Texte suport

LA ȘCOALA ANIMĂLUȚELOR
E prima zi de toamnă. Frunzele îngălbenite cad lin din copaci. Animăluțele din
pădure au pornit cu ghiozdanul în spate spre școală. Doamna învățătoare le așteaptă.
Ea îi salută:
─ Bună ziua, copii!
Copiii îi răspund:
─ Bună ziua, doamna învățătoare!
La școală a venit și lupușorul. Celorlalți elevi nu le e frică de el. E un lupușor fricos.
Doar iepurașul lipsește.
─ Unde e Riță? întreabă doamna învățătoare.

UN GHIOZDAN COLORAT
Puiul de căprioară își pregătește ghiozdanul. Ar dori să pună în el ochelarii de
soare, zmeul, șiragul de scoici și castelul de nisip. Acestea sunt jocurile dragi din
vacanța de vară. Mama nu îl lasă. În plus, toate jucăriile nu încap într-un ghiozdan atât
de mic. Așa că, așază cu grijă în el un caiet galben și unul verde, o carte albastră și un
stilou roșu, o radieră galbenă și o riglă violet. Mai adaugă un măr și o prăjitură, trei
grăunțe de nisip și o scoică. Ghiozdanul colorat e pregătit. Și e ușor ca o pană.

LA MULȚI ANI!
Ursuleții sărbătoresc! E ziua lui Martinel. Părinții și frățiorii îi cântă
„La mulți ani!‟. Tortul e pregătit. Pe el sunt cinci lumânări și șase cireșe.
─ Câți ani împlinești, Martinel? îl întreabă mama
─ Împlinesc șase ani!
─ De ce sunt numai cinci lumânări pe tort?
Ursulina, surioara lui mai mică, nu spune nimic, dar pe chipul ei se poate ușor citi
că e vinovată. În buzunarul de la șorțuleț a ascuns lumânarea roz.
Părinții o privesc cu îngăduință.
─ Ursulina, trebuie să așezăm lumânarea pe tort. Martinel nu mai are cinci ani.
Azi împlinește șase ani.
Martinel suflă și stinge dintr-o răsuflare cele șase lumânări. Cei cinci membri ai
familiei se îmbrățișează!

67
 UN PRIETEN NOU
─ Pot să mă așez lângă tine? întreabă puiul de căprioară.
─ Bineînțeles! îi răspunde puiul de mistreț.
─ Numele meu este Prinți!
─ Eu mă numesc Luf!
Puiul de căprioară și puiul de mistreț s-au așezat la aceeași masă la cantină.
Tăvițele lor sunt pline de bunătăți. Puiul de căprioară are o salată cu frunzulițe de
spanac și miez de nucă, iar puiul de mistreț are plăcintă cu piure de ghindă și marțipan.
─ Pot să gust și eu din plăcinta ta?
─ Bineînțeles!
─ E delicioasă! Atât de crocantă și de dulce!
De ei se apropie puiul de liliac:
─ Haha, mănânci ghindă! E atât de tare! O să-ți rupi dinții!
─ Te rog să nu-l superi pe Luf! Tocmai am gustat din plăcintă și e delicioasă!
Un zâmbet răsare pe chipul puiului de mistreț. Luf și Prinți se privesc complice.
Cât de frumoasă e prietenia!

NE VEDEM ÎN PARC!
E sâmbătă. Mădălina și Vlad doresc să meargă în parc. Își vor lua cu ei și rachetele
de tenis. Acolo îi așteaptă prietenii lor: Cristina și Damian care vine de pe o stradă mai
îndepărtată cu bicicleta. Cei doi au o minge.
În parc e veselie! Toți copiii se joacă sau se recreează. Unii și-au adus și mâncare.
Fac un picnic. Paula e cu trotineta. Alex și Flavia se joacă cu niște cuburi, iar Mădălina
și Aura se dau pe tobogan.
Viorel se apropie de Damian.
─ Salut, Damian! Îmi dai te rog frumos și mie bicicleta?
─ Bineînțeles!
─ Mulțumesc, Damian! Ești un prieten adevărat!
─ Cu plăcere!
Soarele strălucește cu putere pe cerul senin. Copiii se bucură împreună de vremea
frumoasă de afară.

