HopeDiscovery

Biblia sub asediu

Este Biblia Adevarata?
Este Biblia Adevarata? Este Biblia credibila si relevanta pentru omul modern? In aceasta
serie, Biblia sub Asediu, raspundem celor mai importante acuzatii impotriva Bibliei.

Generația secolului XXI trăiește o experiență unică în întreaga istorie a civilizațiilor. Faptul
acesta se datorează uriașelor transformări pe care ultimele decenii le-au provocat pe toate
planurile: Știința redefinește vechi modele de gândire; Tehnologia a ajuns să dubleze atribute
umane; Media sfidează barierele de spațiu și timp, transformând individul într-un nod de
comunicații mondiale. Toate acestea au atrofiat în ființa umană dimensiunea religioasă.
Dubiile existențiale au luat locul absoluturilor.

Dacă cu numai 200 de ani în urmă, Biblia era considerată deasupra oricărei dispute, astăzi este
în cele mai multe cazuri un motiv de satiră sau de penibil. Am înaintea mea un lung șir de
opinii de natură să discrediteze această Carte. Nu doar atei, ci chiar și teologi cu notorietate
repudiază pretențiile Bibliei de a fi revelație divină și normă morală absolută. Credincios sau
nu, orice om onest este dator, în fața conștiințeisale, să asculte cu seriozitate toate contestările
ce i se aduc.. Și apoi, să investigheze imparțial contra-argumentele, ca să fie în stare să tragă o
concluzie îndreptățită. Căci, dacă totuși Biblia este ceea ce pretinde a fi: Revelația divină,
purtătoare a mesajului salvării omului din moarte, atunci o evaluare superficială ar însemna o
incalculabilă pierdere. Pentru început, intenționez să dau curs criticilor ei. Cei care
desconsideră raportul biblic, aduc o serie de argumente, ca de exemplu:

1. Că Biblia este o carte produsă de antici, fără nici o relevanță pentru omul modern, care are
preocupări și interese diferite.

2. Că Biblia nu poate să dateze din timpul lui Moise, întrucât scrierea alfabetică fusese
inventată mult mai târziu.

3. Că nu există nici un singur manuscris original. Ca surse există doar copii ale copiilor, cu
datări târzii.

4. Că, raportul ei istoric nu este decât… mit și legendă, influențat de culturile vecine:
mesopotamiană, canaanită și egipteană

5. Că episoadele supranaturale o încadrează în genul mitologic, în rând cu Vedele, Cartea

tibetană a morții sau TaoTe Cing-ul chinezesc.

6. Că descrierea naturii și cosmologia Bibliei sunt puerile, produs al culturii primitive. Că

Biblia crede într-un pământ plat și nemișcat, sub o boltă cerească solidă, cu o lună care emană
lumină proprie, și cu stele ce pot fi scuturate din cer de un eventual cutremur…

7. Că relatările biblice nu găsesc confirmare în arheologie. Nu s-a găsit nici o corabie a lui
Noe, nici Sodoma și Gomora, nici urme ale Exodului israeliților din Egipt…

8. Că Biblia înșiră o cronologie contrazisă de rapoartele istorice. Personajele și întâmplările ei

sunt ficțiuni.
9. Că pretenția Bibliei de a fi un standard moral este lovită de nulitate, din moment ce abundă
în imoralități, ucideri, discriminări, adultere, incesturi, sclavie…

10. Că Biblia este plină de sute de contradicții, ceea ce îi compromite credibilitatea.

11. Că așa-numitele profeții sunt simple interpolări ulterioare, operate după consumarea
faptelor „prezise”.

12. Că personajul central, Isus Hristos, n-a existat. El este un construct sincretic, produs al
culturii orale, cu evidente paralele în alte mitologii antice… Și altele ca acestea …

Dacă lucrurile stau așa, probabil ca avem de a face cu cea mai mare înșelăciune din istorie.
Biblia, o colectie de Mituri Irelevante pentru noi?
Este Biblia o coletie de mituri? Este Biblia relevanta pentru omul modern? In acest articol
din seria Biblia sub Asediu, vedem de ce este Biblia relevanta pentru noi si raspundem celor
mai importante acuzatii impotriva Bibliei, cum a fi: "a existat un potop?", "sustine Biblia
teoria pamantului plat?" si altele...

În articolul de azi, să ne luăm trei minute și să evaluăm câteva dintre argumentele generale
aduse împotriva Bibliei. Prima dintre ele sună cam așa: Fiind străveche, Biblia n-are relevanță
pentru omul modern. Așa e, dacă e să o aplicăm la preocupările tehnologice sau politice. Dar
câtă greutate are argumentul cu referire la scrierile lui Platon, sau Aristotel?

În ciuda faptului că sunt produsul antichității, ele sunt citite cu nesaț. Cum de au relevanță?
Simplu. Omul, indiferent de epoca în care trăiește, are aceleași frământări existențiale. Și
astăzi se moare. Și astăzi se caută sensul vieții. Ne intersectăm și astăzi cu întrebări despre
bine și rău. Chiar dacă filosofii greci oferă un câmp fertil gândirii, ei se limitează la logică,
supoziții și imaginație. Cultura greco-romană persistă în penumbră, în timp ce Biblia este
redescoperită în fiecare generație, timp de milenii. Introspecția pe care o generează și
răspunsurile pe care le oferă vin ca o mânușă pe dilemele existențiale ale omului modern,
fiind capabilă să ofere o profundă împlinire.

Un al doilea argument este că Geneza n-ar fi putut fi scrisă de Moise, în anii 1500 î.Hr. pentru
că scrisul nu fusese inventat. Argumentul, forte până în secolul XIX, este anulat prin
descoperirile lui Flinders Petrie, efectuate la Serabit el-Khadim, în peninsula Sinai, în 1905. În
vecinătatea templului zeiței Hathor, lângă niște mine de turcoaze, Petrie a identificat cca 30 de
inscripții cu scriere alfabetică, datând din anii 1700 – 1500 î.Hr. Simbolurile scrierii proto-
sinaitice, de factură semitică, au fost preluate de greci, apoi de latini.

Cât privește modul în care Biblia descrie lumea și natura, acesta este expresia limbajului
fenomenologic, adică omul descrie lumea așa cum îi apare simțurilor. În calendarul sec. XXI
stă scris „soarele răsare” și „soarele apune”, și totuși nimeni nu este acuzat de geocentrism.
Biblia nu a fost dată cu scop științific, ci pedagogic, pentru educația moral-spirituală.  Nu
pentru a satisface fizica sau științele naturii, ci pentru elucidarea enigmei vieții și a morții,
pentru a-i oferi omului salvare de sub blestemul păcatului. Apoi acuzația că Biblia
promovează un pământ plat, este gratuită. Ideea unui pământ plat aparține antichității grecești
pre-socratice. Preluarea ideii în creștinism este opera lui Lactanțiu, filosof și istoric din sec.
IV d.Hr., în pofida poziției altor gânditori creștini (Athenagoras, Methodius, Macrobius) că
pământul e sferic. În rest, atunci când vorbește despre lumina lunii sau căderea stelelor, Biblia
folosește un limbaj poetic. Cine l-ar ataca pe Eminescu pentru metaforele sale?

Obiecțiunea că anumite relatări, cum ar fi arca lui Noe, au iz de basm, se datorează

superficialității. Dacă am socoti dimensiunile corăbiei – de 135 m lungime, 22,5 m lățime și
13,5 m înălțime, am afla că pe cele trei paliere ale ei puteau încăpea 522 de vagoane de marfă,
cu un total de 125.280 de animale de mărime medie. Or, Biblia specifică faptul că Noe a luat
doar câte o pereche din „fiecare soi” al animalelor de uscat. „Soiul” este echivalentul
„Familiei” din taxonomia zoologiei, și nu al „Genului” sau al „Speciei”. Dacă ar să ne referim
totuși la „Gen”, nu sunt mai mult de 8.000 de genuri. Câte o pereche – ar însemna 16.000
indivizi. Dar să fim iarăși generoși: să zicem că ar fi fost 30.000 de indivizi de dimensiuni
variate, de la șoricel și veveriță, la elefant, și tot nu s-ar fi ocupat nici măcar un sfert din
corabie.
Ei bine, acestea sunt acuzații generale. Mai importante sunt cele ce se referă la manuscrise, la
acuratețea textului, la morala Bibliei, la profeții, la persoana lui Isus Hristos.
Vechiul Testament Istoric Credibil?
Este Vechiul Testament un document istoric credibil, sustinut de arheologie, sau mai degraba
o colectie de mituri antice? In acest articol din seria Biblia sub Asediu, vedem cele mai
importante dovezi arheologice in favoarea Vechiului Testament.

În ultima decadă a secolului trecut, printre teologii liberali s-a născut un curent numit
„minimalism biblic”. „Minimalism”, întrucât Bibliei i se creditează o minusculă valoare
istorică. Minimaliștii consideră Vechiul Testament un produs folcloric relativ recent, datând
probabil din secolele III sau II î.Hr. În consecință, ei contestă istoricitatea patriarhilor, a
exodului din Egipt, existența judecătorilor,  unii chiar și existența regelui David… Ceea ce te
nedumirește este faptul că minimalismul a apărut și se propagă într-o perioadă fecundă a
arheologiei, când mărturiile vin să consolideze istoricitatea Bibliei. Voi trece în revistă doar
câteva dintre cele mai evidente exemple, urmărind cronologia biblică.

În 1887, țăranii egipteni au găsit la Tel el Amarna o bibliotecă de tăblițe cuneiforme, cu cca
300 de corespondențe diplomatice între Canaan și Egipt, datând din anii 1380-1360 î.Hr.
Aceasta este perioada Exodului biblic. Ei bine: Tăblița EA 287 redă apelul disperat al mai
marelui „Urusalimului”, adică Ierusalim, către faraonul Akenaton, anunțându-l că „Habiru” e
pe punctul să cucerească întrega țară. „Hbr” e forma consonantică a cuvântului „Heber”,
nume sub care erau cunoscuți urmașii lui Avraam Hebreul.

În 1896 la Teba, Egipt, arheologul Flinders Petrie descoperea Stela lui Merneptah. Ea

datează din 1210 î.Hr, perioada judecătorilor. În ea, faraonul consemna: „Canaanul a fost
jefuit. Israel este pustiit și nu i-a mai rămas nici sămânța”. Este cea mai timpurie mențiune a
numelui Israel.

Pe zidurile templului lui Amon din Karnak, Egipt, se găsesc inscripțiile faraonului Șișac,

datate în 926 î.Hr.. Ele descriu campania militară împotriva regelui Roboam. De asemenea,
sunt menționate 43 de localități din geografia Bibliei.

În 1993 la Tel Dan, în Israel, este descoperită o piatră de bazalt datând din sec. IX î.Hr.
Înscrisul menționează uciderea lui „Ahazia, regele lui Israel.” Și mai precizează că e „din casa
lui David”.

În 1868 a fost găsită o piatră de bazalt negru. E „Piatra lui Meșa”, regele Moabului.
Inscripția, din 840 î.Hr., îl menționează pe „Omri, regele lui Israel” ca inamic și contemporan
cu Meșa.

Obeliscul negru al lui Salmanasar, din sec. IX, îl menționează pe „Iehu din casa lui Omri”.

Stela de la Tel Al-Rimah, din sec.VIII, îl descrie pe „Ioas din Samaria” cum „dă tribut lui
Adad-Nirari, regele Asiriei”.

Tot din secolul VIII datează Analele lui Sargon II: „Am asediat și cucerit Samaria” se lăuda
regele.

Prisma lui Senacherib, datând din 691 î.Hr., redă conflictul împăratului Asiriei cu regele lui
Iuda: „Cât despre Hezechia, iudeul, el nu s-a supus jugului meu.” Surprinzător, Analele lui
Esarhadon descriu moartea lui Senașerib, „ucis de fiii săi”, exact așa cum relatează Biblia.
În trecere, mai amintesc Monolitul Kurkh, Analele lui Tiglat Pileser, Cilindrul lui
Asurbanipal, Rapoartele rațiilor babiloniene, Cronicile babiloniene șiCilindrul lui
Cirus. Ele redau numele a cel puțin 50 de personaje din Vechiul Testament, contemporane cu
monarhii pământului, între care: 14 regi ai lui Iuda și Israel, 5 faraoni și 19 regi ai țărilor
vecine.  Cea mai uimitoare descoperire este, poate, cea din 1982, când săpături din Ierusalim
au scos la iveală un tezaur de 51 de sigilii din lut ars, dintre care 26 aparțin personajelor
biblice din vremea cuceririi Ierusalimului de către babilonieni. Între ele este sigiliul lui
Ghedalia fiul lui Pashur, și al lui Baruh, secretarul și scribul lui Ieremia, profetul biblic.

Fiecare personaj din Vechiul Testament apare transliterat pe artefactele arheologice exact așa
cum este în Biblia ebraică: silabă cu silabă, cu contra consoană. Iar ordinea cronologică a
regilor este confirmată de arheologie.
Noul Testament Istoric Credibil?
Este Noul Testament un document istoric credibil, sustinut de arheologie, sau mai degraba o
colectie de mituri antice? In acest articol din seria Biblia sub Asediu, vedem cele mai
importante dovezi arheologice in favoarea Noului Testament.

În 1987, Nicholas F. Gier, profesor de filosofia religiilor, publica volumul God, Reason, and
the Evangelicals,  în care autorul îl atacă, într-un mod special, pe evanghelistul Luca.  Și nu
întâmplător.  Luca, autor al unei evanghelii cât și al cărții Faptele Apostolilor, are o
credibilitate superioară celorlalți scriitori.  El  este singurul grec printre scriitorii evrei ai
Bibliei, fapt ce-i conferă o formație culturală aleasă. Apoi, Luca este medic,  un intelectual
riguros. Pe deasupra, este martor de mâna întâi al activității apostolului Pavel.

Filosoful se străduiește să discrediteze acuratețea scrierilor acestuia, afirmând că: „cele mai
multe detalii sunt legendare”. Rechizitoriul lui Gier  însă are în vedere  un obiectiv mult mai
îndrăzneț. Cartea „Faptele Apostolilor are cea mai sigură datare: cândva înainte de anul 62, iar
celelalte cărți sunt datate în funcție de ea. Deci, dacă filosoful reușește să compromită
istoricitatea scrierilor lui Luca – atât a Evangheliei lui cât si a carții Faptelor Apostolilor,
atunci întreg eșafodajul Noului Testament poate fi usor demolat.

Așadar, cât de legendare sunt scrierile lui Luca?

Nazaretul inexistent? Luca 1:26  „îngerul Gavril a fost trimis… într-o cetate din Galileea,
numită Nazaret.

În 2008 apărea cartea: „Mitul Nazaretului”, în care autorul Rene Salm afirma: „Nazaretul n-a
existat decât după primul război iudeo-roman, anul 70 d.Hr.”. Dar în decembrie 2009, la
numai un an de la publicarea cărții lui Rene Salm, Autoritatea israeliană pentru antichități au
scos la lumină, în apropierea mănăstirii Bunei Vestiri de lângă Nazaret, ruinele unei case din
secolul 1 cu fragmente de ceramică din perioada romană timpurie.

Lisania, tetrarhul Abilenei? Criticii arată spre Luca 3:1 drept dovadă a falsității raportului
său. Anume că există o neconcordanță istorică între anii guvernării tetrarhului Lisania, (40 –
36 î.Hr.) și data mult mai târzie a lui Luca (3:1). În 1940, însă, s-a descoperit în Abila, în o
inscripie din timpul lui Tiberiu (14-37 d.Hr.): „ tetrarhul Lysania a orânduit aceste străzi”.
Aceasta denotă că au fost doi tetrarhi cu numele Lisania, iar Luca, contemporan cu
evenimentele, a fost corect în ce a scris.

Chiar a existat Caiafa? Luca 3:1 „…În zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa”  Neexistând vreo
confirmare arheologică, afară de evanghelii și de disputatele referințe ale lui Josephus, criticii
au pus la îndoială existența acestui personaj. În 1953, însă, s-a găsit un osuar  pe care
scria Iosef bar Qayafa. În iunie 2011, s-a mai descoperit un alt osuar cu inscripția: „Miriam,
fiica lui Ieșua, fiul lui Qayafa,preot din șirullui Ma aziah, din casa lui Imri  .” (

A existat Pilat din Pont? De 14 ori amintește Luca, în evanghelie, de Pilat din Pont. Până în
1961, nu exista nici o dovadă arheologică despre existența lui Pilat. Dar în vara acelui an,
arhitectul italian Antonio Frova a descoperit în ruinele stadionului din Cezarea maritima un
bloc de piatră purtând o inscripție datând din sec. I d.Hr.,: „Pontius Pilatus, prefectul Iudeii”.

Erastus din Corint?. În Faptele Apostolilor 19:22, Luca amintește de Erastus vistiernicul
cetății Corint  În 1929, s-a găsit pe o piatră de pavaj din colțul de nord-est al teatrului din
Corint o inscripție din anii 50 d.Hr. care suna: „Erastus, în virtutea poziției sale ca edil, a pus
pavajul pe spesele proprii.”

Un dumnezeu necunoscut ? Faptele Apostolilor 17:23 redă cuvântarea lui Pavel din
Areopagul atenian: „Pe când străbăteam cetatea… am descoperit chiar și un altar pe care stă
scris: Unui Dumnezeu necunoscut!” În 1909, o expediție arheologică condusă de W.
Dorpfeld  în provincia romană Pergam a descoperit un altar datând din sec. II î.Hr., pe care
scrie: „Unor dumnezei necunoscuți”.

Proconsulul Sergius Paulus? Criticii foloseau mențiunea din Fapte 13:7 „…proconsulul

Sergius Paulus, un om înțelept…” drept cea mai solidă dovadă a fabulației lui Luca. Ei
susțineau că Paulus nu putea fi „proconsul”, întrucât Ciprul n-avea statut de provincie
senatorială. Argumentul lor a căzut în 1877 când s-a descoperit o inscripție din „al 13-lea an
al lui Claudius, în timpul proconsulului Paulus”, care corespunde anului  54 d.Hr. Aceasta
dovedește că, încă din anul 22 î.Hr., Octavian Augustus ridicase Ciprul la rang de „provincie
senatorială”, sub conducerea unui proconsul.

Și acestea sunt doar câteva dovezi ca scrierile lui Luca sunt precise  în cele mai mici detalii.

În articolul ce urmează te invit să descoperim daca Isus a fost un personaj real.

Documenrat:

Alte DOVEZI ARHEOLOGICE privind istoricitatea Noului Testament:

În 2007, juranlistul ateu Christopher Hitchens publica volumul ”Dumnezeu nu este mare:
procesul contra religiei”.
Una din afirmațiile sale era că „arheologia modernă a contrazis cele mai multe din istoriile
biblice vechi...” Teza lui Hitchens a ajuns să fie ridiculizată chiar de arheologia modernă.
Răstignirea.

Până în 1968, unii critici atacau raportul crucificării, pe motivul că cei condamnați nu erau
pironiți, ci legați de lemn. Raționamentul era că fierul era prețios și nu merita să fie risipit pe
osândiți. În acel an, însă, Vassilios Țaferis a găsit osemintele unei victime a răstignirii, pe
nume Yehohanan Ben Hagakol. Călcâiul acestuia era străpuns de un piron de fier, al cărui
vârf îndoit la 180 grade purta așchii din lemnul de măslin al trunchiului crucii. Rămășițele
erau datate între anii 70 și 100 d.Hr.

Doctorul Luca, secretarul lui Pavel. Dacă descoperirile arheologice aruncă o lumină generală
asupra contextului vieții lui Isus Hristos, cele referitoare la cartea Faptele Apostolilor, scrisă
de grecul Luca, confirmă în mod neașteptat personaje și locuri geografice exacte. Medicul
Luca a fost însoțitorul apostolului Pavel în călătoriile misionare care s-au desfășurat între anii
45 și 61 d.Hr, pe o un traseu complex de cca. 17.000 km, pe mare și pe uscat.

Stilul minuțios, caracteristic cercetătorului și martorului contemporan, îl plasează pe Luca

printre cei mai pedanți istorici ai vremii. El înșiră numele a 32 de ținuturi, 54 de localități și 9
insule, fără nici o greșeală (poate cu o singură incertitudine: portul Fenix din Creta - Fapte
27:12). El menționează corect cele două modalități de a dobândi cetățenia romană (Fapte
22:28); el descrie procedura provincială de pedepsire în mod corect (Fapte 24:1-9); până și
felul în care un roman putea fi luat în custodie și încarcerat pe propriile sale spese (Fapte
28:16.30-31). Cât privește persoanele, Luca identifică 110 indivizi pe nume, dintre care unele
au fost confirmate de surse extra-biblice. Faptele Apostolilor este o mărturie extrem de
importantă prin raportarea sincronă a celor mai importante evenimente care au marcat
începuturile creștinismului: convertirea mulțimilor și al preoților (cap.2-5); martiriul lui
Ștefan (7:54-60) și a lui Iacov (12:1-2); răspândirea Evangheliei dincolo de hotarele Iudeii
(cap. 8-10); covertirea lui Pavel din Tars (cap.9) și călătoriile sale misionare.

Cu totul remarcabil este faptul că Luca nu menționează nimic despre martiriul Iacov, fratele
Domnului (cca. 62 d.Hr.), nici al lui Pavel (între 64-67 d.Hr.) și nici al lui Petru (între 64-68
d.Hr.). De asemenea, lipsește orice referire la catastrofalul război iudeo-roman și distrugerea
Templului din Ierusalim (între 66-72). Acestea obligă datarea cărții cel târziu la anul 62 d.Hr.,
Există un consens general între cărturari că Faptele Apostolilor este cea mai timpurie și
indubitabilă probă cu privire la istoria creștinismului.
A Existat Isus Hristos cu Adevarat?
A existat Isus Hristos cu adevarat sau este un personaj legendar imprumutat din miturile
antice? In acest articol din seria Biblia sub Asediu, vedem cele mai importante dovezi istorice
in favoarea existentei lui Isus Hristos.

În 2007, o editură americană a republicat cartea „Mitul lui Hristos”, de John Remsburg.
Retipărirea volumului după un secol (1909) indică o revenire a ipotezei inexistenței lui Isus
Hristos. Argumentul major este că niciunul dintre cei 41 de istorici ai sec. I până la jumătatea
secolului al-II-lea nu amintește nimic despre Isus. Pentru a evalua corectitudinea acestei
pretenții, vom investiga cele trei categorii de surse istorice:

(1)   Sursele creștine: Evangheliile. Cartea Biblică Faptele Apostolilor, scrisă de Luca, o

carte general acceptată ca autentică și istorică, descrie călătoriile lui Pavel de la începuturi și
până la arestul său în închisoarea din Roma. Întrucât Luca nu relatează nimic despre
decapitarea lui Pavel, ce a avut loc în 65 d.Hr., documentul este datat înainte de anul 65.
Evanghelia lui Luca, numită „cea dintâi carte a mea” (Fapte 1:1), trebuie să fi apărut înaintea
Faptelor. Întrucât Luca citează din evanghelia lui Marcu, aceasta trebuie să fi fost scrisă
înaintea Evngheliei dupa Luca, respectiv în jurul anului 50 d.Hr. Iar faptul că evangheliile
sinoptice nu amintesc nimic de distrugerea Ierusalimului, arată că ele au fost scrise si puse in
circulație înainte de anul 70 d.Hr.. Dacă tot ce relatează ele despre Isus ar fi fost o minciună
sau o exagerare, discreditarea lor ar fi fost implacabilă și imediată. Însă ceea ce  constatăm in
deceniile ulterioare, este dimpotrivă, o creștere a influenței și credibilității lor.

 (2)   Sursele iudaice:  Întrucât iudeii au fost și sunt cei mai afectați de persoana lui Isus
Hristos, ei ar fi cei mai îndreptățiți să scape de umbra Lui, afirmând inexistența Lui istorică.
Dar n-o fac. Talmudul amintește de 24 de ori de „Isus din Nazaret”, „Isus Nazariteanul”.
Scrierile rabinice Îl denunță ca învățător eretic, ca magician, vindecător, amăgitor, fals mesia,
păcătos, idolatru… dar Îl recunosc ca personaj real.

Istoricul evreu Josephus Flavius, în Antichități iudaice, anul 66, Îl prezintă pe Isus cu respect,
ca  „un om înțelept. Căci el a făcut fapte surprinzătoare și era un învățător dintre cei pe care
poporul îi acceptă bucuros. El a câștigat de partea sa mulți evrei și mulți greci…Iar tribul
Creștinilor, numiți așa după El, există până astăzi și n-a dispărut.”. El mai amintește despre
Ioan Botezătorul și Iacov, pe care-l identifică drept „fratele lui Isus, numit și Hristos.”

(3)   Sursele păgâne:  Există cel puțin șapte mărturii istorice credibile timpurii, cu privire la
Isus sau la evenimentele de după răstignirea Lui:

- Mara Bar-Serapion (prizonier iudeu), după 73 d. Hr., deplânge uciderea regelui înțelept al
iudeilor, care a dus la distrugerea Ierusalimului și la ruina lui Israel.

- Phlegon – sec. II, citat de Iulius Africanus și Origen, consemna că pe vremea lui Tiberius
Cezar, în timpul când Isus a fost răstignit, a fost o eclipsă totală de soare, de la ora 6 până la
ora 9, deși era lună plină.

- Cornellius Tacitus, anul 112 în Anale, când vorbește despre incendierea Romei de către
Nero, îi prezintă pe creștini, ca urmași ai lui Christus, ajunși victimele prigoanei dezlănțuită
de Nero, sub pretextul că ei ar fi fost incendiatorii.
- Pliniu cel Tânăr, anul 112 , în Scrisori, descrie amănunțit cultul creștinilor, precum și
torturile și moartea la care el însuși, ca guvernator, i-a supus.

- Suetonius, anul 120, în Viața cezarilor”, amintește de expulzarea „iudeilor” din Roma, din
pricina instigării lor de către Chrestus, numele latinizat al lui Hristos. La acea dată, creștinii
erau confundați cu iudeii.

- Lucian din Samosata, sec. 2, în „Moartea lui Peregrinus” ia în derâdere pe creștinii care se
închină unui „sofist răstignit”.

- Filosoful Celsus, anul 176 d.Hr., este citat de Origen în replica pe care acesta i-o dă,  în
lucrarea ”Contra lui Celsus”. În  ea  se reproduce descrierea batjocoritoare făcută lui Isus de
către Celsus.

Este greu de imaginat cum istoria laică a Imperiului Roman  avea să menționeze, la numai
câteva decenii de la răstignire, pe Isus, un umil evreu dintr-o provincie marginală și
nesemnificativă a imperiului. Și este cu atât mai remarcabil faptul că există atâtea surse
variate, mai ales într-o chestiune pur religioasă a unei comunități disprețuite, a iudeilor. Un
mit nu se naște în felul acesta. Și, mai ales, nu în lumea romană…
Exista Contradictii in Biblie?
Exista Contradictii in Biblie sau pasajele aparent contradictorii sunt complementare? In
acest articol din seria Biblia sub Asediu, vedem daca Biblia are coerenta interna si cum se
rezolva pasajele care au informatii aparent contradictorii.

În 2009, editura HarperCollins publica volumul lui Bart D. Ehrman „Jesus, Interrupted”, al
cărui subtiltu lansa deja intriga: „Dezvăluirea contradicțiilor ascunse din Biblie”. În cercul
credincioșilor, titlul a stârnit scandal, cu atât mai mult cu cât autorul era un expert biblic
devenit ateu. Demersul său nu este nou. Inițiative pe această temă apăruseră încă din secolul
XVII. Clarificarea acestei teme este vitală, căci existența contradicțiilor ar compromite însăși
credibilitatea Bibliei, ca revelație divină.

Să începem cu definirea termenilor: ce este o contradicție? A doua lege a logicii (legea non-
contradicției), statuează că două propoziții contradictorii nu pot fi în același timp adevărate, ci
se exclud reciproc. Legea non-contradicției nu amendează însă propozițiile care se
completează în susținerea unei afirmații. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, tocmai acest
soi de diferențe umplu lista de contradicții ale criticilor Bibliei.

Există, într-adevăr, diferențe în Biblie. Ele sunt efectul unor cauze lesne explicabile.

1. Scriitorul e si Interpret. În timpul lui Isus Hristos, în Palestina se vorbea Ebraica,

Aramaica și Greaca. Isus a vorbit în aramaică. Cum evangheliile au fost scrise în greacă,
scriitorii au trebuit să traducă spusele Lui în greacă. Limbile n-au în mod necesar cuvinte sau
fraze echivalente, așa încât traducerea devine adaptare sau chiar parafrazare. Dacă mai mulți
scriitori s-au referit la același episod, nu e de mirare că apar interpretări diferite. De exemplu,
în timp ce Matei și Marcu redau cuvintele centurionului roman la răstignire: „omul acesta a
fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54; Marcu 15:39), Luca – care și-a cules informațiile din
cultura orală – scrie „omul acesta a fost neprihănit”. (Luca 23:47). Cele două propoziții nu se
contrazic, ci redau aspecte consonante ale aceleiași realități.

2. Perspective diferite. Criticii Bibliei insistă pe diferența dintre Geneza 1: 26-27 și Geneza

2: 7.22 privind crearea omului, anume că sunt rapoarte distincte, produse de două surse
diferite. În fond, sunt doar două perspective diferite: Geneza 1 prezintă planul general, iar
Geneza 2, planul de detaliu. Nu există contradicție între cele două descrieri, doar
complementaritate.

La fel este și episodul demonizaților din Gadara: Marcu redă perspectiva unuia dintre ei (5:2),
fără să insiste că a fost doar unul. Pe când Matei (8:28) redă episodul din perspectiva
martorului care scrie ce a văzut: doi demonizați.

3. Prescurtări și omisiuni. Marcu (11:12-25) prezintă blestemarea smochinului în două

etape: prima zi s-a rostit blestemul, iar a doua zi, pomul a fost găsit uscat. Matei însă
scurtează episodul la o singură etapă, ceea ce redă esențialul.

Sau Luca (7:1-10) descrie în detaliu episodul centurionului cu robul bolnav: romanul trimite
pe bătrânii sinagogii să mijlocească la Isus. Matei, în schimb (8: 5-13), omite detaliul cu
bătrânii. Pentru el este totuna dacă centurionul I-a vorbit lui Isus față către față, sau prin
emisari, esența narațiunii rămânând aceeași.
4. Reordonarea evenimentelor. Referindu-se la ispitirea lui Hristos în pustie, Luca (4:9-12)
vede dramatismul maxim în ispita de a Se arunca de pe streașina Templului. Matei (4:9-10)
însă așează punctul culminant pe ispita de a Se închina diavolului în schimbul stăpânirii
pământului.

5. Inexactități, adăugiri și omisiuni. Unele inexactități vizează diferențe numerice, cauzate

în special de neînțelegerea unor semne pelo-ebraice demult ieșite din uz, ceea ce lăsa loc la
interpretări. Un exemplu: Era numărul oștenilor lui Israel de 800.000 (2 Samuel 24:9), sau de
1.100.000 (1 Cronici 21:5)? Deși unii explică diferența prin adăugirea rezerviștilor la numărul
celor activi, poate fi și o eroare de scrib. Sau: în Numeri 10:29, scrie „Ietro, socrul lui Moise”,
iar în Judecători 4:11 „Hobab, socrul lui Moise”, aceasta din pricina omisiunii: „Hobab, fiul
lui Ietro, socrul lui Moise”  Cum se vede, niciuna din aceste diferențe nu afectează mesajul
pasajelor respective.

Trebuie adăugat că multe dintre așa-numitele contradicții reflectă

- fie confuzia teologică, ca în cazul numărătorii lui David, cînd 2 Samuel 24:1 afirmă că
Domnul l-a stârnit pe David; în timp ce 1 Cronici 21:1 afirmă că Satana l-a ațâțat pe David
pentru a face numărătoarea. Criticii nu sesizează poziția diavolului în istoria mântuirii. El nu
este o forță antagonică față în față cu Dumnezeu, ci un tolerat care acționează doar cu avizul
lui Dumnezeu conform justiției universale – lucru evident în Luca 8:32 „dracii rugau pe Isus
să le dea voie…”. Acest fapt transferă responsabilitatea actelor Diavolului asupra lui
Dumnezeu.

- Fie scoateri din context, cu răstălmăcirea sensului. În Geneza 1:31, Dumnezeu apare

mulțumit de creația Lui; în timp ce în Geneza 6:3,  Dumnezeu este nemulțumit de  creația Lui.
Criticii ignoră faptul că legea non-contradicției nu vizează propoziții  care vizează situații
petrecute la timpuri și contexte diferite, așa cum e cazul aici.

- Fie traduceri greșite ale expresiilor antice, unele ușor de eliminat prin consultarea

manuscriselor în limbile originale ale Bibliei. Altele, fără nici o influență reală asupra
mesajului: de exemplu, în Levitic 11:18 apare un nume necunoscut de pasăre, care în greacă e
tradus: „găinușă de baltă”, în latină – „lebăda”, iar alții cred că e „ibis” sau „bufniță”.

Prin faptul că Dumnezeu a ales să ofere Revelația Sa nu direct din cer, ci prin mijlocirea
elementului uman, El a acceptat riscul unor erori. Cu atât mai mult cu cât cele 66 de cărți ale
Bibliei au fost scrise pe parcursul a 1,600 de ani de către scriitori de o diversitate greu de
imaginat: de la regi la ciobani, de la cărturari la oameni simpli, iudei si greci.

Cu toate acestea, niciuna din aceste erori nu sunt contradicții si, mai important, nu afectează
mesajul Bibliei. Dimpotrivă, mesajul ei este asa de clar, că este greu de ratat, chiar și la o
citire superficială.
Cum s-a Format Vechiul Testament?
Cum s-a format Vechiul Testament? Cine l-a alcatuit si pe ce criterii? Ce carti au fost admise
si ce carti respinse? In acest articol din seria Biblia sub Asediu, vedem povestea formarii
Canonului Vechiului Testament.

Procesul alcătuirii canonului Vechiului Testament are loc în secolul V î.Hr.. Întrucât „canon”
înseamnă  normativ, sau standard, grija pentru  deosebirea scrierilor inspirate  de cele
neinspirate, i-a preocupat pe evrei de la Moise și până la Maleachi, ultimul profet.

Paternitatea primelor cinci cărți ale Bibliei aparține lui Moise (Deuteronom 31:9.24). Cele
mai multe cărți însă poartă numele celor care le-au scris (Iosua (8:31-34); Samuel (1 Sam.
10:25); David (Psalmii, cap. 23); Solomon (Proverbe 1:1); Isaia (30:8); Ieremia (36:32);
Daniel (9:2); Ezechiel (43:11)…) De-a lungul secolelor, ele au fost privite cu respectul
cuvenit autorității Celui care le-a inspirat.

După întoarcerea din exilul babilonian, cărturarul Ezra  a adunat aceste cărți într-un singur
volum.  Aproximativ în anul 450 î.Hr., Ezra a convocat pe cărturarii și leviții de frunte în ceea
ce s-a numit „Marea sinagogă”. Aceștia au  stabilit  să consfințească și să  fixeze canonul
Vechiului Testament la cele trei secțiuni: Legea, Profeții și Scrierile, care cuprind cele 39 de
cărți existente.

Pentru filtrarea sulurilor mai vechi sau mai noi existente în circulație, cărturarii lui Ezra au
luat ca etalon „Tora”, sau „Legea”, respectiv cele cinci cărți ale lui Moise. Asupra autorității
lor nu existau dubii, întrucât fuseseră scrise chiar în timpul Exodului, într-o vreme când
intervențiile supranaturale ale lui Dumnezeu dădeau greutate învățăturilor transmise de El
poporului, prin Moise. În procesul deosebirii cărților inspirate de celelalte, au fost stabilite
patru criterii:

1/Cel mai important: să corespundă doctrinal cu Tora; Apoi 2/ să fi fost scrise până în anul
420 î.Hr., anul ultimului profet, Maleahi; 3/ să fi fost scrise în ebraică sau aramaică, nu în
limbile diverse vorbite de evreii din diaspora; și 4/ să fi fost concepute pe teritoriul țării sfinte,
Israel, sau în exil, dar nu în diaspora.

