Christianitas Latina

Prin tine, într-un ţinut tăcut al lumii,

Barbarii învaţă să cânte, cu inimă
Romană, pe Hristos şi să trăiască puri
În pacea blândă.1 264

Termeni referitori la disciplină şi organizare eclesială

Aceştia au unnumăr mai restrâns deoarece structura organizatorică a Bisericii

creştine în timpul lui Tertulian era precară din cel puţin două motive: stadiul incipient al
dezvoltării doctrinei, moralei şi disciplinei ecleziastice; perioada dificilă a persecuţiilor şi
statutul ilicit al religiei creştine.

PATIENTIA

Gauthier, R.-A., „L'Aristotelisme integral: redecouverte de 1' aristocratisme

aristotelicien", în Magnanimite, l'ideal de la grandeur dans la pbilosopbiepaienne et dans
la theologie chretienne, Librairie Philosophique J. Vrin, Paris, 1951

LOGOS, SERMO, VERBUM

S-a remarcat faptul că logos este echivalat cel mai frecvent prin sermo, iar
verbum nu apare decât în tratatele de tinereţe şi în De carne Christi.2

BAPTISMA

lavacrum3- poular, tinctio- termen cultivat,

1
Cf. Horatius, Carmina, I, 10 v. 1-4.
2
R. Braun, Deus christianorum, p. 267.
3
De oratione XXIII, 6.

1
 OECONOMIA

"duos quidem definimus, patrem et filium, et iam tres cum spiritu sancto,
secundum rationem oeconomiae quae facit numerum" (Adversus Praxean XIII, 5)

MONARCHIA

în Imperiul roman monarhia putea fi

HAERESIS

CONDITIO CREATIO

Deus plasmator façonnant l'homme de ses mains abordé en (Pall. III, 4)

Demiurgi -- This word (" dhmiourgo&j "

= workman, artisan) is used by second century Greek fathers
as a synonym for "god"; Clement of Rome in his Epistle to the
Corinthians makes " dhmiourgo&j " synonymous with " kti/sthj "
referring to God. Likewise "fabricator" and related words are
used by Irenaeus Latinus in the same way. In the original
metaphysical sense (Plato, Timaeus), a demiurge is a being who
makes something from pre-existing matter; he makes a " ko&smo&j "
from " a)taci/a ." Because the word has this sense, it was
avoided completely by the LXX and used only once in the New

148
Testament (Heb. 11.10). The apologists were not so scrupulous.
In the Valentinian scheme of course the word fits exactly,
since the Demiurge does make the world out of pre-existing
material. See M. R. Braun, Deus Christianorum (Paris, 1962),
321.
Page 45, Line 18 -- conditione -- "Conditio" applies to the
creation of a thing and to qualities of the thing which are
essential parts or aspects of its creation. "Condicio" refers
to "accidentia," or additional or superficial characteristics
added after the creation: cp. "universa conditio testabitur
corpora de corporibus processura," De an. 6.9; "ipsa lex con-
dicionali comminatione suspendens," De an. 52.2. This sense
of "conditio" - "creation" occurs only in Christian litera-
ture. See Waszink on De an. 6.9, and E. Evans, Introduction
to de Carne Christi (London 1960). I have adopted "conditio"
here because Achamoth's basic origination was worse than
Sophia's, not merely her temporary misfortune. The misfor-
4
"te quidem plane non amasti cum ab ecclesia et fide Christi recessisti" (De carne Christi IV, 3)

2
tunes of Achamoth and Sophia are equivalent (Sophia is the
model for Achamoth); it is their differing status--Sophia be-
ing an aeon, Achamoth being "abortiva"--that distinguishes
Achamoth as "deterior." Hence "conditio." These words are
usually confused in the mss.

CARO

placere in spiritus bono, non in carnis “să ne facem plăcuţi prin calitatea
spiritului, nu prin cea a trupului”. Se remarcă în această opoziţie trup - spirit o restrângere
semantică a celor doi termeni,. Dacă pînă acum se vorbea despre felicitas corporis sau
despre honos corporis. substantivul corpus, -oris fiind acceptat cu valoarea sa normală,
aceea de „corp” fizic, anatomic, Tertullian realizează aici o restrângere, o izolare semantică a
termenului, cu referire strictă la trup (caro) ca obiect al atracţiei fizice, carnale. Acelaşi
proces are loc şi în cazul lui spiritus termen propriu limbajului teologic, faţă de anima,
aparţinînd limbajului comun.

„Si enim corpus istud Platonica sententia carcer, ceterum apostolica dei
templum, cum in Christo est, sed interim animam consepto suo obstruit et
obscurat et concretione carnis infaecat, unde illi, uelut per corneum specular,
obsoletior lux rerum est.”5

FRATER

"Numele de fraţi, pe care ni-1 dăm, îi înfurie, cred eu, pentru că la ei orice nume indicînd
înrudire de sînge este o curată minciună. Fraţi, însă, vă sîntem chiar şi vouă, prin dreptul naturii,
care este mama noastră a tuturor, deşi voi sînteţi mai puţin oameni, fiindcă sînteţi fraţi răi. 9. Dar
cu atît mai potrivit se numesc şi se socotesc fraţi aceia care au recunoscut un singur tată, pe
Dumnezeu, care s-au adăpat de la un singur spirit, al sfinţeniei, şi, ieşiţi din acelaşi pîntece, al
neştiinţei, au rămas înmărmuriţi în faţa aceleiaşi lumini, a adevărului! 10. Poate că tocmai de
aceea sîntem socotiţi mai puţin fraţi adevăraţi, fiindcă nici o tragedie nu glăsu-ieşte nimic despre
iubirea noastră de fraţi, sau fiindcă sîntem fraţi în urma folosirii laolaltă a lucrurilor de care avem
nevoie, fapt care la voi de regulă nimiceşte iubirea de frate." 6

MILITIA CHRISTI
Hoppe p. 349 ş.u-.