68
 CIRCUL ÎN ORAȘUL NOSTRU
S-a dus vestea că în orășelul nostru a venit un mare circ, aflat în turneu prin toată
țara, cu artiști renumiți, cu tot felul de animale dresate care știu să facă scamatorii
minunate. Circarii au ridicat un cort uriaș unde urmau să fie prezentate spectacolele.
Copiii ardeau de nerăbdare să vadă programul circului. La intrare, au fost verificate
biletele. Apoi au pătruns sub cupola uriașă și s-au așezat pe locurile libere. La semnalul
dat de trompetă, spectacolul a început. Au apărut în față doi artiști simpatici, numiți
clovni. Chipul lor pictat era foarte amuzant. Îmbrăcați în costume caraghioase, au
început să intoneze un cântecel: Veniți la circ, veniți, / pe artiști să-i priviți! / Ei vă vor
încânta, / iar voi veți aplauda.
După ce au cântat, au spus glume și au făcut jonglerii cu mingi și cercuri. O trupă
de acrobați s-au urcat pe frânghii până sus, aproape de vârful cupolei. Acolo, la mare
înălțime au început să facă scamatorii. Cel mai mult au impresionat publicul când au
mers pe sârma întinsă fără să-și piardă echilibrul. Copiii i-au urmărit făcând aceste
exerciții periculoase atât de atent, încât au uitat să respire. O maimuță cu o tobă
încerca să țină ritmul bătăilor inimilor lor.
Pe scenă au urmat animalele: cățelușii care mergeau în două picioare, leul
cu dresorul său și tigrii cu răgetele lor fioroase, dresați de o domniță delicată, dar
neînfricată, un elefant mare și destul de înfricoșător care ridica pe rând câte un picior,
caii și porumbeii călători.
În sunetul muzicii, programul s-a încheiat cu defilarea tuturor artiștilor care au
fost răsplătiți de spectatori cu aplauze puternice.
A fost un spectacol de neuitat!

