Termenul „simbol” vine din termenul grecesc symbolon, care semnifică semn de

recunoaştere format din repunerea laolaltă a jumătăţilor unui obiect. Un simbolul este o
reprezentare analogică a obiectului avut în vedere.
Este necesar să facem o distincţie între: alegorie, emblemă şi simbol.
Alegorie cuvânt ce provine din grecescul allegoria înseamnă literal „a vorbi” şi
„altul”, adică „a vorbi în alt fel”. Ca exemple de alegorie, se pot menţiona apologul, o
alegorie pe teme de morală, termen ce provine din cuvintele greceşti apo, „asupra”,
„despre” şi logos, „discurs”. Parabola care este o alegorie religioasă, vine din grecescul
parabole,care se traduce prin „comparaţie”.
Emblemă termen provenit din latinescul emblema, ce semnifică „ornament
evocator” este reprezentarea directă a unei idei. Un exemplu de emblemă: o porumbiţă care
îşi face cuib într-o cască militară este emblema păcii de după război.
Termenul de simbolul este mai larg, el cuprinzând o gamă mai largă, iar
înţelegerea lui depinde în mod esenţial de o cunoaştere prealabilă a celui care îl studiază.
Atunci când cercetăm simbolurile din Sfânta Scriptură, trebuie să ţinem cont de cele patru
sensuri de studiu a acestora: primul sens, este cel literal, apoi urmează cel alegoric, cel
tropologic şi cel din urmă cel anagogic.
Cuvântul tropologic vine de la termenii greceşti tropos, „schimbare” şi logos,
„discurs”. Sensul tropologic se deosebeşte de cel anagogic prin faptul că cel tropologic este
un sens moral, pe când cel anagogic are un sens mistic1.
Botezul, un străvechi şi ecumenic simbolism al imersiunii în apă, ca instrument
de purificare şi regenerare, a fost acceptat de creştinism şi împlinit cu noi valenţe
religioase. Sf. Ioan prin botezul pe care îl conferea oamenilor, nu urmărea tămăduirea
neputinţelor trupeşti, ci mântuirea sufletului iertarea tuturor păcatelor, „botezul pocăinţei
spre iertarea păcatelor” (Lc 3,3), „Eu unul vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare
decât mine... El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Lc 3,16). Botezul în creştinism a
devenit un instrument principal de regenerare spirituală deoarece imersiunea în apa
botezului este egal cu îngroparea lui Cristos. În mod simbolic prin botez, omul moare şi
renaşte la fel ca şi Cristos, care a înviat din mormânt. „Deci ne-am îngropat cu El, în
moarte, prin botez, — pentru ca, precum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa

1
Cf. J.BOUCHER, Simbolurile francmasoneriei, Editura Rao, Bucureşti, 1998, p.9.

1
să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am crescut împreună cu El prin
asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rom.6,4-5).
Tertullian realizează o lungă apologie a însuşirilor excepţionale ale apei, apa care
este un element cosmogonic sanctificat dintru început prin prezenţa divinităţii2. „Căci apa a
fost întâiul lăcaş al Duhului Sfânt, care a preferat-o atunci tuturor celorlalte elemente...
Apei i s-a poruncit mai întâi să producă fiinţe vii... Apa este cea care, prima, produce ceea
ce are viaţă, astfel că uimirea noastră să înceteze când, într-o zi, ea va zămisli viaţa prin
botez. În însăşi crearea omului, Dumnezeu a folosit apă pentru a-şi desăvârşi opera. Este
adevărat că pământul i-a oferit substanţa, dar pământul ar fi fost inapt pentru această operă
dacă nu ar fi fost umezit şi înmuiat... De ce ea, care produce viaţa pe pământ, nu ar da viaţă
şi cerului?... Orice apă naturală dobândeşte astfel, prin străvechea prerogativă cu care a fost
înzestrată la origine, virtutea sanctificării prin sacrament, cu condiţia ca Dumnezeu să fie
invocat pentru acest lucru. Îndată ce se rostesc cuvintele, Sfântul Duh, coborând din ceruri,
se opreşte asupra apelor pe care le sfinţeşte prin fecunditatea sa; apele astfel sfinţite se
impregnează, la rândul lor, de virtutea sanctificantă... Ceea ce tămăduia odinioară trupul
vindecă astăzi sufletul; ceea ce aducea sănătate în timp aduce mântuire în eternitate...”3.
Dicţionarul defineşte mitul ca fiind, „povestire fabuloasă, cu caracter sacru,
simbolic despre timpuri, întâmplări şi personaje fabuloase care pentru un popor, o cultură
sau o civilizaţie constituie o explicaţie fie a fenomenelor naturale sau sociale, fie a
transcendentului, fie o justificare a semnificaţiei sacre care se atribuie faptelor sau
personajelor istorice. Termenul mit provine din latinescul mythus -i, termen ce semnifică
„povestire, naraţiune”4.
Mitul, independent de natura lui, este o relatare a unor evenimente ce sau petrecut
in illo tempore şi constituie, prin aceasta, un precedent exemplar pentru toate acţiunile şi
„situaţiile” care, ulterior, vor repeta acest eveniment. Orice ritual, orice acţiune înzestrată
cu un sens, executată de om, repetă un arhetip mitic. Repetarea antrenează abolirea
timpului profan şi proiectarea omului într-un timp magico-religios, care nu are nimic de-a
face cu durata propriu-zisă, ci constituie acel „prezent etern” al timpului mitic. Mitul îl
trimite pe om într-o epocă a-temporală care este, în fapt, un illud tempus, adică un timp
„paradiziac” ce se află dincolo de istorie.
2
Cf. M. ELIADE, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 209-210.
3
M. ELIADE, op. cit., p. 210.
4
Voce mit în DEXI, Editura ARC&Gunivas, Bucureşti, 2007.

