Universitatea Babeş-Bolyai

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Specializarea: Teologie Pastorală

Osea – Profilul scripturistic și teologic

Student: Popescu Dan-Florin

Cluj-Napoca

2015
INTRODUCERE

Osea (ebr. ‫ – הֹושֵׁ ע‬versiunea hipocoristică a ebraicului Hoșa’iah; gr. Ὠσηέ – Osie), al
cărui nume se traduce prin Dumnezeu mântuiește, este primul profet mesianic scriitor din
Vechiul Testament. În cuprinsul textului vechi testamentar, Osea apare doar în cartea sa, iar în
Noul Testament apare de mai multe ori, în mod direct, dar și indirect, făcând alții referire la
scrierile sale. Avand în vedere semnificația numelui său, dar și semnificația numelui
Mântuitorului (Ιησουσ, care înseamnă Dumnezeu mântuiește) cred că, din capul locului putem
face o legătură între cei doi. Această legătură, după cum vom vedea este întărită și de anumite
pasaje scripturistice care sunt comune între cele două persoane.

Osea a trăit în Regatul de Nord al Israelului. Cu toate acestea, din Enciclopedia

Iudaismului și din părerile celor mai mulți teologi contemporani, aflăm că mesajul Lui
Dumnezeu transmis prin profetul Osea nu a fost destinat exclusiv celor din Regatul de Nord, ci
și celor din Regatul de Sud, motivul fiind versetul de la (Osea 2, 3), unde se spune că Iudeii și
Israeliții vor trăi sub aceeași căpetenie. Osea a fost fiu al lui Beeri (Βεηρεὶ), membru al tribului
lui Isahar și prooroc al neamului lui Israel. Potrivit Talmudului, acesta și-a desfășurat activitatea
în secolul al VIII-lea î. Hr., și a fost contemporan cu proorocii Isaia, Miheia și Amos. Pe lângă
acest lucru, Talmudul ne mai spune că dintre acești patru profeți contemporani, cel mai eminent
a fost Osea (Pes. 87a). Din primul verset al cărții sale reiese faptul ca a trăit în timp ce Iuda
(Regatul de sud) era condus de Ozia, Uzia sau Azaria - Οζίου (769-733); Iotam sau Ioatam -
Ιωάθαμ (758-732); Ahaz - Αχαζ (742-715) și Iezechia - Εζεκίου (715-687), iar peste Israel
(Regatul de Nord) stăpânea Ieroboam (Ιεροβοὰμ) al II-lea (783-743), fiul lui Ioaș și Menahem
(746-737). Problema acestui prim verset, care are rol isagogic, a fost discutată de teologii
moderni. Cei mai mulți dintre ei au ajuns la concluzia că acest verset este un adaos ulterior la
conținutul cărții, adaos făcut ori de un iudeu, la o transcriere ulterioră a cărții, ori de cei ce au
rânduit canonul vechi testamentar. Oricum, canonicitatea acestui verset nu se pune la îndoială,
el având rolul de a afirma autenticitatea revelației lui Osea și de a ne introduce în timpul și
spațiul activității profetului.

CUPRINS

Misiunea pe care a avut-o profetul Osea este similară cu prima etapă a profetismului
vechi testamentar adică restaurarea credinței israeliților și restabilirea cultului adevărat.
Deoarece nu știm dacă Osea a fost profet și înainte de pronunțarea cuvântului lui Dumnezeu
către el, putem spune că misiunea lui începe odată cu porunca pe care o primește de la Domnul,
adică aceea de a se căsători în mod simbolic cu o desfrânată pentru ca prin mariajul său cu
desfrânata, sa fie reflectată îmaginea desfrânării israeliților cu dumnezei străini. Întrebarea care
se pune acum și care i-a frământat mult pe teologi de-a lungul vremii este următoarea: cât este
realitate și cât este ficțiune în cartea lui Osea?

