Sunteți pe pagina 1din 2

„Căderea în sus”

Sau
Aflarea „Firului Ariadnei” în „Labirintul lui Dedal”

„Tot ce se-ntîmplă e vrednic de slavă pentru că nimic nu se petrece în afară


de gîndul dumnezeiesc” Leon Bloy - „Începutul lui Cristof Columbul”

Probabil vă întrebaţi din nou…ce mai vrea şi ăsta să zică?…”Căderea în


sus” a cuvîntului ce zideşte nu este decît firul întins (al vechii Ariadne) care
ne călăuzeşte prin locul rătăcirii, al confuziei şi încurcăturii primejdioase din
abramburita lume de ieri de azi şi mai dihai de mîine…pînă la finalul
eonului. Să fie clar aceste rînduri nu-s adresate orşicui, ci acelor „prieteni
răniţi ai Mielului” după cum ne spune Kierkegaard, de aceea ceilalţi sînt
invitaţi politicos să deschidă televizorul la telenovelistica de preţ valutar sau
chaturile de socio-tembelizare depersonalizantă facebook-iană sau de alt soi.
Despre acest soi de cuvînt („logos”, „davar”, etc) vreau să vă vorbesc,
scriind. Adicălea, ce veţi murmura în barbă…pai hotărăşte-te omule, ori
spui…ori scrii. Păi îs mai hotărît ca întotdeauna….aşa cum Einstein a
conceput a „patra dimensiune” prin conexia spaţiului cu a timpului, aşa şi eu
vreau să vă aduc o boare prin cuvîntul spus-scris. Aduceţi-vă aminte despre
Mamunkan, o carte celebră a Budismului Zen care spune ce zic toţi
înţelepţii: „Cuvintele nu exprimă lucruri, frazele nu exprimă mişcarea minţii.
Cel care primeşte doar cuvinte este pierdut, a te opri la fraze înseamnă a fi
indus în eroare” Şi are dreptate, „davar”, expresia pentru cuvînt din ebraică
înseamnă şi ce am scris, dar şi..lucru. Să mă exprim mai precis…
Wurmbrand (pe care l-a salvat de la moartea din puşcăriile comuniste,
„Sfîntul închisorilor” – Valeriu Gafencu, - cum povesteşte Nicu Steinhardt),
pe cînd l-am vizitat în fugă în America, printre alte lucruri mi-a zis: se spune
că un orb a cerut unui amic să-I descrie laptele. Amicul i-a zis ca laptele este
alb, etc…Orbul, nedumerit l-a întrebat atunci….”Ce înseamnă alb?” amicul,
zîmbind: „Albul este culoarea lebedei”…”Cum este lebăda?”, replică orbul.
Amicul exasperat îi spune orbului: „Este o pasăre cu gîtul îndoit”…etc…
Orbul a ridicat din umeri şi sprîncene, atunci amicul ia zis: „Atinge-mi cotul
şi acum vei înţelege ce am vrut să zic” (un mundan, la hristoidicul: ”vino şi
vezi!”). Aşadar Cuvîntul este şi lucru, iar ştiinţa modernă a demonstrat cum
că, cea mai mică particulă din sosmos…quarcul cu dimensiunea de 10 la
minus 14 din metru, vine din….”nimic”, tocmai ce zicea şi Biblia. „Căzutul
în sus” este Cuvîntul lăsat să lucreze şi nu să pună termopane sau să
anvelopeze telenovelistic manelele….ci să zidească, să mişte, să crească!
„Ceea ce cuvîntul spune, imaginea arată în tacere”, spun Sfintii Părinţi ai
celor şapte Sinoade. Duhul frumuseţii („care va salva lumea” - Dostoievsky)
este o poezie fără cuvinte. Se spune că frumuseţea vine din interior şi aşa
este numai că referirea se face la prima treaptă a uceniciei cunoaşterii,
deoarece depaşind acete nivel, vezi apofatico-catafatic tot cosmosul frumos,
(prefer acest termen deoarece e tot frumuseţe şi nu numai utilitarism…
univers!) pentru că ea, vine din toate părţile, cu condiţia să fie reflectată de
lumina din interiorul fiecăruia. Ştiţi bine că nu putem vedea fără reflexia
luminii obiectele, aşadar nu putem fi frumoşi fără ca Lumina să fie în noi
înşine, fără ca acel cuvînt (spaţiu-timp) să lucreze, transfigurîndu-ne dar
rămînînd la fel de conştienţi că sîntem noi înşine, sau poate „El-înşine”! „Îi
transformă în lumină pe cei care-I luminează” – Sfîntul Simeon. Cînd eram
mic mergeam cu mama de mînă şi ma uitam în jur şi vedeam sau căutam
albul şi negrul şi în mintea mea, dincolo de filmele holywoodiene, ştiam că
albul va învinge, îmi imaginam ca şi cum ar fi soldaţi îmbrăcaţi asemenea,
luptîndu-se de zor. Mai tîrziu, bătînd bibliotecile şi consumîndu-mi ultimul
ban pe cărţi, am învătat, regăsindu-mi ideea că, de exemplu în Hexaimeron,
nu se cunoaşte noaptea…”a fost seară şi a fost zi…” Seara nu este decît o
pasivitate luptătoare, plină de lumini încă nedeclanşate, aşa cum în negru şi
alb sînt cuprinse toate nuanţele curcubeului. Îmi aduc aminte de Sf. Serafim
de Sarov cel „învăluit în lumină” în experienţa Luminii Celei de a 8 a zi,
ziua nesfîrşită, Taborică, cu Motovilov, extraordinar pasaj….ne relevă
dimensiunea…”căderii în sus” aşa cum „lumina luminează în întuneric…şi
întunericul nu a cuprins-o”. Grigorie de Nyssa spune cum omul care
înţelege… „cade în sus”: „Ai devenit frumos, apropindu-te de lumina-Mi”.
A fi în lumină înseamnă a fi într-o comuniune lămuritoare care descoperă
imaginile fiinţelor şi lucrurilor, le cuprinde logosurile conţinute în gîndirea
divină şi iniţiază astfel în integritatea lor desăvîrşită, cum frumos grăieşte
Paul Evdokimov în „Arta icoanei, o teologie a frumuseţii”. Dincolo de
explicaţiile exhaustive nu ne rămîne decît acea senzaţie mistică (atenţie
condesatori ai vidului cum înţelegeţi acestea!) de a ne aparţine nouă, celor
din jur si întegului cosmos, după cum undele unei pietre aruncate în apă
încep de la ea să se propage şi într-un final se întorc tot la ea…îmbogăţite.

Acelaşi pentru cei care mă ştiu,


Oricine pentru alţii,
I.G.