Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie ortodoxă

Specialitatea Pastorală

ÎNTÂIA VESTE BUNĂ

A VECHIULUI TESTAMENT
(Fac.3,15)

Lucrare întocmită de studentul Pop Adrian Ovidiu

la seminarul disciplinei Vechiului Testament

sub îndrumarea prof. Stelian Paşca

Cluj-Napoca

2015

1
 În fruntea textelor mesianice ale Vechiului Testament stau cuvintele: „ duşmănie voi pune
între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti lui
călcâiul.” Aceasta este cea mai veche profeţie mesianică.

Se conturează astfel lupta dintre om, specia generată de Eva şi diavol, al cărui simbol este
şarpele. IPS Bartolomeu Anania menţionează că textul grecesc foloseşte verbul tereo – a pândi,
a urmări, a se ţine după, a supraveghea, ceea ce ar sugera o luptă infinită şi indecisă, spre
deosebire de textul ebraic, care e mai concludent. În Septuaginta, textul începe prin pronumele
personal masculin autos – El sau Acela, implicându-l şi în segmentul al doilea (autou – al Lui),
ceea ce face din acest verset un text profetic, referitor la Mesia, descendent trupesc al Evei şi Fiul
Mariei, care este Eva cea nouă. În schimb Vulgata oferă o dimensiune mariologică acestui text,
prin faptul că începe fraza prin pronumele personal feminin ipsa – ea, ceea ce mai mulţi exegeţi
au interpretat ca fiind o trimitere la Fecioara Maria. Fie că versetul are o dimensiune hristologică,
cum relevă Septuaginta, fie că are o dimensiune mariologică, cum sugerează Vulgata, tradiţia
exegetică a Bisericii l-a numit Protoevanghelia, fiind astfel întâia deschidere a speranţei pentru
mântuirea celui căzut.1

O dată ce omul a căzut, o dată cu această cădere a luat fiinţă şi ideea mesianică.
Dumnezeu în care credea omul ar fi rămas fără prestigiu dacă deodată cu prăbuşirea nu i-ar fi
zidit în fiinţa umană şi nădejdea într-un ajutor. Acest lucru se reflectă prin expresia bucuriei la
naşterea întâiului copil, când a exclamat: „Am dobândit om de la Dumnezeu”(Fac.4,1). Această
bucurie mărturiseşte că protopărinţii s-au dus cu gândul la Omul făgăduit de Dumnezeu.2
Aceeaşi speranţă se reflectă şi din bucuria lui Lameh, care, născându-i-se prunc, exclamă:
„Acesta ne va mângâia în osteneala noastră şi-n durerea mâinilor noastre, ce vine din pământul
pe care Domnul Dumnezeu l-a blestemat. ”(Fac.5,29)

Duşmănia se pune între „tine şi femeie”. Pronumele tine se referă la şarpe, cel mai
înţelept dintre toate vietăţile: „şarpele însă era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ,
pe care le făcuse Domnul Dumnezeu...”(Fac.3,1). Articolul ha care premerge cuvântul nachaş-
şarpe, arată că Biblia se gândeşte la un anumit şarpe, la un şarpe şiret şi diplomat, pe care

1
Vezi nota la Fac.3,15 în Biblia, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu
Anania, vol.I Pentateuhul, Ed.Litera, 2011, p.30.
2
Vezi Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, însemnări pe marginea textelor mesianice, Sibiu, 1944, p.8.

2
capitolul al treilea îl pune într-un raport de egalitate cu bărbatul şi în unul de superioritate
intelectuală faţă de femeie.3

Şerpii sunt reptile care au caap, corp şi coadă, însă fără mădulare şi care se târăsc pe
stomac, astfel încât, din cauza limbii lor mişcătoare se spune adeseori că ling sau mănâncă praful
( Fac.3,14, Is.65,25, Prov.30,19 ). Adeseori neamurile străine sunt comparate cu şerpii care se
târăsc, pentru a ieşi în evidenţă şi a recunoaşte astfel pe Dumnezeul lui Israel (Mica7,17). Egiptul
a fugit precum un şarpe şuierând care se întoarce în văgăuna sa (Ier.46,22), în contrast cu
conceptul egiptean al şarpelui-uraeus de pe coiful faraonului, care îl conduce la victorie. În multe
comparaţii apare însuşirea unor şerpi de a injecta otravă mortală în rană atunci când muşcă sau
atacă (Fac.49,17, Ecl.10,8, Mat.7,10, Lc.11,11). Subiectele acestor comparaţii includ caracterul
dăunător pe care îl reprezintă cei păcătoşi ( Deut.32,33, Ps.58,4, Ps.140,3 ), de asemenea
consumul de vin (Prov.23,32) sau asupritorii străini (Is.14,29). Muşcătura de şarpe putea fi
enumerată printre pedepsele mâniei şi ale judecăţii divine (Num.21,4-6, Ier.8,17), la fel cu
războiul sau foametea. Răscumpărarea de această pedeapsă putea fi acordată slujitorilor lui
Dumnezeu (Mc.16,18, Lc.10,19).4