În consecință, toate scrierile, a căror doctrină nu se acorda perfect cu Tora, au fost lăsate
deoparte și au fost declarate „apocrife”, adică scoase din sinagogă și dosite într-o cămăruță
anexă. Două dintre ele au caracter documentar-istoric, iar una este o colecție de proverbe. Dar
cele mai multe au caracter anecdotic, fiind parte din moștenirea folclorică.Este de ajuns să
parcurgi doar scrierile Tobit, Bel și balaurul, sau cartea Suzanei de exemplu, și vei recunoaște
din prima caracterul lor folcloric.

Isus Hristos insusi S-a referit la Canonul stabilit de carturarii lui Ezra, Vechiul Testament cum
il numim noi, ca la Cuvântul lui Dumnezeu, singura autoritate neschimbătoare. În mod
solemn, El declara că „Scriptura nu poate fi desființată!” (Ioan 10:35). Aceeași recunoaștere o
acordă Canonului Vechiului Testament și apostolii (2 Timotei 3:15-17).

În 250 î.Hr., la cererea faraonului Ptolemeu II Filadelful, în orașul Alexandria din Egipt s-a
început traducerea Vechiului Testament în limba greacă, traducere care a durat aproximativ
100 de ani. Este regretabil faptul că, traducătorii,  în cea mai mare parte provenind din
diaspora, au inclus unele cărți apocrife în tezaurul scrierilor inspirate. Iar traducerile în 
limbile latină, coptă, armeană le-au preluat ca atare, introducând cărțile necanonice între
paginile Bibliei. Nici unele traduceri românești n-au făcut excepție.

După cucerirea Ierusalimului de către romani, în anul 70 d.Hr., rabinii și cărturarii care au
supraviețuit dezastrului s-au întrunit în jurul anului 90 d.Hr., în localitatea Javne (numită și
Jamnia). Ei au reînnoit atașamentul lor strict față de canonul Vechiului Testament, respectiv
doar față de cele 39 cărți, jurând să rămână pe temelia pusă de Moise și de proroci.
De ce Lipsesc Carti din Noul Testament?
De ce unele carti au fost incluse in Noul Testament si altele nu? Cine l-a alcatuit si pe ce
criterii? De ce nu apare evanghelia lui Toma sau evanglelia lui Iuda? Ce sunt cartile
apocrife? In acest articol , vedem cum s-a format Canonul Noului Testament.

Din 2003, de când „Codul lui Da Vinci” a împânzit lumea cu 40 milioane de exemplare, o
rumoare a devenit foarte populară. Anume că Biblia, nu e decât o șarlatanie, opera ocultată a
lui Constantin cel Mare, cu ocazia sinodului de la Niceea (325).

O astfel de acuzație cere o descindere în istoria primară a creștinismului. În primele secole, pe

lângă cele 27 de cărți ale Noului Testament, mai existau peste 50 de evanghelii, 22 de fapte
de-ale apostolilor, 18 epistole diverse,11 apocalipse, și nenumărate alte hagiografii de tot
felul. Era limpede pentru conducătorii bisericii că aveau nevoie de un filtru bazat pe criterii
obiective, prin care să discearnă autenticul de fals.

Începând cu sfârșitul secolului I, părinții apostolici – cei care i-au cunoscut personal pe
apostoli – au ajuns, în mod independent, să identifice scrierile ispirate dupa următoarele
criterii: Primul, și cel mai important: conținutul să corespundă doctrinal cu învățăturile
Vechiului Testament, recunoscute deja de Insuși Isus ca fiind inspirate de Dumnezeu; (2)
documentul să fi fost scris în primul secol; (3) autorul să fi fost un apostol sau cel puțin,
ucenic apropiat al unui apostol; și (4) documentul să găsească recunoaștere universală, pe tot
întinsul creștinătății.

În acest fel, manuscrisele s-au  împărțit în patru categorii:  (a) Categoria „Homologúmena” –
adică omologate. Acestea erau cărțile care n-au fost niciodată puse la îndoială și au primit
acceptare universală. (b) Categoria „Amfibalómena” – cărțile disputate în anumite zone. Deși
corecte docrinal, existau dubii cu privire la identitatea autorului. (c) Categoria „Pseude” – deși
bune, nu corespundeau criteriilor canonicității. Și (d) Categoria „Apócryfa” – lucrări clar
eretice.

Procesul de separare n-a fost coordonat de vreun for. El opera chiar din secolul I. Deja în anul
95, la numai câțiva ani de la încheierea cărților Noului Testament, Clement din Roma citează
pasaje din trei evanghelii și câteva epistole. Deja în secolul II, scrierile patristice  citează din
20 de cărți din totalul de 27 cărți ale N.T.

La începutul secolului III, prin anul 225, cărturarul creștin Origene din Alexandria, călător
prin Egipt, Asia Mică, Grecia și Roma, listează cărțile universal recunoscute de biserici, exact
cele 27 ale Noului Testament, fără omisiuni și fără adăugiri. Aceasta cu 100 de ani înainte de
sinodul de la Niceea!

Canonizări regionale au avut loc la sinoadele din Laodiceea (366), Hippo Regius (393) și
Cartagina (397). Atunci nu s-a votat nimic, ci doar s-a reconfirmat autoritatea pe care biserica
universală o atribuia  celor 27 cărți nou-testamentale de la apariția lor.

Surpriza este că, la incriminatul sinod de la Niceea (325), care a fost și primul, nu s-a discutat
absolut nimic despre Canonul Bibliei, pentru că acesta era deja îmbrățișat de comunitatea
creștină, în aceeași formă pe care o avem noi azi. Agenda lui e cuprinsă în cele 20 de canoane
emise. Ele tratează în special erezia lui Arie și alte câteva prevederi administrative. Nu veți
găsi nimic nou despre Biblie.
Și atunci, de unde vine rumoarea care împânzește mapamondul, anume că împăratul
Constantin   și clica lui de episcopi venali au măsluit un canon convenabil intereselor lor?

Synodicon Vetus, un manuscris îndoielnic din secolul IX, redă anecdota că episcopii ar fi pus
pe altar o grămadă de cărți, după care ar fi strigat la Dumnezeu să le aranjeze în mod
miraculos, anume să le pună pe cele autentice deasupra, iar falsurile să le lase dedesubt.

Plecând de-aici, Voltaire reia anecdota, cu modificări: că episcopii puneau cărțile pe altar;
cele care cădeau jos erau lepădate, iar cele care rămâneau urmau să constituie Canonul.
Ciudat este că astfel de povestioare cusute cu ață albă au mai multă credibilitate în rândul
mulțimilor decât faptele istorice…
Sunt Manuscrisele Bibliei Corupte?
Cat de credibile sunt manuscrisele Bibliei in raport cu manuscrisele scriitorilor antici? Cat
de siguri suntem ca ceea ce au scris profetii a ajuns nealterat la noi? In acest articol , vedem
ca manuscrisele Biblice sunt cele mai credibile istoric dintre documentele antice.

Credibilitatea unei opere al cărei original a dispărut se verifică prin „testul bibliografic” care
constă în trei examinări:

(1) Numărul de cópii existente. Există peste 5.800 manuscrise grecești(integrale sau doar

fragmente) plus peste 10.000 manuscrise latine și peste 9,300 de manuscrise traduceri
în alte limbi vechi: siriacă, slavă, coptă, etiopiană, armeană și gotică.

(2) Timpul scurs dintre original și copia existentă. Iată:

- P52 (papirusul J. Rylands) – datează din 115-135 d.Hr., la câțiva ani după original;

- P66 (papirusul Bodmer) – din 150-200 d.Hr., o copie integrală a evangheliei după Ioan;

- P45 și 46 (papirusurile Chester Beatty) – din 250, conține aproape întreg Noul Testament;

- Codex Vaticanus – din 325– conține tot Noul Testament, cu câteva pagini lipsă.

În contrast, iată raportul privind cópiile lucrărilor clasice:

Data Cea mai Distanța dintre Numărul de

Autorul 
scrierii timpurie copie original și copie copii în greacă
Homer (Iliada
800 î.Hr. 400 î.Hr. 500 ani 643
)
Sofocle 440 î.Hr. 1000 d.Hr. 1400 ani 193
Herodot 430 î.Hr. 900 d.Hr.. 1300 ani 8
Euripide 420 î.Hr. 1100 d.Hr. 1300 ani 9
Tukidide 400 î.Hr. 900 d.Hr. 1300 ani 8
Aristofan 400 î.Hr. 900 d.Hr. 1200 ani 10
Platon 350 î.Hr. 900 d.Hr. 1200 ani 7
Demostene 350 î.Hr. 1100 d.Hr. 800 ani 8
Aristotel 330 î.Hr. 1100 d.Hr. 1400 ani 49
Suetoniu 125 d.Hr. 950 d.Hr. 800 ani 8
Pliniu  113 î.Hr. 850 d.Hr. 750 ani 7
Tacitus 100 d.Hr. 1100 d.Hr. 1000 ani 20
Cezar 44 î.Hr. 900 d.Hr. 1000 ani 10
Noul 50-100 130 d.Hr. mai puțin de  100 5.800
 Testament d.Hr. ani

(3) Gradul de acuratețe a cópiilor existente. 

Într-adevăr, există 400.000 de diferențe textale. Dar ceea ce Ehrman nu spune este că:

(1)  în cele 400.000 de variante, el include repetările uneia și aceleiași „greșeli” / variante ce

apare în copiile de mai târzii ale copiei defecte. În loc de a le numi „variante”, el le numește
„cópii”, ceea ce este incorect. Apoi:

(2) 70% din toate aceste diferențe sunt variante de scris. De exemplu, prin transliterarea
numelui ebraic „Ioan”, unii l-au scris: Ioannes, alții Ioanes (cu un singur n). Alteori cuvântul a
fost scris în două pronunții diferite, ca: „ornis” în loc de „ornix” (= pasăre). E ca și când în loc
de „aici”, ai scrie „aci”. Variantele nu afectează conținutul.

(3) în peste 500 de locuri, cuvintele dintr-o propoziție sunt doar inversate: în loc de „auton
koinonoi” (= ai lor tovarăși), o variantă scrie „koinonoi auton” (= tovarășii lor); sau „Hristos
Isus” în loc de „Isus Hristos”.

Aceste trei categorii de variante constituie 95% din toate diferențele. Restul de 5% include:

(4) adăugarea sau omiterea unei litere, care schimbă conținutul, și uneori și sensul frazei. De
exemplu, în 1 Tesaloniceni 2:7, Pavel scria „Ne-am arătat epioi(= blând) între voi”, iar o
variant textuală sună: „Ne-am arătat nepioi (= copilași) între voi”. Sensul frazei nu este
alterat.

(5) interpolarea, după scrierea cópiei, a unor cuvinte sau paragrafe inexistente în manuscris.
Celebra Comma Johanneum (= fraza lui Ioan) 1 Ioan 5:7 este o „declarație doctrinală” privind
Sfânta Treime, care nu apare în nici un manuscris grecesc, ci doar într-o traducere latină din
secolul IV d.Hr. Este adevărat că versetul este o interpolare, care însă nu schimbă cu nimic
doctrina Sfintei Treimi, afirmată în alte pasaje.

În privința Vechiului Testament, descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, în 1947, a

dovedit stabilitatea textului biblic de-a lungul mileniilor și a înlăturat orice dubiu privind
acuratețea textului existent.
Profetia – Dovada Originii Divine a Bibliei
Cea mai puternica dovada ca Biblia este de origine divina este Profetia? In acest aerticol ,
trecem in revista cateva dintre cele mai fascinante Profetii Biblice și modul in care s-au
implinit.

Primul gând care răsare în mintea omului modern, atunci când se apropie de Biblie, este să i
se dea o dovadă că Biblia este cu adevărat de inspirație supranaturală. Dacă este de la
Dumnezeu, ar trebui să ofere o probă a sursei divine care să fie dincolo de întâmplare sau de
interpretări. Ei bine, această probă există și este „profeția”. Ea reprezintă intervenția unui
Dumnezeu, aflat în afara timpului și a spațiului, a cărui preștiință interferează cu liniariatatea
timpului perceput de om. Din sutele de profeții împlinite, mă voi referi în primă instanță la
trei, a căror împlinire a uimit istoricii și arheologii.

1. Tirul

Tirul fusese întemeiat în mileniul III î.Hr. Timp de secole, a fost unul dintre cele mai
importante centre comerciale și financiare din antichitate. El se compunea din două așezări:
Tirul continental, și Tirul insular, înconjurat cu ziduri înalte, aflat la 800 m depărtare de țărm.

În 590 î.Hr, profetul Ezechiel (cap. 26: 2-16) a prorocit (1) că Tirul impenetrabil va fi cucerit;
(2) că multe națiuni vor lupta contra lui; (3) că cetatea va fi literal rasă, iar lemnul și pietrele
vor fi aruncate în mare; (4) că Tirul nu va mai fi niciodată reconstruit.

În 586 î.Hr., Nabucodonosor cucerește Tirul continental. Și în următorii 13 ani, asediază Tirul
insular,  fără a-l putea cuceri. După alți 254 de ani, în 332 î.Hr., Alexandru cel Mare
împresoară cetatea arogantă. Ia Tirul continental, dar cel insular continuă să-l sfideze. Atunci
Alexandru poruncește să se dărâme și să se radă toată așezarea, iar molozul să fie folosit
pentru construirea unei limbi de pământ până la insulă. I-au trebuit alte șapte luni până ca
Tirul insular să fie cucerit și distrus, după care a fost dat uitării pentru totdeauna, așa cum
spusese Ezechiel.

2. Babilonul

În 712 î.Hr., profetul Isaia (cap. 13:19-21), vestea (1) că minunata cetate Babilon va fi
distrusă; (2) că nu va mai fi niciodată locuită; (3) că arabii nu-și vor întinde corturile acolo;
(4) că nu-și vor paște turmele în zonă; (5) că fiarele vor bântui ruinele.

În 538 î.Hr., Cirus cel Mare, regele perșilor, cucerește Babilonul, fără să-l distrugă. Treptat,
cetatea își pierde măreția. După 200 de ani, în 331 î.Hr., Alexandru cel Mare ajunge în fața
Babilonului, Recunoscându-i extraordinara valore strategică, vrea să-l transforme în capitala
imperiului său. El poruncește demolarea  palatelor în ruină și eliberarea locului de mormanele
de moloz. Între timp, Alexandru moare subit, lăsând în locul falnicei cetăți doar amintirea
măreției. Spre deosebire de alte cetăți strategice care au continuat să fie rezidite, marele
Babilon a fost cu totul dat uitării. Abia în secolul 18, săpăturile au scos la iveală ruinele
Babilonului, dar rămâne și astăzi un loc pustiu, asa cum a spus Isaia cu 2,700 de ani înainte.

3. Succesiunea Marilor Imperii

Profetul Daniel, în anul 604 î.Hr. face o profeție uimitoare în capitolul 2 din cartea sa, în care
descrie succesiunea marilor imperii începând cu Babilonul, contemporan cu el, urmat de
Medo-Persia si Grecia, până în zilele în care Imperiul Roman va ceda supremația lui unei
Europe divizate și măcinate de conflict, stare care va continua până la sfârsitul timpului.
Această profeție este detaliată și confirmată de alte două profeții din capitolele 7 și 8 ale cărții
sale. În ele există atâtea detalii confirmate de istoria ultimilor 2500 de ani, încât scepticii au
căutat să discrediteze scrierile lui, sugerând că au fost scrise post-factum. Însă, asa cum vom
vedea mai jos, această ipoteză nu stă în fața probelor.

4. Profețiile mesianice

De departe, însă, cele mai uimitoare sunt profețiile despre Isus Hristos. Fără a socoti pe cele
cu caracter aluziv, profețiile care se referă personal la Isus sunt în număr de 191. Întrucât
împlinirea lor survine la mult timp după ce Biblia fusese deja tradusă în limba greacă,
(Septuaginta, 132 î.Hr.), ele anulează orice urmă de îndoială că ar fi fost interpolate ulterior.

În jurul anului 1000 î.Hr., regele David descrie emoționant, în Psalmul 22, scenele morții lui
Isus. În el apar detalii incredibile, iar unele nu făceau parte din peisajul social-istoric al vremii
lui, cum ar fi străpungerea mâinilor și a picioarelor, cu aluzie la actul răstignirii inventat de
perși prin anii 500 î.Hr.

Apoi profetul Isaia, în capitolul 53, descrie cu uimitoare exactitate viața neprihănită a lui
Mesia, jertfa înlocuitoare și învierea Sa, cu urmările ei salvatoare, în contextul respingerii
Sale de către Israelul antic.

Cât privește chiar datarea răstignirii, profetul Daniel, cu aproape 600 de ani înainte, dă în
capitolul 9:24-27, cronologia exactă: anul 27 d.Hr. – botezul lui Isus; și anul 30 ½, anul
răstignirii Sale. Cel care a atras atenția asupra surprinzătoarei profeții a fost Sir Isaac Newton,
părintele fizicii moderne.

Și, ca să existe deplină certitudine că profeția n-a fost scrisă după consumarea faptelor, printre
sulurile de la Marea Moartă s-a găsit opt manuscrise diferite ale cărții lui Daniel, datate
înainte de anul 165 î.Hr.

Iată doar câteva dintre cele mai importante profeții biblice. O cercetare a tezaurului profețiilor
rezervă încă nespuse suprize celui doritor să cunoască adevărul, atât despre vremuri
îndepărtate, cât și despre evenimente din zilele noastre.
Uimitoarele Informatii Medicale din Biblie
Stiai ca Biblia contine informatii despre Carantina, Igiena Publica, Nutritie, Igiena
Personala, Evitarea Contaminarii, samd? Una dintre cele mai puternice dovezi ca Biblia este
de origine divina este multitudinea de Informatii Medicale pe care le gasim in ea? In acest
articol , trecem in revista cateva dintre cele mai uimitoare precepte medicale din Biblie care
contribuie la sanatatea ta.

Primele cinci cărți ale Bibliei (de la Geneza la Deuteronom) au fost scrise în secolul al XV-lea
î.Hr., de către Moise, absolventul academiilor Egiptului. În acea vreme, știința medicală
administra, printre altele, tratamente cu „sânge de râmă, dinte de măgar pisat în miere, bălegar
de asin; copită de măgar și felurite excremente” (papirusul Eber, 1550 î.Hr.). Cele scrise de
Moise sunt atât de contrastante și de revoluționare, încât nu puteau izvorî din mintea vreunui
om. Științei medicale i-au trebuit 3.000 de ani ca să le re-descopere. Iată câteva consecințe ale
ignorării preceptelor biblice, care au umbrit istoria lumii:

1. Igiena personală. Numeri 19:16-19. În Viena anilor 1840, una din șase femei care nășteau
murea de septicemie. Înainte de a consulta gravidele, medicii examinau pe cele din morga
spitalului și intrau la consult fără să se spele pe mâini. Când un medic evreu, Ignatz
Semmelweis, a introdus în salonul său prevederile biblice de spălare obligatorie după
atingerea unui mort, rata deceselor a scăzut la 1 la 84 de femei. A fost primul act în procesul
descoperirii igienei.

2. Contaminarea. Levitic 15:11-13. Ciuma neagră din 1347 a ucis 50 de milioane de oameni

din popoarele Europei. Doar comunitățile evreilor erau ocolite de plagă. Ei aplicau riguros
preceptele biblice – de curățire a trupului și a hainelor după contactul cu oameni care
prezentau simptome de boală acută.

3. Carantina. Levitic 13:45-46. Enciclopedia istoriei medicinei (1985) notează: „Ideea

contagiunii era străină de medicina clasică și nu-și găsea locul în voluminosul tratat al lui
Hipocrate. Vechiul Testament, în schimb, este o sursă bogată de percepte pentru evitarea
contagiunii, mai ales pentru lepră și bolile venerice.”

4. Bolile venerice. Exodul 20:14. Mai mult de 65 de milioane de americani suferă de o

formă incurabilă de boli genitale transmisibile și, anual, 20 de milioane de noi cazuri sunt
raportate în SUA. Autorul Bibliei a dat în Decalog porunca: „Să nu comiți adulter” – aducând
cu ea protecție împotriva bolilor genitale transmisibile prin schimbarea de parteneri.

5. Salubritatea publică. Deuteronom 23:12-13. În Londra anului 1853, au murit 10.000 de

oameni, de holeră. Orașul n-avea canalizare. Excrementele erau aruncate direct în stradă,
amestecate cu gunoaiele menajere. Muștele, șobolanii și câinii mișunau prin ele. Cu 3.500 de
ani în urmă, Dumnezeu zisese: „Să ai un loc afară din tabără și acolo să ieși afară; să îți
acoperi murdăriile ieșite din tine…”

6. Sângele. Levitic 17:11. De la Hipocrat (sec. al V-lea î.Hr.) încoace, se credea că bolile sunt
rezultatul „dezechilibrului umorilor”. Metoda comună de tratament până în anii 1800 era
luarea de sânge, ceea ce slăbea vitalitatea bolnavului și îi grăbea moartea. Dumnezeu spusese:
„viața trupului este în sânge”.
7. Bolile cardio-, cerebro-vasculare, diabetul etc. Levitic 3:17. Diabetul de tip II, cancerul,
ateroamele, sclerozarea vaselor de sânge, boala Alzheimer, boala Crohn etc. sunt doar câteva
urmări ale consumului de grăsime animală. Cei care au respectat porunca vechi-testamentală:
„Cu nici un chip să nu mâncați grăsime”, au fost și sunt scutiți de multe rele.

8. Carnea „necurată”. Levitic 11:5-31. Carnea de porc este purtătoarea germenilor a 200 de

boli și 19 paraziți. Enciclopedia Britannica, ediția 1990, nota că circa 20% din populația SUA
suferă de una dintre formele deghizate ale trichinelozei, din pricina cărnii de porc. Creatorul a
zis: „Să nu mănânci porc”.

Nici  Moise și nici vreun alt geniu din secolul al XVI-lea î.Hr. nu putea emite asemenea
cunoștințe. În plus, însuși Moise a  mărturisit că le-a primit direct de la Creatorul omului, de
la Dumnezeu.
DE CE Gasim VIOLENTA și IMORALITATE in Biblie?
Este Biblia un reper moral absolut? Dacă Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, de ce găsim
atâta imoralitate și violență pe paginile ei? În acest articol din Biblia sub Asediu vom elucida
cel mai contestat pasaj din Biblie – cucerirea Canaanului de catre poporul Israel. 

În 2006, ateistul militant Richard Dawkins publica volumul „The God Delusion”, prin care
intenta proces lui Dumnezeu pentru imoralitatea crasă care abundă în Biblie: minciună, incest,
adulter, crime, războiaie fratricide, vandalism… și peste toate – porunca lui Dumnezeu de
genocid în timpul invadării Canaanului de către israeliți: „Să nimicești cu desăvârșire
poparele acelea; să nu lași cu viață nimic care suflă.” (Deuteronom 20:16-17) „Să nu-i cruți, ci
să omori bărbații și femeile, copiii și pruncii.” (1 Samuel 15:3) Chiar și pruncii !?

Într-adevăr, Biblia redă imparțial diverse acte de imoralitate, pentru că este o relatare
obiectivă a istoriei unor grupuri și indivizi, cu bunele și relele lor, în relația lor cu voința
descoperită a Creatorului. Ea nu este exclusiv un cod de conduită ideală, dictat de sus; nu-i
nici doar o colecție de îndemnuri etice. În cele mai multe cazuri, învățătura morală a Bibliei
reiese din modul clar în care Dumnezeu recunoaște conduita morală  și amendează
imoralitatea.

Ceea ce tulbură poate cel mai mult pe cititor este porunca lui Dumnezeu dată lui Israel, de a
invada Canaanul și de a nimici pe toți locuitorii ei fără excepție. Din perspectiva drepturilor
omului, perspectivă ce reglementează strict relațiile individului față de semenii săi – pe
orizontală – este într-adevăr o crimă detestabilă, întrucât nici un individ n-are dreptul să ia
viața cuiva.

Biblia, în schimb, abordează evenimentele dintr-o altă perspectivă, cea a Creatorului.

Dumnezeu, odată cu viața pe care a dăruit-o făpturilor Sale, a dat și un set de principii morale
ce reglementează buna funcționare a vieții. Oamenii, înaintea lui Dumnezeu, n-au drepturi,
pentru că nimic nu le aparține – ci totul este primit în dar. Datoria lor este să recunoască și să
respecte legile vieții ca astfel să fie fericiți. În caz contrar, oamenii își compromit singuri
fericirea și viața, și nu numai a lor, ci și a altora. Istoria prezintă situații limită în care
Dumnezeu este constâns să intervină în dreptul unor indivizi sau grupuri- și să le retragă viața
pe care El le-a dat-o, pentru a proteja pe alții de efectul contagios al răului. Acesta este și
cazul Canaaniților. Poate că înainte să acuzăm pe Dumnezeu de nedreptate ar trebui să ne
punem întrebarea: Cine au fost Canaaniții și cum au trăit ei?

Până prin anii 1930, principala sursă istorică era o „Istorie a fenicienilor” (un alt nume dat
canaaniților), scrisă de canaanitul Filo din Byblos (cca 100 d.Hr.) și bazată pe sursele altor doi
vechi istorici canaaniți .

Tăblițele de la Ugarit descriu un panteon canaanit cu zeități crude și destrăbălte. Zeul-tată, El,
concubinul surorilor lui, este ucigașul fiului și fiicei sale și un cupid seducător de femei. Fiul
lui, Baal, este amantul mamei sale Așera, al surorii  lui Anat, și a fiicei sale Pidray. Anat este
înfățișată cu o salbă de cranii și o cingătoare de mâini, înotând în râuri de sânge. Pe muntele
Zefon, zeii aveau sesiuni de orgii.

Ritualurile legate de ciclurile agrare se derulau sub inițierea diferiților preoți: castrați,
homosexuali, lesbiene și prostituate, după exemplul dat de zei. Canaaniții credeau că, prin
„Magia rezonaței”, orgiile lor îl determinau pe Baal să fecundeze zeițele naturii, pentru un an
bogat. Cultul caananit includea orice: violul, incestul, homosexualitatea, pedofilia,
bestialitatea, sacrificiul pruncilor și omorul ritual. Întrucât decadența canaanită avea caracter
regulat, sistematic și inclusiv, întreaga populație era afectată. Femeile nu erau mai puțin
vinovate decât bărbații, ele fiind factor instigator. Cultul canaanit implica în mod special
copiii. Pe de o parte îi iniția în practicile abjecte. Pe de altă parte îi dedica sacrificiilor rituale.
Copii nou născuți și chiar până la 4 ani erau arși de vii pe altarele lui Baal și Moloh.
Excavațiile din Palestina din jurul altarelor lor au scos la iveală mormane de cenușă și
nenumărate oseminte de copii. Religia canaanită a fertilității, orgiastică prin natura ei, s-a
dovedit cea mai influentă în Orientul antic, exportând practicile ei în țările vecine.

Într-un moment de sinceritate, chiar Richard Dawkins admite că decadența din Sodoma poate
face pe unii „să simtă o certă simpatie pentru Dumnezeu și focul Lui justițiar.” Dar oare ce-ar
fi comentat la toate aceste informații?

. Nici acapararea teritorială, căci:  „Nu pentru bunătatea ta intri în stăpânirea țării lor, ci din
pricina răutății acestori neamuri le izgonește Domnul Dumnezeul tău înaintea ta”
(Deuteronom 9:5). Ci justiția universală ce se centrează pe binomul moral „bine-rău”. Nimeni
nu poate transgresa linia roșie fără să se autocondamne. Ca autor al vieții, Dumnezeu deține
dreptul absolut asupra vieții și o dă sau o retrage conform principiilor descoperite tuturor.

Nelegiurile Canaaniților ar fi trebuit amendate de mult – așa cum vedem în cuvintele adresate
lui Avraam (în Geneza 15:16), însă Dumnezeu le rabdă josnicia încă 400 de ani în speranța
recuperării lor Zadarnic. Că doar s-au cufundat și mai mult în blestemății…. „Doresc Eu
moartea păcătosului? Zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă
de pe căile lui și să trăiască? ”(Ezechiel 18:23

Cine citește în această cheie Biblia nu va găsi nici o confuzie privind etalonul absolut al
binelui și răului.
Cum ar fi Arătat Lumea fără Biblie
A adus Biblia ceva UNIC in lumea noastra? Cum ar fi arătat Lumea noastră dacă Biblia nu
ar fi existat? În acest articol din Biblia sub Asediu vom vedea ce Revolutie extraordinara a
creat venirea lui Isus Hristos. 

În volumul Dark Agenda, apărut în 2019, David Horowitz – fost mare militant comunist –
demasca strategia anticreștină a politicii de globalizare, de dezrădăcinare a valorilor iudeo-
creștine și înlocuirea lor cu ideologiile seculare. Apologeții noului trend privesc cu nostalgie
spre societățile antice: spre Atena ca model de iluminare și democrație; si spre Roma ca
model al justiției și al legii. Oare așa să fie? Să vedem ce ne spun faptele:

Societatea antică. Familia antică ilustra dominanța bărbatului asupra femeii. Aristotel,

în Politica, disprețuia femeia ca fiind inferioară bărbatului. Platon, în Timeu, socotea femeia
având un suflet inferior. Ca proprietate a soțului, statutul ei era între sclav și omul liber. Ca
replică la disprețul pentru femeie, homosexualitatea era privită ca forma cea mai nobilă de
dragoste.

Lumea greco-romană era brutală. Mila şi compasiunea erau socotite emoţii patologice,
contrare justiţiei. Platon, în Republica, propunea izgonirea săracilor şi a cerşetorilor.
Abandonul și infanticidul fetițelor nu erau doar legale, ci chiar încurajate. Aristotel dorea
chiar să se impună o lege în acest sens. După Cicero, „copiii cu diformități trebuie uciși”.

Munca era înjositoare pentru omul liber. „Cine muncește cu mâinile nu poate practica
virtutea”, scria Cicero. Societatea greco-romană bazată pe sclavie era o societate de consum
pentru o viață de huzur și lenevie.

Revoluția. Exact în perioada de maximă glorie a imperiului roman, un eveniment neașteptat

cutremură establishment-ul, bulversând totul: de la ideologie, la orânduirea socială și la
relațiile din familie. Este impactul generat de venirea lui Isus Hristos. Unda de șoc a
învățăturii Sale, întărită de actul învierii Sale, mătură întreg imperiul, de la sclavi până în
palatul cezarilor, până acolo încât consulul și vărul împăratului Domițian, Clemens Flavius, se
convertește la creștinism împreună cu soția, motiv pentru care sunt condamnați la moarte.

În doar câteva decenii, modelul social începe să se redefinească. Femeia obține drepturi
oferite până atunci doar bărbatului. Guvernatorul Pliniu cel tânăr este atât de scandalizat că
două sclave erau înălțate în poziția de „diaconese”, încât le torturează și le condamnă la
moarte. Porunca Hristică: „Iubiți-vă unii pe alții” (Ioan 13:34) a proliferat compasiunea
creștinilor. Iulian Apostatul (361-363 d.Hr.) scria ofensat: „Acești galileeni nu doar că îi
hrănesc pe-ai lor, ci și pe-ai noștri”. Evanghelia compasiunii determină creștinii să adopte mii
de copii abandonați de către păgâni. Sclavii sunt tratați ca oamenii liberi. Doi dintre episcopii
Romei, Pius și Callistus (cca 150 d.Hr), sunt scalvi răscumpărați. La convertirea ei, patriciana
Melania (404 d.Hr.), eliberează 8.000 de sclavi. Este pentru prima oară în istoria civilizației
când se manifestă caritatea. În 370 se înființează prima cantină pentru săraci și așezăminte
pentru bolnavi, orfani și prostituate. Împăratul Iustinian (534-538) reformează din temelie
Legea romană, aşezând-o pe baze creştine. El scria: „Totul să se judece după legea lui Moise
şi a lui Dumnezeu.” Urmând exemplul școlii sinagogale, creștinii instituie sistemul
educațional public. În 301, Grigorie scria regelui convertit al Armeniei: „Te sfătuiesc să
rânduiești școli din loc în loc și să poruncești ca copiii să fie adunați și instruiți în scrierile
pioase ale oamenilor înțelepți și buni…”
Din păcate, după secolul VI, odata cu botezarea în masă a popoarelor neștiutoare și
neconvertite, o serie de învățături și tradiții păgâne își fac loc în teologia și practica bisericii,
ceea face ca Biblia să fie marginalizată.  Inevitabil, înstrăinarea liderilor bisericii de Biblie va
împinge lumea timp de o mie de ani în cea mai neagră perioadă a ei – Evul Mediu. A fost
nevoie de o nouă revoluție produsă de marea Reformă germană din secolul XVI, bazată pe
același Isus Hristos, așa cum era descoperit pe paginile Bibliei. Atunci, în țările din nordul
Europei au renăscut bunele valori ale primelor secole creștine, fiind exportate apoi în toată
civilizația vestică. Tot atunci au fost puse bazele stiinței moderne. Experții în filosofia științei
recunosc că știința modernă își are rădăcinile în cosmoviziunea creștină.

În timp ce toate concepțiile necreștine erau îmbibate de fatalism sau de iluzie, viziunea biblică
a unui Dumnezeu rațional, care a ordonat universul după legi, a rânduit cauzalități cu efecte
corespunzătoare, a propulsat omul în cunoașterea universului.

Așadar, ce-ar mai rămâne dacă am extrage din istorie orice urmă a numelui lui Isus? După
sociologul american Rodney Stark, (în Victoria rațiunii, 2006): „…Cei mai mulți dintre noi n-
am ști să citim, iar ceilalți puțini ar citi de pe manuscrise. Fără o teologie rațională, fără
progres și egalitate morală, întreaga lume de azi ar arăta ca societățile dinainte de 1800. Ar fi
o lume plină de astrologi, vraci și alchimiști, fără universități publice, bănci, fabrici, ochelari,
piane… o lume de despoți, în care majoritatea copiilor n-ar supraviețui până la 5 ani și multe
femei ar murit la naștere. Lumea modernă s-a născut doar în societățile creștine. Nu în Islam.
Nu în Asia. Nu în societăți seculare.”
Pentru Ce a Fost SCRISĂ Biblia?
De ce a fost scrisă Biblia, care este scopul ei? Ce obții dacă o citești? În acest articol din Biblia
sub Asediu vom vedea care este tema centrala a Bibliei.

Christina Abada, în vârstă de aproape 3 ani, locuia cu părinții și frații ei, creștini sirieni, în
Qaraqosh, la 40 km de Mosul, Irak. La 22 august, 2014, teroriști ISIS au răpit un grup de
oameni în care se afla și Christina. Probabil socotind-o o pradă inutilă, fetița a fost abandonată
în Mosul. Niște musulmani de treabă au cules-o și au crescut-o în legea sharia. Providența
face ca, după trei ani, părinții să dea de urma ei. Tatăl fetei, Khader, îi scrie o scrisoare lungă,
în care-i amintește cine este ea, cine îi sunt părinții, că este așteptată înapoi în sânul familiei.
Gazda i-o citește. Mintea fetiței este inundată de confuzie. În momentul însă în care aude la
telefon glasul fratelui mai mare, de care fusese foarte atașată, Christina izbucnește în plâns.
Subit, își redescoperă originea și destinul, și dorește să ajungă acasă.

Noi toți suntem croiți pentru viață. Faptul că murim constituie cea mai mare problemă a
omului. Cum am ajuns în starea de oameni muritori? Biblia ne descoperă în primele capitole
ale Genezei cum primii noștri părinți au ales să se despartă de Dumnezeu, dând ascultare
șoaptelor mincinoase ale îngerului decăzut, Lucifer. Dumnezeu, care i-a înzestrat cu liber
arbitru, le-a respectat alegerea. Întrucât despărțirea de izvorul vieții înseamnă automat moarte,
ei au devenit ființe muritoare. De aceea, noi, urmașii lor, ne naștem și moștenim natura lor
decăzută, fiind și noi supuși morții.

Biblia este scrisoarea lui Dumnezeu către omul pierdut, prins în legăturile morții. De aceea,
textul Biblic are ca scop reînodarea legăturii pierdute cu Dumnezeu, sursa vieții, pentru ca
astfel omul să devină din nou nemuritor. În această paradigmă, Biblia ne descoperă cea mai
mare revelație: că Dumnezeu este iubire – o afirmație de neconceput în oricare religie
nebiblică. Modul în care El i-a tratat pe primii noștri părinți, felul în care S-a implicat în
istoria omenirii, și apoi mărturia culminantă a vieții și jertfei Fiului Său, întrupat și înviat,
urmăresc să dezvăluie planului Său de salvare a omului din păcat, și implicit din moarte.
Acest plan este tema centrală a Bibliei.

