NINGE

Ion Agarbiceanu

Toamna a fost tare ploioasă. Bine că a fost vreme frumoasă până a ţinut culesul
porumbului, să poată aduce românii şi jipii uscaţi şi să-i clădească în căpiţe mari,
răscolite parcă mereu de vânt. Pe lângă clăile de fân şi girezile de paie, grămezile
foioase erau totuşi mici, şi mireasma cu care veniseră din câmp se împrăştie repede
în vreme ce a fânului se va păstra toată iarna.
Oamenii erau veseli că au isprăvit culesul pe vreme bună, şi acum nu le mai
păsa că se puseseră ploile de toamnă: se va muia pământul şi vor putea ara mai uşor.
Cei mai mulţi nu aveau ogoare pentru grâu şi-l semănau în porumbişti.
Dar şi după ce arară şi semănară tot pe apucate, în zilele când vânturile mai
împrăştiau norii, ploile nu mai conteniră. Dimpotivă, se puseră cu mai mult temei. Nu
ploi mari, ci cu aţe subţiri şi dese, cu fumegări grele, când pe umerii dealurilor, când
pe văi. Uneori cerul se cobora peste sat, să-l ajungi cu mâna din vârful şurilor.
Azi aşa, mâine aşa, săptămâni în şir. Pe drumuri, prin curţi, se prăsise o tină în
care roatele carelor intrau până la butuc şi vitele până la genunchi.
Satul era vestit de tinos. Din bătrâni oamenii foloseau “picioroange”, nişte
păruştei ciopliţi frumos, în care erau icuite nişte cercuri de lemn, să poată intra talpa
piciorului, cam la înălţime de un metru. Cei mai mulţi luau şi bâte când umblau cucuiaţi
pe picioroange, dar alţii, mai ales tineretul, umbla uşor şi fără reazemul bâtei.
Umblare la hotar, pe uliţele satului, mai era destulă: vitele ieşeau încă la păscut,
oamenii duceau cu carele gunoiul ce-l mai aveau prin curţi.
Şi ploile mărunte ţineau mereu. De la o vreme părea că se întunecă lumea toată.
Şi frigul creştea din zi în zi.
— De-ar îngheţa odată!
— De-ar îngheţa, da-i prea devreme. Ce ne facem dacă se pune iarna de acum?
— Mai bine să se pună, decât să ne înecăm în glod.
— Păi, tot mai pot paşte oile prin porumbiştile nearate şi vitele. Să le punem de-
acum pe fân?
într-o noapte s-au deşteptat oamenii speriaţi: umfla viforul streşinile de paie, să
smulgă acoperişurile, şuiera şi vuia în hornuri, se spinteca prin crengile negre ale
pomilor din grădini, văietându-se pe zeci de glasuri; pătrundea pe unde putea, prin
toate crăpăturile, în case, şi răcea tare aerul, încât lumea se învelea mai bine în straie
şi pături.
— Ăsta-i crivăţul, tu muiere!
— Va fi, că s-a făcut frig în casă.
— Vine şi prea devreme, şi la vreme.
— Cum aşa?
— Păi, s-a pus iarna prea curând, dar încalte a înlemnit şi pe duşmanul de afară.
— Tina?
— D-apoi cum! Nu mai era de trăit.
Până dimineaţa, tina îngheţase tun. Vântul spulbera mereu de pe cer toate
petecele de nori care se mai iveau şi se puse un senin verziu, cu cerul tare, înalt şi
larg. Şi frig! Amorţea mâna pe coada securii şi în ochi se iveau lacrimi.