Primul şarpe în Scriptură este creatura subtilă din Fac.3,14, folosită de Satana pentru a-l
îndepărta pe om de Dumnezeu (Rom.16,20, 2Cor.11,3). Şarpele a fost blestemat să nu se mai
ridice niciodată, rămânând să se târască toată viaţa sa (Gen.3,14). Astfel, şarpele a rămas un
simbol al înşelătoriei (Mt.23,33) şi chiar înşelătorul suprem (Apoc.12,9, 14-15, 20,2). Creştinii ar
trebui să se asemene cu şarpele în inteligenţa lui şireată, nu în altceva. (Mt.10,16)5

Un semn pe care Moise l-a înfăptuit înaintea lui Israel şi pe care Moise şi Aaron l-au
înfăptuit înaintea faraonului a fost aruncarea toiagului la pământ pentru a deveni şarpe şi apoi
ridicarea lui pentru a-l readuce la forma iniţială de toiag, după ce, în al doilea caz i-a înghiţitpe
şerpii vrăjitorilor egipteni (Exod.4,2-5, 28,30). În pustie, poporul lui Israel a fost din nou
pedepsit prin trimiterea „şerpilor înfocaţi”, al căror venin era fatal (Num.21,4-9). Când Israel a
cerut eliberarea, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă pe un stâlp, pentru

3
ibidem
4
Vezi Dicţionar biblic, J.D.Douglas et al., trad. Liviu Pup, John Tipei, Ed. Cartea creştină, Oradea, 1995, pp.1240-
1241.
5
Ibidem, p.1241.

3
ca aceia care au fost muşcaţi de şerpi să se uite la el, încredinţându-se în puterea vindecătoare a
lui Dumnezeu. 6

În Noul Testament, „şarpele cel vechi” se numeşte „diavol”, „balaurul cel mare” care
înşală pe toată lumea (Apoc.12,20).

Tradiţia veche vede în şarpe un instrument. Fericitul Augustin spune: ceea ce se zice
despre şarpe se referă la acela care a lucrat prin şarpe.7 Un altul, care a avut influenţă în
formularea concepţiei despre diavol ca autor al păcatului e Teodoret, care spune: „acela (şarpele)
a fost instrument duşmanului adevărului (diavolului)”.8 Rezultă că şarpele a fost real, dar a
reprezentat pe diavol.

Sămânţa şarpelui sunt şerpii ca urmaşi ai acestei reptile, care reprezintă răul din lume, iar
individual pe diavol.

Femeia despre care se vorbeşte în versetul 15 este Eva, iar sămânţa ei sunt urmaşii Evei,
adică întreaga omenire. Unii văd în acest text pe Fecioara Maria, iar prin sămânţa ei pe Iisus,
fiul Mariei. Mulţi ar dori ca această femeie să fie atât Eva, cât şi Maria, Eva în sens literal, Maria
în sens spiritual.9 Contextul nu admite altă trimitere decât Eva. Cuvântul işah e folosit în 2,23:
3,1,2,4,5,12,13,14 pentru a determina întâia femeie, deci natural nu poate fi decât acelaşi caz şi
în 3,15. Cuvântul zera, adică seminţia, exprimă descendenţa femeii. Însemnarea colectivă o
pretinde 3,16, unde expresia seminţia e lămurită de pluralul copii. Prin această interpretare,
Mântuitorul făgăduit nu e exclus, el este doar unul din mulţimea de urmaşi ai Evei.10

Pronumele hu se referă la seminţie, nu la femeie. Verbul şuf poate fi tradus prin a

sfărâma sau prin a muşca. Acest dublu înţeles al verbului exprimă mai potrivit poziţia dintre cei
doi vrămaşi, desluşind ideea versetului: şarpele poate muşca numai partea inferioară a corpului
omenesc, picioarele, muşcătura în acest caz nefiind totdeauna mortală, cum e cazul cu

6
ibidem
7
În Gen.libr.II cap.XIV. M.L.tom.34 col.206, apud Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament,…, p.9
8
În Gen.cap.III, întrebarea 32 M.GR.tom.80, col.129, apud Nicolae Neaga, op.cit., p.9
9
Nicolae Neaga, op.cit, p.9.
10
ibidem

4
sfărâmarea capului. Sfărâmarea capului indică aşadar nimicirea totală a vrăjmaşului, câtă vreme
muşcarea călcâiului indică numai un succes parţial. 11

