1

SF. EFREM SIRUL - IMNELE RAIULUI

Sfântul Efrem descrie sălașul Raiului ca pe un munte, împărțit în trei secțiuni. El pune accent
pe faptul că Învățăturile biblice din Facere conțin simboluri cu înțeles adânc, duhovnicesc. Va
trebui să citim acest capitol cu frică dar și cu iubire deoarece numai atunci se revelează vederea
cea spirituală, lăuntrică. Versetele lui Sf Efrem nu sunt concepute a fi rimate ci, mai degrabă,
după cum compara Sebastian Brock, exegetul scrierilor efremice, sunt asemenea cu versetele lui
Dante, din secțiunea Raiului.
Descrierea lui Dante, fiind mai degrabă narativă, nu se poate compara cu viziunea spirituală a Sf
Efrem, în care predomină simbolurile spirituale și învățăturile patristice tipice ortodoxiei.

Deși a existat o scindare, în trecut, a monofiziților și a merckilor, această învățătură eretică a lui
Arie și a lui Bardaisan, gnosticul de la Edessa nu a ținut la tăvălugul timpului dar nici a dovezilor
duhovnicești, prezentate de Sf Nicolae și Sf Ciprian Alexandrinul cu ocazie Sinoadelor
Ecumenice.

Capitolul 1

Descoperirile Raiului sunt arătate sfântului Efrem cu ochiul minții, descrise lăuntric și, mai
degrabă rezultând din meditația scripturistică cu privire la Rai.
Versetul Capitolului I este:
„Laudă Dreptății Tale care înalță pe cei biruitori”
ceea ce poate însemna o recunoaștere a Dreptății Proniei Cerești a lui Dumnezeu-Tatăl privind
Creația Sa.
Sunt descrise înălțimile Raiului, forfota îngerească, norii, urcușul duhovnicesc până la înălțimile
respective, comparația aurei Raiului făcându-se cu un halou din jurul Lunii.
Se continuă narațiunea, conform Exodului din Vechiul testament, privind expulzarea din Rai a
celor două Creații gânditoare, Adam și Eva.

Raiul este descris ca fiind despărțit de o genune, un adânc separator de Iad, unde nici păcătoșii
nu pot trece dincolo dar nici Drept - Credincioșii nu pot ajuta în vreun fel pe cei damnați.
Comparația damnaților este personificată prin Bogatul Nemilostiv iar a drept-credincioșilor este
personificată prin Săracul Lazăr, care cerșise la poarta bogatului. Se spune că aici, în Rai, nu mai
există milă a credincioșilor pentru păcătoși dat fiind că nici păcătoșii nu au avut milă de săraci, în
timpul vieții lor.

2
 Și se specifică: ”acolo prigoniții râd de prigonitori, chinuiții de chinuitori și cei uciși de
ucigașii lor, proorocii de cei ce i-au omorât cu pietre, apostolii de cei ce i-au răstignit.”

Capitolul I se termină cu o atenționare privind cei ce caută să pară buni, virtuoși dar sunt plini
de răutate și își ascund cu măiestrie răutățile lor; căci nu vor putea să înșele Dreptatea lui
Dumnezeu, iar faptele lor rele se vor da pe față la Dreapta Judecată a lui Hristos, Noul Adam,
Cel venit să mântuiască doar pe cei ce s-au hotărât să se schimbe în bine.

Capitolul 2

La Judecată, Poarta Raiului va alege pe cei buni de cei răi, ea având o putere specială de a
departaja pe cei care, prin conduita lor morală, au dobândit o înaltă moralitate, aceasta fiind
comparată cu o cheie care deschide sălașele cele veșnice acelora ce au postit, s-au înfrânat de la
plăceri trupești ți au făcut milă cu aproapele.

Se subliniază încă odată pierderea Raiului de cei goi, precum primul Adam, călcător de poruncă
dumnezeiască și se descriu frumusețile grădinii Raiului, asemuit cu o Arcă a lui Noe, împărțit în
trei părți, regiuni, sectiuni.

Versetul laudativ este, de această dată:

„ Binecuvântat Cel ce de suliță a fost străpuns și sabia de la ușa Raiului a îndepărtat”
prin care se arată cum, Hristos venind în lume și răstignindu-se pentru păcătoși a servit, după
Înviere, ca drept garant în fața Tatălui Ceresc, pentru îndepărtarea sabiei heruvimilor puși să
păzească Raiul, după izgonirea lui Adam și a Evei din Paradisul Terestru.

Împărțirea sălașelor din Rai, așadar se aseamănă cu împărțirea pe care Moise a făcut-o în Arca
lui, separând animalele de oameni, tot așa sunt separați și credincioșii, după slava ce au primit-o
de la Dumnezeu, unii chiar din timpul vieților lor pământești.
Sfântul Efrem Sirul pune accentul pe diferența dintre viața în trup a celor drepți dar se arată și
ce bunătăți au pierdut păcătoșii prin răutatea lor și viețile lor duse în desfrânare.

Capitolul 3

Aici Sf. Efrem face o descriere a Facerii lui Adam și a Evei, urmând tradiția cunoscută de cei
mai mulți scritori creștini timpurii în care se spune că Adam și Eva au fost creați într-o stare
intermediară, voința lor liberă având să le confere - sau nu - o stare superioară celei dintâi .