2
 Mitul în perspectiva spiritului modern suprimă „istoria”. Cele mai multe mituri,
prin faptul că enunţă ceea ce s-a petrecut in illo tempore sunt ele însele istorie exemplară a
omului. Spre exemplu mitul cosmogonic este o istorie care s-a petrecut ab origine. Acest
lucru nu în sensul modern unde evenimentele sunt ireversibile şi nonrepetabile, dar una
care se repetă5. Acest lucru o putem demonstra prin faptul că în Biblie întâlnim mitul
potopului. Nu a existat niciodată un potop universal. Nici Biblia nu pretinde să-l prezinte
ca un fapt istoric. Nu se poate nega existenţa unei mari inundaţii antice, dar acest lucru nu
ar fi putut să se întâmple niciodată în univers, în aşa fel încât să distrugă întreaga formă de
viaţă. Toţi destinatarii acestor relatări ştiau că intenţia autorului nu a fost, aceea de a relata
un fapt istoric, dar de ai învăţa pe aceştia anumite lucruri6.
Tema Potopului se întâlneşte şi în Epopeea lui Ghilgameş. Această celebră
capodoperă, destul de bine păstrată, pune şi mai bine în lumină analogiile cu naraţiunea
biblică. După toate aparenţele, avem de-a face cu un izvor comun şi destul de arhaic. După
cum se ştie mitul Potopului este aproape universal răspândit. Mitul este atestat în toate
continentele, mai puţin în Africa la diverse niveluri de cultură. Un anumit număr de
variante par să fie rezultatul difuziunii, pornind, la început, din Mesopotamia, şi apoi din
India.
După Potop regalitatea a trebuit să fie adusă din nou din cer, căci catastrofa
diluvială ar fi acelaşi lucru cu „sfârşitul lumii”. Într-adevăr, o singură fiinţă umană, numită
Zisudra în versiunea sumeriană şi Utnapiştim în versiunea akkadiană, a fost salvată. Spre
deosebire de Noe, acestuia nu i s-a mai permis să locuiască „noul pământ” care a apărut din
ape. Bucurându-se de nemurire, supravieţuitorul a fost transferat în ţara Dilmun (Zisudra)
sau la „gura fluviilor”(Utnapiştim). Din versiunea sumeriană ne-au rămas doar câteva
fragmente. Datorită împotrivirii unor membri ai panteonului, Marii Zei au hotărât să
distrugă omenirea prin Potop. Cineva invocă meritele regelui Zisudra, care era „modest,
supus, pios”. Informat de protectorul său, Zisudra înţelege hotărârea luată de An şi En-lil.
Apoi textul suferă o întrerupere. Cel mai probabil, Zisudra a primit indicaţii precise în ceea
ce priveşte construirea arcei. După şapte zile şi şapte nopţi, soarele se arată din nou.
Există o mare posibilitate să fi fost una sau mai multe catastrofe diluviale şi
acestea să fi stat la originea acestor naraţiuni fabuloase. Dar ar fi imprudent să se explice

5
Cf. M. ELIADE, Tratat de istoria religiilor,Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 434-435.
6
Cf. A. A. VALDES, Ce ştim despre Biblie 1,Editura Sapientia, Iaşi, 2006, pp. 27-28.

3
un mit atât de răspândit prin fenomene care n-au lăsat urme geologice. Majoritatea
miturilor diluviene par să facă parte întrucâtva din ritmul cosmic: „lumea veche”, populată
de o umanitate decăzută, este scufundată sub Ape, şi la câtva timp după aceea, o „lume
nouă” răsare din „haosul acvatic”. Se pare că Potopul este rezultatul păcatelor, greşelilor
rituale ale oamenilor. Alte izvoare dau de înţeles că scopul Potopului ar fi rezultatul
dorinţei unei Fiinţe divine de a pune capăt umanităţii. Cauza Potopului în tradiţia
mesopotamiană este greu de precizat. Anumite aluzii lasă să se înţeleagă că zeii au luat
această decizie din cauza „păcătoşilor”.
O altă tradiţie, afirmă că mânia lui En-lil ar fi fost provocată de zgomotul
insuportabil al oamenilor. Totuşi, dacă se examinează miturile care, în alte cazuri, anunţă
Potopul ce va să vină, se constată că motivele principale ale diluviului se află atât în
păcatele oamenilor cât şi în decrepitudinea Lumii. Prin simplul fapt că există, adică este viu
şi produce, Cosmosul se degradează treptat şi sfârşeşte prin a se stinge. Motivul pentru care
el trebuie re-creat. Astfel Potopul realizează la scară macrocosmică ceea ce, simbolic, se
efectuează în timpul sărbătorii Anului Nou, „sfârşitul Lumii” şi al unei umanităţi
păcătoase, pentru a face posibilă o nouă creaţie7.

7
Cf. M. ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pp. 50-51.