1
 Se oprise toată mişcarea în sat. Nici care pe uliţi, nici vite la păscut. Prin colţii
de tină îngheţată, mari, cu gropi rele între ei, sa-r fi putut schilodi vitele şi să se sfarme
roţile carelor.
Acum se pusese în sat o sărbătoare care nu se ştie cât va ţinea: până când va
umplea zăpada gropile şi va astupa colţii şi bruşii îngheţaţi din curţi şi de pe drum.
Acum nu cutezau oamenii să-şi ducă vitele nici până la fântână să le adape, le duceau
apa cu ciuberele în poieţi.
După trei zile crivăţul s-a mai potolit. Şi ici, şi colo, se vedeau oameni pe
acoperişurile de paie ale şurilor sau caselor, care astupau, cu jipi, spărturile făcute de
vânt. A făcut destulă pagubă, deşi paiele erau ude şi grele de atâta ploaie.
De departe, cei care luau snopul din furca celor ce urcau pe scări, şi-l potriveau
în spărturile acoperişului, păreau nişte schilozi care nu se puteau ridica dintr-un loc,
şi-şi purtau braţele fără să le poată stăpâni.
Suluri de fum alb se ridicau deasupra tuturor caselor, zdrenţuite la repezeală şi
risipite de vântul care bătea încă.
Oamenii trebuiră să facă foc, şi era numai la sfârşitul lui noiembrie.
— Ne vom arde şi gardurile la iarnă!
— Ei, nu va ţine gerul de-acum!
— S-a mai pus şi-ntr-alţi ani iarna devreme şi n-am pierit.
— Nu, da’ mai demult ni se dădeau delniţe mai mari de pădure. Din an în an le-
au tot micşorat.
Oamenii erau îngrijoraţi. Mai rămăseseră şi porumbişti nearate.
Nu le mai putură lucra nici când încetă vântul şi se muie frigul. Pământul nu se
dezgheţă.în loc de dezgheţ începu să ningă. îndată ce se muie frigul, vântul începu
să bată de la apus şi umplu într-o zi cerul cu nori grei. O vreme trecură în turme tulburi
şi în cete pe sus, apoi văzduhul întreg se împânzi de-o culoare cenuşie, coborând
până aproape de sat, nemişcat, şi începu să fluture câte-un fulg de nea, care părea
că nu ştie unde să cadă, sau mai bine să rămână în văzduh.
Cârduri de ciori se învăluiau pe sus, peste sat, peste grădini, se lăsau pe
crengile negre şi iar se înălţau, fâlfâind moale din aripile negre.
Către seară începu să cearnă cu fluturi mari, scămoşi, să ningă des cât nu se
mai vedea la trei paşi, şi aşa ţinu trei zile şi trei nopţi.
Acum trebuia să înoţi prin zăpadă şi, până se făcu o pârtie prin curţi şi pe drum,
mai trecură câteva zile.
începură să umble săniile. Sub zăpadă nu se mai simţeau colţii îngheţaţi. Oamenii
duceau iar gunoi la câmp, aduceau lemne din pădure, şi unii cărau jipii de porumb
rămaşi pe câmp.
— Devreme ne-a intrat anul ista alba în sat!
— Nu-i nimic, numai de-ar pleca devreme.
— Aşa i-ar fi legea: dacă vine devreme, să se şi care tot aşa.
— Las’ că-i bine! Cu tina aceea ne-am fi înglodat de tot.
— Da’ era mai bine cu colţii îngheţaţi?
Bine-i aşa! Uite ce mai drum de sanie se înfiripă!...