ALBĂ-CA-ZĂPADA POVESTEȘTE
Albă-ca-zăpada, alungată de Mama vitregă și salvată de la moarte de vânător,
după ce hoinărește prin pădure, ajunge la o căsuță foarte drăguță, căsuța piticilor.
Aceștia, întorcându-se seara acasă, o găsesc pe frumoasa prințesă și primesc să
locuiască cu ei. Între ei se leagă o frumoasă prietenie. În fiecare seară, înainte de
culcare, Albă-ca-zăpada le spune câte o poveste dintre frumoasele povești pe care le
citea pe când locuia la palat.
─ Ce poveste ne spui în seara aceasta, Albă-ca-zăpada? o întreabă piticii în cor.
─ În seara aceasta vă voi spune povestea cuvântului MAMA.
„Se spună că odată, gingașul Ghiocel avea o întrebare care îl neliniștea. Cu o zi
înainte, când tocmai a scos capul din zăpadă, a zărit un copil care ținea cu delicatețe în
mână un alt ghiocel pe care, spunea el, urma să i-l dăruiască mamei sale.
69
 Supărat că nu a putut măcar să-și ia rămas bun de la fratele său cu care plecase
băiatul voios, Ghiocelul se întreba ce putea însemna cuvântul acela MAMA ca să
merite ruperea unei flori atât de plăcute cum era el.
Și tot frământânu-se, se gândi să întrebe un ghiocel mai bătrân ce înseamnă
MAMA. Acesta avea deja șapte zile de când zărise lumina și sigur trebuia să știe!
─ Înțeleptule Ghiocel, am o întrebare!
─ Ia spune!
─ Ce înseamnă MAMA?
La auzul acestei întrebări, ghiocelul zâmbi.
─ Vrei să știi ce înseamnă MAMA?
─ Da, răspunse temător ghiocelul cel tânăr.
─ Dragul meu, MAMA este cea mai scumpă ființă din lume și cel mai prețios
cuvânt. Fără MAMA nici o ființă nu ar exista. Ea e la fel de importantă precum apa și
pământul cu care te hrănești, precum soarele de unde îți iei lumina, la fel ca aerul pe
care îl respiri. Toată lumea ar trebui să aibă o mamă. Ea a apărut din dorința oricărei
vietăți de a fi protejată. Este importantă mai ales pentru copii. Fără o mamă nu ar
putea crește.
─ Ce importantă este mama! spuse mirat și încântat ghiocelul! Dar deodată se
întristă. Ei bine, înțeleptule ghiocel, eu de ce nu am una?
─ Cum să nu ai? Mama ta e zăpada! Dacă nu-ți ținea ea de cald toată iarna cu
haina ei pufoasă, acum nu mai ieșeai așa răzleț la soare. Iar tatăl tău e Soarele care te
mângâie cu razele sale duioase.
─ Așa este, spuse deodată înveselit ghiocelul. Părinții mei sunt minunați! Dar tare
mi-aș dori să cunosc o mamă care să semene descrierii tale.
─ Vei avea ocazia. Copilul, pe care l-ai cunoscut ieri, vine în fiecare zi să culeagă
câte un ghiocel pentru mama lui. Dacă îl
impresionezi, te va alege. Și îți mai spun un
secret: când vei atinge palma caldă a mamei,
vei ști că ești cea mai norocoasă floare din
lume!‟
─ Ce poveste frumoasă! Și tu ești ca o
mamă pentru noi, iubită Albă-ca-zăpada! De
acum somnul ne va fi lin și mâine vom avea
și mai multă energie pentru muncă! Noapte
bună!
─ Mă bucur mult că v-a plăcut povestea
mea! Somn ușor, piticilor.

70
 LUPUL ȘI VULPEA
de Frații Grimm
Lupul o luase pe vulpe ca servitoare pe lângă casă și tot ce îi poruncea lupul,
vulpea trebuia să facă. Nu avea încotro, dar tare s-ar mai fi bucurat să scape de un
asemenea stăpân.
Într-o vreme, pe când hoinăreau amândoi prin pădure, lupul îi zise:
─ Auzi, roșcato, fă rost de mâncare, altfel te mănânc pe tine!
Și vulpea se grăbi să-i răspundă:
─ Las’ pe mine! Știu eu o turmă nu departe de aici de unde am putea lua un
mielușel.
Lupul încuviință și porniră spre acel loc. Vulpea se strecură și fură un mielușel pe
care lupul îl înghiți la repezeală. Nu se mulțumi doar cu atât. Așa că o porni singur, dar
cum nu se pricepea la vânătoare, prinse o oaie bătrână care începu să behăie atât de
tare, încât într-o clipă s-au strâns acolo toți țăranii. Aceștia l-au lovit cu ciomegele de
abia s-a mai putut târî până la bârlog.
─ M-ai dus de nas, se plânse el vulpii. Tocmai mă pregăteam să prind o oaie, când
m-au prins țăranii și m-au bătut de nu îmi mai simt oasele.
─ Nu sunt eu de vină că nu te mai saturi!
A doua zi, spre seară, plimbându-se ei din nou prin pădure, lupul îi ceru din nou
vulpii să-i aducă mâncare.
── Las’ pe mine, știu eu în apropiere o gospodărie unde femeia coace niște
plăcinte minunate.
Porniră spre gospodărie și vulpea, după ce a dat o vreme târcoale casei, găsi locul
unde ținea gospodina plăcintele și înșfăcă vreo șase.
─ Mănâncă și te satură! îi spuse lupului și își văzu de drum.
Lupul înghiți plăcintele, fără să le mestece, apoi gândi în sinea lui: Îmi lasă gura
apă să mai înfulec vreo două sau trei. Și porni spre gospodărie, dar făcu mult zgomot
scotocind și femeia îl găsi pe dată. Strigă după ajutor și vecinii, venind, îl bătură pe lup
de-l snopiră în bătaie. Scheunând de durere, se târî până la bârlog.
─ De data asta și mai bine mi-ai copt-o. Din cauza ta m-a prins gospodina la
plăcinte.
─ Ce să-ți fac eu dacă nu te mai saturi odată?
A doua zi porniră iar la plimbare. Și cum pășea cu greu, lupul rânji la vulpe și-i zise:
─ Roșcato, fă rost de ceva mâncare, altfel pun colții pe tine!
─ Las’ pe mine! Știu un măcelar care a tăiat ieri o văcuță și a pus carnea în pivniță.
Să mergem până acolo.
─ Mergem, dar să mă ajuți dacă voi fi la necaz.
71
 ─ Te ajut! îi spuse vulpea și porni spre pivniță prin niște cotloane numai de ea
știute.
Ajunși, găsiră carne din belșug. Lupul începu să înfulece și nu se mai grăbea să
plece. Vulpea era numai ochi și urechi. Din când în când îl îndemna pe lup să plece.
Deodată, auziră pași și țăranul coborî în pivniță. Cum îl zări, vulpea o zbughi afară
dintr-o săritură. Lupul încercă să o ia pe urmele ei, dar mâncase atât de mult că burta
nu-i încăpea prin deschizătură și rămase prins ca un șoarece în cursă. Țăranul apucă o
bucată de lemn și-l lovi fără milă până îl lăsă fără suflare.
Săraca vulpe, care nu se oprise din fugă decât în mijlocul pădurii, sărea de bucurie
și țopăia. Și de atunci a rămas singură în bârlog, fericită că a scăpat de un stăpân
nesățios.