5
De anima LIII, 5.
6
" Sed et quod fratres nos vocamus, non alias, opinor, insaniunt quam quod apud ipsos omne sanguinis
nomen de affectione simulatum est. Fratres autem etiam vestri sumus, iure naturae matris unius, etsi vos
parum homines, quia mali fratres. [9] At quanto dignius fratres et dicuntur et habentur qui unum patrem
deum agnoverint, qui unum spiritum biberint sanctitatis, qui de uno utero ignorantiae eiusdem ad unam
lucem expaverint veritatis. [10] Sed eo fortasse minus legitimi existimamur, quia nulla de nostra fraternitate
tragoedia exclamat, vel quia ex substantia familiari fratres sumus, quae penes vos fere dirimit
fraternitatem." (Apologeticum XXXIX, 8-10).

3
 „Oratio murus est fidei, arma et tela nostra aduersus hostem qui nos undique
obseruat. Itaque nunquam inermes incedamus. Die stationis, nocte uigiliae meminerimus.
Sub armis orationis signum nostri imperatoris custodiamus, tubam angeli exspectemus
orantes.”7
Sfinţenia creştină este trăirea practică a unei concepţii teoretice patristice cu totul în afară
de comun. După această concepţie, creştinii sunt «ostaşii» 2:! sau «armata lui Dumnezeu»
24
. Adică a lui Iisus Hristos. Comandanţii acestei armate, ca Apostolul Pavel şi mulţi alţii,
îşi recrutează soldaţii de pe întreaga suprafaţă a pământului25. Ei stau la ordinele Regelui
ceresc care-i adună prin trâmbiţa sa 2(i. Biserica e «tabăra luminii = castra lucis» 27, care
are în faţa ei ca adversar «tabăra întunericului = castra tenebrarum» - s, armata diavolului.
Ca şi armata cunoaşterii, armata morală creştină luptă pentru adevăr2!). Pentru a fi însă
înrolaţi ca soldaţi ai adevărului, creştinii trebuie să treacă printr-o pregătire totală.
22. Idem, Ibidem 25, 6, tom. VII, 2.
23. Tertulian, De corona militis, 11 ; Idem, De iuga in perse-cutione, 10; Idem, De exhortatione
castitatis, 12, etc ; Origen Ilept
7>v, III, 2, 5.
24. Tertulian, Ad martyres, 3; Apologeticum 37; De oratione, 19.
25. Acta Pauli, ed. Lipsius, p. 108 sqq.
26. Clement Alexandrinul, Protrept. XI, 116, 2, 3 (ed. O. Stăhlin), Leipzig, 1905.
27. Tertulian, De corona militis, 11 ; Idem, De idololatria, 19.
28. Idem, Ibidem, loc. cit.
29. Idem, Apologeticum, 50.
' — Probleme de filosofic..
66
PROBLEME DE FILOSOFIE ŞI LITERATURA PATRISTICA
EROISMUL ELITELOR PATRISTICE
Primul articol al acestei pregătiri este o disciplină impecabilă, în «tabăra Domnului =
castra Domini» :;0 e o ordine fără pereche. Cum era de aşteptat, Părinţii şi scriitorii bise-
riceşti citează disciplina proverbială a armatei romane şi o dau ca exemplu armatei
creştine. Spre deosebire de Tertulian, Origen şi Lactanţiu, care au aprecieri severe la
adresa oştirii romane, Părinţi şi scriitori de talia unui Clement Romanul, Iuliu Africanul
şi Eusebiu de Cezareea nu găsesc termeni destul de aleşi pentru a elogia valoarea
legiunilor şi pentru a recomanda spiritul şi meritele lor batalioanelor creştine. Iată cum
grăieşte Clement Romanul către creştinii din Corint care lăsau de dorit sub raportul
disciplinei : «Fraţilor, să luptăm cu tot zelul sub ordinele fără greş ale lui Dumnezeu. Să
privim la soldaţii generalilor noştri : cu ce ordine, cu ce disciplină, cu ce supunere
execută ei poruncile. Nu toţi sunt generali, colonei, căpitani, locotenenţi şi aşa mai
departe, ci fiecare execută ordinele regelui şi ale comandanţilor, în postul în care se
află rânduit» 3i. Cine nu respectă ierarhia şi nu împlineşte misiunea în locul care i s-a
încredinţat, nu poate fi un adevărat creştin, cum nu poate fi un bun soldat. Creştinii,
fiind soldaţii Regelui ceresc, trebuie să se supună în chip absolut conducătorilor lor,
adică preoţilor32. Disciplina militară şi toate exerciţiile şi privaţiunile impuse ostaşilor în
vederea războiului trebuie să şi le impună şi creştinii33. Posturile trebuie păzite şi gărzile
trebuie făcute 34. In limbaj creştin această recomandare înseamnă a posti şi a
priveghea3>. Disciplina creştină trebuie să depăşească cu atât pe cea militară, cu cât Iisus
Hristos depăşeşte pe orice comandant militar. Iisus Hristos este comandantul suprem al
armatei creşti-
30. Origen, în Lib. Jesu Nave homilia 7, 4, tom. VII, 2 (ed.
W. A. Baehrens).