Primele trei capitole ale cărții ne prezintă trei acte legate de viața intimă a profetului:
căsătoria, divorțul și recăsătorirea profetului. În (Osea 1, 2), Domnul îi poruncește fiului lui
Beeri să ia de nevastă o femeie desfrânată și să aibă copii cu ea. Osea s-a căsătorit cu
Gomer/Gomera, fiica lui Diblaim și împreună au avut 3 copii, Izreel, Lo-Ruhama și Lo-Ami.
Numele acestor copii au fost poruncite de Domnul și au o semnificație simbolică pentru
depărtarea poporului lui Israel de Dumnezeul cel Adevărat, însă aceste nume au și rolul de a
anunța o nouă uniune a poporului cu Dumnezeu.

După toate detaliile legate de porunca Domnului adresată lui Osea, se susține ideea că
această căsătorie a fost una reală, întrucât numele desfrânatei pe care Osea o ia de nevastă mai
apare și în alte locuri scripturistice, dar și în tabela popoarelor (Fac. 10, 2). Aici Gomer este
prezentată ca fiind fiica lui Iafet și, prin extensie, nepoata lui Noe. Textele asiriene spun că din
această nepoată a lui Gomer s-a născut poporul numit Gimirri, care era localizat in zona
Capadochiei.

De asemenea este cert faptul că în cadrul cultelor canaanite existau ierodule. Acest lucru
ne poate sugera ideea că Gomer era o astfel de prostituată sacră, deși la prima vedere textul
masoretic nu spune nimic despre acest lucru, întrucât termenul desfrânată se traduce prin
clasicul Zonah, iar pentru prostituția cultică era folosit termenul Kedeșah. Dar, deși pentru
prostituția cultică era folosit alt termen, nimic nu ne împiedică să afirmăm că Gomer a fost o
astfel de prostituată sacră. Foarte interesant este faptul că unii teologi moderni merg pe ipoteza
că în acea vreme prostituția sacră era foarte răspândită în Israel, în rândul femeilor. Acestea
recurgeau la prostituția sacră pentru a obține roadele fecundității și de aici, câțiva teologi
susțineau că în vremea lui Osea, toate femeile (sau marea lor majoritate) erau ierodule. Așa se
explică, după acești teologi, situația prezentată în cartea lui Osea, în care nu mai este credință,
nici iubire, nici cunoaștere de Dumnezeu în țară. Toți jură strâmb, mint, ucid, fură și sunt
desfrânați; săvârșesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge (Osea 4, 2-3).

Un alt argument este că în urma mariajului lui Osea, i s-au născut trei fii, care
presupunem noi, au avut o existență reală din moment ce au primit nume. Referitor la aceste
nume, teologul lutheran James W. Limburg spune că au avut un rol misionar, iar poporul, prin
simpla lor pronunțare își vedea propriul destin și sitația reală în care se afla din punctul de
vedere al relației lui cu Dumnezeu. Izreel arată justețea și iminența judecății pentru răul comis
de popor – crima din Izreel este acțiunea de uzurpare prin care Iehu suprimă domnia lui Ioram
dintr-o singură lovitură (IV Regi 9) – un regat format pe violență nu poate să aibă trăinicie. Lo-
Ruhamah arată că dispozițiile lui Dumnezeu sunt schimbabile – ideea ruperii legământului și a
depărtării poporului de dragostea Lui Dumnezeu. Lo-Ruham conduce la Lo-Ami (așa cum cei
doi copii au apărut unul după altul) – deoarece poporul încetează a mai fi poporul lui Dumnezeu
în momentul în care s-a întors de la dragostea Lui, iar Dumnezeu și-a întors fața de la popor.

Motivele prezentate mai sus ne sugerează ferm ideea că mariajul dintre Osea și Gomer
a fost unul real și nu unul fictiv.