3
 Pomul Vieții este plasat chiar în vârful Raiului, înconjurat de o slavă neapropiată, încât
muritorii și cei nemerituoși nu se pot apropia pentru a-l contempla. Povestea înșelării Evei de
către Șarpe este reluată cu lux de amănunte duhovnicești, accentul punându-se pe neascultarea
poruncii dumnezeiești: ”Din toți pomii Raiului ai voie să mănânci, dar de Pomul Cunoștinței nu
trebuie să te apropii”.

Exegeții creștini, în speță catolici - ca și Sebastian Brock, Jean Delumeau, Andre de Halleux -
comentează pe marginea acestei încălcări de poruncă, speculând că Dumnezeu ar fi vrut să-i
încerce pe Adam și Eva dar că ordinea a fost răsturnată, deturnată de Șarpe, diavolul-Satana,
care, voind să batjocorească creația lui Dumnezeu, ispitește pe Eva, ca fiind mai slabă, prin
întrebări de tot felul despre Pomul Cunoștinței Binelui și Răului, el neavând voie să intre în Rai
dar știind că a cunoaște Binele și Răul dar neavând Discernământ, Răul poate fi confundat foarte
ușor cu Binele.

Simbolistica Sfântului Efrem intervine prin compararea Pomului Cunoștinței cu catapeteasma ce

desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor, în Templul lui Solomon. Asemenea lui Ozia, regele, Adam a
încercat să forțeze intrarea în Rai, cu îndrăzneală nefirească, eludând porunca Tatălui Ceresc.
Versetul motor al acestui Capitol este:
„Laudă dreptății Tale care încununează pe cei biruitori”
Referitor la acest verset, Sf. Efrem Sirul caută să sublinieze calitățile principale de care este
nevoie pentru ca un creștin autentic să acceadă la beneficiile Grădinii Raiului, grădină descrisă
ca având pomi cu flori frumos mirositoare, pomi fructiferi cu roade nemaivăzute și gustoase, o
neasemuită pleiadă de flori colorate în culori nepământești și o armonie de sunete îngerești, cu
neputiință de descris în cuvinte omenești. Biruitorii sunt înveșmântați în slavă dumnezeiască și
dreaptă înțelegere - Discernământ - despre suferință.

Pomul era, pentru Adam, o Poartă. Rodul său era catapeteasma ce a ascuns Cortul. Încălcarea
poruncii îl vădește pe Adam ca fiind ”gol”, întocmai cu regele Ozia, de goliciunea lor
ascunzându-se și unul și altul.

Capitolul 4
Interdicția de a mânca din Pomul Cunoștinței era pusă de Dumnezeu ca un hotar între Adam și
Slava lui Dumnezeu. După Cădere, Adam este îndepărtat chiar și din Rai, nu numai de Pomul
Vieții, hotărând un praf de foc prin păzirea Grădinii de către heruvimi cu săbii de foc. De acum,
Adam este necurat, este respins, la fel cum, ulterior, cei necurați sunt respinși din tabără, ca și

4
leproșii. Moise instituise acest ritual de rejectare dar, dacă unul dintre ei se vindeca, era spălat cu
isop și apă de către preotul arhiereu și, la cerere era primit în comunitate din nou.
Hristos vine, ulterior să restaureze Omul, dându-i șansa pocăinței, a smereniei și a faptelor de
milostenie.

Sf Efrem subliniază, în acest Capitol, condițiile de îndeplinit pentru a avea starea de curăție
înainte de Cădere, apoi face o comparație cu starea lui Adam, ca și călcător de poruncă, necurat
prin neascultare față de Creator.
Versetul motor al acestui Capitol este:
„Fă-ne vrednici prin harul Tău să intrăm în Raiul Tău”
Acest verset semnifică faptul că vrednicia sau nevrednicia nu este numai o stare de lipsire de har
dar reprezintă însăți Căderea din Har.
Hristos afirma: „ Cine aude poruncile Mele și le face pre ele, voi veni la el și el la Mine și îmi
voi face sălaș în el!”

La sfârșitul Capitolului, Sf Efrem își cere iertare cititorului pentru faptul că nu a reușit să redea
cu exactitate Beatitudinea din Rai, frumusețile lui nemaivăzute și își cere iertare de la Creator
pentru faptul că a descris cu prea puține cuvinte, omenești, dulceața și mireasma Raiului văzut cu
ochii minții.

Capitolul 5
În acest Capitol, sfântul Efrem descrie în continuare propria lui experiență, relatarea despre
frumusețile și bogăția Raiului, cu referire la Cartea Facerii. Descrie cum a găsit Poarta Raiului,
cum este ea, la arătare și cum a găsit chiar și Podul pe care trec vrednicii de Slavă ai
Creștinătății, a trecut și el pe pod și a intrat, văzând corturile Drepților, corturi care erau în
funcție de osteneala lor pe Pământ.

Apoi, el își pune problema: cum vor veni în Rai, mulțimea de vrednici credincioși dacă este un
loc așa de strâmt și dacă după Înviere nu au trup? Tot el dă și răspunsul: de vreme ce și demonii
pot locui ca o Legiune într-un singur trup, atunci cu siguranță că Dumnezeu va găsi o cale și
pentru drept-credincioșii merituoși ai Raiului. Iar despre trup el spune că nu vor avea un trup la
fel ca și pe Pământ ci, după Înviere fiind, vor avea un trup mai subțirel, ca un fel de abur, ca un
fuiorde fum.