7
De oratione XXIX, 3.

4
31. Clement Romanul, Epistola l către Corinteni, 37 (ed. F. X. Funk). Am tradus gradele militare cu
terminologie modernă.
32. A. Harnack, Miliţia Christi, pp. 18—23.
33. Tertulian, Ad martyres, 3; Idem, Apologeticum, 50.
34. A. Harnack, op. cit., p. 42.
35. Hernia, Păstorul, Asemănarea V, 2 (ed. F. X. Funk).
ne30 şi sub conducerea Lui nu se obţine decât victorie3'. Comandanţii subalterni, ofiţerii
lui Iisus Hristos, duces, sunt episcopii, preoţii şi diaconii 38, dar mai ales confesorii şi
martirii M. Cei fricoşi şi slabi să nu vină sub steagul lui Hristos. Origen e limpede în
această privinţă : «Astăzi, Comandantul armatei noastre, Domnul şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, strigă către soldaţii săi şi zice : «Dacă cineva e temător şi fricos în inima sa,
să nu ia parte la războaiele mele» 40.
După îndeplinirea acestei condiţii fundamentale, disciplina curajoasă, oare situează pe
orice om pe un plan de viaţă superioară, creştinul autentic se retrage din amestecul
existenţei profane41. Această retragere nu e atât o renunţare propriu-zisă la viaţa în
mijlocul lumii, cât o pregătire pentru perfecţiunea care va veni. Pregătirea întru virtuţile
războiului creştin se face în afara încleştării pasiunilor şi intereselor lumeşti. Pentru a
putea medita ziua şi noaptea la legea lui Dumnezeu şi pentru a se întări cu puteri
invincibile din apa ei vie, atleţii lui Hristos trebuie să se exercite în palestra concentrării
sipirituale şi a regăsirii de sine. Această concentrare şi această regăsire se obţin departe
de fluxul şi refluxul apelor profane. Ofiţerii şi soldaţii creştini fac marşuri şi manevre nu
prin mlaştinile vulgului, ci pe piscurile frumosului şi ale gândirii în singurătate. Numai in
singurătate omul se poate măsura pe sine şi se poate fortifica ; în mulţime, îl fură valul
dulcii mediocrităţi. Pregătirea şi priceperea militară creştină sunt laborioase şi
pretenţioase, căci ele trebuie să placă lui Iisus Hristos şi trebuie să înfrângă duşmanul în
vederea căruia ele se fac 42.
36. Tertulian, De exhortatione castitatis, 12 j Idem, De fuga... 10; Origen, In Lib. Judicum homilia 9, 1, tom.
VII, 2 (ed. W. A. Baehrens) ; Idem, In Lib. Jesu Nave homilia 9, 10, tom. VII, 2.
37. Origen, In Lib. Jesu Nave homilia 9, 10, tom. VII, 2.
38. Tertulian, De iuga in persecutione, 11.
39. A. Harnack, op. cit., p. 41.
40. Origen, In Lib. Judicum homilia 9, 1, tom. VII, 2.
41. Origen, Ilepi âp^uiv, IV, 3, 12: «Qui deo militantes non se im-plicant negotiis saecularibus».
42. Idem, In Numeros homilia 26, 2, tom. VII, 2.
68
PROBLEME DE FILOSOFIE ŞI LITERATURA PATRISTICA
EROISMUL ELITELOR PATRISTICE
în ce constă această pregătire a creştinului ?
Întâi într-o luptă uriaşă şi neîncetată cu sine însuşi. Este războiul intern neostoit care
hărţuieşte propria noastră fiinţă. Nici o persecuţie, zice Clement Alexandrinul, nu este
mai teribilă ca această luptă : «Această prigoană răscolitoare dinăuntrul nostru este foarte
apăsătoare şi foarte grea, pentru că ea e mereu prezentă, pentru că prigonitul nu poate să
scape de ea, pentru că ea duce circular duşmanul pretutindeni... Un război venit din afară
se isprăveşte repede ; cel din suflet durează până la moarte» 43. Înclinările noastre rele şi
pasiunile dau un asalt înfricoşător sufletului. Elitele patristice bat acest război fără răgaz.
E un război variat, savant, perfid, cu întreruperi şi cu reluări pe nesimţite. Fiecărei virtuţi
îi stau în faţă nenumărate vicii care încearcă să o slăbească, s-o alunge, s-o extermine. în
chinovii, în celule, în peşteri, pe vârful munţilor, în pustiu, Părinţii se războiesc pe viaţă şi
pe moarte cu ei înşişi. Vieţile Sfinţilor ne descriu pe larg pătimirile nesfârşite dar şi
eroismul de epopee al acestor oameni asupra lor înşişi. De la privaţiuni şi maceraţiuni fi-
zice şi morale şi până la contemplarea şi unirea cu Dumnezeu prin rugăciune şi dragoste

5
suprapământească, Sfinţii au străbătut nenumărate etape de eroism glorios. Au fost
desigur şi înfrângeri ; unele definitive, altele constituind puncte de plecare pentru o luptă
şi mai îndârjită. Cei mai mulţi Părinţi au învins. Victoria lor i-a transfigurat şi le-a adus
nenumăraţi recruţi care să întărească rândurile.
în al doilea rând, lupta creştinului e o încleştare cu Sa-tan, regele întunericului şi
duşmanul implacabil al lui Dumnezeu şi al existenţei. Războiul cu diavolul e mult mai
primejdios şi mai tenace decât acela cu pasiunile. E războiul nevăzut cu toate uneltirile şi
cursele lui. E războiul contra morţii. Satan nu numai că se aliază cu toate pornirile rele ale
omului, dar el dă lupta negaţiei însăşi, ca unul care întrupează tăgada existenţei. Istoria sa
e istoria oribilului. Sfinţii

numele creştinului este înscris (conscriptum) în Cartea vieţii, senatul său este
Biserica lui Hristos, purpura lui, sângele Mântuitorului, laticlava sa Sfânta Cruce (Cor.
XIII, 1-2)

v. De corona militis

APOSTOLUS

" Şi fără zăbavă au ales Apostolii — cuvântul apostol însemnează trimis — pe al

doisprezecelea în locul lui Iuda, sorţul căzînd pe Matia, după mărturia profeţiei ce se află
într-un psalm al lui David. Ei au dobândit puterea Sfântului Duh, făgăduită lor, ca să
săvârşească minuni şi ca să grăiască în atâtea limbi. La început au mărturisit credinţa cea
în Iisus Hristos în Iudeea, unde au întemeiat şi Biserici; de aici, plecând în lume, au vestit
neamurilor aceeaşi credinţă şi aceeaşi învăţătură."8

DEUS

 summa fides-în sensul de fidelitas, constantia,

honestas???????????????

 HfyUl:lah(haleluiah)
 µybiWr:k(cherubim)
 vWrP ; (faruş)

SERVUS, FRATER

Pentru a exprima adorarea lui Dumnezeu şi dedicarea integrală şi exclusivă slujirii divine
creştinii vor utiliza termenul servus9. Totodată implica şi conştientizarea smereniei
8
" Statim igitur apostoli - quos haec appellatio missos interpretatur - adsumpto per sortem duodecimo
Matthia in locum Iudae ex auctoritate prophetiae quae est in psalmo Dauid, consecuti promissam uim
Spiritus sancti ad uirtutes et eloquium, primo per Iudaeam contestata fide in Iesum Christum et ecclesiis
institutis, dehinc in orbem profecti eamdem doctrinam eiusdem fidei nationibus promulgauerunt. " (De
praescriptione haereticorum, XX, 4).
9
V. I Petru 2, 16, unde creştinii sunt numiţi „slujitori, sclavi, robi” ai lui Dumnezeu.