Prima problemă care trebuia rezolvată era povara greșelilor noastre, care cereau o dreaptă
răsplată. În iubirea Sa pentru om, Dumnezeu a acceptat decizia Fiului Său: să vină pe pământ
ca om, să trăiască o viață fără de păcat, apoi să moară ca substitut al omenirii vinovate. Luând
asupra Sa vina tuturor, Hristos a plătit cu viața Sa divină prețul de răscumpărare, pentru
păcatele noastre deja săvârșite. Apoi Dumnezeu trimite Duhul Sfânt ca să personalizeze
mântuirea fiecărui om, întâi să-l conștientizeze de starea lui fără speranță, și apoi să-i îndrepte
ochii spre jertfa ispășitoare lui Hristos.

De partea sa, omul – în măsura în care acceptă influența Duhului Sfânt – își mărturisește
vina, și prin credința în meritele lui Isus Hristos, primește iertarea. Rămânea însă cea de-a
doua problemă: starea de păcat în care omul a ajuns, natura sa înclinată spre a face răul, care îl
face neadecvat pentru o lume perfectă. Pentru a o rezolva, Dumnezeu dă omului putere să
biruiască ispitele diavolului și înclinațiile firii sale păcătoase. Umblarea în lumina lui Hristos,
tot prin credință, este o experimentare zilnică a puterii Duhului Sfânt, care durează o viață
întreagă, și care transformă dorințele și înclinațiile noastre greșite, într-un proces numit în
Biblie sfințire.

Aportul celor doi actori în realizarea planului de mântuire este simplu: Dumnezeu, prin Isus
Hristos și Duhul Sfânt – realizează totul, înafara unui singur lucru, care poate fi făcut doar de
om: alegerea sa, clipă de clipă, de a se supune sau de a respinge influența Duhului lui
Dumnezeu în viata lui.

Tocmai din acest motiv, omul are nevoie să-și reactualizeze permanent obiectivele luptei sale.
Citirea regulată a Bibliei, și interiorizarea mesajului ei, este un antidot împotriva uitării. Ea
înviorează credința omului, îi deschide mintea și inima îndemnurilor Duhului Sfânt și-l
motivează să pășească pe calea cea bună, trăind în acord cu  toată voia lui Dumnezeu.
Paranormalul și Biblia
Femeia care trăia cu Demonii
Sunt fenomenele paranormale reale? Află urmărind incredibila poveste a proiectului The
Entity.

Era 22 august, 1974. În incinta librăriei Arcana din Culver City, California, doi cercetători de
la Universitatea UCLA țineau un seminar despre paranormal. La încheiere, o femeie ca la 30
ani s-a apropiat de ei. „Știu ce spuneți… Casa mea este bântuită de spirite. V-aș povesti mai
multe, dar… nu pot aici…”

Așa au ajuns cercetătorii Kerry Gaynor și Barry Taff în casa lui Doris Bither. 

Femeia, mamă singură cu 4 copii între 6 și 16 ani, proveniți de la tați diferiți, le-a destăinuit
trecutul ei tulbure, umbrit de ocult. Apoi le-a relatat fenomenele din casă: bătăi în perete, voci
ciudate, lumini misterioase, dar mai ales agresiuni corporale pe care ea și băieții ei le
suportau. Odată, candelabrul din tavan, iar altă dată tabloul electric au fost smulse și aruncate
în capul ei. Într-o seară, trei entități invizibile au început s-o agreseze. Brian, băiatul ei, i-a
sărit în ajutor, dar a fost proiectat de o mână nevăzută în cealaltă cameră, alegându-se cu
brațul rupt. Doris le-a mai arătat și rănile multiple de pe trup. Pentru că femeia mirosea a
alcool, au privit-o cu neîncredere, până când… Brusc, ușa dulapului de bucătărie s-a deschis
și crătițile s-au năpustit spre ei; becurile se aprindeau și se stingeau singure, iar din pereți
veneau zgomote ciudate. Fenomenul era autentic și deci, trebuia cercetat.

Timp de două luni, Gaynor și Taff, cu o echipă de până la 30 de tehnicieni dotați cu

microfoane, camere și radiometre, au înregistrat spectacolul paranormal: vaze explodând pe
măsuță, pași și răsuflări în microfoane, tigăi și obiecte plutind prin dormitor. Când apăreau
fenomenele, contoarul radiometric Geiger murea. 

Momentul culminant s-a produs când, la cererea lui Gaynor, Doris a provocat spiritele să se
manifeste. Dinspre colțul dormitorului, o ceață verzuie a apărut rotindu-se și crescând, până a
luat forma unui bust musculos verzui-luminiscent, fără cap, ce înainta spre Doris. Din senin,
oamenii au început să fie îmbrânciți și pălmuiți. Unul din echipă a leșinat. Fotografiile
Polaroid de tip instant ieșeau… albe. Iar camerele n-au prins decât bule luminoase verzui prin
cameră și un ciudat arc luminos deasupra capului femeii. La sfârșitul investigațiilor, după
două luni și jumătate, Gaynor a sfătuit-o pe Doris să se mute din casă. Degeaba, căci
fenomenele s-au ținut după ea. Documentația bogată alcătuită de cei doi cercetători a servit ca
bază pentru romanul „The Entity”, după care – în 1982 – s-a tras și filmul cu același titlu.   

Am greși dacă am limita fenomenele misterioase la genul Horror. Prin promovarea lor în
mass-media, paranormalul a devenit „user-friendly”. Jumătate din Britanici și 2/3 dintre
Americani cred în percepție extrasenzorială, în magie și interacțiunea cu spiritele. Cea mai
comună explicație a paranormalului sunt „energiile”, pozitive sau negative. Ce sunt ele?
Cumva capacități latente ale naturii umane? Sau sunt forțe inteligente necunoscute, exterioare
nouă?  

Publicul larg privește performanțele paranormale ca noutăți inedite, cu toate că ele au fost
raportate și studiate încă din secolul XIX. În 1889, filosoful, medicul și magicianul Max
Dessoir, aduce pe piață termenul de „parapsihologie”. În 1911, univ. Stanford înființează
primul laborator de studiere a percepției extrasenzoriale și psihokinezie. În 1930, univ. Duke,
urmată de Princeton și Cornell înființează și ele laboratoare de parapsihologie. În timpul
războiului rece, atât Rusia cât și Statele Unite se întreceau în explorarea puterilor
paranormale. În anul 2000, CIA-ul decretiza un raport privind cercetarea fenomenelor
paranormale la univ. Stanford, în care se afirma: „Fenomenele telepatiei și clairvoyance au s-
au dovedit statistic autentice. Noi numim aceste rezultate paranormal.” Interesul în domeniu
este în creștere. În 2007 existau laboratoare de parapsihologie în 30 de țări.  Iar în 2016,
Asociația Americană pentru Avansarea Științei a sponsorizat două conferințe științifice pentru
discutarea acestor fenomene. 

Pe plan opus, o mare parte a comunității științifice se opintește să de-credibilizeze

manifestările paranormalului, pe motiv că nu se supun rigorilor metodei științifice. Anume că
un fenomen – pentru a fi recunoscut ca fapt științific – trebuie să fie repetabil. Or,
paranormalul se produce imprevizibil și unic, și este adesea de natură subiectivă. Conform lui
Daryl Bem, profesor emerit la univ. Cornell, fenomenele psi depind de atitudinea
experimentatorului: cel care crede în ele – are rezultate pozitive, pe când scepticul nu obține
nimic. Și iată cum, chiar și în acest domeniu tulbure, se confirmă din nou Cuvântul rostit de
Isus: „Facă-ți-se după credința ta!” (Matei 8:13) Am înțeles „Credință”. Dar în cine? Pentru
creștinul de rând, supranaturalul se referă doar la unul singur: Dumnezeu. Însă cel care citește
și Biblia știe că sub acest generic se ascunde o întreagă controversă cosmică.

În următoarele câteva articolele îți vom aduce povești incredibile din spectrul paranormalului
și vom dezlega împreună enigma. 
Cum a pătruns Spiritismul în Europa Creștină
Cum a apărut spiritismul într-o Europă creștină? Rămâi în continuare ca să auzi povestea
părintelui spiritismului modern.
Era o zi ploioasă de septembrie, 1758. La palatul reginei Louisa Ulrika din
Stockholm, își anunțase vizita bătrânul savant Emanuel Swedenborg, căruia i se
duse vestea pentru abilitățile sale paranormale.

După dineu, regina – recent îndoliată de moartea fratelui ei, prințul August
Wilhelm – l-a chemat deoparte pe Swedenborg.

- E-adevărat că dumneata ai legături tainice cu lumea nevăzută?

- Este exact cum spuneți, majestate, zise Swedenborg, făcând o plecăciune.

- Atunci dovedește-mi: care au fost cuvintele de despărțire ale fratele meu, prințul
August, la ultima noastră întâlnire.

- Mâine vi le voi spune… 

A doua zi, în timpul micului dejun, Swedenborg se apropie de regină și-i șopti la
ureche câteva cuvinte. Aceasta păli și lăsă să-i cadă tacâmul din mână. Doamna de
companie sări, îi luă mâna și începu să-i șteargă fruntea cu batista. 

- Vă e rău, majestate?

După o lungă tăcere, Louisa Ulrika spuse:

- Sunt cuvinte pe care nimeni nu le putea ști, decât eu și fratele meu. Omul acesta
posedă cheia tainelor!

Într-adevăr, n-a fost singura ocazie când bărbatul a deslegat taine. În 1760, după ce
Louis de Marteville, ambasadorul Franței în Suedia, a murit, văduva lui apelă s-o
ajute să găsească o poliță ce-i asigura o sumă însemnată de bani. La trei zile,
Swedenborg o informă că vorbise cu sufletul mortului și că chitanța respectivă se
afla în biroul lui de la etaj. Madam Marteville îi răspunse că a căutat toate sertarele,
fără succes. La care Swedenborg îi indică un compartiment secret, știut doar de
răposatul, unde se afla cu adevărat polița.   

Viața savantului suedez Emanuel Swedenborg, celebru prin cercetările sale în

geometrie, chimie, metalurgie, anatomie, fiziologie, ba chiar și cosmologie…  nu
fusese tulburată de niciun eveniment special, până la 53 de ani, când într-o seară, în
1741, la ora cinei, îi apăru o ființă neomenească, privindu-l lung. Speriat, a lăsat
friptura și a fugit din odaie. Noaptea, îi apăru din nou, dezvăluindu-și identitatea:
„Sunt un spirit venit de pe lumea cealaltă.” Apoi, timp de șase luni, spiritul îl
familiariză pe Swedenborg cu îngeri și duhuri, înzestrându-l cu capacitatea de a
comunica, treaz sau în transă hipnotică, cu ele. Swedenborg scria: „Timp de câțiva
ani, harul divin mi-a prilejuit să fiu neîntrerupt în compania spiritelor, ascultându-le
dialogul și comunicând cu ele. Astfel, am putut auzi și vedea lucruri uimitoare din
cealaltă lume. Am fost instruit cu privire la spirite și starea sufletelor după
moarte… Revelațiile spiritelor i se par savantului mai mult decât revoluționare. El
află că spiritele sunt… sufletele morților, dar și îngeri, și slujesc drept canale de
comunicare între Dumnezeu și oameni; că ele locuiesc pe Lună, pe Marte… și pe
celelalte planete. 

În săptămâna paștelui, pe 6 aprilie 1744, Swedenborg primește vizita unei ființe

translucide speciale, care se prezentă: „Sunt Isus Hristos. Îți poruncesc să redactezi
„Doctrina cerească”, care va reforma creștinismul.” Astfel, savantul părăsește
geometria și alchimia, și se consacră pe deplin chemării de a vesti lumii „adevărata
religie”. 

Noua evanghelie a lui Swedenborg susținea că toate religiile sunt deopotrivă

divine; că Biblia trebuie reinterpretată; că n-a existat păcatul original; ca atare,
ispășirea lui Hristos este non-sens; că până și cei ce-ar fi osândiți în iad pot să-și
croiască drumul spre rai;  că Judecata de apoi va avea loc în 1757, dar în spirit, și
va fi urmată de a Doua Venire a lui Hristos, tot în spirit…” Cât de credibile pot fi
aceste revelații? când însuși Swedenborg destăinuia: „Cele mai multe spirite spun
lucruri cu totul false. Mint! Ele mint cu o așa convingere, încât să te uimească.
Dacă omul le ascultă și le crede, ajunge sedus și înșelat.” 

Nu spune și Apostolul Pavel?: „Dacă un înger din cer ar veni să vă propovăduiască

o altă evanghelie decât aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!” (Galateni 1. 8)

Acum poate că te întrebi: Ce mare scofală cu Swedenborg între atâția prezicători și

șarlatani? Și totuși, e mare! Cele 30 de volume ale lui au slujit ca ABCdarul
intelectualimii. Contemporanul său, filosoful Immanuel Kant, a cumpărat pe gani
grei volumele lui, ba chiar i-a verificat predicțiile, găsindu-le autentice… Kant și-a
construit chiar concepția spiritualistă despre suflet, bazat pe „revelațiile” lui
Swedenborg. Apoi, de-a lungul timpului, din scrierile lui s-au adăpat filosofi și
literați ca Emerson, Carlyle, Goethe, Schelling, Schopenhauer, Balzac, Baudelaire,
chiar și întemeietorii psihologiei moderne: Franz Mesmer, Sigmund Freud și Carl
Jung… Și uite-așa, prin intermediul acestor corifei, ideile spiritiste continuă să
îmbibe cultura noastră, fără ca noi să știm măcar. 

În articolul viitor îți vom aduce povestea mesmerizantă a unuia dintre urmașii lui
Swedenborg, anume: Franz Anton Mesmer. 
Cum a ajuns OCULTUL în Spațiul Public
Cu ce seamană manifestarile Harismatice de azi? Află urmărind incredibila poveste a lui
Franz Mesmer, parintele Mesmerismului.
Astăzi ocultul, cel care prin definiție ar trebui să fie dosit, ascuns, a ajuns în piața publică.
Cum s-a întâmplat acest lucru?.

Era 2 decembrie, 1775. Aula Academiei de științe din München era ticsită de bărbați cu peruci
albe. Veniseră să asiste la confruntarea dintre știință și religie: dintre preotul Johann Gassner,
exorcist și vindecător, și doctorul vienez, Franz Anton Mesmer, inventatorul vindecării prin
magneți. În față a fost așezat un simplu bolnav. Părintele și-a ridicat mâinile, a invocat pe Isus
Hristos, apoi punând mâinile pe trupul bolnavului, a poruncit demonilor bolii să-i părăsească
trupul. 

Franz Mesmer era un erudit al vremii. Cu doctorate în teologie, filosofie și drept, fusese
fascinat de scrierile lui Swedenborg, contemporanul său. Cosmologia spiritualistă a acestuia l-
a împins spre medicină unde-și simțea chemarea astrală. La 32 ani își dădea doctoratul cu
teza: „Influența planetelor asupra corpului uman”, în care susținea că magnetismul lunii și ale
planetelor cauzează bolile. La 34 de ani, norocul îi aduce în cale o văduvă bogată… cu 10 ani
mai mare ca el, grație căreia își poate deschide un cabinet în Viena. Salonul lor este vizitat de
Haydn, Mozart, Beethoven și alții… 

Acum, la întoarcerea de la München, Mesmer e chinuit de o dilemă. De doi ani, din 1773, de
când aplica magneți la tălpile bolnavilor, crezuse că magnetul era sursa vindecării. „Și totuși,
părințelul Gassner vindecă cu mâna goală, fără magneți! Deci…? Sursa vindecării nu e bucata
de fier, ci magnetismul care iese… din mine.” Așa s-a născut teoria lui care susținea existența
unui „fluid” magnetic misterios ce leagă planetele, obiectele și omul, al cărui flux continuu
asigură echilibrul organismului. Bolile? Sunt doar rezultatul blocajului acestui fluid. El,
vindecătorul, exercită un șuvoi de „magnetism animal”, cum l-a numit el, către bolnav.
Acesta, căzut în transă, intră în convulsii cumplite ca la exorcism și… se curăță de blocaje. 

Dintr-odată, Mesmer este adorat de mulțimi. Toți, de la nobili la plebei, se bulucesc la

cabinetul său. Și, pentru că nu mai face față, introduce tratamentul colectiv. În jurul unui
hârdău de lemn umplut cu magneți și acoperit de un capac metalic, câte 20 de bolnavi se
așează, și aplică pe locul dureros câte o bară flexibilă de metal ce iese din capac. Apoi își dau
mâinile. Criza vindecătoare, declanșată de Mesmer se propagă de la primul până la ultimul.
Spectacolul este terifiant: oamenii în transă țipă, se tăvălesc, râd isteric, țopăie, zac cataleptic,
sau se aruncă în hârdăul magnetic…  Altă dată, sute de oameni se leagă cu odgoane de un
pom magnetizat de Mesmer și criza nu întârzie!

În culmea gloriei, nenorocirea îl lovește. Luând-o s-o trateze pe frumoasa Maria Paradis, o
adolescentă oarbă a cărei nașă este chiar împărăteasa Maria Tereza, Mesmer se încurcă cu ea,
fără măcar s-o poată vindeca. Mânia curții, dublată de gelozia clanului medical îl obligă să
lase Viena și nevasta și să fugă… la Paris. Curând, îmbrăcat într-un costum extravagant de
magician, face furori. Parisul este la picioarele lui. Însăși Maria Antoaneta îi cere consultul. 

Ca să afle natura acesti puteri, regele Ludovic XVI ordonă, în 1784, alcătuirea unei comisii de
investigare, formată din chimistul Lavoisier, inventatorul Benjamin Franklin și medicul
Guillotin – părintele ghilotinei. La examinarea dublu-orb, doar vestea că doctorul s-ar afla în
spatele paravanului face ca doamnele să intre în convulsii, fără ca Mesmer să fie în cameră.
Altădată, ascuns după paravan, Mesmer se chinuie zadarnic să magnetizeze pacienta care,
neștiindu-l prezent, continuă flecăreala. Abia când îi realizează prezența, cade jos, în spasme. 

Concluzia comisiei este:

(1) că „magnetismul animal” în sine nu poate fi constatat, nici dovedit;

(2) că e totuși o putere imaterială la lucru;

(3) că această putere este legată nu de un fluid, ci de un medium uman;

(4) că această imensă putere este condiționată de acceptul pacientului, dar este blocată de
nevrerea omului;

(5) și această putere este „sfioasă” și refuză să se manifeste în prezența unor sceptici. Sentința
comisiei este că mesmerismul e periculos!

Discreditat, Franz Mesmer trebuie să fugă și… dispare în anonimat. Nu și influența lui. Căci
în Franța, descipolii săi numeroși popularizează mesmerismul care devine elixirul tuturor
bolilor fără ca, totuși, să facă lumea mai sănătoasă. Nici chiar Mesmer n-a fost în stare să
scape de problemele urinare plus alte maladii, sfârșind ca orice muritor.

Mă gândesc: Cum toată această „pantalonadă” a putut să ademenească și să-și aservească

întreaga societate occidentală, distinsă și cu rădăcini creștine milenare? Cum de intelectuali
rafinați, ca Hegel, Fichte sau Schopenhauer – care au băut din ideologia lui Mesmer – n-au
sesizat disonanța dintre legile cauzalității naturale și bizareriile paranormalului ? Mare adevăr
este în zicala că: „Rațiunea este flexibilă la orice”… atunci când omului îi lipsește busola,
„nordul”. Spunea Isus: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui
Dumnezeu.” (Matei 22:29)

Documentar: Caracterul bizar, absurd și hilar al exhibițiilor maestrului Mesmer se regăsește și

în mărturiile de mai jos: „Am descoperit”, scria Mesmer, „că sunt în stare să magnetiez tot
felul de obiecte pe lângă fier, și anume hârtie, pâine, lână, oameni, câini, pomi, scaune…
practic tot ce ating.” În prezența prințului de Prusia și a alaiului, Mesmer întinde mâna și
magnetizează un cal bătrân. Un alt martor povestește: „Într-o seară, d-l Mesmer împreună cu
6 persoane se plimbau în grădina prințului de Soubise. El a magnetizat un pom și la scurt
timp, trei doamne au leșinat. Ducesa de Choiseul, singura trează, s-a agățat de pom fără să-l
mai poată părăsi. Contele de Mons s-a prăbușit pe o bancă, iar domnul Angil era cuprins de
spasme. Doctorul Mesmer i-a poruncit lacheului să adune trupurile, dar nici el nu se mai putea
mișca din loc. Situația a durat o vreme considerabilă.” Chiar și un copil, cu puțină judecată și
bun simț, înțelege natura malițioasă a „forței” dinapoia mesmerismului care-și găsește plăcere
să înjosească până la grotesc demnitatea umană. Cu atât mai de mirare este aviditatea unor
intelectuali de marcă de a asimila mesmerismul ca pe o descoperire a necunoscutelor de
dincolo de realitate. Filosoful Georg Fr. Hegel a fost captivat de feonomul paranormal și
Ocultism. 1817 – În „Filosofia spiritului subiectiv” – articolul din „Enciclopedia științelor
filosofice în aspectele fundamentale”, Hegel se dedică paranormalului în detaliu,
exemplificând Clarviziunea, Radiestezia… unde raportează fără urmă de scepticism despre un
bărbat care era în stare să citească cu abdomenul. El mai deschide subiectul magnetismului
animal descoperit de Franz Mesmer. Hegel argumentează că în cazul fenomenelor psihice,
este implicată o stare alterată a conștiinței, în care spiritul se scufundă într-o condiție pre-
rațională și se pierde în unitatea originală a tuturor lucrurilor (ca să înțelegi fraza, trebuie în
prealabil să admiți paranormalul ca fundament al tuturor lucrurilor)… Hegel ne lasă să
înțelegem că paranormalul constituie cel mai înalt nivel al spiritului, filosofia cunoașterii, care
este în același timp o magie superioară. „Prin (această) filosofie”, scria el, „individul se poate
elibera de bariera spațiului și a timplului, la fel cum se întâmplă în aceste stări psihice.” Hegel
a citit mult despre mesmerism, precogniție, alchimie, vrăjitorie… În ultima perioadă a vieții
sale, interesul lui Hegel pentru ocult și esoterism s-a intensificat. În „Mintea universală”, el
scria: „Omul poate să se înalțe deasupra condiției naturale și să realizeze dumnezeirea prin
religie și filosofie speculativă.” 

În tabloul de ansamblu, mesmerismul a servit ca etapă-cheie în mediatizarea paranormalului,

ce va pune ocultul la dispoziția oricărui amator de mistere. Dar despre asta, în articolul
următor. 
Devine Spiritismul Religia Secolului XXI?
Va cuceri Spiritismul lumea crestină? Află urmărind incredibila poveste a fenomenelor
paranormale ale surorilor Fox - 1848.

Suntem în orășelul Rochester, statul New York. Era o seară rece și vijelioasă de vineri, 31
martie, 1848. La insistențele soției, domnul Fox mutase în camera lor patul fetelor mai mici,
Margaret de 12 ani și Kate de 9 ani, ca să nu îi mai bată capul cu fanteziile lor sinistre. Dar
abia se culcaseră, că cea mică strigă: „Iar a venit!”

.. și ambele se ridicară în șezut. De data aceasta, urechile mamei surprinseră ciocănituri

misterioase. Inventivă, Kate pocni din deget, zicând: „Hei, domnule copită despicată, fă ca
mine!” Cu exactitate impecabilă, ciocăniturile replicau numărul și ritmul pocniturilor fetiței.
Intrigată, mama ceru: „Ia pocnește de 10 ori!”. În perete se auziră 10 ciocănituri. Urmară alte
teste: „Câți copii am? Câți trăiesc? Câți ani are Margaret? Dar Kate? Ești un spirit?” La toate,
răspunsul nu întârzia să vină. Mama chemă pe vecina lor, d-na Redfield. Aceasta veni râzând
de nebunia lor. Curând însă, scepticismul făcu loc uluielii. La câteva zile, domnul Fox găsi
desenate pe ușa familiei 4 sicrie, după mărimea copiilor, cu mențiunea: „Dacă nu faceți
cunoscută lumii întâmplarea, veți muri rapid!” De teamă, fetele au compărut în fața publicului
din Rochester, unde au fost examinate de o comisie de critici. Odată dovedită autenticitatea
ciocăniturilor, știrea se răspândi rapid, iar fetele au fost solicitate pentru demonstrații publice
în orașele vecine. Au fost apoi organizate turnee prin toată America. În 1851, spiritismul
invadează țărmul european, generos pregătit de frenezia mesmerismului.

La scurt timp, în 1852, s-a ținut primul Congres spiritist la Cleveland, Statele Unite. Peste doi
ani, doar în Filadelfia existau 300 cluburi de spiritism pentru toate clasele sociale. În 1855,
fanii – cca 2 milioane – au înființat Societatea pentru Răspândirea Cunoștinței Spirituale.
Demonstrațiile publice produceau levitații, materializări, comunicare cu spiritele morților,
scriere automată… Seance-urile cu mediumi în transă și cu mese ciocănitoare deveniră
amuzament popular. Prinzând ocazia, nenumărați șarlatani s-au dat drept mediumi spirituali și
clarvăzători.

Comunitatea științifică, ofensată de succesul „noii metafizici” care le umbrea prestigiul, s-a
lansat începând din 1853, în atacuri furibunde, denunțând cohotele de impostori. Spera că
astfel va arunca în derizoriu însuși spiritismul. Efectul, însă, a fost contrariul. Întărâtați de
incertitudine, intelectuali de clasă s-au pus să cerceteze fenomenul. Sub ochii lor exigenți,
piese de mobilier erau mutate din loc sau pluteau prin aer; se auzeau sunete și voci produse de
agenți invizibili; apoi defilări de fantome luminoase, de fețe sau mâini omenești în acțiune; și
scriere automată cu mediumi în transă, ba chiar și creionul mișcându-se singur pe hârtie. 

Socialistul utopic Robert Owen, după investigații serioase, în 1854 devine suporter
entuziasmat al noii mișcări. Educatorul francez Hypolite Rivail, coleg al marelui pedagog
elvețian Pestalozzi, copleșit de dovezi, devine stegarul spiritismului. Sub pseudonimul Allan
Kardec – după numele „spiritului călăuzitor” – publică 1857 cele 5 volume fundamentale ale
doctrinei spiritiste. În 1865, savantul și exploratorul britanic Alfred Wallace, numit părintele
bio-geografiei, scria: „Lumea științifică s-a dovedit cu totul greșită în tăgăduirea fenomenelor
spiritiste.” Iar astronomul Camille Flammarion mărturisea: „Întotdeauna am fost interesat de
științele paranormale și le-am studiat peste 25 ani. Concluzia mea este că există anumite forțe
oculte cu privire la care omenirea este ignorantă… Fenomenul levitației este dovedit în mod
absolut, deși… nu poate fi explicat.” Părintele criminologiei, Cesare Lombroso, a urmărit
timp de 20 ani hipnoza, spiritismul, exorcismul, descriind în detaliu nenumărate manifestări
paranormale. El scria: „Fenomenele spiritiste pot fi atribuite unor agenți extra-tereștri”. Alte
nume mari care au dat credibilitate spiritismului sunt fizicianul laureat Nobel Pierre Curie,
soțul lui Marie Curie, romancierul Charles Dickens, primii miniștri ai Angliei: William
Gladstone și Arthur Balfour, fizicianul Heinrich Hertz, filosoful Henri Bergson, fizicianul Sir
Oliver Lodge, scriitorul Arthur Conan Doyle, fiziologul nobelist Charles Richet, promotor al
conceptului de ectoplasmă… Abraham Lincoln cu soția sa Mary frecventau seance-urile.
Prodigiosul Thomas Edison încerca să inventeze un aparat pentru comunicarea directă cu
spiritele, fără intermediar. În efervescența cercetării obiective a paranormalului, s-a înființat în
1882 „Societatea pentru Cercetări Spiritiste”.

La începutul secolului XX, spiritismul devine un fenomen de masă de o așa amploare, încât
scriitorul Arthur Conan Doyle se simte îndreptățit să spună că „Spiritismul va fi religia
viitorului”, într-o lume nouă post-creștină, cu un altfel de Hristos, copie a lui Buda, Krișna, 
Zoroastru… 

Faptul acesta, în cuvintele lui Isus, constituie un semn al timpului sfârșitului, împotriva cărora
Își avertizează ucenicii: „Se vor scula Hristoși mincinoși… Dacă vă vor zice: Iată-L în odăițe
ascunse, să nu credeți.” (Matei 24:24.26). 

Odată cu veacul, spiritismul se metamorfozează și el, spre a seduce generația noastră. Îl poți
găsi în curricula universității, în laboratorul cercetătorului sau în lumea medicală, ascuns sub
termeni științifici respectabili, cu o credibilitate superioară. De el se asociază nume mari, ca
Jeam Michel Charcot, Sigmund Freud sau Carl Jung… Despre asta, însă, în articolele
viitoare.  Până atunci ți-am pus un documentar bogat pe tema de astăzi. 

Documentar: Asemenea tulpinilor bacteriologice mutante, fenomenul spiritist se dovedește

foarte mobil și divers, adaptabil oricărei culturi și tipar uman. Portretul vrăjitoare moderne nu
mai este cel de cotoroanță călare pe mătură, ci de intelectual rafinat care comunică în limbaj
academic.

„Demonii” sunt „entități”, iar comunicarea cu morții (necromanția) se cheamă „channelling”.

Invocările magice au fost substituite cu frecvențe, vibrații, energii de iubire și vindecare.
Transa se cheamă meditație. Entitățile pot fi din numărul celor răposați, sau poate ET,
extratereștri. Cunoscutul fizician american, Michio Kaku (Express, 29 febr. 2018), prevedea
ca până în anul 2100 să primim mesaje de la extratereștri în aparatul nostru de radio, sau să-i
vedem aterizând în piața cetății. Exhibițiile OZN-urilor de-a lungul timpului ne-a pregătit
psihic pentru aceste întâlniri. Vaticanul însuși este interesat de contactul cu extratereştri.
Monseniorul Corrado Balducci, teolog catolic, a fost intervievat de mai multe ori de
televiziunea italiană, în calitatea sa de membru al Curiei, demonolog şi ufolog cunoscut vizavi
de realitatea contactelor umane cu extratereştri şi afirmă că aceasta este în armonie cu teologia
catolică. El crede că „aceste întâlniri merită studiate cu atenţie.” Dar ce zice Biblia despre
actorii nevăzuți ai spiritismului? Clar și consecvent, Biblia îi numește îngerii rebeli, decăzuți
din statutul lor ceresc. În urma abdicării lui Adam și Eva prin neascultare, demonii se află în
spațiul Terrei „cu domiciliu forțat” (Efeseni 2:2; 6:12; Apocalipsa 12:9-10,12), uniți într-o
conspirație de înșeare a omenirii. Iisus îl numea „căpetenia acestei lumi”
(Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Apostolul Pavel îl numea „dumnezeul veacului acestuia” (2
Corinteni 4:4) Metoda lor clasică este de a se da dau drept spiritele morților (1Timotei 4:1;
Deuteronomul 32:17; Psalmul 106:28). Alteori se dau drept îngeri buni (2 Corinteni 11:14),
ori spirite de profeți făcători de minuni (Faptele Apostolilor 8:9-11; Apocalipsa 13:13-14).
Biblia prezintă chiar, în amănunt, o experiență autentică de spiritism în 1 Samuel 28:6-13, în
care regele apostat Saul, prin mijlocirea vrăjitoarei din En-Dor, cheamă „duhul” profetului
Samuel. Biblia este categorică: oricine se implică în relații cu paranormalul, se află sub
osânda divină: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc,
nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de
vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul,
nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea
Domnului” (Deuteronomul 18: 10-12) Surse: Karen Abbott, The Fox Sisters and the Rap on
Spiritualism, 2012 Arthur Conan Doyle, The History of Spiritualism, 2011 George M. Beard,
The Psychology of Spiritism, în „The North American Review”, 1879
Hipnoza: Știință sau Posedare?
Este Hipnoza sedință terapeutică sau spiritism? Află urmărind incredibila poveste a
părintelui Hipnozei: Jean Martin Charchot.
Era 24 ianuarie, 1886. Ca de obicei, vinerea – tramvaiele erau aglomerate cu studenții
parizieni care se grăbeau să ajungă la spitalul „Salpetriere” de pe malul stâng al Senei. 

 Așa-numitele „Lecții de vineri” ale marelui doctor Jean Martin Charcot erau un eveniment
public care atrăgea o mulțime de intelectuali, între care Emile Zola, Alphonse Daudet,
Maupassant… 

La ora 9:00, doctorul Charcot, om la 61 ani, intra în aula plină ochi. Pe piept purta crucea
Legiunii de Onoare. „Domnilor… În câteva momente vă voi produce isterie la prima mână.
Vă voi ajuta să recunoașteți toate caracteristicile maladiei, prezentându-vă cinci subiecți…”
Mai mereu erau aceleași cinci femei dispuse să răspundă comenzilor doctorului. Între ele era
Blanche Marie Wittmann, o tânără care, internată de 17 ani, slujea ca subiect doctorului.
”Spectacolul” dura câteva ore.

Jean Martin Charcot, supranumit „părintele neurologiei”, își câștigase gloria prin: clasificarea
bolilor neurologice, studii privind sistemul vascular cerebral, scleroza multiplă, boala
Parkinson, și altele. Numit medic la „Salpetriere”, zis și „Bastilia femeilor”, găsi înăuntru
4.000 de femei adunate din mahalalele Parisului, de la prostituate… la epileptice și demente.
Având de-acum o largă paletă de patologii neuro-psihiatrice, lui Charcot îi veni ideea să pună
în valoare… uitata metodă a lui Franz Mesmer ce, vreme de 100 de ani, fusese interzisă în
Franța. La început aplicând metale pe corp, Charcot descoperi ulterior că prin hipnoză poate
provoca manifestări similare cu posedarea. 

Ei bine, în fiecare vineri aveau loc exhibiții publice de „isterie” – un termen vag preluat de la
Hipocrate. Blanche Marie Wittmann – privind un obiect sclipitor așezat la 10 cm de ochi, sau
auzind o lovitură de gong – cădea subit în transă. Prin porunci scurte, Charcot îi inducea tot
felul de simptome: orbire, surzenie, muțenie, paralizie, crize epileptice, manifestări
pasionale… În alte ocazii, la porunca doctorului, paralizații cronici își mișcau membrele, deși
la ieșirea din transă erau tot paralizați. 

„Vedeți, domnilor? Cel hipnotizat devine un simplu automat… Hipnoza demonstrează puterea
absolută a magnetizatorului asupra voinței subiectului. Condiția e… ca pacientul să accepte
fără rezerve autoritatea mea.” 

Intelectuali – ca Tolstoi și Zola – observând degradarea demnității umane prin hipnoză, au

luat o atitudine critică față de manipularea hipnotizatorului, mai ales după episodul în care
Charcot sugerase unui respectabil domn, aflat în transă, să ducă un pahar cu apă unui
spectator, sugerându-i: „Ai aici arsenic. Du-te… Otrăvește pe domnul acela. Este dușmanul
tău de moarte…” Bărbatul s-a executat întocmai, insistând chiar ca respectivul să bea
„otrava”. Au mai fost și cazuri dramatice în care maestrul… n-a mai reușit să scoată subiecții
din transă.

Cu totul surprinzător este faptul că, după moartea lui Charcot (în 1893), Blanche Marie
Wittmann, supranumită „Regina isteriei”, n-a mai avut niciun atac de isterie. Ba chiar, pentru
mulți ani a fost asistenta lui Marie Curie, lucrând cot la cot la cercetarea radiumului.
Derutat, poate că te întrebi: „La urma urmei, ce este hipnoza?” Articolul din
revista Psychology Today, din 9 iunie 2016, ne surprinde prin franchețea răspunsului: 

„Profesioniștii în domeniu habar n-au ce este hipnoza. Decenii de cercetări sofisticate nu au

găsit niciun fel de unde cerebrale care să distingă hipnoza de stările comune. Nici laboratorul
n-a reușit să dovedească existența vreunei stări hipnotice. Fenomenele paranormale nu susțin
ideea că ar fi produsul porpriilor noastre capacități, sau că le-am putea controla.  Hipnoza?
Este doar… o metaforă..” 