Meditând la măreția Raiului, fiind acolo purtat în Duh, el aude un tunet și ca tunetul de trâmbițe
se aude un cor de îngeri care strigă ”Sfânt, Sfânt, Sfânt”.

5
 Descrierea Raiului, ca fiind de o frumusețe neprihănită și o pace neînfricoșată, îl umple de
încântare pe Sf. Efrem. El îi socotește fericiți pe cei ce vor fi vrednici să primească cununa,
măcar prin milostivire dacă nu din fapte, după dreptate sau după Har.

Versetul regăsit în acest Capitol este:

„ Fericit cel socotit vrednic să moștenească Raiul Tău!”
Aceasta va fi fiind și concluzia Sfântului Efrem Sirul, că vrednicia se dobândește prin silință și
nevoință, prin cazne și pătimiri. Iar el încheie acest Capitol cu o rugăciune în care cere, dacă nu
va fi primit în Grădina Raiului, măcar să fie primit pe pajiștile dimprejurul Grădinii.

Capitolul 6
Aici este vorba despre unul din simbolurile cărora numai Ortodoxia le-a dat înțelesuri
corecte, despre „cheile învățăturii” și îngăduind celor ce vor citi relatarea despre Rai să facă într-
o măsură mică, experiența a ceea ce ar fi el. Sfântul Efrem descrie o astfel de experiență dar aici
se adâncește înfricoșarea și uimirea pe care le resimte față de starea originală a lui Adam ți a
Evei, de dragul căruia a fost creat Raiul. Acestui Rai îi corespunde în prezent, Biserica.

În această corespondență noi suntem la același nivel cu Adam, trecem prin încercările privind
ascultarea de porunca de a nu „mânca” din „Pomul Cunoștinței”, adică de a nu ne ridica cu
mintea în trufie și a considera dogmele Bisericii ca fiind desuete, de a nu primi învățături
smintite de la „șerpii” sectari care, răstălmăcind Scriptura, dau înțelesuri neroade versetelor
biblice.
Roadele lui Hristos le reprezintă, în comparație cu fructele pomilor din Rai, „fărămiturile”
primite prin Sf Euharistie, așa stând lucrurile, oamenii pot experia sfințenia Raiului încă de pe
Pământ, constituind ei înșiși „fructele” și mai mândre ca acelea din Rai. Iată că sfinții pot fi
văzuți încă de pe Pământ, ca unii ce descoperă Raiul restului umanității, lucru valabil încă din
vremea Vechiului Testament,.

Sf Efrem compară astfel, Sf. Scriptură cu o Arcă plină de vistierii în care „pietrele” scumpe sunt
cuvintele de înțelepciune ale Sf Duh. Ele reprezintă Cununa Legii în care deslușim lucrările
Creatorului.
Se specifică și sensul Voinței Libere care este asociată cu ascultarea doar de Hristos, cei rătăciți
de cuvintele „șarpelui” satanic neputînd să beneficieze de roadele Sf Duh decît întorcându-se,
prin Spovedanie și Pocăință, la Trupul Bisericii.

6
Versetul repetativ este, de astădată:
„Binecuvântat Cel ce, prin Crucea Sa, a deschis ușa Raiului”
cu referire certă la Hristos, Noul Adam, care S-a ridicat la Cer și, prin Înviere, a deschis ușa
Raiului.

În încheiere, după ce a pomenit de sfinții Vechiului Testament, care au săvârșit minuni prin
puterea Credinței, Sf Efrem scrie o rugăciune smerită prin care cere să fie și el învrednicit să
ajungă în Rai, nu numai să rămână cu vedenia Grădinii Raiului. El concluzionează că doar prin
iubire, Adevăr și dreaptă învățătură, mintea poate crește și se poate îmbogăți cu lucruri noi,
cugetând cu smerenie și dreaptă socotință - Discernământ - la visteria tainelor ascunse.

Capitolul 7
Exemplele sfinților, ale căror roade sunt mai minunate decât cele ale Raiului, trebuie să ne
mobilizeze, să ne însuflețească și să ne încurajeze a le călca pe urme. Spre deosebire de Adam ,
care avea doar o singură poruncă, noi avem făgăduința Lui. Aceasta trebuie să ne servească drept
mângâiere la ceas de ispită. Fiecare din noi poate să-și găsească propriul model de sfânt și să-i
urmeze lui.

Ca divagație putem exemplifica cum unii au evlavie la Sf Parascheva, alții au evlavie la Sf

Ciprian sau Sf Serafim din Sarov, alții pot imita viața din peșteră a Sf. Teodora de la Sihla sau Sf
Ioan Hozevitul.

Descrierea sufletelor ce sunt în Rai se face cu acuratețe; aici bărbații și femeile sunt îmbrăcați în
raze de Lumină, hainele lor sunt înghițite de lumină, pornirile rușinoase nu mai există, arțagul
piere și sufletul se curățește, izvoarele plăcerii sunt astupate iar fecioria dansează aici. Tinerețea
este veșnică iar neputințele trupești nu mai există; șchiopii care odinioară de abia se târau, aici
zboară iar orbii se minunează de a doua vedere, cea a minunățiilor de aici. Căsătoriții își găsesc
aici, odihnă de istovirile cele din blestem și necazuri. Părinții ai căror copii și-au plâns neputința
de a-i vedea morți din fragedă pruncie își găsesc odraslele aici, fericite și zburdând cu îngerii în
înalturi. Fericirea acestui loc bucură femeile ce s-au nevoit slujind sfinții, cei care s-au înfrânat la
vin vor beneficia de viile Raiului, bucurându-se de strugurii cei mai bine-mirositori.

