Este o după-amiază de toamnă. Am hotarat, impreuna cu părinții, sa mergem in parc.

Ne plimbam domol pe poteca plina cu frunze. Parcul este acum aproape pustiu. Vantul
tomnatic desprinde frunzele de pe ramuri una cate una. Parcul este colorat intr-o multitudine
de culori de la galden, rosu pana la maro inchis.
E liniște. Razele palide ale soarelui luminează timid. Pășim liniștiți pe poteca din parc.
Deodată aud ceva. Ii șoptesc lui tata:
–Tata am auzit ceva... ce poate fi?
Tata nu mi-a răspuns. Speriat și el de foșnetul frunzelor începem sa alergam. Dar,
ghinion. Mă împiedic de o rădăcină. Cad. Simt ceva pășindu-mi pe spate. Eram mut de
disperare, iar părinții râdeau în hohote și mi-au zis:
–Deschide ochii, David!
După ce am remarcat că era o veveriță, am început să râd și eu.
La înapoiere am povestit bunicului întâmplarea din parc. A râs cu poftă și a promis că,
dacă mai mergem in parc, vine și el cu noi.