6
creaturii în faţa Creatorului care „a luat chip de rob” (Filipeni 2, 6) pentru mântuirea
robilor săi.
Conservus- „tovarăş de sclavie” va fi un termen de adresare între creştini, frecvent şi în
opera lui Tertulian (Paen. X, 4; II Cult. I, 1). Creştinii sunt tovarăşi în aceeaşi slujire,
având cu toţii aceleaşi îndatoriri faţă de Acelaşi Stăpân.

MONOGAMIA

asupra nici unui subiect nu se contrazice atât 10 opinie mai nuanşată a lui
Claude Rambaux atitudinea lui Tertulian a fost perfect coerentă 11, înclinare spre celibat şi
respingerea căsătoriei înainte de aderarea la montanism
căsătoria, „seminarium generis humani” (I Uxor. II, 1)

Tertulian ne înfăţişează şi un asemenea exemplu concret de evoluţie a moralei în

operele sale dedicate căsătoriei12. Dacă în prima etapă a umanităţii poligamia era
îngăduită, ca o concesie, ulterior, în Legea lui Moise aceasta va fi interzisă, alături de
adulter. Repudierea soţiei era însă acceptată. Căsătoria a doua era îngăduită doar evreilor
de rând, nu şi clericilor. Hristos, venit nu să distrugă, ci să „împlinească Legea” 13, va
aboli divorţul, proclamând indisolubilitatea căsătoriei şi interzicând adulterul până şi în
închipuire. Apostolii, mişcaţi de Duhul Sfânt şi apoi montaniştii, ca pretinşi purtători de
cuvânt ai Aceluiaşi Paraclet, vor îndemna – nu vor obliga – la abstinenţă şi la respingerea
căsătoriei a doua. Acestea spre a-i oferi creştinului deplina libertate în a se desăvârşi
spiritual în perspectiva iminentei Parusii14

DIABOLUS

„multum interest inter corruptelam et integritatem, quia multum est inter

institutorem et interpolatorem.” (De spectaculis II, 7)

studium diaboli, (Bapt. V, 14) etc. It was common form for the
Christian apologists to claim that heathen ceremonies which had
parallels in Christian practice were the invention of devils for the
subverting of Christian truth. So Tertullian, De Praesc. Haer. 40,
says that heretical misinterpretations of scripture are devices of
the devil, cuius sunt partes intervertendi veritatem, qui ipsas quoque res
10
Adhemar D’Ales, La Theologie de TertullienParis: Beauchesne, 1905, p. 170.
11
Tertullien face aux morales des trois premiers siecles,. Paris, Societe d'edition "Les Belles Lettres", 1979,
p. 229.
12
De monogamia, Ad uxorem, De exhortatione castitatis.
13
Matei 5, 17, un pasaj favorit al lui Tertulian
14
A doua Venire a lui Iisus Hristos în slavă spre a judeca lumea.

7
sacramentorum divinorum idolorum mysteriis aemulatur, tingit et ipse
quosdam utique credentes et fideles suos: expositionem (V.1. expiationem)
delictorum de lavacro repromittit, et si adhuc memini Mithras signat
illic in frontibus milites suos: celebrat et panes oblationem, et imaginem
resurrectionis inducit, et sub gladio redimit coronam ('puts on', not
'purchases', a garland). quid quod et summum pontificem in unius
nuptiis statuit? habet et virgines, habet et continentes. Cf. De Corona 15
and Apol. 22. See also the notes of Refoulé (Praesc. Haer. pp. 144
sqq.), and references

20 aemulatorem dei(Bapt. V, 20) 29 angelus mali : B has aemulum, which is more usual.
Both words occur at De Spect. 2, a notable description of how the
works of God are perverted to hostile uses: nos igitur qui domino
cognito etiam aemulum eius inspeximus, qui institutore comperto et
interpolatorem una deprehendimus, neque mirari neque dubitare oportet,
cum ipsum hominem, opus et imaginem dei, totius universitatis posses-
sorem, illa vis interpolatoris et aemulatoris angeli ab initio de integritate
deiecerit, universam substantiam eius, pariter cum ipso integritati
institutam, pariter cum ipso in perversitatem demutatam adversus
institutorem, etc.

PROPHETES

În Septuaginta a fost preferat lui manti/j, acesta din urmă având un evident sens
oracular15
Tertulian distinge două tipuri de limbaj profetic în III Marc. V, 2-4. Prima formă
de enunţ profetic16 priveşte utilizarea trecutului pentru un eveniment viitor, autorul făcând
şi o apropiere factice între divinitas şi divinatio. Profetul are acces întrucâtva la
cunoaşterea divină asupra timpului, pentru Dumnezeu neexistând trecut, prezent şi viitor.
Pentru profet timpul este unul (Apol. XX,5), iar fenomenul profeţit este deja prezent, deja
un fapt împlinit (expunctum). Bineînţeles, se regăseşte şi explicaţia tradiţională a profeţiei
ca viziune anticipativă (prospicere) a unui eveniment viitor.
A doua formă de limbaj priveşte expresia figurată sau tipologică, prin care sensul
literal al unei naraţiuni este abandonat şi înlocuit cu un altul alegoric. Întâlnim aici
aenigma, allegoria, figura, care, dacă nu sunt aplicate unor pasaje din Scriptură, sensul
lor literal va conduce la absurdităţi. Exemplele date de Tertulian sunt special alese pentru
umorul De pildă Ieşire 3, 8 unde se vorbeşte despre „ţara unde curge lapte şi miere”,
suntem avertizaţi de autor să nu credem că se pot culege plăcinte sau prăjituri din ţărână:
„et terram audimus lacte et melle manantem, non tamen ut de glebis credas te unquam
placentas et Samias3 coacturum;” (III Marc. V, 3)

DILECTIO, AGAPE

15
Nigel Turner, Jewish and christian influence on New Testament vocabulary, p. 155.
16
Despre care amintesc şi Sf. Iustin Martirul, Apologia I, XLII şi Sf. Irineu în Demonstraţia predicării
apostolice LXVII.