PRIETENIA
Emil e băiatul, Eric e câinele. Ei sunt prieteni. Se joacă împreună în fiecare anotimp.
Primăvara, înfloresc pomii și crește iarba. Vremea se încălzește și Emil îl dresează
pe Eric. El trebuie să-i aducă bățul.
Vara, căldura arzătoare a soarelui, zborul fluturașilor și câmpul înflorit aduc
fericirea în inimile tuturor. Veseli, cei doi se joacă cu mingea.
─ Prinde mingea, prietene!
─ Ham, ham! răspunde cățelul. Și lovește ușor cu botul mingea albastră.
Toamna, frunzele cad, zilele sunt mai scurte și vremea se răcește. Eric îl însoțește
pe Emil până la școală.
Iarna, alergând prin plăpumica de ninsoare, băiatul și cățelul fac un om de zăpadă
împreună.
Oricum ar fi vremea afară, cei doi sunt de nedespărțit.

RIDICHEA URIAȘĂ
Odată, un bătrân a pus în grădină o sămânţă de ridiche. Şi a crescut ridichea
aceea mare-mare, cât capul unui om şi chiar mai mare de atât.
Într-o zi, moşul a încercat să smulgă ridichea. Dar ea nu s-a lăsat deloc scoasă
din pământ. Bătrânul a chemat şi pe babă. Baba s-a prins de mijlocul moşneagului,
moşneagul de frunzele ridichii. Şi trag, trag, dar ridichea nu s-a clintit. Baba a chemat
pe nepoată. Nepoata s-a prins cu mâinile de babă, baba de moş şi moşul de ridiche. Şi
trag cu toţii, trag, dar ridichea nu s-a mişcat din loc. Nepoata a chemat căţelul. El s-a
agăţat de rochia nepoatei, nepoata de babă, baba de moş şi moşul de ridiche. Au tras

72
ei cât au tras, dar ridichea stătea neclintită. Iată că şi pisica a venit să ajute. Au tras cu
toţii de ridiche, dar fără folos.
Pisica zise:
─ Staţi că mai aduc eu un tovarăş în ajutor! Şi a chemat pe şoarece. Se prinde
şoarecele de pisică, pisica de căţel, căţelul de nepoată, nepoata de babă, baba de moş
şi moşul de ridiche. Trag cu toţii, trag… Și iată că deodată ridichea s-a smuls şi a ieşit
din pământ.
Atât de mare a fost ridichea că au mâncat-o împreună cu tot satul.