Aici, ne spune Sf Efrem, nimeni nu ostenește, nu flămânzește, nu păcătuiește - așaddar nu

cunoaște rușinea - nimeni nu moare și nu se naște, nimeni nu îmbătrânește, nu știu de griji, nu se
mai tem de nimic, sunt fericiți căci lupta bună au dus-o și Cununa Izbăvirii au luat-o, după cum
glăsuiește Ap Pavel în Epistolele lui Sobornicești.

7
În concluzie, Sf Efrem spune cu durere, cum și-a făcut omul, din aproapele lui, dumnezeu.
Aceluia slujindu-i, de acela temându-se, pe acela lăudându-l - sau așteptând laudă de la el - și-a
transformat libertatea în sclavie.

Versetul său repetitiv este:

„Binecuvântat Cel ce prin cheile Sale ne-a deschis Grădina Vieții!”
Iată, așadar, vine Hristos și, precum lui Petru i-a spus:„Ție îți voi da cheile Raiului” și noi
primim, prin Euharistie, șansa de a moștenii cheile Grădinii Vieții.

Capitolul 8
Pocăința în ceasul de pe urmă este tema Sf. Efrem, în speță cea a „Tîlharului cel bun” dar are o
nedumerire privind relația dintre trup și suflet. Pe baza spuselor lui Hristos „Astăzi vei fi cu
Mine în Rai” dilema pare să se rezolve; nu se poate intra în Rai doar cu sufletul fără de trup.
Astfel, sufletele sfinților așteaptă învierea finală în afara Raiului, în ceea ce se numește „somn al
sufletului”, în comparație cu Dante, care oferă un Purgatoriu, în care se regăsesc și suflete sfințite
dar și suflete cu oarecare păcate pe care trebuie să le ispășească în acel loc de Purgatoriu.
Imnele sf Efrem încep cu vocea care vestește intrarea tâlharului cel bun, în Rai. Tematica intrării
în Rai a tîlharului cel bun va fi fiind reluată separat, la sfârșitul celor cincisprezece Capitole ale
Imnelor.

Dilema de început a sf Efrem este despre modul de accedere în Rai a sufletului: cu sau fără
trup. Smerindu-se pe sine, el consideră că nu este de folos a scruta adevărurile ascunse de
Dumnezeu cât timp Acesta nu consideră că este de folos omului.
El își pune diferite întrebări, de genul: poate să vadă sufletul fără organul lui de văz, ochiul:
Sau...poate să audă fără organul lui de auzire, urechea? Dar întrebării lui stăruitoare îi găsește
răspuns în chiar cuvintele Mântuitorului: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” ceea ce îl duce la
concluzia că, totuși, la Învierea cea de obște, sufletele vor intra în Rai cu trupul. Dar ce fel de
trup va fi acela, în acest capitol nu ni se spune.
Versetul motor al acestui Capitol este:
„Fă-ne vrednici ca să ne facem moștenitori ai Împărăției Tale”
ceea ce ne duce la o concluzie cum că Raiul dimpreună cu Mântuitorul Hristos, reprezintă
Împărăția Cerurilor, în alte exegeze considerîndu-se, totuși, că Împărăția Cerurilor este acolo
unde e prezent Hristos, deci și pe Pământ, prin cuvintele „Ceea ce vedeți voi acum au vrut să
vadă, în vechime, proorocii. Și n-au văzut!. Iată acum s-a coborât, la voi, Împărăția Cerurilor!”

8
iar evreii comentau cu furie că Hristos S-a făcut pe Sine Împărat. Pillat din Pont chiar îl întreabă:
”ești, tu, Împărat?” Răspunsul vine la fel de equivoc. „Tu zici că Sunt. Eu pentru asta M-am
născut!” Și atunci Pillat, zice Sf Scriptură, mai tare s-a temut.
Sf Efrem cere vrednicie pentru a putea intra în Rai, concluzionând că trebuie să învățăm că la
Înviere vor intra din nou tot împreună atît suflet cât și trup. La reunirea sufletelor cu trupurile
înviate, toți vor ridica osanale: ”Binecuvântat Cel ce l-a scos pe Adam din Iad (Șeol) și l-a întors
înapoi în Eden împreună cu cei mulți”

Capitolul 9
Aici se descriu defătările Raiului, ce vor fi experimentate de drepți după Înviere. Aceste desfătări
pot fi arătate prin contrastul cu viața pământească și prin comparații antitetice sau paralelism
lingvistic.
Precum pe Pământ există un vânt care poartă aerul în cele patru zări, așa și În Rai există un
vânt spiritual - termenul siriac fiind ruha, care înseamnă atât vânt cât și duh - dar e necesar o
purificare a vederii ochiului inimii pentru a putea desluși darurile ce vin din acest vânt spiritual.