8
 cum de agape, etc. Neither the noun a)ga&ph nor the verb
a)ga&pa~n occurs in the context of Matt. 10. 42. It seems from the
present passage that the noun was used, in its Greek form, prob-
ably for dilectio, but certainly for acts of charity, the works which
dilectio inspires. Also the eucharist was called a)ga&ph: at Apol. 39
the correct text is, cena nostra de nomine rationem sui ostendit: id
vocatur quod dilectio genes Graecos. The Greek word, not actually
written by Tertullian, was brought into the text by Rhenanus -
vocatur a)ga&ph id quod dilectio genes Graecos est. Pauperi was a
conjecture by Ursinus, accepted by Rigaltius: both B and T have
patri, which is beside the point: neither pauperi nor pari (the latter
suggested by Borleffs) is in the text of Matthew: the obvious
correction is parvo, for e3na tw~n mikw~n tou&ton, since pusillo or
frigidae are too far from the manuscripts.

VIRTUS

"Virtus: Transition from Classical Latin to the De civitate Dei," Augustinian

Studies 6 (1975): 117-124.

FILIUS

„ita de spiritu spiritus et de deo deus ut lumen de lumine accensum” (Apol. XXI,
12)
Tertullian here uses the very words adopted in the Nicene Creed, "God of God,
Light of Light, 9Omoou&sion;" his object, in the further application of the metaphor, is,
to shew the Heathen, that they could not consistently object a priori to the Christian
doctrine; these analogies, though, as physical, imperfect, at least silence objections. If in
earthly things, the same substance might exist, distinct in some way but united, and
procession implied no diminution of the substance whence it proceeded, how little were
they entitled to argue against the truth, thus shadowed forth! Tertullian elsewhere
distinctly asserts the Consubstantiality of the Father and the Son, ("of one individual
Substance," adv. Prax. c. 13. "Christ and the Spirit are both of the Substance of the
Father, and they who acknowledge not the Father, neither can they acknowledge the Son,
through the Oneness of Substance." c. Marc. iii. 6. "In the Spirit is The Trinity of One
Divinity, Father, Son, and Holy Spirit." de Pudic. c.2. "I every where hold One Substance
in Three Conjoined." c. Prax. c. 12. add. c. 4, and 8. ap. Bull. Def. Fid. Nic. ii. 7.1,2.) and
His Coequality, (c. Marc. iv. 25. de Res. Carn. c. 6. adv. Prax. c. 7, and 22. ib. §. 4. and
adv. Herm, c. 7. 18.) whence it is the more hard that Petavius should press these
analogies, as though they implied that, as the whole sun does not exist in the ray, neither
does the whole Divinity in the Son, (de Trin. i. 5. 3.) In Bp. Bull's words (l. c. §. 5.) "such
comparisons are not to be pressed too close, but to be taken candidly, attending to the
mind of the author, as explained elsewhere more clearly and unfiguratively. In some
things the likeness holds; in some, not. It agrees herein, 1. That as a 'portion' does not
alone and by itself constitute the whole, so also the Son is not All which is God; but
beside the Son, other Hypostases, namely, the Father and the Holy Spirit subsist in the

9
Divine Essence. 2. That as a portion is taken from the sum or whole, and the whole is by
nature anterior to its portions or parts, so also is the Son derived from the Substance of
the Father, and the Father, as the Father, is, as it were, by Nature anterior to the Son. But
the likeness fails in this; 1. By 'portion' we understand what is divided and separated from
the whole; but the Son is and ever was undivided from the Father. This Tertullian every
where and uniformly asserts, (adv. Prax. c. 8. 9. 19.) 2. A 'portion' is less than that
whence it is taken, but the Son is in all things (save that He is the Son) like and equal to
the Father, and hath and possesseth all the things of the Father. Which also Tertullian
clearly teaches in the places just adduced. Add to this, that adv. Marc. iii. 6., after he had
said that the Son was a portion out of the fulness of the Divine Substance, he presently
subjoins expressly that that Portion was "a sharer in His

PECCATUM, PAENITENTIA

nec paenitentiam inire voluerunt, 'and would not repent'.

In classical Latin the nearest one could get to repentance was the
impersonal sense of regret represented by poenitet me. To the
Christian repentance is a personal act, an act of the human will
guided by the grace of God, and paenitentiam agere is how Ter-
tullian and his successors express this. The Greek word is metanoei~n,
which means not 'change of mind' but a change of the nou~j, the
psychological and moral core of human personality, for which
Lactantius used resipiscere and (apparently) invented the substantive
resipiscentia.

The Doctrine of Penance. In his Catholic treatise De paenitentia Tertullian urges

all sinners to submit to the one single, unrepeatable ecclesiastical penance. The question
whether he also envisages an ecclesiastical forgiveness (reconciliation) in this work is
probably to be answered in the affirmative; Cf. an melius est damnatum latere quam
palam absolvi? (10). In Paen. 9f. Tertullian treats extensively of public confession
(exhomologesis). Later, as a Montanist, he distinguishes peccata remissibilia and peccata
irremissibilia (Pud. 2) and restricts the ecclesiastical penance to the peccata leviora.
Among the unforgiveable sins the so-called trias of sins stands out particularly, viz.
adultery, murder and apostasy or idolatry. According to Tertullian the power of forgiving
sins exercised by Christ was purely personal and was not fully transmitted to the Church
(Pud. 11). The power of forgiveness belongs to the spiritalis homo, not to the episcopal
office; the pneumatici are organs of the Holy Spirit (Pud. 21 ; EP 387). |182

Păcătos grecescul secular ofeile/thj ()(Cf. Luca 13, 4) care însemna „datornic”
dobândeşte şi sensul de „păcătos” sub influenţa aramaicului hayyabah care însemna nu
doar datornic, ci şi păcătos. 17 Avem aici un calc lexical.
ablutis delictis, etc. Delictum is one of Tertullian's regular
words for 'sin'. Its natural meaning is 'tort', i.e. an offence not
17
Nigel Turner, Jewish and christian influence on New Testament vocabulary, p. 156.

10
so much against the law as against a person. At De Patientia 5
delictum, peccatum, and crimen are used apparently without distinc-
tion for the sin of Adam and for all its consequences and imita
tions. According to Cicero, Pro Murena 29.60 - 31.66, the Stoics
taught that omnia peccata sunt paria, and refused to acknowledge
any difference between facinus, peccatum, delictum, scelus, nefas,
saying omne delictum scelus esse nefarium : against which Cicero
opposes the more humane doctrines of Plato and Aristotle.
Pristinae caecitatis: it is because of its removal of pristine blindness
that baptism is known as fwtismo&j, enlightenment: Heb. 6. 4.;
10. 32.