FAMILIA URSULEȚILOR
Odată ce copiii adoptă un comportament negativ, este foarte dificil pentru părinți
să-l corecteze.
Familia ursuleților a sosit la magazin pentru cumpărături.
− Tată, sper că nu ai uitat lista! Am trecut pe ea crema de ciocolată! spune băiatul
ursuleț.
− Și maioneza violet! adaugă fetița.
Cei patru intră în magazin.
− Copii, vă rog să nu uitați ce v-am spus de acasă: nu am venit să cumpărăm
dulciuri sau jucării.
Nici nu a terminat mama propoziția, că cei doi erau deja lângă o mașină automată
cu bomboane.
− Vreau și eu o acadea cu zmeură!
− Și eu o gumiță cu aromă de banană!
− Copii, ați uitat ce ne-am înțeles acasă? Nu vom cumpăra dulciuri!
− Priviți, ursuleți de ciocolată. Ne cumpărați câte unul?
− Vă rugăm!
− Știți deja răspunsul. Vă rog să puneți cutiile cu ciocolată la locul lor pe raft.
− Ohhh! oftează copiii nemulțumiți.
După ce cumpărăturile au fost făcute, ursuleții și părinții lor se îndreaptă spre
mașină. În parcare, un domn vinde pisicuțe de cauciuc, foarte drăguțe care miaună și
scot limba. Copiii se îndrăgostesc pe loc de ele.
− Mamă, tată, vă rugăm să ne cumpărați pisicuțe!
− Nici vorbă! Vă rog să-i dați domnului înapoi jucăriile.
− Cum vă lasă inima să nu faceți un cadou acestor micuți drăgălași? întreabă o
doamnă foarte elegantă care e prezentă la această scenă.
Rușinat, tatăl ursuleț acceptă să cumpere pisicuțele. Ajuns acasă, e foarte necăjit
pentru neascultarea copiilor.
73
 − Dragii mei, v-am spus de atâtea ori că sunt alte lucruri importante în viață decât
să colecționați jucării. E mult mai frumos să fiți ascultători și să vă gândiți la ceilalți.
− Bine, tată! Răspund copii în cor, dezamăgiți.
− Cine bate la ușă? întreabă mama nedumerită.
− Ah, sunt bunicii!
− Bunico, ce cadou mi-ai adus?
− Bunicule, ce ne-ai adus?
− Copiii! Tocmai acum am discutat despre acest lucru. Nici măcar nu ați salutat!
Mergeți în camera voastră și timp de o săptămână veți fi pedepsiți și nu veți mai primi
nici un desert.
Copiii urcă scările spre camera lor, dar se opresc pe trepte și trag cu urechea la
discuțiile adulților.
− Dragi bunici, ne pare rău pentru așa o primire, le spune tatăl părinților săi. Nici
nu vă imaginați prin ce am trecut azi cu copiii. Am fost la magazin și au insistat atât de
mult să le cumpărăm ba una, ba alta, că până la urmă am cedat.
− Știm foarte bine! spune bunicul. Așa erai și tu. Odată, la magazinul pe care
îl ținea pe atunci prietenul nostru Viorel, ai insistat atât de mult să-ți cumpărăm un
camion de lemn și ai plâns și ai tropăit, că până la urmă am fost foarte rușinați și
într-un final ne-am simțit nevoiți să cumpărăm jucăria.
─ Așa cum am făcut și noi azi, șopti de pe scări ursulețul care, împreună cu surioara
lui auziseră tot ce povestea bunicul.
─ Da, dar mai apoi ai observat un copil foarte sărac, a cărui mamă nu își permitea
să-i cumpere nici măcar un măr, și i-ai oferit camionul tău.
─ Ha! Ce gest frumos! spuse fetița cu voce tare.
─ Acolo erați?
─ Da! am auzit toată povestea. Ne pare rău că v-am necăjit și v-am făcut de rușine!
Am vrea ca această zi să se șteargă și să o luăm de la zero.
─ Da, iar dacă bunicii ar avea bunătatea să iasă și să intre din nou, am vrea să
avem șansa să-i primim cum se cuvinte.
─ Cioc, cioc!
─ Oare cine ne vizitează la ora asta? întreabă mama.
─ Sunt bunica și bunicul! exclamă copiii.
─ Bună ziua, bunicilor, ne bucurăm că ați venit la noi! Spune ursulețul băiat.
─ Bună ziua, bunicilor! Bine ați venit, iar dacă ați adus cadouri, să le lăsați la mașină.
Noi nu avem nevoie de ele. Spune fetița ursuleț și toți izbucnesc în râs, bucuroși.

