CINA CEA DE TAINA

Cina cea de Taină (1495–1498) e una dintre cele mai cunoscute

picturi din lume. Compoziţia scenei e magistrală prin simplitatea sa.
Efectul provine din contrastul izbitor între atitudinea celor 12 apostoli
şi cea a lui Iisus. Leonardo reprezintă un moment tensionat, în care
Iisus le declară apostolilor la masa de Paşte: „Unul dintre voi mă va
vinde“. Apostolilor le scapă înţelesul tainic al vorbelor şi se arată
foarte tulburaţi, dar Hristos e conştient de menirea lui şi stă singur ca o
statuie a seninătăţii. Doar o altă persoană mai ştie taina şi aceea este
Iuda, care face parte şi este totodată înlăturat din mişcarea tovarăşilor
săi. Astfel izolat, el devine al doilea personaj solitar din grup,
întruchipând vinovatul.
Prin concepţia profundă a temei, prin aranjamentul simplu, însă
perfect al personajelor, prin atitudinile apostolilor scoase în evidenţă
prin gest, expresie facială şi manieră, prin dramatismul şi în acelaşi
timp caracterul sublim al redării, Leonardo a atins un prag de
expresivitate devenit model în pictură. Generaţii succesive de pictori,
printre care şi Rubens sau Rembrandt, au fost profund impresionaţi de
opera lui Leonardo şi s-au lăsat influenţaţi de ea şi de calitatea ei
narativă. Ea a stat şi la baza celor mai reuşite pagini de proză ale lui
Goethe. A devenit cunoscută prin nenumăratele reproduceri şi
multiplicări, notabilă fiind cea realizată de Raffaello Morghen la 1800.
Cina cea de Taină face parte din tezaurul umanităţii şi a rămas până
azi una dintre cele mai fascinante picturi din lume.
Neajunsurile tehnice în executarea lucrării nu i-au scăzut deloc faima.
Leonardo nu era sigur ce procedeu să folosească. A evitat fresca
tradiţională, care, fiind executată pe tencuială proaspătă, obligă la
muncă rapidă şi neîntreruptă, şi a preferat un procedeu descoperit de
el: tempera pe o bază amestecată chiar de el însuşi, aplicată pe perete.
Procedeul s-a dovedit a fi greşit, întrucât la scurt timp stratul a început
să se exfolieze. Stricăciunile se fac văzute pe la începutul sec. XVI,
pictura se deteriorează treptat, iar după cincizeci de ani e considerată o
ruină. Încercările ulterioare de a restaura lucrarea nu au avut sorţi de
izbândă, situaţia s-a agravat şi abia după Al Doilea Război Mondial s-
a reuşit încetinirea procesului de degradare, cu ajutorul noilor
procedee în materie de restaurare. O campanie temeinică de restaurare
desfăşurată între 1980 şi 1999 a redat măreţia compoziţiei, dezvăluind
totodată că pictura mai păstrează foarte puţin din vopseaua originală.