TRADITIO

non exploratis rationibus traditionum. On traditio

there is a lucid note by Fr R. F. Refoulé, O.P., in the introduction
to his edition of De Praesc. Haer. (pp. 45-50), from which it
appears (1) that the substantive traditio has always in Tertullian
an objective sense, so that traditio sacramenti indicates the totality
of the doctrine of the Church, and traditio apostolorum the content
of the apostles' instruction: and (2) that the verb tradere refers to
the transmission of the doctrine by Christ to the apostles and by
them to the apostolic churches. Fr Refoulé brings together the
two sentences (which differ only in the verbs tradidit, accepit), De
Praesc. Haer. 37. 1, ut veritas nobis adiudicetur quicumque in ea
regula incedimus quam ecclesiae ab apostolis, apostoli a Christo,
Christus a deo tradidit, and ibid. 24. 4, omnem doctrinam quae cum

illis ecclesiis apostolicis matricibus et originalibus, fidei conspiret veritati

deputandam, id sine dubio tenentem quod ecclesiae ab apostolis, apostoli
a Christo, Christus a deo accepit.

In the passage before us the traditiones may perhaps be the whole

content of the instructions received by the instructor on the
authority of the Church, the apostles, and of Christ, and delivered
by him with no less authority to his catechumens. But in Appu-
leius, Metam. XI (a work also of African origin and nearly con-
temporary with Tertullian) traditio several times means the whole
ceremony of initiation: see below on ch. 2, for the actual words.
So that possibly in Tertullian's intention the traditiones are the
series of liturgical acts: and in that case the rationes of them will
be the explanations he is to give of how, for natural reasons and
from religious precedent, these acts are capable of conveying or
representing the several specific graces which baptism confers.

MARTYRIUM

18 igitur omnes aquae, etc. Praerogativa (as an adjective at

first described the tribe or century which had the right to be first

11
asked to vote: then (as a substantive) the preferential right to vote,
and consequently precedence, superiority, or privilege: so De
Res. Carn. 8, quanta huic substantiae frivolae ac sordidae apud deum
praerogativa sit, 'how highly God regards it': ibid. 25, primae
resurrectionis praerogativa, the privilege of belonging to that first
resurrection, of those upon whom the second death has no power
(Rev. 20. 2-4): ibid. 43, martyrii praerogativa, the privilege of
being first, of passing straight to paradise, granted to martyrs
alone: ibid. 52, non ad denegandam substantiae communionem sed
praerogativae peraequationem, 'not denying community of sub-
stance, but equivalence of honour': and so here, 'that primitive
or original privilege'

SCRIPTURA

La scriitorii creştini în general h/ grafh/ (ai/), Scriptura desemnau în mod curent

Sfântă Scriptură18.
Le monde latine ...... p. 27
Stilus va fi utilizat pentru a numi „scriitura, scrierea” în gemeral şi în special
Sfânta Scriptură: „sacrosancto stilo” (Res. XXII, 2)

Digesta „scriere cu caracter juridic”…….. „scriere în general, Sfânta Scriptură în special”

„nostra digesta” (IV Marc. III, 4)

ROMA

On ne saurait éluder une dernière question qui a produit une énorme littérature, dont A.V.
Nazzaro (p. 55-64) offre un inventaire complet jusqu'en 1972: faut-il interpréter le geste
de Tertullien comme un rejet de Rome et de l'Empire? L'essentiel de la bibliographie est
analysé dans l'important article déjà cité sur "Tertullien et l'Empire" où J.-C. Fredouille
montre l'attachement et l'absolue fidélité de Tertullien à l'ordre établi. Pourtant, à la
lecture de l'éloge de II, 7, J. Fontaine (dans Romanobarbarica, 2, 1977) parle de
18
R. Braun, Deus christianorum, p. 455 ş.u.

12
"persiflage... des succès de l'Empire romain" (p. 44) et plus loin de l'"ironie [de
Tertullien] envers certain activisme satisfait de l'impérialisme romain de l'Afrique de son
temps" (p. 55). Les quatre quot exclamatifs seraient "narquois", le chrétien Tertullien ne
pouvant considérer comme "des actions bénignes" l'"épuration" des populations (ainsi
comprend-il repurgati) et l'exclusion des barbares. Que faut-il en penser?

Il n'est pas douteux que le De pallio contient des piques contre la "romanité".

Le début est incontestablement railleur. Les gens de Carthage sont felices; ils sont les
premiers d'Afrique (fastigium). On se souvient encore de leur uetustas. Mais les vestiges
en ont disparu (iniuriae; senium... exemptis) et ils ne doivent l'importance que leur
confère la toge qu'au bon plaisir des vainqueurs. Encore, cette toge que le peuple maître
a, non sans condescendance, laissé glisser pour eux de ses épaules fait-elle figure de
carcan plutôt que de vêtement (complecteretur). Ils n'ont donc ni à se rengorger ni à
décrier celui qui, prenant le pallium, revient en fait à une vieille tradition punique. La fin
de II, 7 qui compare les campagnes romaines au jardin d'Alcinoos et à la roseraie de
Midas n'est pas non plus sans malice: on se croirait dans un conte de fées.

Mais est-ce là attaquer Rome? ou plutôt ces Carthaginois oisifs qui n'ont rien de mieux à
faire que de cancaner en jouissant béatement de l'abondance et de la paix romaines, dont
l'éloge - notons-le - leur est attribué à la fin de II, 7: laudans... quid denotas?

On verra dans le commentaire (p. 24) pourquoi le rapprochement fait par J. Fontaine
entre Iud., 7, 8 et l'exclusion des barbares me paraît ici inopérant. Il ne semble pas non
plus que dans la logique de II, 7 la traduction de repurgati par "épurés" convienne (Cf.
comm., p. 23). Il n'est pas impossible toutefois que dans son for intérieur Tertullien ait
fait réflexion sur le coût de la paix romaine: Cor., 12, 4 suggère de façon poignante la
souffrance et les larmes qu'engendre la guerre. Mais si cette arrière-pensée existe, elle
n'ôte absolument rien à la réalité de la paix et des progrès constatés: s'il faut payer la paix
d'un certain prix, elle n'en est pas moins là et la description de la réussite des Sévères n'en
est pas moins exacte. Ici, comme dans An., l'accent est celui de la sincérité, et même de
l'enthousiasme.