74
 CADOUL DE CRĂCIUN
Matei este ocupat de dimineaţă. Răsfoieşte catalogul cu jucării al unui magazin
important. Lângă el, Laura, sora lui mai mare, visează la cărţile cu animale preistorice
înfricoşătoare care o pasionează şi la pachetele mici pe care le-a pregătit pentru fiecare
membru al familiei.
― Este adevărat, se gândi Matei, când suntem fericiţi împreună. Este întotdeauna
frumos la sărbători, dar fără cadouri, parcă sărbătoarea nu are farmec. Mi-ar plăcea să
primesc un vapor gonflabil la Crăciun!
Mamei i se păru imposibilă ideea lui Matei.
― Nu ai vrea mai degrabă o maşinuţă teleghidată? Un vapor gonflabil nu este un
cadou potrivit pentru Crăciun, este prea mare pentru a fi pus sub brad. În plus, nu poţi
să-l foloseşti în timpul iernii.
Totuşi, Matei a observat că în cartierul lor s-a deschis de curând un nou magazin cu
obiecte pentru diferite sporturi. În vitrină a observat costume pentru scufundări, clăpari,
vapoare gonflabile de toate culorile, cărţi despre masivii de corali, alte cărţi care arată
cum se pot descoperi vechile epave scufundate în ocean. Exact ce şi-ar dori să facă în
vacanţa de vară! Și până atunci nu mai e mult. Trebuie să se pregătească din timp.
E adevărat că apartamentul lor nu este destul de mare şi mama lui are dreptate
– nu e destul spaţiu pentru un vapor gonflabil sub brad. După ce a vizitat împreună cu
mama sa magazinul cel nou şi după ce a răsfoit toate cărţile frumoase despre adâncul
oceanelor, şi-a dat seama că trebuie să fie înţelegător.
Planul lui însă era ca mai târziu, când va creşte, să pornească în aventură și să
viziteze una dintre insulele mici şi îndepărtate unde va găsi comori miraculoase.
Tatăl lui Matei s-a dus şi el să vadă noul magazin. Matei l-a văzut povestind
îndelung cu vânzătorul. Înainte de Ajunul Crăciunului, și-a făcut ordine în cameră şi a
strâns tot ce era împrăştiat prin cameră. În apropierea patului său, pe covorul unde îşi
etalează de obicei construcţiile de lego este oceanul pe care şi-l imaginează cu insulițe
mari, palmieri, peşti de toate culorile şi pe care speră că îl va putea într-o bună zi vizita.
Este seara de Crăciun şi toată lumea se pregăteşte pentru sosirea bunicilor. Matei,
gata întotdeauna să ajute, îl însoţeşte pe tatăl său la garaj ca să aducă darurile. Sunt atât
de multe lucruri de pregătit în ultimul moment. Ajuns în garaj i se pare că vede, ba nu,
chiar vede cu siguranţă, aşezat într-un colţ întunecat, un vapor gonflabil ca cel pe care l-a
visat. Țopăie vesel pentru că nu mai poate de fericire.
Tatăl îi vede privirea luminată de zâmbet.
Crăciunul este momentul tuturor surprizelor!