Cartea lui Osea continuă cu prevestirea zilei celei mari a lui Izreel, ziua întoarcerii
poporului către Dumnezeu. Aceasta reprezintă reașezarea temeliei de către Dumnezeu în
vederea reunirii poporului prin unitatea dintre Regatul de Nord și cel de Sud (Osea 2, 1).
 În continuare este prezentată o pericopă (Osea 2, 4-15) ce are rolul de a simboliza
pedepsirea poporului apostat prin imaginea pedepsirii soției necredincioase. Teologi ca Fohrer
și Koch spun că după o perioadă de 6-7 ani, Gomer l-a părăsit pe Osea, iar acest lucru este
folosit de Dumnezeu pentru a reflecta apostazia continuă a poporului. După această pericopă
apare cea de-a doua căsătorie a lui Osea, realizată tot din porunca Domnului și, bineînțeles, tot
cu o desfrânată. Această căsătorie este simbol al iubirii Lui Dumnezeu față de poporul care
mereu aleargă după dumnezei străini, întrucât Osea primește poruncă de la Domnul să iubească
o femeie a unui prieten, dar care e totuși desfrânată (Osea 3, 1). În această desfrânată vedem
ceea ce spuneam mai sus, adică, poporul care își lipește inima de alți dumnezei, însă Dumnezeu,
cu toate acestea iubește poporul și îl așteaptă să se întoarcă. Mulți teologi sunt de părere că a
doua căsătorie a lui Osea a fost defapt recăsătorirea lui cu Gomer, care îl părăsise pentru slujirea
ei idolatră de altădată. Practic, după acești teologi, Osea a cumpărat-o pe Gomer din mâna
iubitul ei de la sanctuar. Întrucât în Gomer am văzut poporul apostaziat de la credința în
Dumnezeul cel adevărat, sunt de părere că această a doua căsătorie a lui Osea a fost tot cu
Gomer întrucât înclin să cred că Dumnezeu ar fi folosit aceeași femeie pentru a simboliza
același popor necredincios.

Un alt text important este așa numitul psalm de pocăință al lui Osea (5,15 – 6, 6). Prin
acest psalm Osea vestește izbăvirea pe care Dumnezeu o va aduce poporului: “numai El, după
ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre.” (Osea 6, 1).
Poporul era conștient de necesitatea întoarcerii, însă fiind înțelenit în păcate, nu se mai putea
ridica. Prin strigătul lui Osea: “Venți...”, poporul primește impuls spre a se ridica din nou la
viața bineplăcută Lui Dumnezeu.

Tot în cadrul acestui psalm avem parte și de o profeție mesianică: “Şi după două zile din
nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faţa Lui.” (Osea 6, 2).
Acest text se referă direct la Mântuitorul, care a treia zi a înviat și prin Învierea Sa ne-a redat
posobilitatea să fim părtași ai bucuriei celei veșnice prin prezența noastră în proximitatea Lui
Dumnezeu, în Rai. Pe lângă această profeție mesianică, în acest psalm mai apare un text pe care
Mântuitorul Însuși îl folosește în predica sa și anume: “milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6)
și (Mt. 9, 13) - ἔλεος θέλω καὶ οὐ θυσίαν. Exact în această formulă, Mântuitorul rostește aceste
cuvinte când, stând la masa bucuriei lui Levi Vameșul (noul apostol Matei), este chestionat de
farisei pentru ce stă la masă cu vameșii și cu păcătoșii. În finalul acestui dialog, Mântuitorul îi
trimite pe farisei să învețe sensul acestor cuvinte pe care le găsim și la Osea. O interpretare ce
se poate da acestor cuvinte este că Dumnezeu ne cere inimă bună; nu doar lucruri/lucrări facute
de fațadă. Dumnezeu ne cere să trecem de formă și sa pătrundem în conținutul revelației, unde
se găsesc cuvintele Mântuitoare, prin trăire autentică.

Alt lucru foarte important este faptul că în cartea lui Osea se menționează aproape
obsesiv Egiptul, cu cele două roluri pe care le-a avut de-a lungul istoriei poporului ales: nașterea
și refugiul. Aceste roluri, în cartea lui Osea se transformă în teme. Privind prima temă în
ansamblul cărții lui Osea, suntem conduși la ideea de renaștere a poporului, din moment ce
Egiptul a fost ca o mamă în care s-a zămislit și din care a ieșit poporul ales. A doua temă este
evidențiată prin multe evenimente care s-au petrecut în istoria poporului ales și sunt grăitoare
în acest sens. De exemplu, în Egipt s-a refugiat prințul filistean Hanun din Gaza după invazia
asiriană. În Egipt s-au refugiat israeliții care au scăpat după victoria lui Tiglat. Tot în acest
context (al Egiptului ca loc de refugiu) apare un text din cartea lui Osea (11, 1) și din Evanghelia
după Matei (2, 15). Textul acesta este următorul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” - ἐξ
Αἰγύπτου μετεκάλεσα τὰ τέκνα αὐτοῦ (textul din Septuaginta) /
Ἐξ Αἰγύπτου ἐκάλεσα τὸν υἱόν μου (textul din originalul grecesc al Evangheliei după Matei).
Și în acest text vedem cum Egiptul a avut rol de adăpost, de data aceasta pentru Fiul Lui
Dumnezeu, care fugea de mânia lui Irod. Practic, din Egipt a fost adus poporul lui Israel în
pământul făgăduit și tot din Egipt a fost adus și pruncul Iisus spre a-i aduce pe oameni în noul
Pământ al Făgăduinței – Împărăția Lui Dumnezeu.