D'ailleurs, Tertullien n'a jamais caché sa sympathie pour Septime Sévère, constantissimus
princeps (Apol., 4, 8), qui se serait employé à sauver des chrétiens (Scap., 4, 5-6), ou
Caracalla, lacte christiano educatus (Scap., 4, 5).

Pour G. Säflund (p. 31), le seul fait de prendre le pallium serait une manifestation
d'hostilité à l'Etat. J.-C. Fredouille a montré depuis longtemps que le port du pallium
n'avait rien de révolutionnaire et Tertullien prend bien soin d'expliquer en III, 7 que le
manteau a reçu la citoyenneté romaine quand son nom est entré dans la langue:
l'intransigeant Caton lui-même portait sa toge à la façon d'un pallium. Il tient d'autre part

13
au titre de citoyen qu'il revendiquait pour les chrétiens dans l'Apologétique (24, 9; 36, 1),
et l'on ne saurait relever dans les oeuvres postérieures au De pallio la moindre trace de
dénigrement de l'empereur ou de l'Empire96.

Il reste que Tertullien proclame en V, 4 par l'intermédiaire du manteau son idéal de

désengagement des affaires publiques et que le refus de s'y impliquer pouvait paraître
grave à l'autorité romaine. La revendication n'est pas nouvelle. Dès l'Apologétique et
comme un leit motiv à travers toute l'oeuvre s'exprime le désir de pouvoir vivre à part des
païens97. Dès l'Apologétique aussi (46, 13), Tertullien affirme que le chrétien ne brigue
aucune charge publique, même la plus humble; et il explique par le menu dans le De
idololatria pourquoi il lui est impossible d'être magistrat (17, 2-18). Ses raisons ne sont
pas les mêmes que celles du Cynique symbolisé par son manteau. Alors que ce dernier
fait un choix philosophique, le chrétien redoute de se commettre avec l'idolâtrie. En
faisant formuler par le manteau sa revendication, Tertullien n'espère-t-il pas obtenir des
pouvoirs publics - et de son public - l'indulgence dont bénéficiaient les philosophes et
qu'il rappelle à plusieurs reprises98? De même que le philosophe, tout en s'abstenant des
affaires - et parce qu'il s'en abstient -, se rend utile à la société99, de même le chrétien
doit et peut y tenir sa place.

Tertullien, citoyen de l'Empire, est fidèle à l' empereur et salue avec conviction les
réalisations des Sévères. En tant que chrétien, il est d'abord citoyen du ciel et doit faire
passer la volonté de Dieu avant celle de l'empereur100. Il compte sur le manteau pour
faire admettre plus facilement les retranchements que cela implique. Mais il reste au
service de ses concitoyens de Carthage, les chrétiens pour les aider à être toujours plus
fidèles, les païens pour les éloigner du vice et les initier à la connaissance de Dieu.

u
The belief that the Roman Empire was "that which letteth," 2 Thess. ii. 6, 7. that
which delayed the coming of Anti-Christ, occurs in S. Cyrill. (Cat. xv. 11,12.) Jerome
(Ep. 121. ad Algas. qu. 11.) Chrysostome and Ambrosiaster ad loc. Lactantius vii. 25.
Damasc. iv. 28. Theodoret ad loc. says, "some say the Roman Empire, some the grace of
the Spirit," "but this last," he argues, "will not cease." S. Augustine speaks doubtfully,
Ep. 199. §. 11. "We who know not what they [the Thess.] knew, desire to attain
laboriously to the Apostle's meaning, and are unable;" somewhat more confidently in the
de Civ. D. xx. 19. "it is not without reason [non absurde] believed to be spoken of the
Roman Empire itself." Tertullian repeats this statement, below c. 39. and ad Scap. c. 2. he
views the subject on the opposite side, De Orat. c. 5. de Res. Carn. c. 24. that the end of
the world should be longed for; both are consistent, though belonging to different frames
of mind; the Christian should long for the coming of his Lord, and the consummation of
all things, and yet may shrink from the terrible period which is to precede it. So
Lactantius, l. c. "She, she is the city, which yet upholds all things, and the God of Heaven

14
is to be prayed by us, (if so be that His purposes and decrees may be delayed,) that that
hateful tyrant should not come sooner than we think, who shall essay so great an offence,
and extinguish that light, through whose destruction the world itself shall fall to pieces."

EUCHARISTIA
Tertullian calls the eucharistie service gloriae relatio et benedictio et laus et
hymni and sees in it the fulfilment of the prophecy of Mal. 1, 10 f. (Marc. 22; Jud. 5). In
other places he speaks of orationes sacrificiorum, munditiae sacrificiorum; those present
receive "the body of the Lord", "the sacrament of the eucharist" (Orat. 19; Marc. 3, 22;
Pud. 9, 16; Cor. 3). For the consecrated bread we find (Marc. 4, 40) the expression figura
corporis mei which means as much as : the body under the symbol of bread. The reality
of the body that is to be consumed is for him so certain that he wants to prove from it the
reality of the crucified body against Marcion (3, 19; EP 337). Caro corpore et sanguine
Christi vescitur, ut et anima de Deo saginetur (Resurr. 8).

SUBSTANTIA

Pentru Tertulian substantia funcţionează într-un mod foarte concret însemnând

„the reality of a thing in direct relation to his origin”19
Consubstantialis creat de Tertulian după modelul grecescului o(moou/sioj20

PARADISUS INFERNUS

"Pentru noi infernul nu este nici vreo peşteră goală, nici o apă murdară a lumii de
pe pământ, ci o întindere vastă în adâncul pământului, un abis ascuns în măruntaiele lui
"21.
CASTITAS

În I Uxor. VII, 1-3 întâlnim enumerate avantajele unei vieţi caste în comparaţie cu cea
din căsătorie. Este posibil ca aici să regăsim ecouri din lucrarea pierdută a lui Tertulian
privind inconvenientele căsătoriei.