75
 UN ARICI PRIETENOS – PARTEA I
Ariciul își pregătește culcușul pentru iarnă. Deodată, o pală de vânt îl lovește atât
de puternic, încât îl rostogolește și îi răvășește pătuțul primitor.
Rămas fără adăpost, micuțul arici tremură și se întreabă ce să facă, pe când vântul
șuieră înfricoșător în jurul lui.
Își adună fularul, căciula și mănușile împrăștiate de puterea viforului și încearcă
să găsească adăpost lângă tulpina unui copac.
Și acolo vântul suflă cu putere.
─ Va trebui să-i cer găzduire bursucului până va trece furtuna aceasta! își spune
în cele din urmă, așezându-și căciula de lână pe cap, fularul la gât, mănușile pe lăbuțe
și pornind la drum pe pajiște.
Aici vântul este și mai puternic, iar frunzele și fulgii albi zburdă prin aer. Nu face
mulți pași, când întâlnește o familie de șoareci de câmp care tremurau ascunși între
firele lungi de iarbă.
─ Nu îmi amintesc să fi fost vreodată așa o furtună! spune suspinând mama
șoriceoaică. Vântul ne-a suflat cuibul cât colo și bebelușii mei îngheață acum de frig.
─ Și culcușul meu a fost spulberat, le spune ariciul. Merg să cer găzduire la bursuc.
Am ceva ce v-ar putea încălzi. Spunând acest lucru, ariciul își dă jos căciula și le-o
dăruiește șoriceilor.
─ Îți mulțumim din suflet, ariciule! Ești atât de darnic!
Ariciul își ascunde nasul în fular și pornește mai departe spre râu. Vidra era chiar
pe mal. Își sufla aer cald în palme, încercând să se încălzească.
─ Salutare, vidră! strigă ariciul. Ce faci acolo?
─ Oh, ariciule! Vântul acesta mă doboară! Chiar dacă blănița mea mă încălzește,
lăbuțele mi-au înghețat.
─ Îți voi dărui mănușile mele! Te vor salva!
─ Mulțumesc, ariciule! Sunt minunate. Dar tu încotro te îndrepți pe așa vreme?
─ Adăpostul meu a fost spulberat de vânt și mă îndrept spre bursuc, să-i cer
găzduire.
Cu cât înainta spre inima pădurii, zăpada era din ce în ce mai mare. Ariciul găsea
cu mare greutate cărarea.
O mamă căprioară cu puiuțul ei se adăposteau printre tulpini.
─ Micuțule arici, de ce nu ești în culcușul tău pe așa vreme rea?
Ariciul le povesti cele întâmplate. În timp ce povestea, observă că puiul tremură
de frig.
─ Ia fularul meu! îi spune acestuia.
─ Ești atât de milos! Îți mulțumim, ariciule!
76
 Ariciul o ia la goană. Înaintează tot mai repede prin pădure, dar tocmai pe când
zărește casa bursucului de pe culmea unui deal, alunecă pe cărarea abruptă.
─ Ajutooor! strigă în timp ce se rostogolește prin zăpadă.

UN ARICI PRIETENOS – PARTEA A II-A

Bursucul își pregăta un ceai cu mentă și mușețel când deodată, aude o izbitură
puternică afară.
─ Oare ce o fi? spune, scăpând ceainicul din mână din pricina sperieturii.
Când deschise ușa, un bulgăre de zăpadă se rostogolește înăuntru. Din el ieșeau
ici și colo țepi mici, maronii.
─ Nu se poate! E ariciul!
Îl așază cu blândețe pe prietenul său pe un scaun lângă foc și îi oferă o cană cu
ceai. Ariciul îi povestește despre călătoria sa prin furtună, despre prietenii întâlniți și
apoi, stând atât de confortabil, adoarme numaidecât.
Ariciul a locuit cu bursucul până când furtuna s-a potolit de tot.
Pe drumul de întoarcere, bursucul s-a hotărât să-l însoțească. Cu cât se apropia de
casă, ariciul era din ce în ce mai îngrijorat și se tot întreba cum ar putea să-și construiască un
culcuș pe care furtuna să nu-l mai distrugă cu atâta ușurință, acum când vântul spulberase
crenguțele și ierburile pe care le adunase.
─ Nu te mai îngrijora atât! îi spunea bursucul.
─ Aproape am ajuns!
─ Surpriză! aude el când iese de după o tulpină uriașă.
Prietenii, pe care îi întâlnise în drumul său prin furtună, i-au pregătit cel mai
confortabil culcuș pe care l-a avut vreodată.
─ Pentru cel mai amabil arici din lume! îi spun aceștia într-un glas.