Sf.Ap. Pavel foloseşte acest verset, convins fiind de mesianismul lui. Astfel, la
Rom.16,20, spune: „Iar Domnul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe Satana....”.
Sintagma „Domnul păcii” este preluată de la profetul Isaia (Is.9,6). Versetul primeşte următoarea
tâlcuire: urmaşul femeii e de origine divină, şarpele îl indică pe satana, iar războiul iniţiat în
Fac.3,15 sfârşeşte cu o victorie totală în favoarea urmaşului femeii. Omenirea are de luptat, în
decursul vieţii ei, cu Răul, sub toate formele lui. La sfârşit, printr-un urmaş celebru al ei, va ieşi
învingătoare din lupta în care vrăjmaşul satana îşi apără cu îndârjire sfera sa de interese.12

Această luptă între seminţia femeii şi cea a şarpelui, precum şi zdrobirea capului şarpelui
şi înţeparea călcâiului fiului omului, poate fi pusă în legătură cu comparaţia pe care o face
Sf.Ap.Pavel între Adam şi Hristos. „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor
învia.”(1Cor.15,22) şi „Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii,
aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă. Căci
precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se
vor face drepţi cei mulţi.”(Rom.5, 18-19). Prin neascultarea lui Adam, şarpele a înţepat călcâiul
seminţiei femeii, aducând suferinţa, durerea şi moartea în lume. Aceasta nu este însă veşnică,
căci prin Fiul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu adevărat, dar şi Om adevărat prin întrupare,
prin luarea păcatelor întregii omeniri asupra Sa, prin moartea şi învierea Sa, a zdrobit capul
şarpelui, deci a diavolului.

Această biruinţă prin suferinţă a seminţiei femeii asupra seminţiei şarpelui este
reprezentată şi în icoana răstignirii. „Biruinţa asupra morţii şi a iadului este simbolizată printr-o
cavernă care se deschide la piciorul Crucii, sub vârful pietros al Golgotei, piatra care a crăpat în
momentul morţii lui Hristos, pentru a lăsa să iasă la iveală un craniu. Este craniul lui Adam care,
„după părerea unora”,spune Sf.Ioan Hrisostom, ar fi fost îngropat sub Golgota, locul căpăţânii
(In.19,17). Dacă tradiţia iconografică a preluat acest detaliu, provenit din izvoare apocrife, este
pentru că el a servit la evidenţierea înţelesului dogmatic al icoanei Răstignirii: mântuirea

11
Vezi Ibidem, p.10
12
Ibidem, p.11

5
primului Adam prin sângele lui Hristos, Noul Adam, Care S-a făcut om ca să mântuiască neamul
omenesc.”13

Pe fondul căderii omului în păcat şi a consecinţelor ce au decurs din aceasta, versetul de

la Fac.3,15 e dătător de nădejde şi curaj, în lupta cu puterile răului, după cum spune şi
Sf.Grigorie de Nyssa: „ întrucât răul nu se dezvoltă până la nesfârşit, ci e mărginit între anumite
graniţe necesare, în mod firesc urmează ca, după cum s-a spus, începe, până la urmă, din nou,
drumul întoarcerii spre bine al schimbătoarei noastre firi, ruşinat şi prevenit de aducerea-aminte a
trecutei nefericiri.”14

Pe această luptă între seminţia şarpelui şi omenire se desfăşoară istoria întregii omeniri,
iar biruinţa seminţiei femeii este întâia veste bună a Vechiului Testament.

13
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, trad.din engleză Anca Popescu, Ed.Sophia,
Bucureşti, 2003, pp.195-196.
14
Sf.Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea a doua, colecţia PSB 30, trad.şi note Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti,
1998, pp.59-60.

6
 BIBLIOGRAFIE

 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, s.a.
 Biblia , vol.I Pentateuhul, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, Ed.Litera, Bucureşti, 2011.
 Dicţionar biblic, ***, ediţia a doua, coordonator şi redactor principal J.D.Douglas, traducători
Liviu Pup, John Tipei, Ed.”Cartea creştină”, Oradea, 1995.
 Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea a doua, Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”,
vol.30, traducere şi note de pr.prof.dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
 Neaga, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, însemnări pe baza textelor mesianice, Sibiu,
1944.
 Prelipceanu, Vladimir, Neaga, Nicolae, Barna, Gheorghe, Chialda, Mircea, Studiul Vechiului
Testament, ediţia a treia, îngrijită de pr.conf.dr.Ioan Chirilă, Ed.Renaşterea, Cluj-Napoca,
2003.
 Uspensky, Leonid, Lossky, Vladimir, Călăuziri în lumea icoanei, traducere din lb.engleză de
Anca Popescu, Ed.Sophia, Bucureşti, 2003.