Metaforă a ce? Interesant că hipnoza produce asupra celui hipnotizat stări degradante foarte
asemănătoare cu cele produse de magnetismul animal a lui Mesmer. Iar lucrul cel mai
dezumanizant este că îl face pe pacient să-și piardă controlul asupra voinței proprii și să
devină o uneltă a celui care i-o posedă. Biblia vorbește în 18 situații de oameni care își pierd
voința și conștienta sub influența demonilor, prin posedare. Semnificativ este cazul relatat de
doctorul Luca, în care puterii demonilor i se opune atotputerea lui Isus: „Demonul a trântât
băiatul la pământ și l-a scuturat cu putere. Dar Isus a certat duhul necurat, a vindecat pe băiat
și l-a dat înapoi tatălui său.”  (Luca 9:39-42)

Dar să ne întoarcem la acea zi de vineri a anului 1886. Printre cei din aula lui Charcot, un
tânăr austriac de 29 de ani sorbea demonstrațiile maestrului. S-a oferit să-i traducă lucrările în
germană și i-a câștigat chiar amiciția. Tânărul nu era altul decât… Sigmund Freud. Bulversat,
Freud se va întoarce în Viena cu o viziune radical nouă despre terapia psihozelor. Dar despre
acestea în articolul viitor. Până atunci ți-am pus un documentar bogat pe tema de astăzi: 

Documentar: Ipoteza că hipnoza este un efect al undelor electro-magnetice emise de creierul

uman se lovește de nulitate în fața experimentului efectuat de prof. Leonid Vasiliev de la univ.
din Leningrad. În timp ce se afla în Sevastopol, izolat într-o „cușcă Faraday”, perfect
ecranată, a transmis comenzi la un medium aflat la Leningrad – la o distanță de 1.700 km. Iar
faptul că hipnoza este condiționată de abandonul voluntar al pacientului la bunul plac al
hipnotizatorului indică interferența unor puteri mai presus de capacitățile unui om, pe care
însă omul – hipnotizatorul – le invită. În articolul Moving Beyond the Narrow Icon of
Criminal Atavism, 2019, Enrico Facco și echipa demonstrează natura supra-omenească a
hipnozei, redând cazul unui subiect care, fără pregătire muzicală anume, la comanda lui
Cesare Lombroso, a reprodus perfect, în transă fiind, partitura ariei lui Gioacchino Rossini
„Dal tuo stallato soglio…” după care a și interpretat-o la pian. Dr. Charles Tart, psiholog și
parapsiholog, în “Transpersonal Potentialities of Deep Hypnosis,” Journal of Transpersonal
Psychology, No. 1, Vol. 2, 1970, p. 8, scrie: „Este cunoscut că hipnoza induce o varietate de
fenomene oculte. De exemplu: posedare de către spirite, convulsii, scriere automată, proiecție
astrală, regresiuni în viețile anterioare, personalități multiple, vorbirea spontană de limbi
necunoscute, etc… Hipnoza produce o schimbare fenomenală în experiența cuiva. Lucrul
acesta are gust de magic. Dacă privești la procedeele vechi ale magiei, vei regăsi multe tehnici
similare cu cele folosite azi în hipnoză. Într-un fel, hipnotizatorul dobândește asupra
subiectului un soi de putere dumnezeiască, prin care-i poate restructura realitatea.”
Psihanaliza, Subconstientul și Lumea Spiritelor
Este Subconștientul poarta către Lumea Spiritelor ? Află urmărind incredibila poveste a
părintelui Psihanalizei: Sigmund Freud.
Berlin, 3 Octombrie 1909. Doi bărbați în redingotă neagră sunau în dreptul ușii cu plăcuța
gravată: „Frau Seidler, medium spiritist, clarvăzătoare…” O doamnă trecută de 50 le
deschise: „Aa… Poftiți, d-le Ferenczi…”

 Așezați la o masă rotundă, tânărul Ferenczi puse pe masă o scrisoare sigilată, și-i zise: „Am
revenit… Vrem să ne spuneți tot ce vă descoperă spiritul despre scrisoarea domnului profesor
Phillips și despre dumnealui…” Apoi, arând spre colegul mai în vârstă: „Dânsul doar mă
însoțește…” După un ceas plin de revelații, cei doi ieșiră. Ferenczi jubila, pe când celălalt,
care nu era altul decât maestrul său, Sigmund Freud, era de-a dreptul fascinat. Scrisoarea era
chiar a lui, iar „Filips” era un nume fictiv, menit să elimine orice suspiciune. D-na Seidler nu
doar că îi descrise preocupările și frământările proprii, ci dezvălui și unele… taine jenante pe
care ar fi vrut sa nu le știe nimeni.   

Sigmund Freud era cel ce, cu 20 de ani înainte, participase la vestitele „demonstrații de
vineri” ale marelui Charcot. Atunci descoperise tărâmul misterios al paranormalului. Acolo
aflase despre noțiunea de „subconștient” (unconscious) inventată de magicianul Paracelsus. În
subconștient, Paracelsus îngrămădise toate duhurile cerului și pământului. Veni apoi Franz
Mesmer care, prin „mesmerism”  – crea „stări de conștiință alterată”, deschizând accesul către
„subconștient”. În timp ce Mesmer pretindea că poate vindeca bolile, Charcot, la rândul său,
dovedea că, intrând în „subconștient” prin hipnoză,  putea crea boala psihică! Contrariat,
Freud, se hotărî să continue cercetarea misteriosului „subconștient”. 

Mai exista un motiv, mai profund, care-i hrănea ambiția. De prin anii 1870, anti-semitismul
care fumega prin Europa l-a confruntat pe tânărul Sigmund cu discriminarea. Fusese respins
la drept, doar pentru că era evreu. Ca medic întâmpina nenumărate bariere. Pentru toate
acestea, mama relelor era una singură: Religia. Când, de ziua tânărului, bătrânul tată i-a trimis
o Biblie, rugându-l s-o ia ca reper, Sigmund a reacționat. „Biblia? E un produs al fraudei! Nu
există Dumnezeu! Totul este o iluzie! Religia este o formă de nevroză colectivă… și e unicul
dușman în dezvoltarea civilizației…” Dacă Freud avea să reușească să explice supranaturalul
ca simplă activitate a creierului, dându-i o față științifică, atunci Psihanaliza putea să ia locul
religiei. 

Pus pe treabă, Freud încercase hipnoza, fără prea mult succes. Un raționament însă l-a
iluminat: „Dacă visul – ca și hipnoza – nu are loc în stare de veghe, ci într-o stare de
conștiință alterată, atunci voi putea intra în subconștient – prin vise!” Începând din 1900,
Freud publică „Interpretarea viselor”, apoi „Semnificația ocultă a viselor”; și „Visul și
Ocultismul.”

Asiduu, a cercetat telepatia, scrierea automată, clairvoyance, comunicările cu spiritele…. De

teamă însă de a nu se compromite în ochii criticilor, Freud îl delegase pe Ferenczi să
investigheze totul. „Destinul te-a ales să aduci la lumină ocultul,” îi scria el. „Cercetează-l,
dar în secret… și păstrează tăcere absolută. Cunoști doar motivele mele secrete împotriva
publicării informațiilor.”

În 1911, Freud devine membru al Societății pentru Cercetări Spiritualiste din Anglia ce
investiga fenomenele oculte. Citindu-i rapoartele, Freud devenea tot mai deschis față de
paranormal. În 1921, scria: „Nu sunt unul care să înlătur din start studiul fenomenelor oculte
ca fiind neștiințifice, fără valore, sau periculoase… Fenomenele oculte par să descopere
existența unor forțe spiritualereale – altele decât forțele psihicului uman sau animal.” Pe la 70
ani zicea fără sfială: „Dacă mi-aș putea trăi încă o dată viața, m-aș devota cercetării spiritiste,
și nu psihanalizei.” 

În timpul căutărilor lui, Freud descoperise în yoga o altă versiune a propriei sale filosofii, cu
mențiunea că yoga vorbește pe șleau de entitățile oculte, după cum zicea Gopi Krișna:
„Scopul yogăi este de a realiza unirea cu ființe spirituale. Yoga este luarea în stăpânire de
către un spirit.” 

Dacă inițial Freud înțelegea „subconștientul” ca pe un simplu rezervor a refulărilor și

pornirilor reprimate, ulterior ajunge să-l vadă ca pe o… poartă spre ocult, cu demoni, spirite și
posedări. El a denumit subconștientul: „a doua minte secretă” a omului, total detașată de
mintea conștientă și responsabilă. Punând toate pornirile rele pe seama subconștientului ocult
de care omul nu e responsabil, Freud proclama bunătatea intrinsecă a omului conștient. Și iată
cum Freud reușește marea lovitură: Dacă omul nu este decât o victimă a subconștientului, fără
vină pentru relele pe care le emană, atunci nu mai are nevoie nici de iertare și mântuire. Ca
atare: „Adio, Isuse, cu Tine!” În felul acesta, psihanaliza a devenit cu succes una din religiile
lumii seculare – chiar dacă e de obârșie ocultă, după cum însuși Freud aprecia. 

Paradoxal, în ciuda psihanalizei liberatoare, statisticile cunosc un trend exploziv al psihozelor.

În 2019, 1 din 5 americani – asta înseamnă 52 milioane – experimentau boli mintale. În opinia
vestitului psihiatru Karl Menninger, este rodul simțământului crescut al vinovăției. Însăși
conștiința noastră ne reamintește că, indiferent de asigurările psihanalizei, purtăm
responsabilitatea pentru toate faptele noastre: că „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată,
cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 12:14)   

Incursiunea ocultului în onorabila știință a psihologiei nu se oprește la Freud. Protejatul

acestuia, Carl Jung, va mai îmbogăți psihologia cu un nou set de speculații oculte, prezentate
sub mantia științei. Despre acestea însă în articolul viitor… Până atunci ți-am pus un
documentar bogat pe tema de astăzi:

Documentar: Declarații ale lui Sigmund Freud: „Dacă ar fi să mai trăiesc o dată viața, m-aș
devota mai degrabă cercetării parapsihice, decât psihanalizei.” (Ernest Jones, The Life and
Work of Sigmund Freud, 1957, p. 392) „Nu sunt unul care înlătur din start studiul așa-
numitelor feonmene oculte ca fiind neștiințifice, ca lipsite de valore sau chiar ca periculoase.
Dacă aș fi la începutul carierei mele științifice, în loc de a fi la sfârșitul ei, cum sunt acum,
probabil că nu aș alege un alt câmp de lucru, în ciuda tuturor dificultăților.” (Ernest Jones,
The Life and Work of Sigmund Freud, 1957, p. 12) „Sunt pregătit să renunț la opoziția mea
față de telepatie, deși nu pot să aduc nicio contribuiție în a o explica în mod natural.”
(Sigmund Freud, The Occult Significance of Dreams, 1925) „Nu mai e cu putință să dai la o
parte studiul așa-numitelor fenomene oculte; ele par să descopere existența reală a forțelor
parapsihice (spiritiste), altele decât forțele psihicului uman și animal.” (Brabant, Falzeder, &
Giampieri-Deutsch, 1993, p. 66, citat în Thomas Rabeyron, Renaud Evrard, Historical and
Contemporary Perspectives on Occultism in the Freud-Ferenczi Correspondence, în „Dans
Recherches en psychanalyse” 2012/1 (n° 13), p. 98-111.) „În materie de ocultism, am ajuns
smerit de când cu marea lecție pe care experimentul lui Ferenczi mi-a dat-o.” (William
McGuire, The Freud/Jung Letters: The Correspondence between Sigmund Freud and C.G.
Jung, 1974, p. 429) „Transferul gândului, posibilitatea de a simți trecutul sau viitorul, nu pot
fi pur și simplu accidentale. Eu cred că telepatia este un eveniment parapsihic în om ce
cauzează într-alt om un eveniment parapsihic similar.” (D. Farell, Freud’s ‘thought-
transference’, repression, and the future of psychoanalysis,1983) Georges Devereux, în
Psychoanalysis and the Occult (1953) redă 31 de citări din Freud cu referire la relația dintre
subconștient și ocult. Rădăcinile psihologiei moderne: Régine PLAS, Naissance d’une science
humaine : la psychologie, 2000, p. 16: „Primii psihologi, aproape cu toții, au fost implicați,
direct sau indirect, în cercetarea parapsihologiei, ca de exemplu: percepția extrasenzorială sau
telepatia.” George M. Beard, The Psychology of Spiritism, în „The North American Review”,
iulie 1879, Vol. 129, No. 272, p. 65-80: „Ceea ce a fost spiritul pentru spiritiști, este
subconștientul pentru psihologi.” Henri Ellenberger, Discovery of the Unconscious (1981)
prezintă căile prin care tehnicile arhaice ale șanamului de inducere a extazului și-au făcut loc
în gândirea psihanalitică. Corespondența dintre Freud și Ferenczi cu referire la
parapsihologie: http://repository.essex.ac.uk/15798/1…
Psihologia și Interferențele Oculte – Carl Jung
Care este rolul psihologiei și care pot fi capcanele ei? Rămâi în continuare ca să auzi
povestea tulburătoare a marelui psiholog Carl Jung
Mai, 1898, orășelul Küsnacht din Elveția. În grădina casei, tânărul Carl, de 23 de ani, săpa
straturile de flori. Deodată, un pocnet ca focul unei arme răsună din bucătărie. Carl dădu
fuga. 

Mama care ședea la masă arătă spre bufet. Carl cercetă și… în coșul de pâine găsi lama
cuțitului cel mare spart în patru bucăți. Nu după mult timp, o altă împușcătură alertă casa. De
data asta, tăblia mare și groasă a mesei rotunde se despică, fără explicație. Ambele
evenimente s-au petrecut odată cu vizita verișoarei sale, Helene Preiswerk. Fata de 15 ani
moștenise din partea mamei o capacitate paranormală aparte. Avea vedenii, premoniții și în
mod frecvent vorbea cu spiritele morților. Adesea cădea la pământ, în transă, și din ea răsunau
voci bărbătești cu mesaje importante din lumea de dincolo. 

Tânărul, Carl Jung, student la medicină, era familiarizat cu fenomenele paranormale. Mama
lui, dintr-o familie de spiritiști, era adesea văzută în compania duhurilor. Noaptea, mama
devenea stranie și misterioasă. Odată, în crucea nopții, băiatu zări o figură nebuloasă și
luminiscentă, venind dinspre camera ei. Capul îi era detașat de trup și zbura prin aer, iar trupul
venea după. Carl însuși avusese vedenii și apariții. 

În 1896, pe când Carl avea 21 ani, spiritul tatălui său, mort de curând, îl vizita, dându-i sfaturi
importante. „Ceea ce mi s-a întâmplat atunci a constituit imboldul pentru viața mea viitoare”,
spunea Carl Jung. Trăind realitatea experiențelor paranormale, Jung a continuat să devoreze
literatura ocultă: l-a citit pe Paracelsus, pe Swedenborg, pe Mesmer… Iar după incidentul cu
cuțitul și cu masa, Carl a hotărât să reia ședințele spiritiste cu Helene Preiswerk. Din aceste
experiențe și-a alcătuit el, la 27 ani, disertația de doctorat, intitulată „Despre psihologia și
patologia așa-numitelor fenomene oculte.” 

„Iluminarea” lui Carl Jung a avut loc însă după despărțirea de mentorul său, Sigmund Freud.
Din 1913, timp de 6 ani zi și noapte, a fost terorizat de spirite, uneori ducându-l în pragul
nebuniei. Sub pernă ținea un revolver încărcat, ca la nevoie să-și zboare creierii. „Uneori
trebuia să mă țin de masă ca să nu mă dezintegrez”, scria el. Momentul critic s-a produs în
1916, când o invazie de spirite țipând și producând fenomene de Poltergeist a cuprins casa, de
față cu toți locatarii. Dându-se duhuri ale strămoșilor, l-au încolțit pe Jung cu zeci de întrebări
în latină. Nebunia s-a oprit doar atunci când Jung, căzut în transă trei zile, a produs prin
„scriere automată” – sub dictarea spiritului lui Basilides, mare gnostic din sec. II d.Hr. – un
tratat intitulat: „Șapte predici pentru morți”, în care morții îl inițiau în misterele ocultului.

Din acea perioadă a început Carl Jung să noteze toate experiențele sale paranormale. Așa a
apărut „Cartea roșie”, păstrată în secret până-n 2009. În ea, Jung vorbește de Filemon, spiritul
său călăuzitor care se materializa în forma unui bătrân cu aripi și coarne și-l însoțea în
plimbările sale, instruindu-l în tainele spiritului. „E o ființă misterioasă, dar reală”, zice Jung.
Povestește apoi despre călătoriile sale astrale, despre vizitele sale în lumea subterană,
pretutindeni însoțit de un șarpe negru. „Declar fără ezitare că am fost martor al acestor
fenomene și sunt pe deplin convins că ele sunt reale… chiar dacă nu le pot explica, nici nu le
pot da o interpretare obișnuită.” 
Trăind în lumi paralele, Jung se cufundă tot mai mult în ocult. Investighează parapsihologia,
alchimia, astrologia, budismul, yoga, energia I-Cing, chiar și OZN-urile. În 1958 publică un
volum despre întâlniri cu misterioasele entități extraterestre. Investighează opt mediumi
spiritiști și observă fenomenul levitației. „În trei ocazii l-am văzut pe Douglas Home
ridicându-se cu totul de la pământ. Am urmărit atent fenomenul. Acesta poate fi explicat cel
mai bine prin ipoteza spiritelor, decât prin calitățile subconștientului.”

Poate că cineva ar întreba: „La urma urmei, ce ne interesează detaliile vieții private a lui Carl
Jung?” De ce? Pentru că experiența sa paranormală s-a condensat în sistemul său numit
Psihologia Analitică care este în vogă în lumea psihologiei. Doar plecând de aici poți înțelege
noțiunile abstracte prin care el tratează tulburările psihice. Altfel nu poți înțelege
„subconștientul” său. Nu poți înțelege „Arhetipurile” lui decât dacă știi că Jung credea că
sufletul este cu totul detașat de creier, că supraviețuiește trupului și se tot reîncarnează – așa l-
a instruit spiritul – astfel acumulând în subconștient experiența miilor de strămoși. Pentru
Jung, „subconștientul” nu mai este o magazie de frustrări și dorințe reprimate, ci o lume
invizibilă de forțe spirituale care domină omul. El scria: „Demonii n-au dispărut, ci au luat o
altă formă: au devenit forțe subconștiente spirituale. Așa numitele „forțe ale subconștientului
sunt antagoniști periculoși care pot produce o devastare îngrozitoare a personalității. Teologul
care suspectează subconștient a fi totuna cu diavolul, este considerabil mai aproape de
adevărul psihologic.”  Iar „arhetipurile” lui nu sunt decât „fenomene spiritualiste primordiale,
entități obiective, independente, străine de mine însumi, cu care împart trupul meu fizic… Ele
subjugă voința”. La fel ca în Yoga, idealul jungian este „contopirea” sufletului cu aceste
puteri oculte. În psihologia analitică, morala se destructurează, după exemplul vieții lui Jung:
Zeci de ani, acesta își convinse nevasta s-o accepte sub același acoperiș pe „a doua sa
nevastă”: asistenta sa, Antonia Wolff.  

Psihologia jungiană promite o experiență la fel de fascinantă ca și spiritismul. În cuvintele lui

Sandor Ferenczi: „Ea nu este altceva decât ocultism deghizat în veșminte științifice.” 

La ora actuală, psihologia figurează printre cele mai seducătoare discipline. Psihologia în sine
este o știință respectabilă și utilă, atâta vreme cât este „descriptivă”. Prin ea, ne cunoaștem pe
noi și pe cei cu care ne intersectăm. Dar odată ce transgresează limitele observației și se
avântă în „speculații” și tratamente după teorii îndoielnice, devine doar o filosofie fascinantă
dar periculoasă, dată fiind originea malefică a multora dintre aceste concluzii și teorii. Biblia
ne trage un semnal acut de a fi foarte prudenți cu ele, atunci când spune: „În vremurile din
urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelatoare și de învătăturile
dracilor, (1Tim.4:1) 

Este vital, pentru fiecare dintre noi, să distingem, printre multe lucruri interesante și
adevărate, silueta „șarpelui cel vechi” care ne înșeală cu teorii fascinante. Articolul următor ne
va ajuta la aceasta. Până atunci ți-am pus un documentar bogat pe tema de astăzi mai jos:

Documentar: Carl Jung, despre spirite, subconștient și arhetipuri „Spiritile sunt entități vii. Ele
au suflet, o viață spihică – cea a strămoșilor; sau poți să le numești parte din sufletul
ancestral.” Carl Jung, Zarathustra Seminar, p. 1401 „Am putea defini „subconștientul” ca pe o
ființă psihică în noi înșine de care nu suntem conștienți.” Carl Jung, ETH, Page 224. „Etitatea
psihică este la fel de reală ca și tine”. Carl Jung, CW 14, Para 753 „Actele parapsihologice
sunt întrețesute cu stări spiritiste.” Carl Jung, Letters Vol. II, Pages 373-375 „Arhetipul – să
nu uităm – este un organ parapsihic prezent în noi toți.” Carl Jung, CW 9i, Para 271
„Arhetipurile era și încă sunt forțe spiritiste vii ce trebuie luate în serios. Violarea lor aduce
primejdii pentru suflet ce sunt cauzele tulburărilor neurotice și chiar psihotice. Carl Jung, CW
9i, Para 266 „Spiritele sau sufletele morților duc o activitate psihică identică cu cei vii…”
Carl Jung, CW 9i, Para 38 „Demonii n-au dispărut ci doar au luat o altă formă: au devenit
forțe spiritiste subconștiente.” Carl Jung, CW 10, Para 431 „Așa-numitele „forțe ale
subconștientului” nu sunt concepte abstracte ce pot fi manipulate, ci antagoniști periculoși
care pot produce distrugerea personalității. Teologul care bănuiește că sunt lucrările
diavolului este semnificativ mai aproape de adevărul psihologic.” Carl Jung, CW 11, Para 659
„Filemon reprezenta o forță care nu era eu însumi. Am avut conversații cu el și mi-a spus
lucruri la care nu mă gândisem. Am observat clar că era el cel care vorbea, nu eu. A fost o
figură misterioasă pentru mine. Pe atunci îmi părea real, ca o personalitate vie. Mă plimbam
prin grădină cu el și îmi era „guru”. Carl Jung, Memories, Dreams, Reflections, p. 183,
„Diavolul este ceva înfricoșător, mai mare decât conștiința și decât voința omului…. Partea pe
care o numim Diavolul locuiește în inimă, în subconștient.”
Manifestări Demonice la Sfârșitul Timpului
Care este cea mai mare înșelăciune de la Sfărșitul Timpului? Află urmărind povestea Ultimei
Ofensive a Ocultismului.
Ne așteaptă o lume mai rațională, mai ancorată in realitate, sau o lume cu tot mai multe
interferențe paranormale? Rămâi în continuare ca să auzi povestea ultimei deconspirări a
paranormalului.  

New York, dimineața de 11 iunie, 1992. În fața locuinței psihiatrului Richard Gallagher, un
preot însoțit de o doamnă în negru se opresc… și sună. Doctorul, cu cearcăne la ochi,
deschide ușa. „Bună dimineața”, zise parohul. „Vin cu o rugăminte. Giulia ar dori să vă
consulte în cazul ei…” Dar înainte ca preotul să mai spună ceva, tânăra îl iscodi: „V-ați cam
distrat cu încăierarea pisicilor de azi-noapte, nu-i așa?…” Doctorul rămăsese perplex. În mod
inexplicabil, chiar în noaptea aceea, pisicile lui foarte blânde au încins o bătaie nebună. Abia
le-au separat. „De unde știe Giulia taine din dormitorul meu?” 

Tânăra, știindu-se posedată de demoni, ceruse exorcizarea. Preotul, preacaut, îl invita pe

psihiatru la prima ședință, ca să se delimiteze… în caz că era doar o psihoză. Richard
Gallagher, instruit la Princeton și Yale, cu clinică proprie și cu catedră la Columbia
University, nu era interesat de „exorcisme”… Dar amănuntul cu pisicile i-a stârnit interesul.
Ei bine: Ce a descoperit el cu acele ocazii, i-a schimbat total viziunea.  

Giulia, satanistă de rang înalt, de îndată ce auzea numele lui Isus Hristos, turba și manifesta
puteri uimitoare. A fost în stare să arunce un ditamai bărbat la 5 m distanță. Din pieptul ei
țâșneau simultan mai multe voci băbătești. În jurul ei, obiectele grele… dansau prin aer. Ea
însăși levita. Chiar și în stare de veghe, Giulia demonstra calități parapsihice: telepatie,
clairvoyance…   

În 2020, după 25 de ani de cercetări ale fenomenului paranormal, Richard Gallagher și-a
publicat concluziile în cartea: „Dușmani diabolici”: „Am ajuns să cred în existența demonilor,
nu din pricina vreunei educații religioase. Mă văd nevoit să admit existența obiectivă a
demonilor, pentru că urmez doar evidențele.”

Da: evidențele și o judecată onestă, singurele care deschid oricui perspectivă realistă, vechea
și ignorata perspectivă pe care o dezvăluie Biblia: o lume bântuită de demoni. Lumea de azi
tinde să-i trimită în mitologie, pentru că n-are niciun indiciu cine și de unde sunt, cu toate că
Biblia deslușește istoria lor.

Apostolul Ioan redă în Apocalipsă „momentul alfa” din conflictul cosmic: „În cer s-a făcut un
război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi,
numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ cu îngerii
lui… Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare…”
(Apoc. 12:7-12)

Terra, prin abdicarea lui Adam în favoarea îngerului apostat, Lucifer, a devenit teatrul de
luptă între îngeri și demoni. În joc e (1) onoarea lui Dumnezeu și (2) salvarea oamenilor. Așa-
zisele „energii”, „entități”, „extratereștri”, sau „spiritele morților” – toate nu sunt decât piese
de travesti ale acestor iluminate ființe, decăzute din condiția angelică. Obiectivul lor e
anunțat: „să înșele întreaga lume” pentru a ne abate de la salvarea oferită de Isus Hristos. De-a
lungul istoriei pământului, ei și-au manifestat prezența prin magie, vrăjitorie, ocult. În veacul
nostru, demonii sofisticați continuă să surprindă gândirea rațională. 

De partea ei, știința, limitată la testul empiric, nu este în stare să identifice natura
paranormalului. Și întrucât fenomenele se manifestă prin psihicul uman, știința le-a expediat
în categoria „boli psihice”. La fel ca băștinașul care, urmărind un meci TV, crede că jocul se
desfășoară în cutie. 

Psihologia și psihiatria, cum am mai spus: discipline respectabile și foate utile, au devenit
„geniștii” însărcinați cu dezamorsarea paranormalului. Însă în lipsa identificării agentului
generator de fenomene paranormale, ele se bat cu mori de vânt, tratând doar simptome.
Plecând de la Paracelsus și Swedenborg, ieșind în spațiu public prin Franz Mesmer și
ajungând un fenomen de masă, ocultul și-a făcut intrarea în laboratoare științifice și la catedre
prin personalități remarcabile ca Charcot, Freud și Jung, și ne încântă cu o multitudine de
ipoteze speculative care nu fac altceva decât să legitimeze demonismul aflat în ofensivă.
Statisticile arată o creștere explozivă a aderenților noului cult vrăjitoresc Wicca: de la 8.000 în
1990 – la 340.000 în 2008. Conform unui sondaj Gallup (2005), 73% dintre americani dau
credit paranormalului. Și statisticile pot continua …

Evenimentele sugerează că ne apropiem de linia de sosire. Războiul cosmic devine tot mai
amplu și furibund. Realitatea ne aduce o tot mai benevolentă și convingătoare față a ocultului.
Metodele demonilor sunt adaptate ca să satisfacă atât expectanțele lumii seculare, cât și a
celor religioși. Bizarele contacte cu aceste ființe din alte lumi vor deveni curând main-stream.
Experți în stratageme, aceste spirite vor personifica pe cei morți, chiar și pe Hristos. Lumea îi
va privi ca pe salvatorii speciei umane. Și atunci va detona surpriza. Vor fi doar două
categorii: înșelați și avizați. Ca să nu fii păcălit, e bine să știi cu cine ai de-a face.

Ia aminte! spune Biblia. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva
uneltirilor diavolului, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii”…
care sunt aici, între noi.” (Efeseni 6:11-12) Cine are urechi de auzit, să audă !

Află mai mult pe această temă. Ți-am pus un documentar bogat pentru tema de azi:

Un articol relata un caz relevant. În vara anului 1944, Elisabeth MacDonald primea o
scrisoare cu chenar negru, în care era anunțată că soțul ei, tânărul parașutist David
MacDonald, participând într-o misiune în spatele frontului belgian, a căzut la datorie.
Devastată, Elisabeth este bântuită de gândul sinuciderii, până când o mătușă o introduce la o
ședință de spiritism, când mediumul îl cheamă pe duhul lui David. Spre uimirea ei, duhul îi
destăinuie taine din scurta lor căsnicie. Dobâbind convingerea că sufletul lui David trăiește și
o însoțește, femeia își regăsește liniștea. Până într-o zi din vara anului 1945, când un bărbat
bate la ușă. Pe prag, stătea David în carne și oase. Bulversată, Elisabeth leșină. Revenindu-și,
este debusolată: „Tu ești?” „Da, eu, în carne și oase?” „N-ai murit?” „Nici măcar n-am fost
rănit!” David căzuse prizonier și a reușit să supraviețuiască infernului. „Atunci eu… cu cine
am vorbit?” a fost întrebarea ei. Biblia are rpăspunsul, atunci când articulează doctrina
sufletului: Geneza 2:7 – care afirmă că sufletul este rezultatul unirii „suflării lui Dumnezeu”
(energia vitală impersonală) cu „țărâna” (materia superior organizată). Eclesiastul 3:19 – care
învață că „suflarea” este doar principiul vieții impersonale: „Soarta omului și a animalului
este aceeași. Cum moare unul, aa moare și celălalt. Toți au aceeași suflare!” Psalmul 104: 29-
30 – care definește moartea: retragerea suflării, ceea ce destructurează sufletul, în urmă
rămânând doar trupul intert. Biblia învață că în moarte, gândirea conștientă este suspendată
(Psalmul 146:4); că mortul nu mai știe și nu mai simte nimic (Eclesiastul 9:5-6); că încetează
orice legătură cu Dumnezeu (Psalmul 6:5; 115:17; Isaia 38:18); că moartea este un somn
inconștient (Ioan 11:11); că sfinții ca Avraam, David și Daniel, nu sunt în cer, ci în mormânt,
așteptând învierea (Isaia 63:16; Daniel 12:13; Fapte 2:34.29); că învierea este soluția lui
Dumnezeu la problema morții (1 Tesaloniceni 4:13-18), nu supraviețuirea sufletului după
moarte (cum învățau filosofii greci). Pentru o documentație completă asupra „sufletului” și a
pătrunderii filosofiei păgâne în creștinism, vezi Lucian Cristescu, Degeaba cântă cucuveaua,
2015, ed. Viață și Sănătate.
Nimic Nou sub Soare
Zidul Inutil
Ce am putea invata noi din istoria Marelui Zid Chinezesc? Nimic Nou sub Soare - o serie
despre intelepciunea pe care o poti dobandi daca te uiti cu bagare de seama in istorie. 

Puține lucruri din lume constituie o lecție mai strălucită despre ingeniozitatea și determinarea
spiritului uman ca Marele Zid Chinezesc.

Lung de 21.200 km, se întinde din Xianjang, în nordul Chinei, de-a lungul hotarului cu
Mongolia până în peninsula Coreii. Înălțimea lui variază între 8 și 14 metri, iar lățimea sa
medie depășește 6 metri.

Construirea lui luat 2.300 ani (din sec. VIII î.Hr. – până în sec. XVII d.Hr.). Peste un milion
de oameni: armate întregi de soldați, prizonieri și simpli țărani au trudit la ridicarea lui. Doar
în timpul împăratului Qin (220 î.Hr.), truda a costat viața a 400.000 oameni. Cronica spune că
oasele lor au fost încastrate în Zid, transformându-l în cel mai lung cimitir.

Marele Zid urma să fie o barieră formidabilă pentru triburile războinice din nordul Chinei,
puse pe jaf. Înălțimea lui, precum și turnurile sale cu garnizoane, erau garanția că nici un
războinic nu va putea surmonta acest impenetrabil obstacol.

La o a doua vedere, marele Zid chinezesc ne oferă alte lecții, mult mai importante. În ciuda
rezistenței sale, Zidul s-a dovedit a fi de niciun folos. De nenumărate ori a fost trecut de
invadatori. Dar nu prin luarea cu asalt. Nici prin spargerea lui. Ci simplu: prin mituirea
portarilor cu câțiva gologani. Ultima dată, în 1644, chiar generalul Wu Sangui, cel însărcinat
cu paza lui, a deschis poarta invadatorilor Manciurieni, care au și adus sfârșitul dinastiei
Ming.

Marele Zid ne dă de gândit. În primul rând, ne învață că nu condiția materială este cauza
deteriorării lumii, ci omul. Să spargi betonul cere mult efort. Să corupi un om e treabă ușoară,
de câteva bancnote…

În al doilea rând, ne temem de necunoscuți, de omul de afară. Stăm cu garda ridicată în

anticiparea loviturilor lui, în timp ce continuăm să fim surprinși de loviturile oamenilor din
înăuntru, oameni cărora ne-am deschis sufletul.

În al treilea rând, pare imposibil să acceptăm că omul din înăuntru se află chiar aici, în
lăuntrul nostru. Doar o minte matură poate recunoaște că adevăratul dușman, vrăjmașul din
umbră, se află ascuns chiar în noi. Este nevoie să exemplific?

Iată, pornim în viață cu planuri și idealuri mărețe… dar ne trezim trădându-le. Ne surprindem
că ne trădăm crezul, iubirile, valorile, așteptările, de cele mai multe ori pe nimic, ca și
păzitorii Zidului.

Cine descoperă această cea mai mare lecție, va pricepe că n-avem nevoie de o strategie
îndreptată spre afară, ci de una îndreptată spre noi înșine. Pentru că dușmanul se ascunde în
noi și chiar ne este drag. Este „inima”, cea în care ne punem încrederea, cu toate că ne-a băgat
de atâtea ori în necaz.  Așadar, „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies
izvoarele vieții!” (Proverbe 4:23)
Charlie Chaplin
Stiati ca Charlie Chaplin insusi s-a inscris intr-un concurs de sosii ale lui Chaplin? Stiati ca
Charlie Chaplin insusi s-a inscris intr-un concurs de sosii ale lui Chaplin? In articolul acesta
veti afla pe ce loc s-a situat si de ce. a pe ce loc s-a situat si de ce.

Cine n-a auzit de Charlie Chaplin, comicul care a încântat generația interbelică? În anul
debutului său, 1914, a turnat 40 filme. Ținând cont că în primele decade ale sec.XX, 
cinematograful era unicul mijloc media de entertainment, faima lui a cunoscut o ascensiune
fulminantă. În 1915, în SUA se născuse un trend ce urma să devină o „febră națională”:
chaplinismul.

Mustața lui a devenit o modă. În orașe, se organizau concursuri: „Sosia Charlie Chaplin”. Pe
lângă asemănările fizice, candidații urmau să imite mersul lui, jocul bastonului între degete, și
alte abilități.  Din pur amuzament, în 1919, însuși Charlie Chaplin s-a înscris într-un asemenea
concurs, ținut în orașul Bellingham din Washington, la Libery Theatre.

În fața publicului și a juriului, Chaplin a fost „el însuși”, cu șarmul și dibăcia lui unică. După
evaluarea tuturor celor 40 de concurenți, Chaplin a reușit să se plaseze – vă imaginați! –  pe…
locul 20. Greșeală? Rea voință? Nu… E pur și simplu tendința omului de a aștepta de la
original ceea ce doar imitațiile pot oferi. Ca să ilustrez, voi da cel mai elocvent exemplu:
Creștinismul de rând.

După cum se știe, creștinismul fost întemeiat pe un singur original, recunoscut de toți, și
același pentru toți: anume Biblia. În ea se află o învățătură morală unitară și o teologie
explicită. Cu toate acestea, creștinismul a ajuns să numere, în 2001, după World Christian
Encyplopedia, mai mult de 33.000 denominațiuni.

