în drumul lor, ferindu-i de toate pericolele. Multe ținuturi de vis au
colindat Zmeu și Vlăduț și este greu să povestești despre ele. Vă las pe voi, copii, să povestiți despre
locurile pe care cei doi prieteni le-au văzut în minunata lor călătorie.
79
 ⓫ Fluierul ciobănașului - repovestire după „Fluierul fermecat“, de Victor Eftimiu
Tudorel era un ciobănaş de vreo zece anişori, care, prin isteţimea lui scăpase în mai multe
rânduri vacile şi oile satului din ghearele unor lupi. Nu ştia nici de frică, nici de înşelăciune.
- Sunt cioban, trebuie să-mi păzesc turma. Asta ştiu!... şi nu-l biruia nimeni.
Moşul din pădure, vrăjitorul cel bun, care vede şi răsplăteşte pe cei ce se poartă voiniceşte, l-a
chemat la el în peşteră, şi l-a poftit să-şi aleagă tot ce va dori din bogăţiile adunate acolo.
Tudorel se hotărî să ia doar un fluier.
- Să-mi trăieşti, băiatul moşului ! i-a răspuns vrăjitorul cel bun. N-ai vrut nici straie scumpe, nici
bani de aur, dar ai ales o comoară nepreţuită. Fluierul acesta, pe care l-a făurit un meşter din vechime,
nu numai că-ţi va ţine de urât, dar prin el vei putea îmblânzi fiarele. Păstrează-l sănătos, dragul meu, şi
s-auzim de bine!
A doua zi, plecând cu oile, Tudorel se aşeză pe un dâmb şi începu să cânte din fluier. Mare-i fu
bucuria când văzu că mioarele se opresc din păşunat şi încep să joace. Culaie, berbecul cel mare, cu
coarnele întoarse, se pusese şi el pe ţopăit, parc-ar fi fost cel mai straşnic dănţuitor. Măgăruşul turmei
juca şi el. Cât despre Ursu, dulăul, nu numai că sărea, dar se dădea şi peste cap.
Tudorel cântă, mioarele, berbecul, măgăruşul şi dulăii jucară, iar apoi ciobănașul zise:
- Acum destul! Dac-om sta să ţopăim toată ziua, apoi flămânziţi şi vă uscaţi şi se supără satul pe
mine că vă ţin nemâncați.
Într-o zi, o haită de lupi se repezi la stâna lui Tudorel. Spaima intră în bietele oi. Văzând pericolul,
Tudorel își aminti de fluier. Cum începu să cânte, lupii se porniră pe dans. Apoi câte un lup se apropia
de o mioară, îşi lăsa capul în jos de trei ori înclinându-se şi o poftea la joc. Douăzeci de perechi
se-nvârteau în jurul ciobănaşului.
Dar tot sărind şi învârtindu-se lupii osteniră. În cele din urmă, mai marele lor își dădu cuvântul lui
Tudorel că vor pleca fără să sfâșie turma, numai să se oprească din cântat. Cu mare părere de rău îşi
lăsară cumetrii drăgălaşele cumetre! După ce le-au jucat, mare poftă ar fi avut să le mângâie puţin cu
colţii! Dar n-avură încotro şi se depărtară, pierind în desimea codrului. Când n-a mai rămas nici urmă
de lup prin partea locului, Tudorel îşi opri cântarea, odihnind astfel şi oile.
Povestea cu fluierul vrăjit ajunse şi la urechile împăratului.
- Dacă a putut acel fluier să stăpânească haita de lupi, cum n-ar veni de hac şi vrăjmaşilor mei?
îşi zicea stăpânitorul ţării.
Trimise deci împăratul câţiva soli la ciobănaş să-i ceară fluierul. Dar Tudorel, nici gând să-l dea.
A doua zi, chiar împăratul veni să-i ceară lui Tudorel fluierul fermecat, dar ciobănașul nu a vrut.
- Eu sunt chiar împăratul acestei ţări. Cum ai îndrăznit să te împotriveşti poruncilor mele?
Ţi-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot felul de bunătăţi, galbeni mulţi, ţi-am trimis şi
tu nici gând să-mi dai fluierul, pe care văd că-l ţii la brâu.
- N-am ce face cu ele. Eu atâta am, fluierul! răspunse Tudorel.
Atunci lacom, împăratul înşfăcă jucăria ciobănaşului. Ochii îi luceau de bucurie la gândul că
acum nu-l va mai birui nimeni! Dar Tudorel, supărat foc, alerga pe lângă calul lui să-i ceară fluierul.
Împăratul porunci oștenilor să-l arunce în beciul cel mai adânc.
Ei, dar în vremea aceasta, oștile vrăjmaşe năpădiră pământul ţării şi prădau toate în calea lor. În
fruntea armatei, împăratul porni să le înfrunte. Mândru, călare pe armăsarul său, craiul tot sufla în
fluierul fermecat, aşteptând să se întâmple minunea, dar degeaba! Oştilor puţin le păsa de jucăria
aceea neputincioasă din mâna lui! Ba, dimpotrivă, împăratul fu înconjurat de duşmani, care parcă
ieşiseră din pământ! Cât ai clipi din ochi, se pomeni legat, straja lui împrăştiată şi el ajunse robul
vrăjmaşului.
Fluierul căzu la pământ şi, de bună seamă, l-ar fi sfărâmat copitele cailor, dacă un sfetnic înţelept
nu l-ar fi ridicat cu grijă. Acesta s-a repezit la palat, l-a scos pe Tudorel din adâncimea beciului și l-a dus
pe câmpul de luptă, rugându-l să cânte din fluierul fermecat.
Şi când începu Tudorel să cânte din fluier, oştile duşmane îşi aruncară paloşele şi buzduganele şi
începură să danseze. Se ţineau după el, tot dansând şi părăseau pământurile cucerite atâta de uşor.
Şi ciobănaşul nostru nu s-a lăsat până nu i-a dus dincolo de granițele ţării, cu împăratul cel rău cu
tot.
80