Dacă pe Pământ domnește lupta (dintre Bine și Rău) atunci în Rai e cununa slavei. La Înviere,
Dumnezeu va reînnoi cerul și pământul, izbăvind toate trupurile de suferință. În Rai există pomi
care, după felurimea roadelor lor dau înțelepciune, încântare, miresme felurite, flori cu mirosuri
nemaiîntâlnite, așa încât spune că „ vei gusta fructul unuia și vei bea sucul altuia, te vei săla și
curăți în roua unuia , te vei unge cu seva unuia , vei repira parfumul altuia și vei asculta cântarea
altuia” Aceste adieri hrănesc în chip duhovnicesc pe cei duhovnicești, adieri cu dreaptă socotință
îi vor hrăni pe cei cu dreaptă socotință. Pe drept cuvânt, Sf Efrem se întreabă, retoric desigur,
cum se poate mânca fără de mâini și cum se poate bea fără de gură. Comparația cu focul care
este hrănit de aer, pe pământ o face sf Efrem pentru a explica modul în care fiecare suflet va fi
binecuvântat cu cele sufletești de trebuință.

Prioritar e sufletul, înaintea trupului, precum spune și Hristos: ”Dar oare nu e mai de preț
sufletul decât trupul?” de aceea Efrem face o apoteotică privind ierarhizarea suflet-trup, spunând
că, precum Moise care n-a luat cu sine merinde, suindu-se în muntele cel sfânt, nici trupul celui
lacom nu va scăpa de mustrarea lui. El recunoaște că pe Pământ, puținătatea hranei slăbește
puterile trupești ale omului dar și mulțimea felurită a hranei poate duce la moleșirea trupului iar
mulțimea mâncărurilor poate duce la felurite boli.

9
Pe cât fiecare își curăță ochiul, pe atît va putea vedea Slava Sa neasemuită, pe cât fiecare își
deschide urechile,pe atît va putea cuprinde Înțelepciunea Lui, pe cât fiecare, aici pe pământ, își
deschide inima pentru El, pe atât va putea să poarte o părticică din comorile Lui.

Versetul de bază al acestui Capitol este:

„Binecuvântat Cel Care în Raiul Său va da bucurie întristării noastre!”
ceea ce ne duce cu gândul la sfârșitul întristărilor, odată cu intrarea în Rai.
Capitolul se sfârșește, ca de obicei, cu o rugăciune prin care Sf Efrem cere, pentru el și pentru cei
dragi, ca, măcar rămășițele darului Divin să fie găsite aici, adică însăși vederea Celui Iubit al
Tatălui, care este comparat cu o fântână a desfătării, astfel sfinții putând disprețui mâncarea cea
pământească, oricine Îl va contempla pe Hristos, se va „îngrășa” de fumusețea Lui.

Capitolul 10
Sf. Efrem face o paralelă spirituală a anotimpurilor de pe Pământ față de anotimpurile din
Rai. Dacă pe Pământ furtunile dezlănțuite, vânturile aprige și uraganele, fulgerele și alte
intemperii ca arșița dogoritoare ori înghețul cel puternic domină anotimpurile pământești, în Rai
este o liniște desăvârșită, netemătoare, o adiere fină și blândă de aer înmiresmat, anotimpurile
se succed blând și regulat, recoltele fiind mai degrabă spirituale, traduse prin gusturi și miresme
nemaiîntîlnite, se accentuează tema reîntineririi prin ciclul de viață pământesc reluat în sens
invers.

În imnele de început de Capitol, Sf. Efrem compară aerul de pe Pământ cu aerul Raiului spunând
că „aerul acestui pământ e asemenea unei desfrânate cu care se însoțesc cele douăsprezece luni
ale anului” dar văzduhul curat al Edenului este neatins de ușurătatea lunilor.
El descrie lunile anului ca fiind împărțite în patru; primele trei luni arată pârga, legarea
roadelor, roadele cresc în următoarele trei luni iar coacerea lor este desăvârșită de-a lungul a
următoarelor trei luni. Ultimele luni sunt pentru sfârșitul cununii anului, unde mugurii rodiți
plesnesc de bucurie. De fazele lunii atârnă ciclul florilor. Așadar luna este cea care încheie sau
deschide mugurii lor.

Acest ciclu de viață al pomilor este comparat cu un colier iar acel sân de fructe se compară cu
familiile de oameni căsătoriți, unde întâlnim și perechi de tineri dar și perechi la senectute.
Versetul 15 ne duce la întrebarea firească a sf Efrem care se gândește, înspăimântat de gând, că
în genunea despărțitoare, de Foc, s-ar putea afla un loc unde să fie temporar pedepsiți apoi iertați
cei ce au avut puțină milă față de aproapele.

10
Versetul motor este, de astădată:
„Dă-ne să vedem pe drepții Tăi în Raiul Tău!”
ceea ce ne duce la concluzia lui Efrem Sirul cum că milostivirea lui Dumnezeu este nelimitată,
ca și iubirea Sa de oameni, zicându-și în sine că Dumnezeu nu își pune sieși opreliști bunătății
Sale și chiar asupra ticăloșilor își poate întinde milostivirea Lui.

Capitolul 11
Edenul poate fi descris în cuvinte pământești dar nu trebuie scoase din contextul lor metaforic,
precum și din perspectiva timpului și spațiului, În Rai neexistînd trecerea Timpului.
Se pare că sursa continuă de bunăstare o reprezintă izvorul care âîșnește în mijlocul Raiului și
se împarte în patru râuri ale lumii.

La începuturile acestui Capitol se povestește despre starea primordială a lui Adam care, în Rai
era pururea tînăr iar după Izgonire a ajuns bătrân și suferind.
Prin descrirea metaforică, sf Efrem atenționează cititorii că dacă vom citi numai cu ochii și nu
cu sufletul aceste descrieri, riscăm să aducem Creatorului cuvinte de hulă căci, spune el :„ochii
slabi nu se pot aținti asupra vederilor răpitoare a frumuseților cerești”, frunzele lui duhovnicești
au luat chip trupesc pentru a se potrivi cu cele din lumea noastră.