19
Jean Daniélou, The origins of Latin Christianity, trans. David Smith and John Austin Baker, London,
Westminster Press, 1977, p. 348.
20
J.F. A Collins, Primer of Ecclesiastical Latin, Washington D.C., The Catholic University of America
Press, 1985, p. 168.
21
"Nobis inferi non nuda cauositas nec subdiualis aliqua mundi sentina creduntur, sed in fossa terrae et in
alto uastitas et in ipsis uisceribus eius abstrusa profunditas, "(Apologeticum LV, 1)

15
Fecioria este accederea la condiţia angelică „angelicam qualitatem” (I Uxor. I, 4),
trimitere evidentă la pasajul evanghelic din Matei 22, 30: „Căci la înviere, nici nu se
însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.”

Un termen adiacent este şi continentia, care asemenea grecescului e)gkratei/a desemna

„stăpânirea de sine, autocontrolul, moderaţia, cumpătarea”. În mediile creştine se va
îmbogăţi cu conotaţii noi relative în special la abstinenţa sexuală, reprezentând adeseori
renunţarea la căsătorie, castitatea (Cf. I Uxor. I, 4)

CONSCIENTIA

The word "con-

scientia" usually has a bad sense. It embraces the idea of
self-consciousness, often of evil: "recentem Liviae con-
scientian exagitare," T. Ann. 4.12; "conscientia, cum sit in-
firma," Vulgate I Cor. 8:12; "nulla conscientia de culpa,"
Sall. Cat. 35.2. It also includes our sense of "Conscience,"
usually bad: "adversarium . . . erubuisse, expaluisse . . . quae
121

122
signa conscientiae sint," Rhet. Her. 2-5.8; "ante conscientia
timidum suspiciosumque faciebat," Cic. Verr. 6.74; "ipsa sibi
carnifex conscientia est," Paneg. 12.43. Other senses are
"cognizance" and "consciousness." The mss. reading implies
that the Valentinians assume this duty because of their guilty
consciences (cp."conscientiae omnium, sc. gentium," Apol. 15.7).
This is a reasonable interpretation. Scaliger's "offucium"
implies that the Valentinians becloud their disciples' know-
ledge of right and wrong. (Same sense in "apud conscientias
pulsare," Apol. 9.6.) The latter is possible, but I think the
change unnecessary.
For a later development of "conscientia"--"bad con-
science," cp. "utrique vero venia atque impunitas conscien-
tiae," i.e., complicity, T. More, Utopia, ed. E. Sturtz and
J. Hexter (New Ha:=gin, 1965), p. 78.

ex alia conscientia (Val. III, 4) -- Kroymann's "aliqua"

is possible with the sense, "some prodding of conscience," but
it is not necessary. Here "conscientia" has the meaning,
"knowledge, doctrines"; cp. "adversus conscientiam," De an. 17.
"Alia" means the convert is coming from another system of
knowledge or belief, pagan or Christian. This whole passage
is derived from Paul, "neque intenderent fabulis et genealogiis

16
interminatis," I Tim. 1:4 (Vulgate).

EPISCOPUS

summus sacerdos. (Bapt. XVII, 3) At this point Rigaltius has a long note,
reprinted by Oehler, that the bishop is called summus sacerdos (1)
because he is the highest of those Christian people who by virtue
of baptism are both kings and priests: (2) because he is the head
of the ministry which, comprising also presbyters and deacons,
forms the Christian sacerdotium: (3) because, according to Jerome
and others, he is primus presbyter, the presbyters being in a special
sense sacerdotes. He quotes Augustine, De Civ. Dei XX. 10, sed
sicut omnes Christianos dicimus propter mysticum chrisma, sic omnes
sacerdotes, quoniam membra sunt unius sacerdotis, and suggests (with
verisimilitude) that this sufficiently represents the view of
Tertullian.

CLERUS LAICUS

We have here an early misuse of the word laicus. Strictly

speaking a layman is one of the lao&j, the holy People of God-
not in any sense an outsider but entirely inside: so that in fact
every bishop, priest, and deacon, being a member of the holy
People, is a layman, though not every layman is a deacon, priest,
or bishop. Tertullian frequently uses the word in an almost
derogatory sense, and the Church generally has copied him.1
Cf. De Praesc. Haer. 41, among heretics hodie diaconus qui cras
lector, hodie presbyter qui cras laicus: nam et laicis sacerdotalia munera
iniungunt: De Fug. 11, sed cum ipsi auctores, id est ipsi diaconi et
presbyteri et episcopi fugiunt, quomodo laicus intellegere poterit qua
ratione dictum, Fugite de civitate in civitatem? Also De Monog. 11,
quomodo [apostolus] totem ordinem ecclesiae de monogamis disponit
(says of every one of the ministers that he must be the husband of
one wife) si non haec disciplina praecedit in laicis ex quibus ecclesiae
ordo proficit (from among whom the church's ministers are
promoted)? At De Exhort. Cast. 7 there is an acknowledgement

1
Lawyers and physicians have stolen the word from the Church, and use it
of those who do not belong to their professions. A recent letter in The Times
described as 'laymen' persons who were not qualified lorry-drivers.

NOTES AND COMMENTARY 99

of a higher sense of the word: nonne et laici sacerdotes sumus?

scriptum est, Regnum quoque nos et sacerdotes deo et patri suo fecit.
differentiam inter ordinem et plebem constituit ecclesiae auctoritas, et
honor per ordinis consessum sanctificatus. adeo, ubi ecclesiastici ordinis

17
non est consessus, et offers et tinguis et sacerdos es tibi solus. sed ubi
tres, ecclesia est, licet laici.

„unde enim episcopus et clerus [veniunt] ?” (Mon. XII, 1)

PASSIO

passione -- T's calque of " pa&qoj "

for which he used "vitium" above. The sense of " pa&qoj "
in philosophical writings is wide; one strong element here is
the Stoic idea of " pa&qoj " as excessive or irrational im-
pulses verging on disease. Note Cato's comment in Cicero,
De finibus 3.35 where he observes that the literal translation
of " pa&qoj " would be "morbus," although he goes on to use
the colorless "perturbatio." Sophia follows the Stoic ideal
in having her "passio" removed completely. See J. M. Rist,
Stoic Philosophy (Cambridge 1969), 25 ff.

18