Dacă Chaplin a ratat în mod lamentabil concursul „Chaplin”, este pentru că cei îndrăgostiți de
el așteptau altceva, în dorința de a înghesiui realitatea în șablonul dorințelor lor. La fel, pentru
a satisface așteptările credincioșilor, creștinismul a fost adaptat după tradiții, gusturi,
cultură… Asta se întâmplă totdeauna când etalonul obiectiv este supus capriciilor subiective.
În cursul secolelor și de la popor la popor, revelația divină este ciopârțită de operații estetice
ca să „cadă bine” maselor, chiar cu prețul alterării identității ei.

Poate scăpa cineva de această fatalitate? Biblia însăși spune că da. Cu o mențiune: că doar cei
dispuși să se subordoneze Revelației, în dorința de a face voia exprimată de Creatorul, vor
deosebi autenticul de surogate. Isus Hristos spunea:

„Dacă voiește cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge să cunoască…” (Ioan 7:17)
Eichmann
Stiati ca Adolf Eichmann, marele artizan al Solutiei Finale naziste, a reusit sa fuga in
Argentina, fiind apoi rapit de serviciile secrete israeliene? In acest articol veti afla ce s-a
intamplat la procesul lui.

Unul din cei mai căutați criminali ai celui de-al doilea război mondial a fost locotenent-
colonelul SS Adolf Eichmann, marele artizan al „soluției finale”. Înalta sa vocație, în care a
atins excelența, a fost să strângă pe toți evreii din Europa și să-i gazeze în lagărele morții.
Profitând de haosul postbelic, Eichmann a reușit să scape de urmăritori și să se ascundă, sub
alt nume, în Argentina.

Depistat de serviciile secrete israeliene, Eichmann a fost răpit la 11 mai 1960 și dus în Israel,
unde i s-a intentat proces. Printre cei 112 martori ai acuzării, majoritatea supraviețuitori ai
lagărelor, a fost și scriitorul Yehiel Dinur.

Era 7 iunie 1961. În fața lui Eichmann, Dinur a fost introdus în boxă. Liniștit, scriitorul și-a
început depoziția. După cca 6 minute, Dinur s-a prăbușit de pe scaun. Leșinase. Când și-a
revenit, a refuzat să mai compară în fața completului de judecată.

Într-un interviu televizat, Dinur a fost întrebat de motivul pierderii cunoștinței: A fost cumva
frica? Sau mânia? Sau amintirile îngrozitoare? „Nu”, a răspuns scriitorul. „Doar că am realizat
că Eichmann nu era – așa cum îl vedeam în lagăr – un superman, un zeu. Era un om foarte
obișnuit. Când mi-am dat seama de aceasta, m-am îngrozit de mine însumi. Mi-am dat seama
că și eu eram capabil să fac ce-a făcut el. Că eu… eram exact ca el.”

Eichmann era un om obișnuit, care-și formase o a doua indentate: cea de călău cu sânge rece.
În registrul maladiilor psihiatrice există sindromul „dublei personalități”, când aceeași
persoană își asumă alternativ două identități. Când este în prima, nu conștientientizează că
există și cea de cea a doua, și invers.

Biblia vorbește și ea de „doi oameni într-unul”, cu mențiunea că că cele două ipostaze sunt la
antipozi, una fiind omul vechi și rău, alta fiind omul nou și bun. Biblia mai zice că între cei
doi este o luptă acerbă. Care va birui? Cum voi putea deveni un om bun, sau un Eichmann?

Simplu: depinde cu ce îți hrănești mintea și sufletul. Eichmann a fost cunoscut ca un bun
familist și deloc pornit împotriva evreilor. Dar sistemul în care a acceptat să fie promovat l-a
făcut demon. Deci, ce ideologie alegi? Cu cine te împrietenești? Ce modele îți alegi ca să le
urmezi?

E clar: nu există o predestinație. Există doar alegeri. Conștiente sau inconștiente, alegerile tale
te vor propulsa spre un model sau altul. Așadar, veghează, căci viața ta este ireversibilă.
Premiul Nobel pentru Pace
Pe lista nominalizarilor pentru Premiul Nobel pentru Pace apar cateva nume cel putin
surprinzatoare. Ce i-a propulsat pe acestia pentru nomilizare la un premiu atat de
important?

Toate distincțiile lumii pălesc în fața celebrului premiu Nobel. Și, dintre toate premiile Nobel,
unul strălucește cu mult deasupra celorlalte: este premiul Nobel pentru pace, triumful omeniei
asupra stihiilor răului. Cei nominalizați reprezintă suma celor mai admirate modelele ale
timpului. Răsfoind listele, câteva nume te surprind:

În 1935, pe liste apare un lider italian. Numnele lui? Benito Mussolini. Motivația?
„Promovarea păcii viguroase printr-o ideologie puternică”, și plus dezvoltarea infrastructurii,
economiei și culturii Italiei. 1935 era chiar anul în care Mussolini invada Etiopia.

În 1939, comitetul decernător a primit nominalizarea eminenței pe care revista Time îl numise

„Omul anului 1938”. Numele său: Adolf Hitler. Ca justificare, se nota meritul său de a
renunța la planurile de război, după pactul de la Munchen; precum și uimitoarea ridicare
economică a Germaniei prin reformele sale. Hitler era admirat și iubit de Statele Unite și
Marea Britanie pentru că le oferise nenumărate oportunități comerciale. 1939 era tocmai anul
în care Hitler anexa Cehia și se pregătea să cucerească Polonia.

În anii de după război, revista Time onorase o altă persoană cu distincția „Omul anului”, de

două ori chiar. Nominalizarea pentru premiul Nobel n-a întârziat să apară, odată în 1945 și
încă o dată în 1948. Numele binefăcătorului: Iosif Visarionivici Stalin. Meritul lui? A
contribuit la sfârșitul războiului. Interesant: tocmai între 1945 și 1948 Stalin finaliza strategia
Războiului rece.

Poate gândiți că nominalizările pentru pace le face comitetul de la Helsinki? Dimpotrivă.

Dacă comisia Stockholm distinge uriașe realizări ale științei, în privința premiilor pentru pace,
propunerile vin de la persoane particulare din întreaga lume. Or lucrul acesta are o
semnificație aparte. El descoperă ceva despre noi și despre modul în care evaluăm oamenii.
Noi considerăm „erou” pe cel ce ne întruchipează idealul. Odată idealul atins, nu ne mai
interesează celelalte trăsături de caracter și ne declarăm adepți ai lui.

Mussolini – era un lider harismatic și un excelent organizator. Hitler era vegetarian, abstinent
de alcool, cast și iubitor de animale. Iar Stalin captiva prin fermitate neînduplecată.

Numai că aceste trăsături de personalitate reprezentau o falie din personalitatea lor. Mă întreb:
Cum se face că nominalizatorii n-au văzut și partea întunecată a ființei lor? Că doar perorațiile
criminale ale lui Hitler erau difuzate pretutindeni. Iar genocidele lui Stalin erau larg
mediatizate.

De multe ori ne mulțumim să vedem copacii, și ignorăm pădurea. Ne mulțumim cu piese de

puzzle, fără să căutăm imaginea de ansamblu. De ce așa? Pentru că fiecare  suntem
iremediabil îndrăgostiți de noi înșine; și atunci când ne regăsim în alții, îi admirăm și le dăm
votul inimii, fără a mai cântări după etalonul binelui.

„Doamne”, ar trebui să ne rugăm, „dă-mi o inimăpricepută, ca să deosebesc binele de rău!”  (1

Impărați 3:9)
Catastrofa Militara
Stiai ca una din top 10 catastrofe militare a tuturor timpurilor a avut loc pe teritoriul
Romaniei? In acest articol vei afla aceasta istorie si care este relevanta ei pentru noi astazi.

Ați auzit de bătălia de la Caransebeș? Este una dintre cele mai semnificative lecții pentru
contemporani. Împăratul Iosef al II-lea își întocmise o armată multinațională, din cehi, sârbi,
croați, franțuji, polonezi și italieni, pe lângă unguri și austrieci. Ca limbă, nu se înțelegeau de
nici un fel. Dar, în opinia împăratului, răcanii trebuiau doar să lupte, căci în rest comandanții
știau să primească și să dea ordine.

În noaptea de 21 septembrie 1788, vreo 100.000 de austrieci cantonau în dreptul

Caransebeșului. Bănuind prezența turcilor prin preajmă, un corp de husari a fost trimis să
cerceteze zona de dincolo de râul Bega.

În drumul lor, niște localnici i-au invitat să-și mai îndulcească necazurile cu niște pălincă.
Fârtații au primit bucuros. La scurtă vreme, niște infanteriști, și ei în recunoaștere, a dat peste
husari. „Oho, șnaps! Vrem și noi!”

Cavaleriștii, aristocratici, i-au alungat. Infanteriștii s-au ofuscat. De aici a izbucnit o

încăierare. Din greșeală, unul a slobozit un foc. „Turcii, turcii !” au strigat unii soldați de
dincoace de râu. Treziți din somn, soldații din tabără au dat să fugă.

În fața debandadei, ofițerii au strigat: „Halt! Halt”. Dar răcanii nu pricepeau ce înseamnă
„Halt”. Ei au înțeles: „Alah, Alah!” și și-au slobozit flintele în tot ce mișca. Comandantul de
artilerie a ordonat și el: „Foc!” Toți trăgeau în toți! Incidentul a escaladat până la punctul
când, fugind dinaintea turcilor imaginari, vitejii l-au azvârlit pe însuși împăratul Sfântului
imperiu de pe cal într-un pârâu. Două zile mai târziu, când au sosit turcii, au găsit câmpul
presărat cu sute de victime (unii spun chiar până la 10.000 – morți și răniți laolaltă) și
Caransebeșul fără apărare.

Și lecția? Se intitulează „Dialogul surzilor”.

Toți aparținem unei anumite „armate”: grup social sau instituție. Știm să vorbim. Dar de
foarte multe ori nu ne înțelegem. Motivele? Sunt multiple. Uneori, suntem tributari faptului că
traducem noțiunile în mod diferit. Una zice interlocutorul, alta decodează mintea mea. Și
atunci ne ambalăm, înainte ca să ne luăm timp să clarificăm termenii. Alte ori se întâmplă să
fim prea siguri pe ceea ce știm deja și răspundem fără a-l asculta pe celălalt.

Cel mai grav însă este atunci când înțelegem foarte bine ce ni se spune, dar, fiind vexați în
orgoliul propriu, luptăm pentru părerile noastre cu tot arsenalul argumentativ și mai ales cu
cel emoțional. Oare câte prietenii, ba câte familii se mutilează, până la autodesființare, din
cauza unor „bătălii de Caransebeș”? Vedem inamicul în aproapele nostru, în loc să-l căutăm
în direcție opusă: ascuns în chiar orgoliul nostru!

Să-ți temperezi prejudecățile, pornirile și ambiția, cere maturitate și efort. Așa cum stă scris:
„Cine este stăpân pe sine, prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți.” (Proverbe 16:32)
Astrologie
Este Horoscopul credibil? In anii '60 in Paris a fost facut un experiment pentru testarea
acuratetii schemelor astrologice.. 

Fie că ești credincios sau sceptic, e greu să ignori alura horoscopului. Motivul acestui
atașament emană din teama omului în fața viitorului. Dacă-l poți anticipa, de ce n-ai face-o,
apelând la astrologie?

În 16 aprilie 1968, revista franceză Ici-Parispublicita cititorilor o ofertă unică. Tot ce trebuiau

să facă era să trimită redacției data și locul nașterii și urmau să primească – absolut gratuit –
câte un horoscop personalizat de 10 pagini, elaborat de un astrolog profesionist. Cei care au
aplicat au fost extaziați: 94% își regăseau profilul perfect conturat, „minunat… extraordinar…
uimitor de acurat… sunt eu fără doar și poate”.

Oferta constituia un experiment social menit să testeze dibăcia schemelor astrologice.

Respondenților li s-au ascuns câteva amănunte: că toți au primit exact același document; că
profilul astrologic aparținea unui individ născut pe 17 ianuarie 1897, la ora 3, în Auxerre; că
individul respectiv se numea Marcel Petiot; că acest Petiot a fost criminal în serie cu peste 60
victime la activ; și că a fost ghilotinat la 25 mai 1946.

Dacă așa stau lucrurile, cum de are astrologia atâta succes? Care este cheia acestui palmares
răsunător?

Pe de o parte, succesul este garantat de limbajul astrologic obscur, complicat, întotdeauna

elaborat de un expert creditat. El va înșira în dreptul clientului o serie de trăsături de dorit și
idealuri…, dar și pericole ce pândesc un suflet bun și credincios ca al lui. Întotdeauna va evita
să pomenească trăsături negative de caracter. Cel mult va aminti în treacăt câte o slăbiciune
inerentă.

Pe de altă parte, însă, astrologia își datorează succesul nevoii omului de a se ști privegheat și
ocrotit, dar mai ales nevoii lui dureroase de a întâmpina necunoscutele viitorului, față de care
se simte cu totul nepregătit.

E rău să anticipezi viitorul? Deloc, atunci când aplici metoda corectă: anume când judeci de la
cauză la efect. Este știut că, în cea mai mare parte, necunoscutele vieții vin ca răspuns la
alegerile omului și se aliniază după legi precise. Nu legi ale probabilității, ci legi morale. Noi
am fost creați cu discernământ moral. Ceea ce ne „predestinează” în cea mai mare parte nu
sunt altceva decât alegerile noastre. „Ce seamănă omul, aceea va și secera” (Galateni 6:7).
„Cine urmărește neprihănirea și bunătatea, găsește viață, neprihănire și slavă.” (Proverbe
21:21)

În fond, e ca la biliard: depinde de cum lovești prima bilă ca să o pui în mișcare pe ultima din
șirul de bile. Scorul – va fi doar o consecință. Dacă vrei să nu fii surprins de ziua de mâine, ia
atunci la inimă sfatul lui Peter Drucker, părintele managementului modern: „Cea mai bună
cale de a întâmpina viitorul, este… să îl creezi!” Și poți, pentru că ești dotat pentru aceasta.
Maretie Desarta
In ce consta maretia unui om? In marile lui realizari sau in caracterul lui? Nu toți oamenii
mari sunt și vizionari. Mă întreb însă: În ce măsură vizionarii sunt și oameni mari? În pragul
secolului XX, pe tronul imperiului stătea luminatul Nicolae al II-lea. Descendent al
prestigioasei dinastii al Romanovilor, tânărul țar era deschis pentru ideile de avangardă
venite din Vest, așa cum poate nimeni – după Petru cel Mare – n-a mai fost.

La curent cu performanțele vremii și preocupat de slava nației, Nicolae al II-lea avea gânduri
mari. Voia să industrializeze economia țării, până atunci predominant agrară. A supravegheat
personal construirea căii ferate trans-siberiene. Pentru securitatea țării, Nicolae își propusese
să ridice – imaginați-vă – un gard electric de-a lungul granițelor vastului imperiu. Tânjea să
bată recordul lumii prin construirea unui pod imens peste strâmtoarea Behring, care să lege
Alaska de Rusia… Apreciat de ceilalți monarhi, în 1901 a fost chiar nominalizat la premiul
Nobel pentru pace. Pentru ca, în 2000, să fie chiar canonizat drept „sfânt” de către Biserica
Ortodoxă Rusă.

Vizionar, poate… Dar și „om mare”?

Pătruns de măreția maiestății sale, Nicolae n-a suportat pe lângă el pe cei competenți. A
eliminat miniștri capabili, ca să se înconjoare de adulatori și oportuniști. Prefera rapoartele
roze în schimbul realității sumbre. Fiind „prea mare” pentru a gestiona tensiunile din
actualitatea măruntă, a recurs în mod frecvent la forță pentru a le stinge. Antisemit convins,
țarul a încurajat pogromurile care s-au întins, însângerând peste 600 de orașe. În iarna lui
1905, țarul a ordonat să se tragă în mulțimile de petenți pașnici care-i purtau chiar și scandau:
„Dumnezeu să binecuvânteze țarul”, ucigând peste 1000 de amărâți. Din neputințe politice, în
două rânduri a impus legea marțială. În două rânduri a desființat Duma, paralamentul rus. În
cele din urmă, a căzut sub influența călugărului escroc, Rasputin, pe care-l asculta orbește. La
sfatul acestuia, a preluat în timpul primul război mondial comanda trupelor ruse. Decizie
dezastruoasă, care a avut ca rezultat 2 milioane morți și alte 2 milioane prizonieri. Când țarul
l-a întrebat de pe front ce să facă pentru trupele lipsite de muniție și hrană (căci din cele 6
milioane de soldați, doar 4 milioane aveau puști), Rasputin i-a spus: „Trimite-le iconițe…” Și
așa a făcut…

Luat ostatic de guvernul revolulționar, Nicolae – împreună cu întreaga sa familie – a fost

executat de un pluton de bolșevici, la 17 iulie 1918.

A fi vizionar, e lucru mare doar atunci când viziunea este conecatată la problemele reale ale
vieții și când aduce soluții. Altfel, viziunea nu este decât iluzie din care te trezești ruinat.

Câți intreprinzători, chiar guvernanți, învestesc în planuri strălucite, în vreme ce nația geme?
Istoria a dovedit de atâtea ori că geniul sau visurile pot deveni cauza alienării față de cei
pentru care porți o răspundere. Chiar dacă nu suntem țari, nici miniștri, fiecăruia dintre noi i s-
a dat o răspundere, de a îngriji de cei aflați în cercul nostru de influență.

Privesc în jur: Câți oameni capabili nu se cufundă în proiecte mărețe, în timp ce familiile lor
se dezintegrează? Oare nu este timpul să ne verificăm prioritățile? Pentru că va veni un ceas
când oamenii, sau Însuși Judecătorul, te va întreba:

„Unde este turma care-ți fusese dată, turma de care erai așa de mândru?” (Ieremia 13:20)
Golden Gate / Suicidul
De ce apeleaza oameni la suicid? Putem face noi ceva ca sa-i oprim?

În 1990, un prieten m-a trecut peste celebrul pod suspendat din San Francisco, podul Golden
Gate – Poarta de aur. Imensa construcție de oțel a fost construită în numai patru ani și a fost
inaugurată la 27 mai 1937. Golden Gate  se întinde deasupra strâmtorii ce leagă Oceanul
Pacific de Golful San Francisco. El este lung de aproape trei km și înalt de 230 m. În ziua
inaugurării a fost deschis doar pietonilor când peste 200.000 persoane cuprinse de admirație și
mândrie, s-au plimbat pe el.

De-atunci, podul a devenit un element comun în peisajul metropolei și a încetat să mai fie o
atracție pentru locuitori, cu o excepție. El seduce cu o vrajă greu rezistibilă pe cei depresivi. În
medie, la fiecare 9 zile, o persoană se aruncă de pe pod în adâncuri. Nu mă întreb: „De ce
tocmai de pe podul acela?” În schimb, mă întreb: „De ce caută ei suicidul?”

În 1973, un bărbat de 34 de ani, Ken Baldwin, s-a aruncat de pe Golden Gate. Pe biroul său
lăsase o notiță: „Mă duc să mă plimb pe pod. Dacă îmi va zâmbi cineva pe drum, nu voi sări.”
Cât costă un zâmbet?

Kevin Hines, unul dintre rarii supraviețuitori, a sărit într-o zi de luni, 25 septembrie 2000.
Înainte s-o facă, a stat pe pod și a tot așteptat ca cineva să-l bage în seamă. Și iată că o tânără
blondă s-a apropiat zâmbindu-i. „Wow!”, mi-am zis. „O să mă întrebe dacă sunt OK… Am 19
ani și… nu va trebui să mor azi!” Dar în clipa următoare, fata și-a scos aparatul de fotografiat:
„Vrei să-mi faci o poză?” Eram zdrobit. I-am făcut poza și s-a dus. După 4 secunde am sărit!
Ce-o fi gândit fata când a realizat că sărisem?”

Și totuși, cât costă un zâmbet?

Dumnezeu nu ne cere să intrăm în sufletele oamenilor cu sila. A iubi pe aproapele tău nu

înseamnă să-l agasezi cu vorbe, cu atingeri sau cu servicii nenecesare. Iubirea începe cu
manifestarea unei atitudini, aceea de simpatie. Iar simpatia se exprimă prin zâmbet.

Cine știe, poate că astăzi treci pe lângă cineva prăbușit în depresie. Încearcă să învingi zidul
invizibil al înstrăinării. Caută o privire. Și dacă și privirea celuilalt te caută, aruncă-i un
zâmbet care va însemna: „Tu contezi pentru mine”.
Geniul / Arta Moderna
Iti place arta moderna, sau preferi artistii clasici? De ce a degenerat atat de mult arta
moderna in ultimele decenii?

1964. Galieria „Christianae” de artă modernă din Göteborg, Suedia, găzduia o expoziție
selectă. Jurnaliști, critici de artă, studenți – numai lume bună cu pahare de șampanie în mâini,
admirau în tăcere un tablou, piesa cea mai apreciată din galerie. Numele pictorului francez,
Pierre Brassau, încă necunoscut artiștilor plastici, ascundea cu certitudine un geniu.

În ediția de dimineață a ziarului Posten, decanul criticilor Rolf Anderberg elogia creația lui

Brassau: „Dacă cele mai multe tablouri din expoziție sunt nesemnificative, nu același lucru se
poate spune despre lucrarea francezului. Brassau pictează cu accente puternice, dar și cu o
determinare clară. Tușele penelului său se cambrează sub furia unor capricii. Pierre este un
artist care pictează cu delicatețea unui balerin.”

Colecționarul Bertil Eklöt s-a grăbit să cumpere o piesă cu numai 700$, chilipir curat. La
numai câteva zile, jurnalistul Åke Axelsson a dezvăluit, în sfârșit, identitatea artistului,
aruncând din nou presa în vârtejul unui scandal. Pierre Brassau era… un cimpanzeu de 4 ani
din grădina zoologică.

De o vreme, Axelsson plănuia să scoată în relief snobismul artei abstracte. Ca atare, a câștigat
bunăvoința îngrijitorului cimpanzeului Peter, apoi a dat maimuței cartoane, vopsele și
pensule. La început, Peter a preferat să guste vopselele. Cuprins ulterior de inspirație, a
început să mâzgălească cartonul. Cu cât primea mai multe banane, cu atât lucra mai frenetic.
În final, Axelsson a ales patru „opere” și le-a prezentat sub un nume francez fictiv.

Remarcabil este că, și după detonarea farsei, Rolf Anderberg insista că lucrările lui Brassau
alias Peter, „erau cele mai bune picturi din expoziție”. Dacă ar fi să comparăm mâzgălelile
cimpanzeului Peter cu producțiile moderne, am consona cu părerea lui Anderberg că operele
cimpanzeului au, totuși, o coerență superioară față de unele dintre cele mai scumpe tablouri,
ca de exemplu:

Jean Michel Basquiat, vândut cu 576 milioane dolari,

Willem de Koonig, vândut cu 300 milioane
Jackson Pollok, 200 milioane
Mark Rothko, 186 milioane
Barnet Newmann, 105,7 milioane, sau
Franz Klein, vândut la modesta valoarea de 40,4 milioane.

Câți cunosc faptul că unul din tablourile din atelierul lui Pablo Picasso, prețuit în mod special
de artist pentru inspirația ce izvora din el, era opera cimpanezului Congo? Trei dintre
mâzgălelile lui fuseseră vândute, în 2009, cu… 25.000 $.

Arta este expresia filosofiei epocii și a crezului artistului. Incoerența mesajului, promovarea
urâtului și a absurdului nu este altceva decât mărturisirea lipsei de sens a vieții fără
Dumnezeu, angoasa sufletului care nu mai crede în nimic și nimeni, deși lumina se află încă
atât de aproape.
Strategie Gresita
In al Doilea Razboi Mondial Franta a facut o miscare strategica catastrofala care i-a
determinat infrangerea imediata.

Linia Maginot este a doua cea mai magnifică fortificație construită de om, după Marele Zid
Chinezesc. În fața unei Germanii, înfrânte în primul război mondial, care se remilitariza rapid,
violând fățiș tratatul de pace, Franța simțea nevoia unui scut perfect. Meritul îi aparține
ministrului de război din anii 1928-30, Andre Maginot. Strategii interbelici l-au numit „zidul
impenetrabil”.

Bazându-se pe valoroasa experiență dobândită în primul război mondial, linia Maginot era
soluția defensivă ideală: ea conecta, pe o distanță de 720 km, un șir de fortificații de beton,
obstacole antitanc, depozite, artilerie grea și 350 cazemate legate prin cale ferată subterană,
de-a lungul granițelor cu Italia, Elveția, Germania și Luxemburg. Doar granița cu Belgia –
țară neutră – fusese lăsată liberă.

„Rațiunea ne spune că, în cazul unei invazii, germanii nu ne-ar putea ataca decât printr-un
singur coridor, prin vestul Belgiei – pe lângă Atlantic , acolo unde armatele noastre
concentrate i-ar întâmpina și i-ar zdrobi”, zicea Edouard Daladier, minisrul de război din
1939.

La 13 mai 1940, Panzerele generalului Hans Guderian pătrundeau în Franța pe unde nimeni
nu anticipa: prin pădurile dense ale Ardenilor belgieni – zonă exclusă de strategia clasică. Iar
la 14 iunie, trupele germane defilau deja pe sub turnul Eiffel din Paris.

Și linia Maginot? Acoperită de bălării, rămâne până astăzi o mostră a strălucitei gândiri bazată
pe… experiența trecutului, nu pe inovație. Pe când armatele franceze așteptau atacul pe fâșia
vestică, tancurile germane ieșeau din pădurile dense, de-acolo de unde experiența de război
excludea orice invazie. Văzându-le, ofițerii francezi fluturau amuzați din mână: „Lăsați-le să
treacă. Fără infanterie, nu-s de niciun folos…” Până la data aceea, tancurile erau socotite ca
„artilerie mobilă”, utile doar să acopere ofensiva infanteriei, singura armă care  după modelul
tradițional putea cuceri teritorii.

Hotărât, experiența trecută este utilă. E singura care face diferența dintre ucenic și maestru.
Doar pe ea putem construi informația nouă. Dar dacă ne limităm numai la experiența zilei de
ieri, vom fi surprinși de ziua de mâine. Experiența propriu-zisă este utilă pentru activitățile
repetitive, de rutină. Dar pentru confruntarea viitorului, în lipsa unei minți deschise, ea ne
pregătește dezastrul. Căci, „trecutul” n-o să mai vină niciodată, în timp ce viitorul ne va
surprinde încontinuu.

Adevărul acesta este valabil în orice domeniu al vieții. Avem tradiții și crezuri care „stau”,
doar pentru că și alții ni le-au transmis ca atare. Simțământul suficienței este rețeta perfectă
pentru a cataliza procesul fetid: rutină, rugină, ruină.

Dacă nu vom fi dispuși să învățăm din lecția liniei Maginot, n-avem decât să ne pregătim să
plătim prețul uriaș, cât a costat Franța – de 4 milioane franci aur – pentru un proiect magnific
care n-a dus decât la dezastru…
Zidul de pe Luna
Se vede Zidul Chinezesc de pe Luna? Este mit sau adevar? 

Omul – geniul lumii vii… Aspirațiile, ambițiile și realizările lui sunt de așa o magnitudine,
încât sunt în stare să ne uimească chiar și astăzi. Dacă de exemplu luna ar fi locuită, oare care
din construcțiile megalitice le-ar putea distinge seleniții, de-acolo de sus?

New Century Global Centre, din China, o construcție întinsă pe 167 ha? Sau Palm Island din
Dubai, arhipelagul artificial cu hoteluri de 7 stele, de o suprafață de 7 km2, considerat a opta
minune a lumii? Sau poate cea mai mare „construcție umană”, de 9 km2: imensa groapă de
gunoi Fresh Kills din New York?

Nu știm. Dar ceea ce știm cu certitudine este că Marele Zid chinezesc e singura construcție a
omului vizibilă de pe lună. Cea mai timpurie sursă care afirmă acest lucru datează din 1754,
cu mult înainte ca cineva să fi ajuns în spațiu… De-atunci au venit și alte confirmări. E logic,
dacă te gândești la grandoarea acestei construcții, lungă de peste 21.000 km.

Odată cu era spațială, cosmonauții au căutat-o din spațiu. Eugene Cernan de pe Apolo 17, al
11-lea astronaut care a coborât pe lună; sau Ed Lu, care a cercetat această chestiune de pe
Stația Spațială Internațională.

Creditul cel mai mare în această privință ar trebui totuși să i-l dăm cosmonautului chinez,
Yang Liwei. La întoarcerea din misiune, în 2003, a dat o declarație publică ce a făcut valuri:
că într-adevăr, Marele Zid ar putea fi văzut de pe lună… doar dacă ochiul omului ar avea o
acuitate vizuală de 17.000 de ori mai mare decât cea reală. Și că: a vedea Zidul de pe lună,
este similar cu a zări un fir de păr de la distanța de 3 km ! Mărturia lui a produs rumoare în
media. Ca atare, ministrul educației a fost somat să revizuiască afirmațiile existente în
manualele școlare chineze.

Există în psihologia umană o lege a compensației. Cu cât un extrovertit este mai complexat,
cu atât mai mare va fi exhibiția pretențiilor lui în afară. Sergenții etalează mai multă autoritate
decât generalii. Așa-numitul „neam prost” vrea să ia ochii cu vestimentația excentrică. Iar
semidoctul se arată mai știutor decât savanții. Cu cât ne simțim mai mici și neputincioși în
fața vieții și a morții, cu atât tânjim după vorbele șarpelui din Eden: „Veți fi ca Dumnezeu” –
minciuna perpetuată de veacuri.

Ar fi mai bine să privim în jos, spre țărână, ca să ne recunoaștem adevărata geneză și

adevăratul statut. Când vom realiza că suntem doar… o „trestie gânditoare” – cum spunea
Pascal, vom fi pregătiți să urcăm, smeriți, o scară spre acel Cer care ne fascinează cu apelurile
sale. O condiție rămâne totuși: ca picioarele scării să se sprijine pe pământ.
Marul Otravit
Stiai ca rosiile au avut renumele de marul otravit ? Pana cand a aparut un nonconformist si a
spulberat mitul. In acest articol din Nimic Nou sub Soare, afla povestea mult indragitelor
rosii.

Sunt bune roșile. Și sănătoase.

Dar… La data când au fost aduse din Ameriaca de sud, prin anii 1520, au fost privite de
lumea civilizată cu teamă și scepticism. Mai întâi, botaniștii au observat înrudirea tomatelor
cu otrăvitoarea beladonă și cu mătrăguna. Apoi câțiva aristocrați care au gustat din ele, au
murit în scurtă vreme. În neștiința lor, serveau roșiile pe platouri de plumb, iar sucul acid al
roșiilor antrena plumbul în alimente, intoxicându-i. Din acest motiv, roșiile și-au câștigat
renumele de „mărul otrăvit”.

În plus, în 1597, chirurgul-bărbier John Gerard, în lucrarea sa Herball, scria că atât frunzele
cât și fructul degajă o miasmă urâtă. Deci: pericol!
În coloniile americane, faima funestă a tomatelor a făcut-o să fie curând asociată cu vrăjitoria.
Zvonurile circulau că vrăjitoarele ungeau cozile măturilor cu zeama lor sângerie. Și că,
mâncând din ele, se transformau în lupi și sfâșiau copiii. De aici chiar derivă numele ei
științific: Lyco-persicon, piersica lupului.
Vraja lor a fost ruptă într-o zi a anului 1820, când un colonel din New Jersey, pe nume Robert
Johnson, a venit cu un coș întreg de roșii, s-a postat pe treptele tribunalului din Salem și a
început să le mănânce, una câte una, până când le-a terminat pe toate. Gloata s-a adunat
așteptând să-l vadă secerat de otravă. Spre dezamăgirea lor, colonelul s-a întors liniștit acasă
și a continuat să cultive tomatele. Vestea s-a răspândit, Așa au apărut alți imitatori, și peste
numai doi ani, se publicau în jurnalele americane rețete pentru prepararea tomatelor.
Istoria aceasta dezvăluie un anumit tipar al psihologiei de masă, pe care-l pot regăsi în orice
generație. Undeva se întâmplă un caz particular. Mintea trage o concluzie, corectă sau falsă.
Apoi omul generalizează concluzia cazului particular, fie ea și corectă, dar fără valoare
generală. Transmis apoi din gură în gură, se naște o opinie cu valoare de adevăr absolut, pe
care individul o acceptă orbește.
Din acest clește al psihologiei de masă n-ar scăpa nimeni dacă, din când în când, n-ar apărea
câte un „rebel”, care decide să cerceteze personal opiniile populare și care are apoi curajul să-
și afirme public poziția nonconformistă. Atitudinea aceasta deosebește personalitatea de omul
de masă. Căci personalitate este acela care gândește și procedează cum n-a mai procedat
nimeni până la ei, și cum toți vor gândi și vor proceda după el.
E-adevărat că este riscant să fii personalitate. Dar este singura șansă de a scăpa tu însuți de
eroare și, implicit, de a scoate lumea de pe șinele opiniilor aberante, dar împământenite.
Revansa
Cum pot sa devin un om mai bun, intr-o lume rea? Cand cineva imi face rau, sa astept
momentul potrivit ca sa imi iau revansa? In acest articol din Nimic Nou sub Soare, ai
raspuns la aceste intrebari importante.

Se întâmpla în 1972. La 15 km de Berlin, în orășelul Lobetal din Republica Democrată

Germană, un părinte cu 10 copii își freca fruntea, în căutarea unei soluții. Fiul lui cel mare, cu
rezultate foarte bune la învățătură, fusese oprit  să-și dea bacalaureatul. Motivul? Tatăl său –
Uwe Holmer – era pastor lutheran. Iar el, tatăl, simțea toată povara situației. A doua zi avea
audiență la ministrul educației, doamna Margot Honecker. Întrevederea a fost un eșec
răsunător.

Doamna ministru, veche comunistă și soția dictatorului RDG-ului, Erich Honecker, nici nu l-a
ascultat. După ce l-a ocărât pentru educația religioasă dată copiilor, i-a arătat ușa. Uwe n-a
avut încotro și… și-a dat fiul la meserie.

Când al doilea fiu, și el eminent, a fost oprit să-și da bacalureatul, tatăl și-a zis: „De data asta,
poate că doamna ministru se va îndupleca…”, dar s-a întors acasă cu același rezultat. În
consecință, l-a dat și pe al doilea la meserie.

Pe măsură ce audiențele se acumulau, atitudinea doamnei Margot Honecker devenea tot mai
cinică. După al zecilea eșec, pastorul Uwe Holmer s-a resemnat cu 10 meseriași la ușa lui.

Tulburările politice ale anului 1989 au dus la răsturnarea guvernului RDG-ului și demolarea
zidului Berlinului. La 1 decembrie, lui Erich Honecker i s-a intentat proces pentru genocid și
înaltă trădare. Arestat, apoi eliberat sub motivul bolii avansate, bătrânul de 77 ani și nevasta
lui, Margot, s-au trezit sub cerul liber. Vila prezidențială își schimbase destinația. Amicii se
făcură nevăzuți. Resentimentele populare față de Honeckeri căpătau forme tot mai agresive.

Și atunci, în acele momentele abisale, pastorul Uwe Holmer își freca din nou fruntea. Cum va
putea el rosti rugăciunea Tatăl nostru, dacă în situația dată, nu va mărturisi iertare în loc de
ură? A vorbit cu soția și, în pofida protestului celor apropiați, s-a prezentat la ușa adăpostului
provizoriu al Honeckerilor.

„Soția mea Sigrid și cu mine vă invităm să veniți la noi. Unde sunt atâția, mai încap doi…”

Fără ezitări, cuplul Honecker s-au mutat în mansarda clădirii parohiale. Vestea a produs
vâlvă. Aproape zilnic, casa era asaltată de protestatari: „Afară cu Honii!” „La zdup cu ei!”

Zilnic Uwe Holmer primea scrisori de dezaprobare, chiar din partea bunilor săi enoriași:
„Unde-i dreptatea? Ții partea tartorilor!” Ba încă primise și patru amenințări cu bombă, încât
a trebuit să intervină poliția.

În timpul celor trei luni cât oaspeții au stat la ei, Uwe le-a oferit adăpost și ocrotire. Nu le-a
reproșat niciodată nimic. Le-a demonstrat doar puterea iertării ce nu poate veni decât din
dragostea lui Dumnezeu.