Suflarea de viață din Rai domolește și îndulcește amărăciunea ținutului nostru pământesc,
această Grădină fiind suflare de viață a acestei lumi bolnave de păcate. Această suflare a fost
trimisă nouă ca să vindece moartea noastră.
Precum Apostolii adunați la Pogorârea Sf Duh, așa sunt și cele patru rîuri ce se răsfiră dintr-
Unul izvor, cel din mijlocul Raiului.

Versetul repetativ este:

„ Binecuvântat Cel ce l-a înălțat pe Adam și l-a făcut să se întoarcă în Rai.”
Explicația vine odată cu Învierea lui Hristos care, mai întâi coboară în Șeol/Iad pentru a-l scoate
pe Adam și pe prooroci și restaurează Creația. Iată că Harul este cel care restaurează omul după
Înviere, har pe care îl cere - în rugăciune- și sf Efrem, de la Tatăl Ceresc. Totul,, în Rai, este
asemuit cu un ospăț, cu o masă - agape - la care se desfătează toți aleșii Domnului.

Capitolul 12
Acest capitol cuprinde teologhisirea amăgirii lui Adam de către șarpe, a lui Ozia-regele care
își dorise și preoția dar mai apoi s-a umplut de lepră, fiind nevoit să fugă rușinat și să se ascundă

11
cu animalele. Singurul care nu a putut să fie biruit de înșelătoria diavolului este Noul Adam,
Alesul, Hristos care nu se lasă ademenit de cuvintele Scripturii , răstălmăcite pentru a duce în
ispită, precum pe Adam căruia i s-a promis înțelepciunea așa ca și lui Ozia care și-a arogat drept
de preoție ca mai apoi, amândoi să fugă cu rușine, de rezultatele trufiei lor.

Șarpele, Amăgitorul citează cuvintele Scripturii dar cu intenție ascunsă și cu ascunsul scop de a
batjocori creația lui Dumnezeu. În cazurile lui Adam și al lui Ozia reușește dar în cazul lui
Hristos, Al Doilea Adam, nu-și mai atinge scopul, el fiind amăgitul și rușinatul. Hristos îi
citează, ca răspuns, fără ascunzișuri, cuvintele Scripturii: „scris este că lui Dumnezeu trebuie să i
te închini și numai Lui să-i slujești!” „scris este că nu cu pâine va trăi omul ci doar cu Cuvântul
ce iese din gura lui Dumnezeu” și așa mai departe. Satana pleacă rușinat și, spune Evanghelia,
„cete de îngeri s-au apropiat și-i slujeau Lui”.

În cazul lui Adam și al Evei, șarpele a înșelat pe Adam (grădinarul) și l-a determinat să culeagă
rodul înainte de vreme, înșelând și pe Eva cu un adevăr parțial dar știind că rezultatul va fi
tocmai pe dos. Dumnezeu i-a făcut să cunoască în loc de slavă, îndoită rușine și nenorocire.

Dar iată că a venit Atletul lui Dumnezeu, Hristos, care s-a îmbrăcat în aceleași zale și arme în
care a fost îmbrăcat Hristos. Vrăjmașul, vrând să biruie a fost biruit și a dat înapoi.
Spre deosebire de demoni care fac rău gratuit, de multe ori, Hristos are îngăduință și îi lasă să
intre în turma cea de porci, aceștia aruncându-se în prăpastie, în mare. Pe de o parte ni se
înfățișează milostivirea lui Hristos față de oamenii care mâncau animale necurate precum porcii
iar pe de altă parte îngăduința Lui de a le permite demonilor să iasă - iată, era o Legiune! - și să
intre în animalele cele necurate. Tendința demonilor este să piardă prin sinucidere sau prin crime,
sufletele damnate. Dar în cazul porcilor, s-a lăsat păcăliți, ei fiind atrași de animalele cele
necurate dar mai apoi îndemnându-le le moarte.

Hristos face, aparent niște gesturi și fapte care contrariază: blestemă smochinul, îngăduie
Legiunii să intre în porci, bate pe schimbătorii de banio și le răstoarnă mesele neguțătorilor, se
supără pe leproși, blestemă pe cei bogați. Însă privind mai atent, sf Efrem spune că ”n-a
amenințat dar a mustrat spre mântuire, chiar dacă spunea „vai„, El Însuși nu era decât pace, și de
mustra pe demoni, nu se smintea cu firea.
Versul vocativ al acestui Capitol este:
„ Lăudat fie Harul Tău care se milostivește de cei păcătoși!”

12
arătându-se în acest verset, că milostivirea Lui se întinde nu numai asupra omenirii ci și asupra
animalelor, cărora nu li s-a dat să simtă plăcere sau vină, nici rușine. Iar dacă animalelor li s-ar fi
dat asemenea însușiri, demult ar fi plâns și s-ar fi tânguit că nu sunt oameni.

Capitolul 13
În acest Capitol, se continuă tema anterioară, sf Efrem comparând pe Adam cu Împăratul
Nabucodonosor, a cărui revoltă nebună împotriva lui Dumnezeu l-a dus la transformarea într-un
animal din sălbăticie. Dar prin căința lui, Dumnezeu îl readuce pe tron și ne dă nădejde că prin
căință vom dobândi și noi, iertare divină.

