Dorinta mea cea mai mare, de cand ma stiu, a fost sa devin un erou...

cum si in ce fel, nu prea

stiam eu, dar un lucru imi era clar: voiam sa fiu erou.
Mereu ma visam zburand peste oras ca Batman sau catarandu-ma pe pereti ca Spiderman...
capul imi era plin de idei pentru salvarea lumii si de titluri rasunatoare de articole din ziare in care
sa se povesteasca aventurile mele. Toate acestea pana intr-o zi cand... chiar am devenit erou.
Ma intorceam singur de la scoala, caci prietenii mei cei mai buni aveau un meci de baschet in
ziua aceea si, ca de obicei, imi faceam in minte tot felul de scenarii fanteziste despre cum voi
deveni cel maimare erou al omenirii. Deodata, chiar cand ajunsesem pe strada mea, vad un
copilas de vreo 4 anisori cum iese in fuga dintr-o curte si fara sa se uite nici in stanga, nici in
dreapta, se repede spre sosea. O fractiune de secunda am inlemnit, caci pe strada se apropia o
masina care avea o viteza considerabila.
Nu am mai stat pe ganduri si, cu riscul de a fi eu accidentat, m-am repezit spre copilul care
alerga dupamingea pe care o scapase spre sosea. Am reusit sa il prind si sa il trag pe trotuar
chiar sub privirile ingrozite ale mamei sale care venise si ea dupa el. Din nefericire pentru mine,
insa, m-am dezechilibrat eu si am cazut chiar pe sosea…
 Am avut putin noroc, totusi soferul vazuse scena si a reusit sa opreasca destul de in
siguranta
pentru mine... nu pe deplin, insa, caci tot m-am ales cu o fractura de toata frumusetea...
Dar visul meu de-o viata s-a indeplinit: am devenit eroul local, mi s-au luat interviuri, iar
fotografia
mea a ajuns pe primele pagini ale ziarelor din orasul nostru... si trebuie sa recunosc ca ma simt
bine in postura de erou.