Coabitarea s-a încheiat în momentul în care autoritățile l-au internat pe dictator în spitalul
militar, în vederea continuării procesului. Despărțirea a fost amicală. După trei ani de tracasări
și boală, fostul dictator murea exilat în Chile. Margot, în schimb, a trăit până în 2016, după
toate aparențele fără să regrete nimic.
Un lucru mă urmărește în toată istoria. Nu împietrirea inimii unor comuniști, cu conștiința
tocită după atâția ani… Ci reacția enoriașilor față de păstorul lor, Uwe Holmer.

Când cereau ei „Dreptate și Judecată”, cereau ceva greșit? Cetățenește, nu.

Și aici e problema. În astfel de situații demonstrăm că ținem la un creștinism construit după

chipul unui alt Isus, un Judecător care condamnă, nu al „Hristosului milei și al iertării”. De
fapt, chiar dacă este extrem de greu de acceptat, aceasta este chintesența Evangheliei, și
anume: iubirea lui Dumnezeu pentru cel ce a greșit. Gândește-te la aceasta, când vei rosti
rugăciunea domnească: „și ne iartă nouă greșelile, precum și noi iertăm greșiților noștri.”
Pisica Neagra
Ai auzit si tu probabil ca Pisica Neagra este de rau augur, nu-i asa ? Este adevar sau
superstitie? In acest articol din Nimic Nou sub Soare, afla povestea pisicii negre.

Era anul 1234. De două zile, nonagenarul papă Grigore IX își pierduse somnul, de când
Konrad de Marburg i-a adus niște vești înspăimântătoare. Konrad îi povestise cum închinătorii
lui Satana au umplut întreg Sfântul Imperiu. Și cum aceștia se slujeau de pisicile negre spre a
împrăștia blestemele diavolului între oameni.

Hotărât să ia măsuri, papa a emis bula Vox in Rama. În ea, printre altele, pontiful arunca
anatema pe capul oricărei pisici negre, ca instrument și parte a ritualului drăcesc. Bunii
creștini s-au pus pe treabă: aveau asigurarea că pentru fiecare pisică stârpită îi aștepta o
binecuvântare.

În curs de câteva zeci de ani, populația pisicească în toată Europa occidentală s-a împuținat
drastic. Așa se face că, în 1336, când șobolanii au preluat purecii purtători de Ciumă neagră
de pe vasele sosite din orient, în Europa occidentală nu mai erau destule pisici care să
stârpească șobolanii. Drept rezultat, bula papei a ajutat la depopularea Europei cu 100-200
milioane de oameni.

Cât era de veridic raportul lui Konrad de Marburg, putem aprecia dacă ne uităm la biografia
acestuia: Konrad a fost un suporter frenetic al inchiziției și un instigator al cruciadelor contra
albigenzilor. În Evul întunecat, un singur zvon, pogorându-se de la sfânta autoritate
bisericească, era de necontestat…

Evul mediu a trecut, dar fenomenul zvonurilor își păstrează toată puterea, cu atât mai mult cu
cât se leagă de cele sfinte. În anii căutărilor mele spirituale, am aflat de la unele fețe
bisericești lucruri îngrozitoare: că unele denominațiuni creștine netradiționale îngroapă crucea
sub pragul lăcașurilor, pentru ca cei ce intră acolo să calce în picioare sfânta cruce… Că la
slujbele lor, acei creștini sting lumina… Că ei se leapădă de Iisus Hristos ca Fiu de Dumnezeu
și fiu al omului și își bat joc de Maica Domnului… câte și mai câte…

După doi ani de cercetare, mare mi-a fost mirarea să descopăr că zvonurile acestea
îngrozitoare, atât de răspândite în popor, nu sunt altceva decât fantezii răutăcioase, menite
doar să alimenteze atașamentul față de tradiții, și pe deasupra să stârnească ura între creștini.

Odată, când am încercat să lămuresc pe bunicul meu cum stau de fapt lucrurile, m-am lovit ca
de un zid. Omul, cinstit, mi-a mărturisit că dacă le crede chiar dacă n-ar fi așa, căci altfel ar
pierde … o binecuvântare, ca aceea pusă pe capul pisicii negre.
Sfarsitul Lumii
Iti este teama de sfarsitul lumii? Care este evenimentul care declaseaza sfarsitul istoriei
acestui pamant? In acest articol din Nimic Nou sub Soare, afla povestea Cometei Halley si a
panicii pe care a creat-o printre oameni.

Era luna aprilie, 1910. Ca niciodată, vânzarea de telescoape a atins o cotă fără precedent,
pentru că toată lumea dorea să vadă eveniment unic: în dreptul pământului avea să treacă
cometa Halley. Hotelurile organizau vizionări de pe terasa de sus, iar cei mai mobili făceau
excursii la munte, ca să o vadă cu ochiul liber, pe un cer curat.

Ca orice cometă, cometa Halley are un nucleu format din mici bucăți de rocă, multă gheață,
dioxid de carbon, amoniu și mult praf cosmic. Haloul care înconjoară nucleul cometei are un
diametru de 100.000 km. Iar coada cometei, alcătuită din molecule ionizate de gaz, are o
lungime de până la 100 milioane de km.

Nu toată populația Americii era încântată de cometa Halley. Mulți o priveau ca pe un semn al
sfârșitului. Teama lor a fost exacerbată prin declarația astronomului francez Camille
Flammarion. El descoperise că în coada cometei se găseau și gaze cianogene. „Acestea”,
spunea el „vor impregna atmosfera și foarte posibil că vor stinge orice viață de pe
planetă.” The New York Times a publicat teoria apocaliptică a lui Flammarion. Alte ziare au
preluat predicția, hiperbolizând scenariul catastrofic. De-acum, mulțimile au început să ia cu
asalt magazinele pentru măști de gaze. Pe la colțuri, șmecherii vindeau „pilule anti-cometă”.
Prevăzătorii își astupau gaura cheii ca să-și ermetizeze refugiul. Bisericile, pline până la refuz,
oficiau slujbe non-stop.

O „mare redeșteptare religioasă” a avut loc… doar până pe 19 mai, când pământul a ieșit din
coada cometei. Fericiți că fusese doar o alarmă falsă, muritorii au sărbătorit cometa Halley și
s-au întors la căile lor obișnuite.

În fundal, istoria provocată de cometa Halley ne aduce în prim plan o confruntare dintre două
autorități. Pe de o parte, este autoritatea omului de știință, a cărui  opinie e întotdeauna greu
de contestat. Când savantul zice că vine sfârșitul, trebuie să-l iei seamă. Iar pe de altă parte,
este autoritatea lui Dumnezeu. E de mirare cum de duhovnicii, martori ai acelor zile de
angoasă, n-au vestit mulțimilor ce spune Biblia despre „sfârșitul lumii”, anume: că el nu va fi
provocat de vreun asteroid, gaură neagră sau vreo altă catastrofă naturală, ci de revenirea în
glorie a lui Isus Hristos; că revenirea lui Isus Hristos va marca doar sfârșitul păcatului și a
morții de pe pământ, în timp ce aceia care L-au așteptați vor începe să trăiască veșnicia…

Groaza nu este metoda prin care Dumnezeu se adresează oamenilor. Când El vorbește, omul
poate auzi susurul Său blând, în conștiință. Cometa Halley va reveni abia în iulie 2061. Azi
însă, vorbește conștiința.
Oameni si Animale
De cine ar trebui sa-ti fie mai mila - de oameni sau de animale? In acest articol din Nimic
Nou sub Soare, afla povestea iubitorului de animale nazist - Hermann Goering si a legii
absurde pe care guvernul nazist a promulgat-o la initiativa lui.

Când rostești cuvântul: „nazism”, instinctiv îi atașezi cruzimea, disprețul pentru viața, și tot ce
poate fi mai rău. Nu mă gândesc doar la milioanele trimise la camerele de gazare, ci însăși
bestialitatea dovedită de lideri față de propiul popor. Mă gândesc la diviziile de adolescenți de
14-16 ani, trimise în disperare ca să servească drept carne de tun aliaților. Mă refer și la
incredibila decizie de la 25 aprilie 1945 când, la apropierea frontului de Berlin, Hitler a
ordonat inundarea galeriilor subteranelor de metro, unde se refugiaseră miile de germani.:
„Poporul german și-a trădat menirea și nu mai merită să trăiască…”, ar fi zis Hitler.

Ideologia nazistă se hrănise cu filosofia lui Nietzsche. Acesta proclama morala junglei:
„Natura nu cunoaște milă. Cel tare sfâșie pe cel slab. Mila este o slăbiciune. Ea trebuie
extirpată.”

La nici trei luni după numirea lui Hitler drept cancelar al Germaniei, are loc un eveniment cel
puțin bizar și de neînțeles. Parlamentul german votează proiectul de lege a lui Hermann
Goring, care interzicea uciderea animalelor fără anestezic. „Astăzi anunț sfârșitul suferințelor
insuportabile ale animalelor. Ordon o interdicție permanentă și absolută cu privire la
vivisecții. Cei care nu vor arăta simpatie pentru animalele suferinde, vor fi trimiși în lagărele
de concentrare.” Ba încă Hitler își propunea ca, la sfârșitul războiului victorios, să desființeze
măcelăriile…

Cruzime și milă, în aceeași oală? Greu de digerat. Totuși, paradoxul supraviețuiește în lumea
noastră, sub diferite înfățișări. În lume există peste 220 oranizații naționale și internaționale
pentru protecția animalelor. O singură societate britanică, UK World Animal Protection, a
strâns în 2016 donații în valoare de 34 milioane de lire sterline… În același timp, numărul
homeless-ilor din Marea Britanie a ajuns la 300.000, cu o creștere de 73% în numai trei ani.
Aici e vorba de oameni ! Ce să mai vorbim de oamenii lumii a treia, unde sărăcia escaladează
la cote inimaginabile. Am fost în Uganda. 80% din populație nu găsește un loc de muncă altul
decât petecul de pământ din spatele bordeiului. În Malawi, familia unui muncitor angajat, cu
3-4 copii, trăiește în medie cu 20 dolari pe lună, adică cu 65 cenți pe zi…

Animalele ? E ușor să le iubești. Ele sunt devotate, nu te contrazic, n-au opinii diferite, îți
întorc afecțiunea și sunt mulțumite cu ce le dai… Slab surogat de compasiune pentru oameni.
Copilul Rapit
Cat ai fi dispus sa platesti pentru rascumpararea copilului tau daca ar fi rapit? In acest
articol din Nimic Nou sub Soare, afla povestea nepotului miliardarului avar John Paul Getty
si a rapirii lui de catre Mafia Italiana.

S-a întâmplat în Roma. Un microbuz cu număr de Calabria încetinește lângă trotuar, în timp
ce ușa laterală se deschide. „Paulo!” Curios, un flăcău pletos se întoarce spre mașină. Până să
prindă de veste, două perechi de brațe îl înhață, îl trag înăuntru și microbuzul pleacă în
trombă.

La 10 iulie, 1973, ora 17, John Paul III, nepotul miliardarului american John Paul Getty, a fost
răpit de membrii grupării Ndragheta. Pentru eliberarea sa, cereau 17 milioane de dolari.
Termen: 10 zile. Gândeau că flăcăul de 16 ani făcea paralele.

Numai că miliardarul nu gândea ca ei. Bătrânul John Paul Getty era vestit pentru calicia lui. În
corespondență folosea doar plicuri uzate. De răscumpărare nici n-a vrut să audă. „Mai am alți
14. Dacă plătesc acum, va trebui să plătesc pentru toți…” Au trecut zile, săptămâni, chiar luni.
Negocierile erau în impas.

În noiembrie, la biroul ziarului „Il Messagero” sosi un plic. În el se aflau: bucle din părul
nepotului, o ureche și un bilet. „Asta e urechea lui Paul. Dacă nu trimiteți 3 milioane dolari în
10 zile, va sosi următoarea ureche. Cu alte cuvinte, vă vom trimite băiatul în bucățele.”

În fine, bătrânul a fost de acord să plătească doar 2,2 milioane – doar cât putea deduce din
taxe. Pentru restul de 800.000, a fost dispus să-l împrumute pe fiul său, adică tatăl băiatului,
cu o dobândă de 4%.  Odată cu plata, la 15 decembrie 1973, adolescentul a fost găsit viu, într-
o clădire dezafectată din Lauria.

Cazul – larg mediatizat – a stârnit indignare pentru multă vreme. Pe drept! Ceea ce însă nu
realizează poporul este că fenomenul Getty e doar vârful eisbergului, paroxismul unui
fenomen comun care, de banal ce e, nici nu-l sesizăm. L-am putea descoperi doar dacă am
estima valoarea copilului nostru pe scara priorităților. Pe ce poziție l-am așeza? Prioritatea a
3-a? A 5-a? Sau nici nu ne punem problema…

Un copil costă. Mai mult decât mâncare, îmbrăcăminte, jucării… El costă timp, energie,
dăruire, suflet, sacrificiu de sine… cât „prioritatea nr. 1” a vieții. Pentru epoca noastră
pragmatică, copilul a devenit un fel de povară, pentru că ne concurează interesele, confortul,
profesia, succesul, posesiunile. Ne fură dreptul la viață. Dacă însă l-am aprecia prin ochii
Creatorului, l-am vedea într-o cu totul altă lumină: ca un dar unic de la Dumnezeu, încredințat
nouă pentru scurtă vreme, spre modelare. Iar dacă ne ordonăm prioritățile din perspectiva
veșniciei, vom avea revelația imensei responsabilități de a fi părinte. Am pune totul la o parte
și – pentru că șansa ne e dată odată în viață – am investi în copil sufletul nostru cu toate
valorile nepieritoare, ca să ajungă un „fiu al lui Dumnezeu”. Alegerea stă pe umerii noștri. Și
e urgentă: cât încă este copil, învață-l calea pe care trebuie sa o urmeze și când va îmbătrâni
nu se va abate de la ea”. (Proverbe 22:6).
Cum sa NU supravietuiesti
Cum sa NU supravietuiesti? La 30 de ani de la Caderea Comunismului, Experimentul Pitesti
ne da inca fiori. In acest articol din Nimic Nou sub Soare, afla care a fost designer-ul acestui
proiect si ce l-a motivat sa o faca.

Probabil că puțini au auzit de numele Eugen Țurcanu. Dar cei care au auzit, nu-l pot uita. De
numele lui se leagă una din cele mai teribile episoade din istoria României. Țurcanu era un
bărbat frumos, voinic, sclipitor de inteligent.
Prin 1943, la 18 ani, de dragul lui Oltea, fata unui lider legionar, Eugen Țurcanu frecventează
cercurile legionare. Curând, după august 1944, prinde noul val politic și participă în cercuri
comuniste, devenind membru al PMR. În primăvara lui 1948 ca student anul III la Iași, îl
găsim bine instalat ca membru al biroului politic județean de partid. Viitorul îi surâde: i se
propune chiar o carieră diplomatică în Elveția. Subit roata se întoarce.

Un fost „camarad”, aflat sub tortură, îl denunță ca legionar. Țurcanu este condamnat în 1948
la 7 ani închisoare. În pușcăria din Suceava, se împrietenește cu studentul Alexandru
Bogdanovici, legionar cu ștate vechi. Dornici de o gamelă în plus și în speranța reducerii
pedepsei, cei doi înființează Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (ODCC),
având ca obiectiv reeducarea deținuților politici. Ideea place mai marilor închisorii, care le
conferă autonomie. În jurul ODCC-ului se strâng 120 oportuniști.

Transferat în 1949 la Pitești, închisoare destinată studențimii, Țurcanu câștigă încrederea

comandantului închisorii și primește acceptul de a derula propriul său proiect de reeducare,
care va purta numele „Experimentul Pitești”. El schimbă metoda lui Bogdanovici de lămurire,
cu metoda torturii. Strategia lui cuprindea patru faze: demascarea externă – în care, sub
tortură, deținutul denunța persoane din viața civilă, pe baza cărora securitatea opera noi
arestări. Faza a doua era demascarea internă, de denunțare a colegilor de detenție pentru culpe
reale sau imaginare. Faza a treia era autodemascarea publică, în care „cel reeducat” se dezicea
de toate valorile din trecut: familie, prieteni, religie. Și, ca dovadă de bună credință, în faza a
4-a cel reeducat devea torționarul prietenilor săi apropiați. Ca să dea un bun exemplu,
Țurcanu se îndreaptă mai întâi spre cei trei amici ai săi. Bogdanovici este torturat îndelung,
până când este tocat mărunt și moare sub cizmele lui. Altuia îi zdrobește capul de ciment.
Cruzimea lui întrece orice imaginație macabră. El și acoliții săi obligă pe presupușii
„recalcitranți” la toate umilirile, până acolo încât să-și mănânce excrementele.

Metoda dădea „roade”. Securitatea era încântată. Metoda se extinde și în alte temnițe. Lui
Țurcanu i se acordă autoritate egală cu a ofițerilor. El deținea cheile celulelor. Gardienii i se
adresau cu „domnule”. Devenise eminența neagră. Până în ziua când roata iarăși se întoarce.

După trei ani, în 1952, un anume Vintilă Vais, mare securist, este întemnițat din ranchiunul
șefului. Sub tortură, declară o serie de lucruri compromițătoare despre protipendada
comunistă: Teohari Georgescu, Petru Groza, Gheorghiu Dej… Vestea produce senzație. Se
deschide o anchetă amplă. Torturile bestiale ale „experimentului Pitești” sunt deconspirate.
Partidul e îngrijorat. Ca să camufleze cazul, Țurcanu și acoliții lui sunt acuzați de activitate
legionară subversivă. După doi ani de proces, în noiembrie 1954, Țurcanu și 22 de
„reeducatori” sunt condamnați la moarte în contul celor 5000 de victime. Sentința este
executată la Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Ultimele cuvinte ale lui Țurcanu au fost:
„M-au înșelat bolșevicii!” Oare ei? Sau instinctul său rapace?

„Experimentul Pitești” are multe fețe care cer reflecție. M-aș opri doar asupra uneia: a omului
cu instictul de supraviețuire exacerbat. Instinctul este un lucru bun. Ca și la animale, instinctul
ne reglează automatismele. Numai că la om, instinctele trebuie să se supună conștiinței
morale. Cine își încalcă conștiința în favoarea instinctelor, va avea beneficii, doar pe termen
scurt, și contra unui preț funest: nefericire, dezumanizare, și în final pierzare totală.
Supraviețuirea ca scop suprem și cu orice preț, e o nebunie. Pentru că „Oricine va voi să-și
scape viața, o va pierde” (Luca 17:33).
Puterea Credintei
Cat de mare este puterea credintei? Poate infrati oameni aflati de parti diferite ale frontului?
In acest articol din Nimic Nou sub Soare, o poveste de Craciun din Al Doilea Razboi
Mondial; istoria se repeta si azi intre oameni aflati in conflict.

Era 24 decembrie 1944. De nouă zile Fűhrerul ordonase ultima și cea mai mare
contraofensivă împotriva trupelor aliate, cantonate în masivul Ardeni din Belgia. Și de nouă
zile, canonada nu mai contenea. În căbănuța familiei Wincken din pădurea Hűrtgenwald
locuiau mama și băiatul ei adolescent. Tocmai pregăteau cu nostalgie o cină de Crăciun. Tatăl,
rezervist la 45 ani, fusese de curând încorporat în brigada de pompieri, în Monschau. Pe masă,
lângă lumânare sta un puicuț fript și patru cartofi copți… când se auziră ciocănituri în ușă.

Mama a stins repede lumânarea. Temătoare, a deschis ușa. În fața ei stăteau doi soldați și un
altul zăcând pe zăpadă. Erau americani pierduți de unitate. Cereau îngăduința să fie primiți
până dimineața. Tovarășul lor era grav rănit. „Lăsați puștile în magazie și intrați”. În timp ce
băiatul s-a dus să mai aducă 6 cartofi la copt, rănitul a fost pus pe pat. „Băieți tineri…”
gândea mama. Pe când cartofii se coceau, o altă bătaie în ușă i-a înghețat mamei sângele în
vine. În prag, alți patru soldați germani. Situația era extrem de gravă: adăpostirea americanilor
însemna împușcare pe loc. „Ne-am rătăcit de regimentul nostru. Am putea înnopta la dv?”
Hotărât, mama le-a spus: „Lăsați puștile în șopron și intrați la căldură!” Când însă nemții au
dat ochii cu americanii, timpul parca a stat în loc. „Copiii mei”, a zis mama. „Azi e noaptea de
Crăciun. Aici… nu se va trage… Fritz, iute… încă opt cartofi pentru băieții flămânzi… și
fulgii de ovăz.” Un american a spart gheața: i-a servit pe nemți cu țigări. În replică, caporalul
german le-a întins bucăți de ciocolată. Erau toți tineri, între 16 și 22 ani… Hans, care făcuse
doi ani de medicină, a examinat pe cel rănit și a început să-i spele rănile. Când cartofii au fost
gata, mama i-a strâns în jurul mesei. A înălțat rugăciunea: „Vino, Doamne Isuse, fii oaspetele
nostru…” Apoi a început să cânte: „Noapte de vis, noapte de har…”, la care și ceilalți și-au
unit vocile. Dimineața, împreună au făcut o targă. Apoi nemții le-au arătat încotro s-o ia ca să
ajungă la unitate. Iar ei s-au întors la Monschein. S-a întâmplat atunci… S-a mai întâmplat și
altă dată. Se mai întâmplă și astăzi, când ambiții și idealuri chiar apreciate sunt subordonate
principiului suprem, din care izvorăște viața: ”Tot ce voiți să vă facă oamenii, faceți-le și voi
la fel” (Matei 7:12) Dacă ești creștin, nu e chiar greu. Și… am putea fi chiar noi aceștia…
Corona-Virus, Ciuma Bubonica si Economia de Consum
Cum ne poate ajuta Pandemia de Corona-Virus prin care trecem? In acest articol iti aducem
istoria felului in care Ciuma Bubonica a pus capat peste noapte isteriei lalelei in sec XVII si
luxul sustinut de o economie de consum.

Amsterdam, luna mai, anul 1633. Olanda își trăia epoca de aur. Fondatoare a primei Companii
comerciale din lume – Compania Olandeză a Indiilor de Est –, cât și a primei burse de valori,
Olanda devenise un nod comercial dominant, pe unde Europa își primea 50% din țesături și
80% din mătăsuri.
Inchi

La poarta guvernatorului Adriaen Pauw (Pauf) din Amsterdam stătea un cavaler însoțit de doi
scutieri. Era trimisul marelui duce Charles d`Albert de Luynes. Ducele auzise de minunățiile
din grădina guvernatorului și dorea să obțină unul din rarele exemplare. Când a ajuns în fața
celor 11 lalele, cavalerul nu-și putu reține o exclamație. Înaintea lui erau celebrele „Semper
Augustus”, ale căror petale albe erau însângerate cu striuri de un design imprevizibil.

- Stăpânul meu ține morțiș să intre măcar în posesia unui singur bulb. Ar da oricât…

În fața zâmbetului flegmatic al magistratului, cavalerul șopti:

- Chiar și 10.000 de guldeni!

10.000 ? Echivalentul actual a 300.000 Euro? Cât prețul celei mai luxoase case de lângă
canalul principal al Amsterdamului?… Degeaba. Magistratul nu vinde.

Laleaua, adusă din Turcia în Europa, cu cca 80 ani în urmă, devenise simbolul luxului,
gadgetul mult râvnit. Infectarea întâmplătoare a bulbului cu un virus local a dat naștere la
modele coloristice nemaiîntâlnite. Faima acestora a fascinat Europa. Cererile de bulbi, mai
ales de către Franța, au făcut ca prețurile să crească exorbitant. În 1636, bulbii de lalea au
ajuns al patrulea cel mai exportat produs din Olanda: după gin, heringi și cașcaval. În 1635,
40 bulbi diverși au fost vânduți cu 100.000 guldeni – 3 milioane de Euro!

Isteria lalelei cuprinsese subit toate clasele: nobili, burghezi, fermieri, mecanici, marinari,
servitoare, coșari…, toți voiau să apuce o fărâmă de magie… Până în dimineața de 9 februarie
1637, când cumpărătorii din orașul vecin, Haarlem, nu s-au arătat la licitație.  Lipsa lor a
ridicat semne de întrebare. Când s-a aflat că în Haarlem izbucnise ciuma bubonică, știrea a
produs panică. În numai câteva săptămâni, vraja lalelei s-a prăbușit catastrofal, trăgând după
ea ruina multor familii bogate.

În veacul nostru, laleaua e… de exemplu, tehnologia smart.: Inelul smart care-ti arată non-
stop dispoziția ta psihică; Ochelari de soare smart cu căști și mp3 incluse;  Sau ultima modă,
sau ultima distracție … ai impresia că oamenii nu mai știu ce să mai facă și ce să mai cumpere
de atât de mult bine …

Poftele trupului și pofta ochilor împing individul în vârtejul lucrurilor cărora le atribuim
valoare fabuloasă, din pură mândrie – doar pentru a fi altfel. Și-apoi deodată ne lovește o criză
reală: poate fi moartea cuiva drag, sau mai nou, un Coronavirus scăpat de sub control… care
pornește să bântuie meridianele, topind subit toate ambițiile și aspirațiile noastre, aruncând
lumea în haos și prăbușind castelul de carton al economiei de consum. Uluiți, ne trezim din
amețeala caruselului și picăm într-un peisaj alb-negru, în care „lalelele” – până atunci
mirabilele – își dau pe față goliciunea și caducia lor.

Crizele – au și ele rostul lor, acela de a ne arăta non-valoare acestor lucruri si de a ne conduce
înțelept la concluzia regelui Solomon, vorbă teribil de actuală: „O deșertăciune a
deșertăciunilor… Totul este deșertăciune și goană după vânt!” (Eclesiastul 1:14)
DE CE si CAND va Reveni ISUS?
Intrebarea care a strabatut intreaga istorie a crestinismului - Cand va Reveni Isus - ne
framanta si azi? Oare ne-a uitat Isus aici? In acest articol iti aducem istoria fabuloasei
salvari a crestinilor din Smirna de catre Asa Jennings

Orașul Smirna, septembrie 1922 – chiar luna când se juca ultimului act al războiului Greco-
Turc. După un debut victorios, de doi ani armata greacă bătea tot în retragere. La 13
septembrie armata părăsise pozițiile din jurul orașului Smirna, lăsând în urmă, la cheremul
turcilor, 400.000 locuitori, majoritatea greci și armeni.

Într-un act de răzbunare, turcii dau foc cartierului armean. Curând întreg orașul este cuprins
de vâlvătăi. Mânată de flăcări și de atrocităile dezlănțuite, populația creștină se refugiază pe
chei. Fâșia prea îngustă pentru sutele de mii face ca mulțimile să se împingă până  în mare.
Disperați și neputincioși, așteaptă… Trec orele… Trec două zile, și salvarea tot nu vine!

Ciudat lucru: în port stau ancorate nave cu pavilion englez, american, francez, italian,
japonez… Niciuna nu mișcă. Odată cu ruperea frontului, au primit consemn să nu intervină,
ca să nu agraveze relațiile cu Turcia. Guvernul grec – aflat în defensivă – este paralizat.

Pe când țipetele și vaietele împânzesc atmosfera înecată de fum, un bărbat în haine civile,
scund și contorsionat de tuberculoză, urcă în grabă pe nava grecească Kilkis. Este Asa
Jennings, pastor metodist american, sosit abia de două săptămâni în Smirna.

„Caut comandantul! Sunt aici ca să trimit un mesaj guvernului din Atena”.

Intimidat, ofițerul  îl conduce în cabină. Telegraful țăcăne. „Dacă până mâine dimineață la ora
6 nu trimiteți 25 de vase pentru salvarea poporului, voi publica refuzul vostru până la capătul
lumii!”

După ton, guvernanții deduc că ultimatumul vine din partea unui plenipotențiar. În grabă își
dau acordul, sub rezerva asumării răspunderii totale de către americani, implicit coordonarea
operațiunilor.

În cursul nopții de 14 spre 15 septembrie, Jennings își pune soția și cei trei copii pe un
distrugător american și pleacă trasmițând celor rămași că se va întoarce după ei. Apoi, cu
autoritatea de comandor, mobilizează cuirasatele americane să-l însoțească până în portul
Mitilene. Acolo constrânge 25 de vase comerciale greceaști să se mobilizeze. Câteva vase
aliate, prinzând curaj, li se alătură, inclusiv un cargo japonez. Și înainte ca să crape de ziuă, cu
steagul american arborat pe vasul grecesc Kilkis, flota lui Jennings pornește într-una din cele
mai mari operațiuni de salvare.

Pe când zorile destramă noaptea, un urlet de bucurie smuls din 350.000 de piepturi ajunge
până pe puntea vasului amiral. Pe chei, furnicarul revigorat întinde miile sale brațele spre
ajutorul nesperat. „Vine salvarea! Ura! Suntem salvați!”

7 zile și 7 nopți fără odihnă, flota coordonată de Jennings evacuează muribunzii în porturile
grecești. Iar în ziua când creștinii urmau să fie deportați în lagărele de exterminare, nici un
picior de creștin nu se mai găsea în Smirna.

Epopeea lui „Jennings din Smirna” mă face să savurez anticipat apogeul planului de salvare
revelat în Biblie, atunci când în clipele de maximă agonie a unui pământ aflat în pragul
autodistrugerii,  promisiunea făcută de Isus celor care Îl așteaptă: „Mă voi întoarce și vă voi
lua cu mine!” (Ioan 14:3) se va împlini. Nu există dubii!
Puterea care CORUPE
Feriti-va de aluatul Fariseilor care este FĂȚĂRNICIA, spunea Isus. Este ipocrizia păcatul
cel mai mare? Oare ne-a uitat Isus aici? In acest articol iti aducem istoria incredibila a
Prohibiției Alcoolului din America anilor 1920.

Probabil că ai auzit de „Mișcarea pentru Temperanță” din Statele Unite. Ea a fost una din cele
mai impresionante acțiuni de masă în favoarea cauzei bune – abstinența față de alcool. Ca
parte a redeșteptării religioase a anilor 1830-1850, mișcarea a motivat poporul pentru o mare
reformă. Așa se face că, la începutul anilor 1900, 23 din cele 50 de state legiferaseră deja
prohibiția alcoolului. Iar ca încununare, la 16 ianuarie 1919, Congresul Statelor Unite a votat
amendamentul 18 care interzicea producerea, vânzarea și consumul de alcool.

Dar… la numai 13 ani de la ratificare, în 1933, Congresul anula prohibiția prin amendamentul
21. Ce factor extraordinar a putut schimba atât de rapid și de radical opțiunea poporului și a
legiuitorului? Un lucru aparent mic: 6 articole de ziar, cu mărturisirile unui proaspăt arestat,
George Kessaidi, publicate chiar în ajunul alagerilor paralamentare din 1930, de către The
Washington Times.

Prin 1920, George Kessaidi era un șomer disperat după lucru. Un prieten i-a șoptit: „Ascultă!
Dacă vrei bani frumoși, apucă-te de contrabandă pe dealul Capitoliului.” Deși prohibiția se
desfășura în forță, începutul a fost mai ușor decât se aștepta. Primii lui clienți au fost doi
congresmeni din sud, prohibiționiști vocali. Restul a devenit rutină. Prin contrabandă,
Kessaidi câștigase o așa trecere, încât i s-a pus la dispoziție un birou chiar în subsolul
Capitoliului. „Petreceam mai mult timp în Capitoliu”, zicea el „decât cei mai mulți
congresmeni. Aveam cel puțin 20 de comenzi grase pe zi”. Gărzile primiseră instrucțiuni clare
să-i permită nestingherit intrarea.

În 1925, un polițai care nu cunoșatea aranjamentul, l-a prins în flagrant. Totul s-a stins cu…
câteva zile de arest. Odată eliberat, parlamentarii i-au pregătit un birou mai discret, în incinta
Senatului.

Sub ocrotirea agenților, în senat se adunau grămezi de sticle goale cu toate soiurile de whisky.
Secretarul cabinetului alimenta pe președintele senatului cu băutură la discreție. Omul de
legătură era procurorul general. Până și Andrew Volstead, inițiatorul proiectului de lege, bea
nestingherit, dar numai în privat.

Scandal de răsunet s-a produs atunci când directorul implementării amendamentului în statul
Pennsylvania a fost prins în distribuirea a 2.650 tone de alcool, beneficiind de acoperirea
polițiștilor. Pentru mituirea lor rula 4 milioane de dolari. Dezvăluirile au continuat să scoată la
lumină întregul lanț vicios. Printre producătorii și distribuitorii de alcool prinși se aflau
polițiștii din statul Vermont. Zeloși, îi arestau pe contrabandiști și le confiscau alcoolul, pe
care apoi îl distribuiau clientelei de elită.

Capturarea lui Kessaidi și publicarea mărturisirilor lui a produs cutremurul establishment-ului,

având ca urmare înfrângerea republicanilor în 1930 și venirea la putere a democraților băutori
pe față. Astfel că, la 5 decembrie 1933, amendamentul 18 a fost anulat.

Se întâmplă și azi. Cel ce dispune de putere, fie că e un simplu părinte, un director de școală,
polițist sau legiuitor, promovează sonor disciplina virtuților, știind bine că doar așa
funcționează societatea. Totuși, în cazul lui,  caută alibiuri pentru a se  socoti o excepție,
pentru că…, e știut, puterea, adesea, îmbată și ia mințile..
Și aici e necazul. Cei care urmează un lider caută un model, nu slogane. Vina celor duplicitari
întrece cu mult vina păcătoșilor pe față. Căci ei măcar sunt sinceri. Pe când ipocriții, pe lângă
păcatul săvârșit, aruncă în derizoriu chiar virtuțile pe care le afișează, distrugându-le
credibilitatea. „Feriți-vă de aluatul fariseilor care este fățărnicia” (Luca 12:1) avertizează Isus.
Pentru că nimic  nu distruge mai cumplit ca ipocrizia.
Fascinati de Stiri Negative
In acest articol iti aducem istoria incredibila a Falsei Invazii a Marțienilor din 1938. Istoria
se repeta, nu este Nimic Nou sub Soare – și astazi oamenii sunt la fel.

Era duminică seara, 30 octombrie, 1938. Întins pe sofa, americanul de rând își fixase tunerul
pe post, pregătit să savureze teatrul radiofonic. O muzică pulsează în surdină. Brusc muzica
este întreruptă de un anunț sec: „Profesorul Farrel de la observatorul Jenning a detectat o
explozie pe planeta Marte”. Abia reluată, muzica este din nou întreruptă de o voce
strangulată:

„Dumnezeule! Ceva iese dintr-un cilindru metalic… Șerpi… nu! Tentacule… Se îndreaptă
spre mine! Văd și un corp mare, imens, lucios. Ah, fața aceea… ea… ea… Doamnelor și
domnilor, este indescriptiblă… Nici nu o pot privi. Are ochi negri și lucitori ca ai unui șarpe.
Din gura fără buze curg bale care pulsează…”

Vocea terifiată a lui Orson Welles continuă să descrie scene de infern. Marțieni înarmați ies
din nava cilindrică. Reușesc să anihileze un regiment întreg al Gărzii naționale. 7.000 morți.
În replică la tirul artileriei americane, marțienii degajă un gaz ucigător. Alți cilindrii aterizează
în Chicago, în St.Louis. Invazia marțienilor este în toi. O altă voce întrerupe reportajul,
anunțând panică în zonele respective: mii de oameni fug haotic.

Americanul de rând sare de pe sofa, își ia pușca din perete și iese. În stradă, se ciocnește de
alți vecini înnebuniți. În New Jersey, oamenii s-au bulucit pe autostrăzi, căutând scăpare. Alții
au dat buzna în secțiile de poliție cerând măști de gaze! O femeie s-a aruncat peste mulțimea
din catedrală, strigând: „New Yorkul a fost distrus. Este sfârșitul lumii! Pregătiți-vă de
moarte!”

Abia când informațiile despre panica generalizată au ajuns în studiourile CBS, Orson Welles
întrerupe emisiunea și reamintește ascultătorilor că este doar o ficțiune. Scepticii nu l-au
crezut în primă instanță. Istoricii timpului au estimat că isteria a cuprins între 1,7 și 6 milioane
de oameni. Când Comisia Federală a Comunicațiilor a investigat programul, n-a putut găsi
nimic ilegal… Doar… era 30 octombrie, seara de Halloween.