Spre deosebire de Nabucodonosor care s-a scîrbit de exilul său, noi, actualmente ne-am obișnuit
și ne-am cufundat în noroiul păcatelor până într-acolo încât simțim chiar plăcere de aceea trebuie
să fim izbăviși de el împotriva firii noastre decăzute. Se spune, la imnul 9: „însăși întemnițarea
noastră în întuneric s-a făcut pentru noi izvor de plăcere / suntem mândri de pământul blestemat
ți cât de mult iubim întemnițarea noastră într-o groapă. Precum egiptenii, ne înecăm în mare. Iată
o paralelă grăitoare cu porcii purtați de demoni care s-au aruncat în mare, astfel pecetluindu-și
soarta.

Spre deosebire de celelalte Capitole, fiecare imn se încheie cu câte o binecuvântare, funcție de
subiectul la care face referire, imnul.

Se readuce în atenâia cititorului amăgirea lui Samson de către o femeie, același tiran amăgind pe
Adam cu o femeie. Adam a fost ulterior nevoit să lucreze pământul, cu osteneală și sudoare,
Samson a fost legat să învârtă o roată de moară. Samson s-a rugat să fie izbăvit dar noi ne rugăm
să îmbătrânim în ticăloșia noastră.

Pînă și Iona, a fost izbăvit prin rugăciune, din pântecele chitului (balenei) și a mulțumit cu
recunoștință, noi murmurăm când suntem izbăviți de jugul nostru și ne plângem de greutatea
mîntuirii. Cu cât suntem mai robiți, cu atît suntem mai fericiți.

Versetul repetitiv este:

„Prin harul Tău fă-mă vrednic de Grădina desfătărilor!”
cea ce înseamnă că sfântul Efrem nu se complace în păcat ci, curățindu-se pe sine, cu luare
aminte, dorește mai degrabă moartea decât a se mulțumi cu desfătările pământești, el dorește
doar desfătările Raiului.

13
Ca o concluzie a acestui Capitol, sf Efrem rostește binecuvântarea:
„Binecuvântat este cel ce se plânge pe sine însuși, iar nu pe cei ce au adormit!”
Aceasta ne duce cu gândul la jelania celor ce plâng pe cei adormiți, uitând că ar trebui să ne
plângem păcatele, nu pe cei ce au ieșit din această lume. Sf Apostol Pavel spunea, către finele
predaniilor sale epistolice: „Lupta cea bună am dus-o, vestea cea bună v-am vestit-o” Se cuvine
să ne bucurăm pentru sfinți, să ne rugăm pentru cei păcătoși, cât și pentru cei adormiți în păcate.
Precum se spune la Taina Spovedaniei, „și de nu vor fi păcate de moarte, se vor ierta lor”.

Capitolul 14
Sf Efrem continuă tema anterioară a stadiului de robie pământească în care ne aflăm, cu pilda
evreului care era eliberat după șapte ani de sclavie dar el continua în libertate starea de sclav,
slujind în continuare stăpânului său.
Deasemenea, el vede lipsit de logică lamentările și suferințele noastre pentru copiii care mor în
fragedă pruncie, el văzându-i în Rai cum zburdă , zboară și se bucură împreună cu îngerii, mai
apoi împreună cu părinții lor care îi credeau pierduți pe vecie.

La fiecare imn, sf Efrem pune un îndemn, o binecuvântare sau o fericire.

Pentru Ieremia, cel ce a fost zvârlit în groapă, Efrem Sirul spune că trebuie să înțelegem că nu
orice necaz se dovedește nefolositor sau fără de răsplată. Ci ar fi necesar să nu ne repezim a
murmura, a ne deznădăjdui sau a ne lamenta, îndeosebi să lăsăm să curgă evenimentul trăgând în
final dreapta învățătură prin care Dumnezeu a voit să ne înțelepțească.
Iată că și despre Proorocul Daniel putem trage învățăminte folositoare, căci el s-a rugat să urce
din Babilon în pământul făgăduinței. Babilonul este asemănarea cu pământul plin de blesteme.
Noe, la fel, s-a rugat în chip tainic să fie slobozit din Arcă și să iasă din ea.
Nu putem trece cu vedere exemplul lui Moise care, în ținutul Egiptului era la mare rang, ca fiu
al reginei dar el, disprețuind faima pământească, a ales a fi mai degrabă păstor, ducând o viață
aspră decât să fie ținut în măriri și desfătări pământești desfrânate.
Pilda lui Iacob întregește tabloul celor care cu dreaptă socotință au nădăjduit la desfătările
cerești mai mult decât la viața cea pământească.
Toți aceștia, spun, împreună cu sf Efrem: „fă-ne vrednici să ne desfătăm împreună, strigând
Osana!”
Pe pământ trebuie să îndurăm toate încercările și suferințele cu răbdare dacă nu chiar cu bucurie.
Fericiți sunt pruncii care n-au fost însemnați de Amăgitor, care au trecut prin viață fără osteneală,
și -au cunoscut suferință îndelungată.