Un alt text foarte important, zic eu, este următorul: “Dar de casa lui Iuda Mă voi
milostivi şi o voi mântui prin Domnul Dumnezeul lui Israel, şi nu-i voi mântui pe ei nici
cu arcul, nici cu sabia, nici prin luptă, nici prin puterea cailor sau a călăreţilor” (Osea 1,7).
Acest text, privit în paralel cu: “Domnul nostru a răsărit din Iuda.” (Evrei 7, 14) poate fi un text
mesianic întrucât știm că Domnul Hristos s-a născut din seminția lui Iuda (precum ne zice și
aici Sfântul Pavel), iar la Osea, în textul grecesc al Septuagintei se spune: καὶ σώσω αὐτοὺς ἐν
Κυρίῳ Θεῷ αὐτῶν. Iar Domnul Dumnezeu, care s-a născut din Iuda, nu este decât Mântuitorul.
Mai mult, la Osea se spune că mântuirea nu va veni nici prin arc, nici prin sabie, nici prin luptă,
etc. Acest lucru lasă de înțeles că mântuirea pe care o va da Domnul poporului Său se va face
sub un alt aspect, o mântuire desăvârșită, în plinătatea ei, nu doar o mântuire fizică, de vrăjmași.

Ca și mențiune, pe Osea îl mai găsim în (Romani 9, 25) unde se zice: “Precum zice El
şi la Osea: “Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, şi iubită pe cea care nu era
iubită”. Acest verset, Sfântul Pavel îl folosește în contextul în care Dumnezeu, după întruparea
Mântuitorului, îi cheamă pe toți să guste din harul Său, nu doar pe poporul Său, care oricum nu
se găsea vrednic nicicum de demnitatea la care a fost chemat.

Ca ultimă mențiune pe care o facem despre Osea trebuie să spunem că pe Sfântul Profet
îl găsim și în spațiul Liturgic, adică în cântări. Acest lucru este foarte important întrucât
imaginea pe care imnografii și-au format-o despre Sfinți este deosebită de imaginile cu care
suntem obișnuiți. În cântările imnografice Sfinții sunt prezentați de foarte multe ori, altfel.
Așadar o stihiră de la slujba Sfântului Osea spune: Duhul ce Sfânt carele purcede dela Tatăl,
prin limba ta prooroace a hotărît, că va fi venirea lui Hristos cea viitoare, în anii cei de pre
urmă, spre înoirea zidirei. Și acum văzând săvârșirea proorociei tale slăvite cinstim pomenirea
ta. Aici vedem cum imnograful l-a văzut pe Osea ca unul ce l-a profețit pe Hristos și venirea
Sa. Apoi textul Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale? (Osea 13, 14), care
este foarte cunoscut, este folosit în slujba Sfintelor Paștilor pentru a arăta că Hristos, prin
Invierea Sa a a omorât moartea, iar aceasta nu mai are nici o putere asupra oamenilor.

ÎNCHEIERE

În final, despre Sfântul Prooroc Osea putem să spunem că pe de-o parte reprezintă un
model extraordinar de ascultare față de Dumnezeu, el ascultând de porunca Domnului, foarte
grea de altfel, de a se căsători cu o desfrânată. Pe de altă parte Osea reprezintă proorocul dătător
de nădejde prin profețiile despre venirea Mântuitorului și prin mențiunile care le face cu privire
la izbăvirea poporului de către Dumnezeu, popor, care suntem noi, Biserica Lui Hristos.