Câtă putere are media! Gândește-te: Mai întâi, are putere pentru că este ceva „oficial”, pe
post, indiferent cine este în spatele microfonului sau al camerei. Apoi, sunt atâția care cred, iar
majoritatea nu poate fi înșelată, sunt prea mulți! Și apoi, ceea ce auzim parcă se pliază pe
expectanța noastră negativistă. Nesiguranța vieții parcă ne predestinează la aceasta!

Timpul trece. Generațiile se schimbă, dar omul rămâne același: la fel de credul, superstițios și
alarmist, gata să înghită orice zvon, fie din media, fie de la colțul străzii. Vindecare? Nu e
decât pentru cei care au avut dorul să-L recunoască pe Cel Atotputernic, pe Acela care a
promis:

„ Nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngrijorare căci Eu sunt Dumnezeul tău (Isaia
41:10)
Oprind Epidemia - Merita sa Mori Asa?
In acest articol iti aducem istoria INCREDIBILA a crestinilor din Eyam, care au decis sa se
autoizoleze in timpul ciumei din 1665

E o noapte de iulie în Londra, anul 1665 – Pe străzile aproape pustii se aude strigătul care
înfiorează: „Scoateți afară pe morții voștri”. Apoi vine uruitul căruței încărcate cu cadavre. De
două luni, Marea Plagă bântuia prin oraș. Și avea să mai bântuie mai bine de-un an, cu peste
1.000 morțiîn zilele de apogeu…, până în septembrie 1666 când Marele Foc din Londra a
forțat sfârșitul molimei distrugând șobolanii și puricii. Marea Ciumă a ucis până la 50% din
populația Londrei.

În luna august, 1665, poștalionul a lăsat croitorului din Eyam un sul de stofă din Londra.
Curios, domnul Hadfield, a desfășurat sulul ca să-i admire calitatea și l-a pus la vedere. Au
venit clienții, bucuroși de o comandă. Odată cu sulul, s-au pomenit însă cu purici. Curând,
ciuma bubonică a înflorit pe trupul croitorului.  La nici o săptămână, toți membrii familiei
mureau în chinuri. Vestea a îngrozit pe cei 344 de locuitori din Eyam. Câțiva au reușit să
părăsească satul a doua zi.

La slujba de duminică, biserica gemea de lume. Cu simțământul grozavei amenințări, veniseră

cu mic, cu mare. Pastorul lor, William Mompesson, abia sosit de un an, și-a început
cuvântarea:

„Fraților, trăim ziua judecății…”  Prin sală se auzeau suspine și plânset. „Dumnezeu ne cere
socoteala… NU pentru ce-am făcut, căci pentru păcatele noastre a murit Hristos și avem
iertare. Ci El ne cere socoteală pentru ce vom face de-acu înainte…”

În liniștea așternută, pastorul le descrise pericolul pe care ei îl reprezentau pentru celelalte

localități. Prin Eyam trecea drumul către Manchester, aflat la numai 60 km.

„Dacă noi vom părăsi satul, vom semăna ciuma prin multe locuri. Moartea va secerea mii de
suflete… din vina noastră ! Și sângele lor – Dumnezeu îl va cere din mâna noastră…”

În biserică se produse rumoare. „Predicatorul e venetic, de-aia nu ține cu noi…” protestară

fățiș câțiva oameni de vază. Atunci se îndreptă încet, spre amvon, fostul pastor, bătrânul
Thomas Stanley. Era unul de-al lor. La vederea lui, liniștea se așternu peste mulțime. „Nu e
bine cum vorbiți. De murit, oricum murim… Dar cum murim? Vinovați? Sau cu nădejdea în
învierea morților?”

Cuvintele lui au străpuns inimile. În ziua aceea, s-a hotărât astuparea tuturor drumurilor, cu
blocuri mari de piatră. Au decis auto-izolarea! Călătorii aveau să ocolească pe la marginea
satului, și să ducă vestea carantinei lor în toate împrejurimile. Vecinii lor s-au simțit datori să
le vină în ajutor: le duceau cele trebuincioase, iar localnicii lăsau banii în găuri scobite în
piatra zidului cetății și umplute cu oțet, ca să evite contaminarea.

Ciuma din Eyam a durat 14 luni. Rând pe rând, numărul celor vii se împuțina. O femeie,
Elizabeth Hancock i-a tras la groapă, cu funia legată de picioare, pe toți cei 6 copii ai ei și
soțul. Au pierit în numai 8 zile. Cum a putut găsi femeia atâta putere? Doar în credința
învierii.

La 1 noiembrie 1666, ciuma s-a stins. Din cei 344 locuitori din Eyam, au rămas numai 77.
Printre cei răpuși, era și Catherine, soția pastorului Mompesson. Avea 26 ani.
Ce s-ar fi întâmplat dacă frica i-ar fi alungat pe pretutindeni? Puteau proceda mai înțelept?
Poate… În astfel de situații nimeni nu știe cum ar fi fost cel mai bine.  Un lucru însă este cert:
curajul, credința și grija lor pentru ceilalți, înscrie cu litere de sânge adevărul care rămâne, că
„Nu este mai mare dragoste, decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13). Iar
ei o să-și primească răsplata curând.
Acel CEVA care te Salveaza intr-o Prabusire Economica
In timpul Marii Crize Economice, JC Penney s-a prabusit economic si psihic. Insa a gasit
secretul recuperarii si ti-l impartasim si tie intr-un nou articol din Nimic Nou sub Soare.

Era o noapte urâtă de noiembrie, 1931, în Statele Unite. În salonul 21 de la parterul

sanatoriului Battle Creek, un bărbat de 56 ani, deprimat, ședea pe marginea patului. Fusese
sedat, dar tot nu putea să adoarmă. Gânduri negre îi blocaseră orice fereastră spre viitor. Cu
simțământul că ștreangul îi sugruma respirația, se sculă, se duse la măsuță și redactă câteva
scrisori de adio. Le puse în plic, le lipi. Apoi se culcă, în speranța că nu se va mai trezi
niciodată.

Omul nu era altcineva decât vestitul Jim Cash Penney, proprietarul lanțului de 1.400
magazine „J.C.Penney”. Își începuse cariera la 8 ani, ca băiat de prăvălie. Din economii și-a
deschis o băcănie într-un cătun de mineri. Fiind cinstit, a câștigat încrederea clienților.
Treptat, și-a dezvoltat afacerea. Îi ajuta însă și pe ucenicii lui să-și înceapă propriul business.

Marea Criză economică din 1929 l-a lovit în plin. Valoarea acțiunilor sale, de la 140 $, a
coborât la 13$. Băncile îl strângeau din toate părțile. Ca să-și salveze onoarea, a vândut ce-a
mai putut, și-a achitat datoriile până la ultimul cent, și a rămas coate-goale. Fiind prăbușit
psihic și zdrobit de povara vinovăției, prietenii l-au internat la cunoscutul sanatoriu Battle
Creek. După trei săptămâni, Jim Penney se simțea tot mai rău, la capătul funiei. Avea
simțământul că toți, până și nevasta și copiii, s-au înstrăinat de el.

Neștiind cât e ceasul, a ieșit pe hol, ca să meargă la sala de mese. Era însă mult prea devreme.
La bucătărie nu era nimeni. Dinspre capelă, un fir de cântec a ajuns la mintea lui, înfiorându-l.
„Cântecul ăsta… îl cânta mama…” Mânat de un gol imens, Jim Penney a intrat încet în
capelă. Refrenul cântecului era: „Eu nu te las… Cu nici un chip…  Eu nu te las!”

„Ceva ce nu pot explica s-a produs în mine”, povestea el mai târziu. „Aveam simțământul că
eram ridicat din bezna imensă, spre lumină și căldură. Am strigat în sufletul meu: Doamne, eu
nu pot face nimic. Vrei să ai Tu grijă de mine?”

cu onestitate: „Mă socoteam atotputernic, invincibil… Îmi permisesem ca puterea banului să

mă ia în stăpânire…” Stând pe banca din spatele capelei, o perspectivă nouă i se profila în
minte. „O voi lua de la început. Dacă Tu mă ajuți, voi face bani. Dar nu pentru mine, ci pentru
cei trudiți și împovărați…”

…Ca prin minune, din ziua aceea, Jim a început să se înzdrăvenească rapid. Cu credință și
speranță, a repornit afacerile de la zero. După cinci ani, era din nou pe val, cu o mențiune: cu
cât investea mai mult în binefacere, cu atât îi mergeau lucrurile mai bine. Motto-ul lui din
fiecare dimineți era: „Nu te teme, crede numai!” (Marcu 5:36)

Și au trecut anii… Jim Cash Penney a trăit 95 de ani și a fost activ până la moarte, în 1971. Cu
peste 1000 de magazine active în Statele Unite, venitul lui anual era de peste 18 miliarde. Dar
s-a ținut de cuvânt: Zecile de milioane continuă și azi să fie dirijate pentru susținerea a peste
100 de organizații caritabile.

Chiar dacă nu sunt milionar, ci om obișnuit, istoria lui Penney mă învață cel puțin trei lucruri:
1. Că lupta vieții se câștigă sau se pierde în minte. 2. Că lupta se câștigă doar atunci când Îl iei
pe Cel atotputernic ca partener. Și 3. Că oricât de mare ar fi prăbușirea, nu există barieră în
calea refacerii pentru cel care continuă să creadă! Rețeta este actuală. Și garantată.
Singura SOLUȚIE la Problema RASISMULUI
A fost Sclavia determinata de Rasism, sau este doar un Mit si alta este Cauza Reala? Care
este adevarul in aceasta chestiune spinoasa? Astazi iti aducem Istoria Sclavilor Americani
din secolul XIX.

Charleston, Carolina de Sud, anul 1845. În fața clădirii Old Exchange, aliniați în fața zidului,
vreo 11 sclavi, proprietatea lui Richard Holloway, stau gata pentru vânzare. Printre ei, Cato –
un negru voinic de 21 ani – se uită rugător spre stăpânul care însă îi evită privirea. ”650 dolari
pentru Cato!” – strigă licitatorul. În rumoarea iscată, un bărbat cu favoriți albi ridică mâna.
Licitatorul strigă din nou. ”650 dolari .. O dată… De două ori… Vândut”.

Sub ochii mulțimii urmează o dramă intensă. Sarah, o  negresă tânără cu 2 copii mici se
repede jelind spre Cato. Brațele vătafilor însă o împiedică să ajungă la soțul ei, iar Cato și
noul stăpân se pierd în mulțime.

Vei zice: „un lucru comun la un târg de sclavi”. Cu o mențiune: Holloway, fostul stăpân, este
și el negru. Iar Cato este chiar vărul lui.

Istoria ne surprinde și ne tulbură. Am fost învățați că sclavia era o nedreptate socială în care
albii exploatau pe negri; că totul se reducea la simpla dihotomie de natură pur rasială; și că
rezolvarea inechității ține de reformarea mentalității. Cronicile ne dezvăluie însă o problemă
mult mai gravă.

Prin anii 1830, în Carolina de Sud, 43% din negri – bărbați și femei – erau stăpâni de sclavi.
3.800 negrii liberi dețineau 13.000 de sclavi. Să fi fost din motive filantropice? Pentru unii,
da. Dar nu pentru majoritatea.

Iată: pe plantațiile lui John Stanly lucrau 163 de fârtați. Pentru eficiență, negrul angajase trei
albi, ca supraveghetori cu bici. Niciunuia din robi nu-i dădea voie să-și răscumpere libertatea.
Unii stăpâni își vindeau soțiile și copiii. Erau și femei, ba chiar fii, care își vindeau soții,
respectiv tatăl. Alții își răscumpăraseră nevestele, dar le țineau tot sclave ca, la o adică, să le
vândă, dacă nu le mai plăceau.

Când Abraham Lincoln a proclamat abolirea sclavilor în Sud, 400 de negrii liberi din New
Orleans, statul Louisiana, au cerut să lupte contra nordiștilor, pentru că „n-au nici o simpatie
pentru aboliționism.”

Tabloul încă nu este complet. În volumul „White Cargo”, autorii Jordan și Walsh
documentează cum peste 300.000 de bărbați, femei și copii albi din plebea Angliei erau
încărcați cu forța în corăbii și deportați în colonii, pentru muncă silnică. Copiii străzii erau
prinși și expediați să lucreze pe plantațiile de tutun, unde speranța de viață era doar de doi ani.
Sunt cazuri documentate când un stăpân de sclavi negru liber deținea ”marfă” albă.

Istoria mă convinge că sclavia are mai puțin de a face cu rasa, ci cu dorința omului de a
stăpâni și de a fi slujit de alții … dacă se poate fără să-l coste nimic, cu atât mai bine.

Căci Dumnezeul Bibliei S-a descoperit pe Sine în Isus Hristos, care a arătat că „Fiul omului n-
a venit să I se slujească, ci El să slujească i să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.”
(Matei 20: 28).
URA de RASĂ, Violență și Samariteanul Milos
Ce poate opri Ura intre Oameni și Violența? Azi iti aducem povestea emotionanta a lui
Bennie Newton in timpul protestelor violenta din Los Angeles 1992.

Între 29 aprilie și 4 mai, 1992, Los Angeles a cunoscut cea mai neagră filă din istoria ei. Timp
de 6 zile, bande de revoltați, unele înarmate, au jefuit și vandalizat centrul metropolei,
incendiind și distrugând peste 1.000 clădiri. În urmă, au lăsat 63 morți, peste 2.300 de răniți și
pagube de peste 1 miliard de dolari. Cauza revolteia fost modul rasist in care tribunalul a
achitat 4 polițiști albi după ce au bătut cu bestialitate un șofer de culoare, pentru nerespectarea
vitezei și nesupunere.

La un colț de bulevard, o gașcă de 6 inși au blocat camioneta unui latinos, Fidel Lopez, tată a
trei copii, care se întorcea de la lucru. L-au tras jos și au început să-l bată cu o bară de metal.
Au smuls hainele de pe el, l-au jefuit de leafa pe o lună, apoi i-au spray-at trupul gol cu
vopsea neagră și au turnat benzină ca să-i dea foc.

În clipa aceea, Bennie Newton, un pastor negru de 60 ani, cu Biblia în mână, apărut de
nicăieri, s-a aruncat peste trupul inconștient și sângerând al lui Lopez. „Îl omorâți doar după
ce mă omorâți întâi pe mine!” Surprinși, mardeiașii s-au tras înapoi din fața reverendei și au
dispărut. Îngenunchiat apoi lângă Lopez, Newton se ruga pentru salvarea nenorocitului.
Pentru că salvarea nu venea, bătrânul l-a suit cumva în mașina sa și l-a dus la spital, și a rămas
la căpătâiul omului până ce a văzut viața reîntorcându-se în trupul zdrobit.

„Da, vei zice… Un pastor! Frumos din partea lui!”

Concluzie dată în necunoștință de cauză! Căci acest „samaritean milos” e veche cunoștință a
poliției. Orice pușcăriaș din închisoarea San Quentin îl cinstea pentru isprăvile sale de mafiot-
șef, la activ având jafuri armate, rețele de prostituție și trafic de droguri. După aproape 20 de
ani după gratii, cineva i-a vorbit despre Isus Hristos… și inima lui a fost schimbată. Atât de
schimbată, încât i-au dat drumul. Iar el, Bennie Newton, s-a hotărât să devină pastorul drojdiei
societății.  A înființat o spălătorie de covoare unde angaja ex-deținuți și derbedei de care avea
grijă să-și îndrepte viața. Îi ajuta să-și facă un rost cinstit… El i-a botezat, i-a cununat, pe unii
i-a și înmormântat.

În ziua aceea cumplită, de 29 aprilie, Bennie privea degajat la televizor când, deodată, haosul
rebeliunii umplu ecranul. Văzu cum negri furibunzi sparg vitrinele și vandalizează magazine,
cum dau foc la mașini. Văzu cum rebelii agresează trecători, cum îi lovesc și-i calcă în
picioare. Deodată încremeni. În acei derbedei descreierați, se revăzu pe sine în propriile sale
ipostaze din trecut. Era el acolo… Iar lucrul acesta era de nesuportat. Cu sângele urcat la cap,
ieși în trombă în ajutorul bietelor victime.

Cam câți oameni de treabă nu se uitau și ei la transmisia rebeliunii în direct? Câți cetățeni de
onoare n-or fi urmărit carnagiul de sub ferestrele lor? De ce oamenii cei buni n-au sărit în
potolirea urgiei și în ajutorul victimelor?  Doar un „samaritean”?

Nimeni care are o părere onorabilă despre sine, care n-a fost niciodată  ticălos în ochii lui, nu
va putea să urască răul până acolo încât să devină insuportabil. Bennie Newton cunoștea bine
partea întunecată a naturii umane. Iar de când a decis s-o reprime, a hotărât – să-și dea chiar și
viața pentru a o asana.
Din această unică perspectivă poți înțelege cuvintele paradoxale ale lui Isus Hristos, rostite
către bunii farisei: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia
lui Dumnezeu” (Matei 21:31)
Iubiti pe Dusmanii Vostri – Holocaustul
Azi iti aducem povestea INCREDIBILĂ a evreilor salvati de niste musulmani si a rasturnarii
de situatie dupa 51 de ani.

Nu demult am fost în Ierusalim, cu treabă. Nu era pentru prima oară. Cu această ocazie am
dorit să recuperez o datorie de suflet mai veche. Voiam să revăd Yad Vashem, memorialul
Holocaustului. De data asta, nu căutam muzeul propriu-zis, ci parcul din jur, dedicat
„Drepților dintre neamuri”. Pomi mari și mai mici flanchează aleile, fiecare onorând un nume
gravat pe o plăcuță. Când stai și citești numele unei fete tinere, sau a unei familii din cutare
țară, te străpunge drama prin care aceștia au trecut, doar ca să salveze niște evrei în timpul
prigoanei naziste.

După 51 ani, în aprilie 1994, Saraievo este iarăși bombardat. Este rândul musulmanilor să
caute scăpare în fața naționaliștilor sârbi. Familia Hardaga, rămasă fără adăpost, își găsește
refugiul într-o pivniță părăsită. Pe capul musulmanilor se pun premii. În fața morții
inevitabile, se produce o altă minune. Prin rețeaua subterană de informații, familia Kabilio din
Ierusalim află de existența salvatorilor lor, urmașii familiei Hardaga. Cazul lor capătă o
asemenea amploare încât însuși premierul Ițhak Rabin se implică în recuperarea lor. Planul
reușește și bunii musulmani găsesc refugiul în Ierusalim.

Nu toate actele eroice au avut un sfârșit fericit, ca acesta. Ceea ce impresionează însă este că
toți salvatorii, de orice vârstă și din orice neam, au ales, indiferent de adversități și asumându-
și consecințele, să asculte de porunca dragostei de semeni, considerând că merită să mergi
până la moarte. Și credeți-i: au murit cu sufletul împăcat !

Azi, cu atât mai mult merită ”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev 19:18), cu cât
nimic nu-ți amenință viața, în timp ce recompensa sufletească va fi aceeași.
BANII, Rădăcina TUTUROR Relelor – Cruciada IV
Sunt Banii Ochiul Dracului? Care este Relația dintre Bani si Originea Răului? Azi iti aducem
povestea INCREDIBILĂ a Cruciadei a-IV-a.

Veneția, toamna anului 1202. Piețile și străzile gemeau de steaguri și armuri strălucitoare.
Cavalerii occidentului s-au adunat aici la chemarea Sfântului Părinte, pentru a spăla rușinea
recuceririi Ierusalimului de către arabi. Obiectivul cruciadei a patra era cucerirea Egiptului
islamic care să permită eliberarea Ierusalimului.

De câteva luni bune, însă, cruciadă lâncezea. La mijloc era o gravă neînțelegere. Împărații
ceruseră venețienilor să le pregătească corăbii pentru transportul a 33.500 războinici. Timp de
un an, venețienii și-au înghețat afacerile, dedicându-se construirii a 240 de corăbii. Iar acum,
abia dacă s-au strâns 12.000 de cruciați lefteri. Pe pragul falimentului, venețienii nici nu voiau
să stea de vorbă fără plata integrală a sumei: 85.000 ducați.

Ca să iasă din impas, dogele Veneției, Enrico Dandolo, a venit cu o ofertă: plata datoriei la
sfârșit, plus jumătate din toată pradă de război. Și a mai adăugat o singură condiție: cucerirea
cetății dalmațiene Zara – cetate catolică aflată sub protecția papei. În pofida amenințării cu
excomunicarea papei, cruciații… n-au avut încotro și, la 24 noiembrie 1202, devastau
bogățiile Zarei călcând peste cadavrele fraților lor.

Spre primăvara lui 1203, momiți de bogățiile Bizanțului, cruciații au deviat traseul și în loc să
ajungă în Egipt, au debarcat în apropierea Constantinopolului. La data aceea, orașul era
centrul creștinismului ortodox și capitala lumii. Pe când Parisul n-avea decât 100.000 de
locuitori, Veneția 80.000, iar Londra abia 20.000, Constantinopolul număra 400.000 de
oameni! Vreme de un an, cruciații au tot așteptat împlinirea promisiunilor împăratului
bizantin: 200.000 ducați. Când s-au dumirit însă că așteaptă zadarnic, venețienii au pronunțat
verdictul: succesul cruciadei depinde de imensele bogății ale metropolei. Deci?

În martie 1204, cruciații au asediat cetatea. Dar nu înainte de a-și face socotelile: venețienii
urmau să ia 45% din pradă, restul urmând să fie dat cavalerilor. În numai șase zile,
Constantinopolul cădea în mâinile cruciaților. Purtătorii crucii, motivați de anunțul dogelui –
Dandolo proclamase 3 zile de jaf liber – au trecut prin foc și sabie cetatea. Martori din ambele
tabere ne-au lăsat rapoarte îngrozitoare. Pe lângă miile de crime și violuri, cavalerii au distrus
monumente, opere de artă, cărți și manuscrise vechi, și au luat tot ce se putea lua: aurul și
argintul de pe icoane, relicvariile, bogățiile mănăstirilor și ale palatelor. Nu s-au dat înapoi să
fure sfintele relicve: ștergarul din Edessa cu chipul lui Isus, și lemnul din sfânta cruce, ba
chiar să dezgroape mormântul lui Iustinian pentru a-l jefui. Cronicarul Nicetas Coniatul
consemnează cea mai mare profanare de care au fost în stare: au suit o prostituată goală pe
tronul patriarhal și s-au dedat la obscenități…

Veștile au îngrozit occidentul. Speriat, papa Inocențiu al 3-lea a proununțat grăbit

excomunicarea – doar pentru o vreme, căci în fața faptului împlinit, n-ai decât să accepți și să
binecuvintezi.

Idealuri eroice, înăbușite de… ce anume? O, desigur, credem în „împărăția Cerurilor”. Dar
împărăția lumii acesteia este la doi pași de noi. Desigur, credem în virtuți, dar aurul sclipește
îmbătător. Și… ce e rău în aur? Și biserica are nevoie de el pentru atâtea fapte sfinte!

Reține totuși esențialul: Biblia nu condamnă banii, ci iubirea lor, căci „Iubirea de bani este
rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6:10). Deci, atenție! Tine-ți inima departe de ei.
CAUZA Nr. 1 a Problemelor Tale – Catastrofa
Când te alfi într-o situație delicată, de glasul cui asculți? Azi iti aducem povestea
INCREDIBILĂ a celei mai mari catastrofe hidrologice din istoria lumii, care a avut loc in
China anilor 70, in urma unor ploi torentiale.

În august 1975, în China, a avut loc o catastrofă, considerată a fi cel mai mare dezastru din
istoria ingineriei, soldat cu pierderea a 230.000 vieți omenești. Barajul Banqiao, construit pe
un afluent al Fluviului Galben, ținând în spate un lac de acumulare cu o capacitate de jumatate
de miliard de metri cubi, s-a prăbușit, dând naștere unei viituri cu o înălțime de 3-7 m, larg de
10 km, ce înainta cu o viteză de 50 km/oră.

Căderea lui a antrenat prăbușirea altor 62 baraje în aval. Șapte localități au fost măturate de
ape. Din cauza epidemiilor ulterioare, pricinuite de izolarea zonei, pierderile de vieți au
crescut exponențial. 11 milioane de oameni au trebuit să fie relocați.

Guvernul maoist a căutat să minimalizeze nenorocirea, punând catastrofa pe seama polilor

torențiale neașteptate. Puțini însă cunoșteau cauza reală.

La construirea barajului, în 1951-52, a fost implicat Chen Xing, cel mai vestit hidrolog din
China. Când acesta a văzut planul, a protestat împotriva aglomerării de lacuri de acumulare și
a lipsei numărului corespunzător de stăvilare de siguranță. El și-a justificat opinia și n-a cedat
nici în fața delegaților partidului, ceea ce era foarte grav. I s-a întocmit dosar și a fost încadrat
drept element retrograd cu mentalitate burgheză, un dușman de clasă. Ca atare, a fost înlăturat
din echipa de constructori. Doar renumele său academic l-a salvat de la lagărele de
concentrare.

Credeți că a jubilat atunci când previziunile sale funeste s-au împlinit? Dimpotrivă. A zăcut
bolnav de necaz că glasul expertului a răsunat în zadar și atâtea vieți au fost pierdute fără
rost…

Mă întreb: oare câte situații nu copiază la scară personală istoria barajului? Oare de ce n-am
ascultat glasul mamei care mi-a zis să iau pardesiul că va fi rece, pentru ca apoi să dârdâi de
frig? De ce n-am primit sfatul unui consilier care m-a sfătuit să nu-mi fac datorii la bancă în
franci elvețieni, ca acum să nu-mi știu capul de datorii? De ce am disprețuit șoapta unui
binevoitor care mi-a recomandat să nu mă asociez cu respectivul individ, pentru ca acum să
fiu cercetat de procurori?

Atunci când mă cred mai deștept decât experții, sufăr de megalomanie. Mă văd deasupra
celorlalți și pur și simplu nu duc lipsă de sfatul nimănui. Nu văd locul experților în raport cu
mine. Iar dacă cumva ar îndrăzni să mă îndrume, m-aș simți ofensat. Și uite cum se prăbuesc
baraje mari și baraje mici.

Bine ar fi să-mi plec urechea la cuvintele înțeleptului Solomon: „Cine iubește certarea, iubește
știința. Dar cine urăște mustrarea, este… un prost”. (Proverbe 12:1)
La un PAS de AutoDistrugere - Războiul Rece
Cum iei Decizia Corectă în Situații Limită? Azi iti aducem povestea INCREDIBILĂ a celui
mai tensionat moment din Războiul Rece.

La 27 octombrie 1962, submarinul sovietic B-59, însoțit de alte trei submarine, având la bord
arsenal nuclear, înainta prin Marea Caraibelor, spre Cuba. Trecuse un an și jumătate de la
încercarea eșuată a americanilor de a invada Cuba comunistă. Ca replică, Nikita Hrușciov
încheiase o convenție secretă cu Fidel Castro, de a amplasa în Cuba 42 de rachete cu focoase
nucleare. Cu numai zece zile înainte, , avioanele de spionaj americane au descoperit rachetele
în hangare cubaneze. Ca atare, Statele Unite au decis să riposteze.  Situația avea să declanșeze
teribila criză de 13 zile, numită criza „rachetelor cubaneze”.

Guvernul Kennedy era în dilemă. Majoritatea consilierilor militari optau pentru intervenție în
forță. Înțelept, președintele a ales calea diplomatică. A anunțat Kremlinul că, dacă nu-și
retrage rachetele, răspunsul Statelor Unite va fi drastic. De partea sa, Hrușciov debita tirade
grandilocvente. Preventiv, la 22 octombrie Statele Unite au anunțat instituirea carantinei
maritime a Cubei, nemailăsând nici un vas militar sau submarin să se apropie.

Informația aceasta esențială  nu ajunsese la bordul submarinului B-59. Navigând la mari
adâncimi, pierduseră de câteva săptămâni legătura radio cu Moscova. În ziua de 27 octombrie,
pe când se apropia de apele teritoriale cubaneze, vasele de război americane l-au localizat, l-
au înconjurat și au slobozit un baraj de bombe de avertisment, pentru a-l obliga să ias la
suprafață. Comandantul Savițki, crezând că este ținta tirului și fiind convins că a început al
treilea război mondial, a decis lansarea torpilei nucleare de 10 kilotone – echivalentul bombei
de la Hiroșima – asupra portavionului Randolf. Aceasta însemna declanșarea catastrofei. La
data aceea, URSS și Statele Unite dețineau arsenal nuclear suficient ca să distrugă Terra de 20
de ori. Ofițerul politic, înverșunat ca și căpitanul, și-a dat pe loc acordul. Conform
regulamentului, însă, mai era nevoie și de cel de-al treila vot.

Adjunctul Vasili Arkhipov, mult mai tânăr – de numai 36 ani – a ezitat. A înțeles imensitatea
incalculabiă a consecințelor. Îngrozit de gândul de a împinge lumea în cataclismul nuclear,
Arhkipov a decis „Veto! Nu putem acționa fără ordinul Moscovei. Trebuie să ieșim la
suprafață.” Asta era totuna cu o predare în fața inamicului. Bătrânul Savițki nu concepea o
asemenea rușine. Urletele au dublat presiunea asupra lui Arkhipov care a înfruntat cu calm
furia, și chiar pumnii celorlalți doi. Clocotind de mânie, Savițki n-a avut încotro și n-a mai
lansat torpila. Când au ieșit la suprafață, au aflat că, în urmă cu o zi, Hrușciov anunțase că-și
retrage rachetele din Cuba.

Momentul deciziei lui Arkhipov n-a constituit doar cea mai periculoasă clipă a Războiului
Rece, ci însuși punctul critic al istoriei civilizației lumii, aflată la un pas de autodistrugere. Iar
dacă catastrofa a fost înlăturată, e meritul lui Arkhipov de a-și fi păstrat gândirea limpede. O,
câte alte catastrofe, chiar și din viața noastră de zi cu zi, n-ar  putea fi evitate? „Când
izbucnește mânia, nu-ți părăsi locul, căci sângele rece te păzește de mari păcate.” (Eclesiastul
10:4)
PORNOGRAFIA și Povestea unei Vieți Ratate
Care sunt efectele Pornografiei asupra mintii noastre? Azi iti aducem povestea
INCREDIBILĂ a tânărului care și-a ratat viața și a distrus viața multora: Ted Bundy.

La 25 iunie, 1979, posturile de TV din America transmiteau în premieră absolută un proces.

250 de reporteri de pe toate continentele urmăreau cazul în Sala de judecată. Pe rol era
procesul unui prezumtiv asasin solitar, cu trei crime și două agresiuni sângeroase comise în
aceeași noapte într-un cămin studențesc de fete.

Acuzatul, un student în drept de 32 ani, asistent al directorului Comisiei pentru prevenirea

crimelor din Seattle, se afla chiar în boxa apărării. Avea să fie propriul său apărător. Îmbrăcat
ales, cu fața frumoasă, cu ochii inteligenți, răsfoia  indiferent  un roman. volumul
„Arhipelagul Gulag” de Soljenițn.

Numele lui: Ted Bundy. Dosarul lui avea recomandări bune: salvase un copil de la înec și
prinsese spectaculos un hoț de poșete. Majoritatea publicului american îl susținea cu simpatie.

După o lună întreagă de deliberări, în ciuda pledării sale ca nevinovat, probele au condus
incontestabil spre Ted Bundy drept autor al halucinantelor crime. Între 1979, când a primit
sentința condamnării la moarte, și 1989 – anul execuției, Ted Bundy a recunoscut, pe rând alte
30 de asasinate sadice de-ale lui, cu de-amănuntul, cu scopul de a mai trage de timp.

Pe 23 ianuarie 1989, în ajunul executării pe scaunul electric, Ted a vrut să se confeseze

psihologului creștin James Dobson, directorul și speakerul programelor de radio Focus on the
Family. Mărturia lui, existentă pe YouTube, dezvăluie secretul care l-a motivat în macabra sa
aventură.

„Am fost o persoană obișnuită și am dus o viață normală, cu excepția unui mic, dar teribil de
distructiv secret: pornografia. Din adolescență am fost prins de „soft porn”. Treptat am fost
mânat spre mai mult. Ca într-o adicție, te trezești dorind ceva mai puternic, mai stimulator,
până când ajung la punctul în care în viața ta nu mai există decât pornografia. De când stau în
pușcărie, am descoperit că deținuții care au produs acte de violență, toți fără excepție, sunt
consumatori abisali de pornografie.”

Documentarele vin să completeze „dosarul pornografiei” cu mărturia altor criminali în serie,

ca Jeffrey Dahmer (1994) și Brian Mitchell (2002). 33 de studii diferite evidențiază faptul că
pornografia stimulează comportamentul agresiv și induce patimi violente.

Și noi suntem oameni normali, cu înclinații bune, ca Ted Bundy. Un lucru esențial, printre
altele, ne va ajuta ca să nu ne trezim, pe nesimțite, dincolo de punctul fără întoarcere a
patimilor violente. Ia decizia solemnă a omului stăpân pe alegerile lui: ”Nu voi pune nimic
rău înaintea ochilor mei” (Psalmi 101:3)
Incredibila Poveste a lui LUTHER din Timpul CIUMEI
Ce ar trebui să facă un creștin în timpul unei epidemii care îi amenință viața? In acest articol
iti aducem incredibila poveste a lui Martin Luther în timpul epidemiei de ciumă din 1527.

Era 10 august, 1527, orășelul Wittenberg. Un bărbat intra grăbit în dormitorul familial din
fosta mănăstire. Bărbatul, Martin Luther, se apropie de Katharina, soția lui însărcinată cu al
doilea. Lângă ea, în pătuț, sta băiețelul lor de un an și jumătate, atins de molimă… De opt zile
nu mâncase nimic.

„Prințul elector Ioan de Saxa m-a rugat, ba chiar mi-a ordonat , să plecăm din oraș. Ieri ciuma
a mai luat 18 dintre noi. Tu… ai nevoie de ocrotire…”

De două săptămâni, ciuma din Hamburg ajunse în Wittenbert. Mulți din cei 4.000 locuitori și-
au încărcat lucrurile și au plecat spre sud. Universitatea, al cărei rector era Martin Luther,
fusese deja mutată la Jena.

„Katharina, spune ceva!”. Ea ridică din sprâncene: „Nu te întreb ce-ar fi făcut Isus în locul
tău. Ci: dacă Isus ar fi lovit de această boală… tu ai pleca?”

Luther se trezi ca din vis. „Oh, Katharina mea…” Cu pas grăbit, s-a dus la masă, a scos
călimara și a scris o circulară: „Trebuie creștinul să fugă de ciumă?”…

.. „Dacă Dumnezeu ar vrea să mă ia,” suna un paragraf, „cu siguranță că m-ar găsi oriunde.
Rămânând, fac ce așteaptă El de la mine, așa că nu voi fi responsabil nici de moartea mea,
nici de-a altora. Și dacă vecinul meu are nevoie de mine, nu mă voi da înapoi de la niciun loc
și niciun om, ci voi sluji gratis, așa cum am scris mai sus.”

Exemplul lor i-a încurajat și pe alți pastori să rămână, ajutând muribunzi, îngropând cadavre,
adăpostind alți bolnavi. Micuțul lor s-a vindecat. Ciuma însă a lovit-o pe Katharina. Dar
Dumnezeu n-a îngăduit să moară. În schimb, nou-născuta Elizabeth a plătit tributul. „Micuța
mi-a fost luată…”, scria Luther. „Am rămas cu inima sângerândă. Rugați-vă Domnului pentru
mine…” În acele zile când moartea încă secera cele 1.500 vieți din Wittenberg, Martin Luther
compunea imnul: „Cetate tare-i Dumnezeu și armă-apărătoare!”… Un imn ca un steag pentru
cei ce stau între vii și morți, la datorie!

Astăzi, o boală mai puțin cumplită, ne lovește pe noi. Tot astăzi, spre deosebire de atunci, nu
este nevoie ca noi să îngrijim bolnavi și să îngropăm morți. Instituțiile abilitate au grijă de
acestea. Însă cei mai mulți nu suferă de COVID, ci de alienare și de depresie, de frica  ce le-a
intrat deja în oase, privind către un viitor umbrit de incertitudini. Iar această nevoie nu o
acoperă nimeni. Astăzi, prin noi, cuvintele pline de încurajare ale lui Isus ar trebui să prindă
ecou: ”Vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum v-o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu
vi se înspăimânte” (Ioan 14:27).
SECRETUL care îță va SALVA Căsnicia
Care este sursa celor mai mari dezbinări între oameni? Poți face ceva mic care să-ți salveze
căsnicia? In acest articol iti aducem incredibila poveste a Războiului Găleții, din 1325.