DOVLECELUL-CALEAȘCĂ
Cenușăreasa era ostenită de treburile casei. Ziua balului se apropia și tânăra era
foarte necăjită. Nașa ei a întrebat-o de ce plânge.
„Mi-aș dori...‟
Nașa ei, care era zână și știa toate lucrurile, îi zice:
─ Ai vrea și tu să mergi la bal?
─ Da, îi răspunde Cenușăreasa!
─ Te voi ajuta să mergi. Caută un dovleac în grădină.
Cenușăreasa se duce și caută cel mai frumos dovleac. Zâna îl atinge cu bagheta

77
sa magică și îl schimbă pe loc într-o caleașcă fermecătoare. Prinde apoi șase șoricei pe
care îi transformă în șase cai frumoși. Cenușăreasa aduce și un șobolan pe care zâna îl
transformă în vizitiu.
─ Iată, acum ai cu ce să pleci.
─ Dar nu am o rochie potrivită.
Nașa îi schimbă pe loc hainele sărăcăcioase într-o superbă rochie de bal.
Cenușăreasa urcă în caleașcă și porni la drum. Nașa i-a mai spus ca la miezul
nopții să se întoarcă de la bal pentru că dacă nu, va redeveni servitoare.
La marele bal, în două seri la rând a dansat Cenușăreasa cu prințul toată seara și
s-a făcut nevăzută la miezul nopții. În a treia seară, pentru că voia să știe cine e prințesa
cea nemaipomenit de frumoasă, prințul a pus smoală pe scările palatului și alergând
grăbită deoarece tocmai bătea miezul nopții, prințesa și-a pierdut unul dintre pantofi.
Având pantoful prețios, prințul a pornit în căutarea Cenușăresei. După multe
încercări și după ce numeroase fete din împărăție au probat pantoful, a ajuns în sfârșit
la casa unde locuia Cenușăreasa. De îndată ce a încălțat pantoful, acesta i s-a potrivit
de minune.
Prințul a fost nespus de fericit că a găsit-o și cei doi au făcut o nuntă ca în povești.

FETELE ȘI ZÂNA
A fost odată ca niciodată o văduvă care avea două fiice. Văduva și fiica ei mai mare
erau rele și orgolioase. Fiica cea mică era blândă, onestă și foarte frumoasă. Femeia o
iubea foarte mult pe fiica cea mare, dar pe cea mică nu dorea deloc să o vadă.
Biata copilă era trimisă de mai multe ori pe zi la fântână după apă. Într-o bună zi,
pe când era la fântână, apăru o femeie sărmană, îmbrăcată în haine sărăcăcioase care
îi ceru să-i dea să bea.
─ Da, îi spuse fata; și apoi scoase apă din fântână și îi oferi.
După ce a băut, femeia sărmană, care era de fapt o zână, i-a zis:
─ Ești atât de frumoasă, bună și onestă, încât vreau neapărat să-ți fac un dar. De
fiecare dată când vei rosti un cuvânt, pe gură îți va ieși o piatră prețioasă.
Văzând sora ei darul primit, s-a dus și ea la fântână, dar când a apărut femeia cea
sărmană, a alungat-o fără milă, fără să-i ofere apă.
─ Pentru că ești atât de rea, am să te pedepsesc! i-a zis zâna. De fiecare dată când
vei spune o vorbă, pe gură îți va ieși o broască!

78