14
Sf Efrem dă Slavă Grădinarului care poartă grijă de spiâa neamului omenesc și cere harul
înțelepciunii pentru a deosebi Binele de Rău și a viețui cu răbdare și smerenie.
Versetul Capitolului este:
„Dă-ne harul să întâmpinăm Împărăția Ta cu strigăte: Osana!”
Asemenea intrării lui Hristos în Ierusalim, ceea ce închipuie intrarea în Ierusalimul cel de Sus a
drept-credincioșilor, ”Osana întru Cel de Sus!” este strigarea de biruință a evreilor credincioși.
Ni se spune că Cel Bun a ales pentru noi doar pedepse mici și trecătoare, ca să ne șteargă
zapisul păcatelor dar noi nu vrem nici așa, nici altfel. Sf Efrem plânge că Amăgitorul ne-a înșelat
pe toți ca să ajungem să iubim acest pământ blestemat și să ne complacem în păcate.

Capitolul 15
Raiul poate fi asemuit cu vântul; deși nu se vede, i se face simțită acțiunea lui. La fel, precum
Pomul Cunoștinței este poarta spre Rai prin care poate intra mintea, la fel și rodul ascultării de
Dumnezeu ne duce la dobândirea discernământului și a Conștiinței Spirituale.
Când ochii ucenicilor lui iisus erau închiși, actul de frângere a pâinii a fost declanșatorul, cheia
care le-a deschis ochii. ”Oare nu ardea în noi, Duhul, când eram pe cale?” întrebau Luca și
Cleopa, în drumul spre Emaus....
Acum, Pomul Cunoștinței a devenit Crucea lui Hristos care alungă cu rodul ei norul
necunoașterii pentru ca omul să vadă ascunzimea dinlăuntrul Cortului (Mărturiei) care este
Hristos, Arhiereul cel veșnic.
Se face o apologetică a minții care este descrisă ca fiind o visterie a cărui vistiernic poartă pe
umăr cheia învățăturii, pietrele scumpe fiind cuvintele înțelepciunii care se fac cheie de izbăvire
din toate necazurile, oricât de grele ar fi ele în mod aparent.
Chipul șarpelui l-a îmbrăcat, mai târziu, Iuda Iscarioteanu care a luat chip de apostol ca mai pe
urmă să-L vândă pe Hristos.
Către final, sf Efrem concluzionează: „lungă este povestea Satanei, Iscarioteanu însă o
rezumă”
Precum în Vechiul Testament, măgărița capătă glas câteva momente pentru a mustra pe Balaam
cel lacom, așa și șarpele a căpătat glas pentru a vicleni cu limba sa, abătând de la drumul său pe
Adam. Drept pentru care i s-a dat să se lipsească de picioare, să se tîrască pe pântece și să
mâncînce pământ în toate zilele sale.
Versetul motor este:
„Binecuvântat Cel ce a venit și a chemat cele două lumi în Raiul Său!”

15
ceea ce închipuie Lumea Raiului și lumea înțelepciunii, a discernământului - dreaptă socotință - a
smereniei și a Credinței pe de altă parte.
Finalul imnelor se referă la Bucuria de a i se fi descoperit lui Efrem, Raiul cel de Sus, fericirea
pe care credincioșii nevoitori o vor avea la intrarea în Rai și smerita rugăciune. „fie ca Cel
Milostiv să-mi dea viață prin gustarea din roadele Raiului...(...)”

HERUVIMUL ȘI TÎLHARUL

Făcând parte din ”Imnele Raiului”, această scriere închipuie un dialog al tîlharului pocăit, cu
heruvimul purtător de sabie de foc, care păzea intrarea în Rai.

În primele strofe se descrie bucuria lui Hristos de a fi recunooscut de tîlhar, chiar pe Cruce
fiind, ca Mîntuitor și Izbăvitor. Tîlharul rostește acele memorabile cuvinte: „Pomenește-mă,
Doamne, când vei veni în Împărăția Ta!” În aceste cuvinte se află toată înțelepciunea căinței, a
părerii de rău și a deznădăjduirii prefăcute în Nădejde de mântuire.
Dialogul spiritual se continuă cu îndemnul lui Hristos, ca tîlharul să-și transforme propria cruce
în cheie de mântuire, de dezlegare de păcate și de intrare în Rai.

Se vede mai apoi hotărârea nestrămutată a Heruvimului care nu lasă pe nimeni să intre,
necălcând porunca divină.
El face 7 abordări, începând cu întrebări ca acestea: cine te-a trimis: Cu ce putere s-a făcut
venirea ta, aici? ”cum de ai îndrăznit să vii?” apoi îndemnuri ca: „întoarce-te înapoi, omule...”,
”nici tu nu vei intra...”, „dă-te-n lături, nu mai stărui...” dar tîlharul, cu Credință îi întoarce
vorbele heruvimului strigând cu putere să se dea în lături căci cheia intrării i s-a dat de însuși
Arhiereul Hristos. Crucea a deschis Grădina Raiului și de acum nu mai poate fi închisă.
Heruvimul se dă în lături cu uimire mare și cu uluire neprefăcută, recunoscând cu smerenie că
nici nu poate să privească Crucea Domnului său, cel ce a dat mărturie de sânge, mărturie
adevărată și înfricoșătoare.
Heruvimul este gata să exclame. „Mânia a trecut, pacea a venit iar calea spre Eden nu mai e
oprită!” apoi „intră, tîlharule. Nu vei mai fi dat înapoi, căci iată ușa e deschisă pentru cei care se
pocăiesc.

În final, Heruvimul, în toată splendoarea măreției lui, dă slavă, binecuvântare, laudă și

mulțumire Celui ce l-a adus înapoi pe Adam, pe tîlharul care a cerut milă și, în cele din urmă
mulțumește pentru nădejdea ce li s-a oferit omenirii, de a moșteni Grădina Raiului.

16