2
 Ninge, se opreşte, se scutură văzduhul, şi, când ai fi crezut că se luminează,
începe iar, închegându-se întuneric sur în înălţimi. Ninge acum parcă numai de
mântuială, să fie în treabă...
*
De când aştepta Petrică să nu mai ningă deloc, să poată ieşi cu săniuţa pe care
i-a făcut-o tatăl său anul trecut, şi aştepta şi ea într-un colţ din cămară să-i vină
vremea.
Nici nu s-a acoperit bine curtea cu zăpadă şi Petrică o şi scoase din adăpostul ei. Dar
săniuţa se hurducă pe colţii îngheţaţi şi scrâşni, iar el se împiedică de bruşii tari şi
căzu în nas. Căzu rău, îl podidi sângele şi, când văzu zăpada roşie, începu să zbiere
ca muşcat de şarpe.
Mumă-sa năvăli în curte, îl ridică, îl duse în casă şi-l spălă cu apă rece, până
se opri sângele.
Suspinele lui Petrică încetară cu mult mai târziu.
— Te mai doare?
— Doare tare!
— Ţi-ai fi rupt nasul în colţii ăia. Ce copil ai mai fi fost tu fără noi?
— Da’ am vrut să merg cu sania.
— Văd eu bine ce-ai vrut, dar iată ce ai păţit! Trebuia să mă întrebi pe mine.
De-atunci copilul o întreba în fiecare zi de zce ori:
— Acum pot să merg cu sania?
— încă nu! Nu-i încă drum de sanie.
— Nici acum?
— Păi, nu vezi că ninge încă? Vrei să-ţi ningă căciula cea nouă?
Era singura lui căciulă şi i-o făcuseră s-o aibă de Crăciun. Până acum, în iernile
trecute, folosise o ruptură a unui frate mai mare, ce-i cădea peste ochi. Nu! Nu voia
să i-o ningă. Dar cu pălăria un putea ieşi să-i degere urechile. în cea folosită iarna
trecută pusese mamă-sa un ou de cuibar şi o vârâse sub pat, unde veneau vreo două-
trei găini să ouă, de când se pusese frigul, că erau tare ouătoare.
într-o zi, când slăbise frigul de tot, dar ningea încă, Petrică îşi tot învârtea
căciula în mână,minunâdu-se cât era de frumoasă cu blana ei neagră, strălucitoare.
Şi se gândea: şi tatăl său, şi fratesău puseseră căciulile de când s-a lăsat frigul.
Umblă cu ele prin zăpadă, uneori sunt albe de tot, şi nu se strică. Le scutură de
zăpadă când intră în casă, şi căciulile sunt iar cum au fost.
îi spuse şi mamei sale ce gândea.
— Păi bine, alea-s rable vechi, nu-s nouă ca a ta. Şi dacă s-ar strica, pagubă-
n ciuperci. Asta-i o căciulă scumpă.
Petrică rămase cu ochii la căciula din mână. Drept că era frumoasă! Şi voia să
o aibă nouă la Crăciun.
Totuşi, supărarea nu-i mai trecea. Ningea şi iar ningea! Aşa putea ţine până la
sfârşitul lumii!
Se urcă pe laviţă, privi prin fereastra ce răspundea în curte: se cerneau fulgi
mari, scămoşi. Începu să plângă potolit. Nu se auzea, numai când suspina.
Bunica avu treabă în camera asta şi-l află suspinând.
— Ce-i, măi copile? De ce plângi?

3
 — Ninge, bunico!
— Şi ce-i dacă ninge? Nu-i frumos?
— Da’ ninge mereu şi nu se mai opreşte.
— Las’ să ningă! De-aceea-i iarnă.
— Da’ căciula?
— Ce-i cu căciula?
— O ninge dacă ies cu săniuţa!
— Şi dac-o ninge, ce-i?
— E nouă, bunico!
— Să tot fie.
— Da’ se strică şi nu mai e nouă la Crăciun!
— Auzi tu, cuminţenia pământului! Dar căciula de-aceea-i, măi copile, s-o ningă.
în ploaie —pălăria, în ninsoare — căciula. Asta-i legea de cându-i lumea.
— Da’ mama nu mă lasă cu căciula, să nu se strice.
— Ei, s-o strica! Ia-ţi săniuţa şi pleacă. Nu-i mai frig deloc afară.
Petrică stă în cumpănă. Bătrâna a ieşit în mână cu un ştergar pe care l-a scos
din ladă. Copilul se uită pe fereastră.
— Ninge! Ninge mereu!
Nu cuteză să calce porunca mamei sale. Ce ar fi să iasă cu pălăria? Bunica a
zis că nu-i mai frig defel.
Căută pălăriuţa veche, turtită, şi o scutură de după cuptor. îşi aduse săniuţa din
cămară şi se strecură încet pe uşa tinzii.
“Nu-i frig, ba-i chiar cald”, îşi zise Petrică şi înotă prin zăpadă, trăgând cu greu
săniuţa după el.
Mamă-sa îl văzu pe fereastră, şi ieşi cu căciula în mână.
— Vino, măi Petrică, şi-ţi ia căciula. E ruşine să umbli prin zăpadă cu pălăria.
Acum nu se mai strică. Ninge rar.
Copilul se întoarse bucuros. îşi înfundă căciula peste urechi. Toată faţa îi râdea:
abia mai zărea cu ochii de sub căciulă. O împinse pe frunte şi ieşi cu săniuţa în uliţă.
Era întâiul şi se simţi mândru că-I întrecuse pe ceilalţi copii.