Era toamna anului 1325. Niște soldați neastâmpărați ai orașului Modena au intrat fără de veste
în cetatea Bologna, orașul rival aflat la 35 km distanță, și s-au aventurat până în piața centrală.
Lângă fântâna publică au zărit o găleată. Era un ciubăr din stejar, ferecat cu benzi de aramă.
Pentru că le-a plăcut, după ce au băut apă din el, l-au luat cu ei și au plecat.

Cumplit de umiliți, bolognezii au trimis o delegație la Modena, cerându-le ciubărul înapoi.

Apreciind însă valoarea de simbol a găleții, liderii Modenei au refuzat cererea și au expus
ciubărul la vedere. Or, asta a turnat gaz pe foc pe vechea lor dușmănie.

Bologna a declarat război Modenei. Oastea bologneză de 32.000 pedestrași și 2.000 cavaleri,
condusă de însuși papa Ioan XXII, a înfruntat oastea Modenei de numai 5.000 de soldați bine
instruiți și 2.000 cavaleri. Lupta s-a dat pe 15 noiembrie 1325, în câmpia Zappolino, cam la
apusul soarelui. Bătălia a fost sângeroasă. Deși depășiți numeric, de 1 la 6, experiența
veteranilor modenarzi și-a dovedit superioritatea. În câteva ore, bolognezii au fost puși pe
fugă. Forturile lor au fost dărâmate și nu mai puțini de 26 nobili au fost luați ostatici și
batjocoriți timp de 11 săptămâni.

Iar ca pradă, modenarzii au luat cu ei încă o găleată de la porțile Bolognei, pe care au expus-o
ca trofeu în piața publică, spre veșnica umilire a inamicului. Ciudat! Una din cele mai
sângeroase bătălii din Evul Mediu, care a costat viața a peste 4.000 de oameni, s-a dat pentru
o biată găleată.

Judecând cazul la rece: care a fost miza bătăliei? Dreptatea – o să ziceți. Nu e greșit, numai că
în spatele acestui motiv se află unul mult mai arzător. Este Orgoliul. Căci o „dreptate” pentru
prețul nesemnificativ al unei găleți nu poate justifica o bătălie, dacă în spate n-ar fi mândria
rănită.

Din totdeauna, tribunalele sunt puse să împartă dreptatea. După unii, ele sunt instituția cea
mai solicitată. Dacă cercetezi dosarele, vei găsi că adesea miza este derizorie: o jignire, o
palmă de pământ, o ceartă pentru nimicuri.

Ca și consilier familial, am asistat destule cupluri în criză, unele aflate în pragul divorțului.
Știu din experiență că 80% din toate certurile catastrofale pleacă de la nimicuri, care
inflamează orgoliul. Iar „blazonul” sinelui nu poate suporta defăimarea. Ea cere revanșă, cere
sânge. Orgoliul este gata să sacrifice totul, familia, copiii, visurile… și mai ales pacea
sufletului. Nu știu să existe un rău social mai mare – ca mândria.

În acest punct este necesară o clarificare: mândria nu este sinonimă cu demnitatea. Sunt două
lucruri opuse. În timp ce demnitatea rezidă în conștiența valorii de sine și nu depinde de
opiniile altora, mândria se preocupă de imaginea de sine. Ea este urmărită de complexul de
superioritate și este organic legată de aprecierile altora.

Concluzia a tras-o de demult înțeleptul Solomon: „Dacă mândria te împinge la fapte de

nebunie… pune mâna la gură, căci… stoarcerea mâniei dă certuri.” (Proverbe 30: 32-33).
Cum a găsit FERICIREA Omul cu cel mai mare IQ
Care este predictorul cel mai bun pentru fericire? In acest articol iti aducem incredibila
poveste a omului cu cel mai mare IQ din lume.

Cum te-ai simți dacă ai avea un bebeluș care, la numai patru luni, s-ar uita lung la tine și ți-ar
zice: „Tati, hai să mai discutăm!” Ai fi fericit? Și dacă la numai 1 an, pruncul ar fi în stare să
citească în două limbi? Și dacă la trei ani ar rezolva ecuații diferențiale; iar la cinci – ar vorbi
fluent în patru limbi străine? Cu siguranță, ai fi în al 9-lea cer.

Profilul unui asemenea geniu frizează fantasticul, suprarealul. Cu cel puțin o excepție. Băiatul
e printre noi. Îl cheamă Kimung Yong. S-a născut în Korea de sud, în 1962. Pe când avea 8
ani, NASA, cu ochii pe băiatul cu IQ  210 – cel mai mare lume – îl cooptează: excepțională
achiziție. La 15 ani își ia doctoratul în Statele Unite: în fizică nucleară.

Destinul însă își are capriciile lui. La doar 16 ani, în efervescența adolescenței, Kim are o
revelație. „Trăiam ca o mașină – scria el. Mă sculam, lucram, mâncam, dormeam și iarăși, tot
așa… Nu știam pentru ce trăiesc. Eram singur, fără nici un prieten.” Subit, la 18 ani,  își face
bagajul și se întoarce acasă, la ai săi.

„Ce eșec?! Geniu ratat…” protestează cei ce au pierdut în el un idol. Kim nu ține cont. Alege
să dea fizica nucleară pe inginerie. Sistemul însă nu iartă. Neavând diplome școlare, trebuie să
ia totul de la capăt. Clasa întâi, clasa a doua… În doi ani parcurge tot ciclul preuniversitar. La
facultate mai zăbovește 2 ani de dragul colegilor. Lucrează apoi în construcții civile. Din
2007, este profesor universitar activ în cercetare.

„Am ales fericirea, în locul gloriei. Caut să spun oamenilor că sunt fericit așa cum sunt. Nu
înțeleg de ce lumea nu mă crede și ia fericirea mea drept un eșec?… Oamenii pun prea mare
accent pe IQ. Dar coeficientul de inteligență nu este atotputernic. Și fără înțelepciune, nu
valorează nimic.”

Sună poateciudat. Dar un studiu al univ. Harvard – studiul Grant-Glueck – derulat pe o

perioadă de 75 ani, îi dă dreptate. „Mesajul clar al acestui studiu este că relaționarea de
calitate cu semenii ne face mai fericiți și mai sănătoși. Și că cel mai precis indicator /
prezicător / pentru fericire și împlinire în viață nu sunt banii, nici  faima… ci, simplu: iubirea.

Și uite cum lumea se întoarce la străvechiul proverb biblic: „A fi iubit, prețuiește mai mult
decât argintul și aurul” (Prov. 21:1)
Cine sunt cei Mai Mari Păcătoși?
Care este cel mai mare pacat? Si cum poti evita sa il faci? In acest articol iti aducem
incredibila poveste a sultanului nebun Murad IV.

În timp ce Europa era răvășită de războiul de 30 de ani, în Istanbul își începea domnia unul
din cei mai faimoși sultani: Murad al IV-lea. Suit pe tronul unchiului său în 1623, pe când n-
avea decât 11 ani – Murad a crescut în umbra regenței mamei sale. Era o perioadă marcată de
corupție și haos.

La 20 de ani, o revoltă a ienicerilor îl constrânge să-și ia rolul în serios.. Ca prim act, 500 de
viziri, pași și bei au fost scurtați de un cap, sau sugrumați în public. A mai avut
nemaipomenita îndrăzneală să-l execute chiar pe marele muftiu pentru mișelia de a-și fi bătut
soacra. Apoi a dat legi draconice împotriva bacșișului și corupției. Se spune că diminețile
debutau cu u-vacarmul mulțimii din piață, zgâindu-se la noii spânzurați.

La 23 de ani Murad a pornit în fruntea trupelor sale într-un efort de a impune ordinea în
imperiu, ceea ce a și reușit. La 25 de ani îndrăznește să-l înfrunte pe vechiul inamic, șahul
Persiei: îi spulberă armata în Caucaz, apoi se încununează cu titlul de cuceritor al Bagdadului.
În anii lui de pace a încurajat artele, știința și comerțul. Frumos, nu?

Totuși, ceea ce îl face pe Murad al IV-lea absolut unic în istoria imperiului a fost faimosul său
decret de interdicție a alcoolului, tutunului și cafelei, sub pedeapsa cu moartea. Îți imaginezi
ce însemna asta pentru… un turc! Se povestește că noaptea, ba chiar și în crucea zilei, Murad
colinda străzile capitalei deghizat în om de rând, intra în cele mai amărâte taverne și,
scoțându-și masca, îi tăia pe infractori pe loc… Aceasta o făcea în timp ce el însuși, era
alcoolic !

„Chiar dacă toate râurile s-ar preface în vin, ele tot n-ar putea umple paharul meu!” scria el.
Când un sfetnic a îndrăznit să-l confrunte pentru dublul standard, Murad i-a replicat: „Vinul
este așa un diavol încât trebuie să-mi protejez poporul, bându-l eu pe tot!”, dupa care i-a tăiat
capul. Se povestește că, uneori, cuprins de delirium tremens, scăpa noaptea pe străzi, desculț
și cu sabia în mână, măcelărind la întâmplare, mai ales femei.

În 1640, la numai 27 ani, Murad al IV-lea plătește vama: moare de ciroză hepatică.

Psihologia explică comportamentul acesta bipolar: cu cât ești mai neputincios în fața adicției
proprii, cu atât ești mai zelos în condamnarea ei la alții. Vorbea lui nea Iancu: „Iubesc
trădarea, dar urăsc pe trădători”, clișeu pe care-l regăsești în mai toate domeniile vieții.

Am constatat că, de regulă, oamenii cei mai vocali împotriva păcătoșilor, prin vehemență își
ascund propriile păcate. Mizează pe compensația verbală, zornăindu-și adeziunea pentru
neprihănire în fața oamenilor. Trucul vechi, pe lângă faptul că e expirat de atât fariseism, este
toxic. Ecoul cuvintelor lui Isus încă răsună: „Mai înainte de toate, feriți-vă de aluatul
fariseilor, care este fățărnicia…” (Luca 12:1)
Cum să Schimbi Lumea de Unul SINGUR – Ecologistul
Poate fi Lumea schimbata sau isi urmeaza cursul ei implacabil? In acest articol iti aducem
incredibila poveste a unor visatori care au dovedit ca lumea poate fi schimbata.

În anul 1979 a fost o vara extrem de fierbinte și secetoasă pentru extremul est din India. Un 
băiat de 16 ani umbla trist pe malul râului Brahmaputra, contemplând cadavrele animalelor
mumificate de secetă. „Nu-s copaci? Nu-i nici umbră!… O, dacă ar fi pădure…”

Adolescenții sunt idealiști. Nu se împacă ușor cu realitatea. Strângând din pumni, Molai
Payeng s-a hotărât: va semăna și va sădi copaci!

În următoarele zile a sădit 20 de bambuși, acolo pe mal. Mai mult n-a putut: Trebuia să
muncească pentru familia numeroasă.

Pe când avea 19 ani, a aflat că guvernul a lansat un proiect de împădurire a 200 hectare
deșertoase, nu departe de casa lui. Entuziast, a lăsat tot și s-a angajat în proiect. După 5 ani,
echipa s-a destructurat și oamenii au plecat. Molai, în schimb, a rămas pe loc. Cineva trebuia
să aibă grijă de copăceii atât de firavi. Pe deasura, el avea de gând să împădurească și restul
zonei. La început a lucrat singur. Apoi i s-a alăturat nevasta… copiii…

În 2008, inspectorii departamentului „păduri” a trecut pe acolo și au rămas perplecși. Pe hartă

era …zonă deșertică. Înaintea ochilor, aveau 550 de hectare de pădure tropicală, în care
mișunau cerbi, rinoceri, maimuțe și o turmă mare de peste 100 elefanți. Lângă pădure, au dat
de coliba familiei lui Molai și de un ocol de vite. Când au dus vestea la sediu, oamenii n-au
crezut. Dar s-au convis și ei. Noua junglă a fost denumită: „pădurea Molai”.

Efectul acestei schimbări a fost electrizant. Bărbatul a fost chemat să împărtășească experiența
sa altora. În 2015, bărbatul a fost decorat cu medalia „Padma Șri”, una din cele mai înalte din
India. „Omul pădurii”, cum a fost poreclit, a fost întrebat: „Și ce-ai de gând?” Răspunsul îl
avea pregătit dinainte: „Mă mut. Sunt atâtea zone uscate pe malul Brahmaputrei!”

La celălalt capăt al pământului, un alt visător, canadianul Ferdinand Larose, s-a luptat ani de
zile cu morile de vânt ale guvernului de la Ontario, până când a reușit să obțină dreptul de a
împăduri deșertul Bourget. Motivând și pe alții și sădind 1 milion de pomi pe ani, a reușit să
schimbe înfățișarea locului. Astăzi urmașii lui continuă lucrarea. Fostele terenuri nisipoase
poartă numele de „pădurile Larose”, largi de 110 km pătrați.  Post-mortem, Larose a fost făcut
erou de cei ce n-au crezut în proiectul lui.

Lumea e cum e. Dar o poți schimba. Gândești că ești singur? Poate… Dar ai o minte, ai două
brațe și ai și o inimă ca să motivezi pe alți 2-3 de pe lângă tine. Tu începe. Toate marile
realizări au început cu… un om. Poți fi tu acela. Deci: „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu
toată puterea ta!” (Eclesiastul 9:10). Și atunci, la capătul anilor, vei avea mulțumirea că n-ai
trăit degeaba!
Ideologia TOXICĂ a Noii Ordini Mondiale
Daca o Noua Ordine Mondiala va fi stabilita, pe ce baze se va face aceasta? Lumea noastra
se indreapta cu pasi repezi spre o societate globalizata de tip marxist / neomarxist. In acest
articol iti aducem incredibila poveste a Revolutiei Bolsevice.

Zurich, Februarie, 1916. În modestul apartament din Spiegelgasse 14, doi bărbați în exil
ședeau în preajma unui samovar, prinși într-o dezbatere fierbinte. Un tânăr revoluționar 
încerca să-l convingă pe bărbatul de 46 ani că, pentru victoria socialismului, nu era destul ca
proletariatul să preia conducerea statului capitalist, ci trebuia să-l dinamiteze total și să creeze
un stat nou. „Mă înțelegi, Vladimir Ilici? Trebuie… „dictatura proletariatului! Violență!”

Sorbind din ceai, Lenin dădea din cap dezaprobator. „Te înșeli, tovarășe Bukharin… Fără o
tranziție, nu reușim”.

La numai un an, în aprilie 1917, Lenin părăsea grăbit Elveția. Primise vestea că în Rusia
fumega a revoluție și el trebuia s-o ia de coarne și s-o ducă spre victorie. În fața
evenimentelor, Lenin realiza că „băiatul de aur”, Nicolai Bukharin, avusese dreptate: trebuia
dictatură. Bukharin, educat, cu minte sclipitoare, devenea ideologul bolșevismului.

Situația în Rusia țaristă era deplorabilă. Criza devora toate domeniile. Pe front, armatele
țariste pierdeau bătălie după bătălie. Economia era praf. Revolte populare izbucneau în orașe,
ca și la sate. Țarul abdicase, iar guvernul provizoriu era cu totul depășit. În vacuumul de
autoritate, bolșevicii pun mâna pe putere. În noiembrie 1917, Lenin aplică strategia lui
Bukharin, după care „statul este o instituție menită să exercite violență în interesul poporului.”
Și Lenin decretă 1) Cenzura presei; 2) Desființarea jusiției și înlocuirea ei cu tribunale
populare; 3) Reformarea armatei; 4) Anihilarea brutală a tuturor fracțiunilor politice
nebolșevice, inclusiv anihilarea celor critici din propriul partid.

În 1918, Lenin trimite armata 1) să lichideze chiaburimea; 2) să confiște grânele de la țărani și

să reprime sângeros orice revoltă. 3) Apoi naționalizează băncile și toată industria; 4)
Înființează Ceka – poliția secretă, mandatată cu puteri discreționare. În doi ani, Ceka devine
cea mai puternică instituție în Rusia sovietică, cu un activ de peste 140.000 indezirabili și
oponenți uciși.

În 1919, Ceka înființează Gulagurile: în câteva luni are 84 lagăre cu 50.000 deținuți. Lenin
însuși supraveghează listele și recomandă nume de adăugat, chiar dintre camarazi.

În 1920, Războiul civil se încheie, lăsând în urmă 12 milioane de victime.

În 1921, foametea cumplită, rezultat al rechizițiilor forțate și demotivării țărănimii, produce

inaniție, revolte ubrane și rurale. Armata Roșie le stinge: 5 milioane de morți. Din Kremlin,
Lenin ordona: „Numește trei oameni cu puteri dicatoriale și organizează de îndată teroare în
masă: împușcă și deportează”. Atrocitățile bolșevicilor aproape că depășesc ingeniozitatea
inchiziției: zeci de protestatari sunt legați de scânduri și băgați de vii în furnale.

Hotărât să anihileze orice reper al statului capitalist, Lenin atacă stâlpul central: creștinismul.
Mai întâi: morala. Se decretează desființarea familiei, liberalizarea sexului, legitimizarea
căsătoriilor gay. Rezultatul? În 1923, jumătate din toți copii erau bastarzi. Pe tărâm
eclesiastic, desființează toate mănăstirile și o mulțime de biserici. Rezistența creștinilor duce
la executarea a 20.000 de preoți, pastori, călugări și maici. La câtva timp, bolșevicii
desființează săptămâna biblică de 7 zile, în loc punând-o pe cea de 5, apoi de 6 zile, calendar
ce va funcționa 11 ani.

Timpul a trecut. Sutem în 15 aprilie 1937…. De la întâlnirea din Spiegelgasse, 14, au trecut
23 ani. În celula nr. 9 din închisoarea Lubyanka, din Moscova, un bărbat de 49 de ani își scrie
apărarea. Este Nicolai Bukharin, fostul „băiat de aur”, al doilea după Lenin, arestat din
ordinul lui Stalin. De ce? Nu este foarte clar… Dar pentru dictatori, nu contează serviciile
aduse, nici devotamentul prezent. Ei înlătură pe oricine ar putea reprezenta competiție. Lui
Bukharin i se intentează un rechizitoriu ireal până la absurd. El nu este nici primul, nici
ultimul. Din celulă, omul contemplă  ororile produse de înseși visurile lui: o dictatură
iacobină, care-și devorează proprii copii. După două luni de interogații, e condamnat pe baza
propriei sale mărturisiri smulse prin tortură, anume: complot împotriva revoluției și atentat la
viața lui Stalin. Dar la ultima audiere, când trebuia să se autodenunțe în public, Bukharin are
tăria să nege totul. Stalin este turbat, dar mai mult decât să-i dea un glonț, n-are ce-i face.

Eu… sunt doar un observator nedumerit. De ceva vreme deja,  am impresia că istoria dă să se
repete: pare că zăresc în lume, silueta unei dictaturi. Ca toate dictaturile, totul începe cu o
ideologie. Unii au numit-o „(Neo)Marxism ideologic / sau cultural”. Strategia lui nu este
economică, ci ideologică.  Programul lui este cunoscut deja, căci merge pe același drum ca
marxismul clasic: abolirea reperelor civilizației iudeo-creștine , controlul  ideologic,
supravegherea totală a individului, de tip CEKA, înlocuirea drepturilor fundamentale ale
individului cu drepturile  colective, abolirea moralei tradiționale,  liberalizarea sexului,
dictatura minorității, și în final aservirea omului unei Noi Ordini Mondiale… Oare printre
umbrele crizei prin care trecem, care cer măsuri globale, mai dure, nu cumva metodele
radicale ale ”marelui” Ilici Lenin s-ar putea repeta?

Și dacă da, te întrebi: Ce poți face  înaintea tăvălugului ce vine?  Ca și în istoria lui Bukharin:
nimic. Doar să-ți reamintești de cuvântul dătător de speranță: „Când vor începe să se întâmple
aceste lucruri, să vă uitaţi în sus …pentru că izbăvirea voastră se apropie.” (Luca 21:28)
Spiritismul, ARMA SECRETĂ în Politica Mondială
Este Lumea de Dincolo reală? Și, mai mult, interferează ea cu noi? În acest articol îți
aducem incredibila poveste a implicării oculte în Al Doilea Război Mondial.

Era 20 iulie 1944. În cartierul general din pădurea Rastenburg, totul era pregătit. Era ora 12
fix. 24 de generali și ofițeri lustruiți luau loc în jurul mesei masive de lemn. Îngrijorați de
debarcarea aliaților în Normandia, petrecută cu șase săptămâni în urmă, Comandantul suprem
al Reich-ului, Adolf Hitler, voia să comunice noua strategie pentru frontul de vest. Ascunsă
într-o servieta, o bombă cu ceas fu plasată sub masă, cât mai aproape de Fuhrer.

La 12:45, bomba detonă. În urma exploziei au rămas 4 morți și 20 de răniți. Unul singur a
ieșit viu și  nevătămat: Fuhrerul. Supraviețuitor a 42 de atentate „profesioniste”, Hitler era
îndreptățit să-și proclame crezul: „Sunt protejat supranatural! Eu sunt nemuritor!”  Fabula
Hitler? Sau se baza el pe ceva? După o sumară cercetare, am găsit 13 titluri de cărți serioase
publicate doar în ultima decadă, care deconspiră mariajul oneros între Hitler și lumea ocultă.

Steaua lui Hitler se ridică vertiginos. Pe patul de moarte, maestrul Eckart rostește, în 1923,
testamentul: „Urmați-l pe Hitler! El va dansa, dar tonul l-am dat eu. Eu l-am inițiat în doctrina
secretă și l-am pus în contact cu Puterile oculte…” Hitler, la rândul său, dedică cu adâncă
recunoștință volumul „Mein Kampf” mentorului său, Dietrich Eckart.

În 1930, pe când studia volumul „Magia: Teorie, Istorie și Practică”, Hitler subliniase fraza
cheie: „Cel ce nu poartă în sine semințele demonice nu va naște niciodată o lume nouă.”

. În acel moment, Hitler primi o infuzie de putere din lumea de dincolo, prin medierea
faimosului spiritist Erik Jan Hanussen. Cei doi se cunoșteau încă din 1926, pe când spiritistul
îl iniția pe Hitler în arta manipulării prin oratorie. Atunci Hanussen îi prezise că va deveni
cancelar în 1933. Profeția i s-a împlinit literal.

Noi, bornați de mentalitatea materialistă, nici nu realizăm impactul covârșitor exercitat de

lumea ocultă asupra deciziilor celui de-al doilea război mondial. În 1933, spiritistul Karl
Krafft prezicea declanșarea războiului în 1939. Și așa a fost! Krafft mai prezisese că, dacă
până în iunie 1941, Germania nu va face pace cu Anglia, Hitler va pierde războiul. Acesta a
fost chiar motivul secret pentru care Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, a zburat de unul singur
în Anglia, la 10 mai 1941, ca să medieze – în extremis – pacea.

Spiritista Maria Orsici, în relație cu Nicola Tesla, a oferit schițe și planuri ale unor aparate de
zbor de domeniul viitorului, primite de la… „extratereștri”. Ți se pare de domeniul fanteziei?
Chiar părinții tehnologiei rachetelor, Hermann Oberth și Wernher von Braun, afirmau: „Nu ni
se cuvine creditul pentru aceste realizări. Am fost ajutați. De cine? De ființe din alte lumi… În
prezent suntem angajați în contacte apropiate cu aceste puteri… Mai mult nu vă putem spune
acum.” Vestitul Carl Jung, el însuși spiritist recunoscut, remarca: „Toți liderii naziști erau
posedați în cel mai adevărat sens al cuvântului.”

Să n-ai impresia că Hitler este o excepție a istoriei. Atunci când Stalin ordona genocidele, el
asculta de Natalia Lvova și de Wolf Messing. Și lista interferenței oculte în politica lumii e
lungă!

„Se vor scula proroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, încât să înșele chiar și pe cei
aleși” (Matei 24:24). Subtil, puterile întunericului vor  vrea să conducă evenimentele spre
același destin „glorios” care i-a prăbușit pe Hitler, și pe Stalin… Vor scăpa doar cei care aleg
să se conducă după reperele Cuvântului lui Dumnezeu…
INCREDIBIL: Omul care a DESPICAT Muntele cu CIOCANUL
Unele intamplari reale sunt atat de extraordinare incat par fabulatii? În acest articol îți
aducem povestea IREALĂ omului care a despicat muntele cu un Ciocan. Istoria se repetă, nu
este Nimic Nou sub Soare.

India, 1960. Manji Dașrat era la câmp, așteptând să-i vină nevasta cu prânzul. Ca să ajungă
de-acasă până la el, femeia trebuia să treacă peste muntele Ghelor care despărțea satul lor de
restul lumii. Trecuse de ora 2… Trecuse de 3… Într-un târziu, cineva îl strigă din munte.
„Hei, Manji! Vino degrab! Nevastă-ta a căzut. E rănită”. Îngrozit, bărbatul dădu fuga. Când
ajunse sus, o zări pe Falguni prăvălită de partea cealaltă, sângerând. Lunecase pesemne de pe
potecuța șerpuitoare și lunecoasă. Fiind gravidă în luna a șaptea, căzătura o răni grav. Cu
greu, Manji reuși s-o care cei 70 km, ocolind muntele, până la spital. Era prea târziu. În
agonie, Falguni născu prematur copilul și muri. Zdrobit, de pe buza mormântului, Manji privi
muntele și își sopti o juruință…

De-a doua zi, Manji Dașrat luă dalta și ciocanul și se puse pe treabă. Era hotărât să taie
muntele și să deschidă drum către ogoare și lume. Voia ca nimeni să nu mai sufere, cum a
suferit el. Din zori și până la prânz, bărbatul lucra pământul. Iar de la prânz și până noaptea,
lovea muntele cu dalta și ciocanul.

„Ce? Să taie muntele? E nebun!” Din când în când încercau sătenii să-l aducă la realitate. Luat
în râs de toată lumea, Manji își continua munca lui sisifică, zi după zi, an după an… fără ca
rezultatele să se arate. Deranjați de nebunia omului, oficialii s-au sesizat. L-au băgat chiar la
arest. Și ar fi stat mult și bine, dacă, în mod providențial, n-ar fi intervenit un jurnalist,
pledând în fața poliției și eliberându-l.

Trecuseră mai bine de 16 ani. Când însă unii au văzut muntele despicându-se și făcând încet
loc unei trecători, au început să ia treaba în serios. Au început să-i aducă apă, hrană, ba chiar
și unelte.

Și iată că în 1982, la capătul a 22 de ani, dârzenia lui Manji a biruit, deschizând o șosea de
110 m, lată de 9 metri. Eforturile unui singur om au scurtat dinstanța dintre sat și orașul Gaia,
de la 30 de km, la numai 3. Acum copiii puteau merge ușor la școală, iar muncitorii la lucru.

Odată treaba isprăvită, lumea și-a schimbat atitudinea. În locul batjocurii, au venit aprecieri.
Prea târziu, însă, treaba era deja făcută. Isprava lui a ajuns cunoscută la nivelul guvernului
local. În 2006, cu un an înaintea morții, Manji Dașrat a fost propus pentru o înaltă distincție.
Post mortem, s-a bătut chiar un timbru cu chipul eroului.

La urma urmei, cine era Manji? Ce platformă academică, economică sau socială, îl propulsa?
Niciuna. S-ar zice că ceea ce a transformat un simplu țăran într-un simbol al măreției umane a
fost dârzenia, perseverența, curajul. Nu e chiar greșit. Dar aceste calități izvorăsc din altceva,
fără de care ambiția e doar un foc de paie. E viziunea – în care omul își poate investi toată
credința și ființa. De aici încep marile realizări: din credința că idealul poate deveni realitate.

Nu contează că ești un simplu om. Nu contează că ești singur. „Adevărat vă spun”, zicea Isus:
„Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acesta: „Mută-te de aici –
colo. Și s-ar muta!”    (Matei 17:20)
Cum s-a Transformat OMUL Stalin într-un MONSTRU
Ce l-a făcut pe Stalin să se transforme atât de mult și să ajungă un monstru? In acest articol
iti aducem incredibila poveste a fiicei lui Stalin.

Era 26 Aprilie, 1967. În sala de sosiri a aeroportului J. F. Kennedy, o duzină de jurnaliști

norocoși așteptau nerăbdători. Erau primii care aflaseră de sosirea Svetlanei Stalin în SUA, ca
azilantă… după ce a reușit să defecteze din URSS, prin India. Toți doreau o captură inedită a
vieții țarului roșu, Stalin, din gura fiicei sale. Ceea ce le-a povestit femeia de 41 de ani despre
tatăl ei a produs nedumeriri și confuzie. Cuvintele ei creionau un portret diferit de cel al
monstrului din Kremlin.

Amintirile au început să curgă:  Pe când Svetlana era mică, Stalin era bunătatea întruchipată.
O săruta des și-și lua timp pentru ea. Jocul lor preferat era de-a șeful și secretarul, în care –
ghicești? – șeful era întotdeauna Svetlana, iar el – sluga ce-i îndeplinea „poruncile”. Pe Nadia,
mama ei, Stalin o iubea pătimaș.

Pe când fata avea doar șase ani, în 1932, mama ei s-a sinucis, după o dispută cu el, pe tema
arestării unui grup de studenți ce interveniseră pentru milioanele de țărani în pragul inaniției.
Svetlanei i s-a spus că murise de apendicită. Pe Stalin, vestea morții Nadiei l-a zdrobit.
Devenise blând, de nerecunoscut. Zile întregi n-a mâncat. Se gândea să se retragă de la
putere… Ba chiar să-și ia viața. Dar a trecut și asta …

Când Svetlana, la 16 ani, a aflat cauza reală a morții mamei, tatăl a negat vehement. În mintea
ei au răsărit nedumeriri. Pentru a o proteja, Stalin a ordonat… deportarea rudelor din partea
mamei… în Gulag, „ca să nu-i împuie fetei capul cu tot felul de lucruri”.

Că în 1929, pentru lansarea industrializării, Stalin a poruncit ca milioane de țărani nedispuși

să părăsească câmpul să fie executați, sau torturați și deportați în Siberia. Alte 14 milioane au
murit de foame între 1932-33. La Marea Epurare din anii 1936-38, Stalin a ordonat executarea
a 81 din cei 103 generali ai Armatei Roșii, printre care 3 din cei 5 mareșali. Dintre tovarășii
săi de partid, 1.108 din totalul de 1,966 delegați la Congresul Partidului (1934) au fost
împușcați. 93 din cei 103 membri de frunte ai Comitetului Cental au fost lichidați. Motivul? 
Unii erau periculoși, ca Maxim Gorki, otrăvit la ordinul lui. Alții străluceau prea tare, ca
Bukharin. Iar o altă parte știau prea multe, ca șefii KGB-ului, executați unul după altul.
Numărul morților lui Stalin urcă până la 20 milioane. Doar otrăvirea lui, în 1953, a oprit
următorul val de epurări, pentru care Stalin pregătise trei închisori gigantice.

În starea ei de șoc, Svetlana și-a amintit de un episod care i-a făcut lumină în minte. Că odată,
la cină, Vasili, fratele ei, i-a zis tatălui: „Și eu sunt un Stalin”. El l-a săgetat cu privirea și i-a
răspuns apăsat: „Nu! Tu nu ești Stalin. Nici eu nu sunt Stalin. Stalin este puterea Sovietică.
Stalin este cel din ziare și portrete. Nu tu… Nici măcar eu!”

Așadar, Stalin era creatura ideologiei, produsul aberațiilor sistemului bolșevic  care l-a
deprins să-și nege toate relațiile de prietenie, să-și mortifice firea sensibilă pentru politica
mesianistă și paranoia canibalistică a dictaturii. A-l reduce pe Stalin la ipostaza de monstru,
este eroare reducționistă gravă. Nu omul e de repudiat, ci ideologia totalitară de tip marxist
care l-a plămădit…

Cine crede că fenomenul „Stalin” aparține vremurilor trecute, se înșală. Statistica arată că
dictatura își arată chipul printre nori: Un sondaj condus de Centrul Levada din Moscova, în
primăvara lui 2019, a notat că 70% dintre ruși îl admiră pe Stalin ca erou. Dar mai
surprinzător este că, după un studiu desfasurat de YOUGOV în 2018, 70% ai generației
Mileniale din SUATe întrebi: cum e posibil? Atunci când ignori Cuvântul care zice:  „nu
cumva ești condamnat să repeți grozăviile istoriei, numai că de data aceasta la o scară
globală…Și ar fi tragic !
Cum a reușit Hitler să Hipnotizeze Masele – Nitzsche
Care a fost ideologia din spatele celor două Războaie Mondiale? Cine este Friedrich
Nitzsche și ce influență a avut asupra lui Hitler? In acest articol iti aducem incredibila
poveste a lui Nitzsche.

Naumburg, Saxonia, 1859. În cancelaria gimnaziului din vechea mănăstire cisterciană,

profesorul de germană comenta, ca pentru sine, rezultatele băieților din primul an. „Ia te uită:
tânărul ăsta strălucește mai mult decât toți la religie…” Directorul ridică privirea de pe
registru. „De cine vorbești?” „De Friedrich Nitzsche…”, răspunse profesorul. „Aa… E
primul! Răposatul de taică-său a fost pastor. De altfel, băiatul a și fost numit prefectul
clasei… O să ajungă un teolog strălucit!”

Viața însă împletește, în țesătura ei, multe ițe. În 1860, la 16 ani, adolescentul Nietzsche l-a
cunoscut pe Ortlepp, un geniu ratat. Tipul – harismatic, poet, bețiv și ateu, nu pierdea ocazia
să strângă în jurul lui liceeni și să-i lase cu gura căscată la diatribele lui. Nietzsche, cu alți
câțiva, s-a alipit de Ortlepp. Acesta i-a introdus la scrierile teologului ateu, David Strauss.
Într-o seară, Nietzsche s-a întors la internat beat criță, fapt pentru care a fost destituit din
onorata poziție de șef al clasei.

La nici 18 ani, viitorul pastor scria un eseu, argumentând că… cercetarea istorică
discreditează învățătura creștinismului. „Ascultă, Elisabeth,” scria el sorei lui. „Dacă vrei
pacea sufletească, atunci crede. Dar dacă vrei adevărul, atunci cercetează…! Eu mi-am
pierdut credința!”. Curând, la numai 24 ani, fără doctorat, printr-o relație ajunge profesor de
filosofie la Basel.

Certat cu mama, cu sora lui, cu toți, Friedrich Nietzsche se dezlănțuie în a dinamita edificiul
moralei, pentru care, – mai întâi… –  trebuie să-L desființeze pe Dumnezeu. Lucrările sale de
căpătâi: „Așa grăit-a Zarathustra” și „Antichristul”, înalță un umanism radical într-un limbaj
provocator: dumnezeu? este omul de rasă ariană, descendentul triburilor nordice. Răul suprem
e creștinismul, mai dăunător decât viciul, pentru că îl ridică pe cel slab, și încătușează
superman-ul puternic, liber de virtuți și acid moral. Iubirea de aproapele și mila pervertește
ordinea naturală. Doar cel puternic are drept la viață. „Vreau pe Dionissos – în locul
Răstignitului.”, scrie el.  Citindu-i lucrările, editorul său Schmeitzner dă din cap: „Vorbește el
de superman? Uită-te la el. Abia se târăște. E vrednic de milă…”

La 45 ani, imensul castel a superman-ului se face țăndări. Într-o noapte de ianuarie 1889, pe
când rătăcea pe o stradă din Torino, Nietzsche zărește un cal, biciuit fără milă de geambaș.
Copleșit, Nietzsche se repede la bietul animal, se atârnă de gâtul lui ca să-l apere, apoi
plângând, se prăbușește inconștient pe caldarâm. Mila, împotriva căreia turbase, l-a zdrobit.
Nebun de-a binelea, familia l-a internat într-un azil, unde și-a tocat ultimii 11 ani. Moare în
1900, la 56 ani.

Cercetătorii nu contenesc să contemple uriașa schimbare culturală produsă de Nietzsche.

Lăsând la o parte omul, dar înălțându-i filosofia, generațiile au băut din puțul lui. Sloganul
său: „Dumnezeu a murit” îmbibă ultimul secol, de la filosofie la practică și a dat un avânt
războinic uluitor „rasei arienilor”, făcuți responsabili de salvgardarea speciei umane. Încă în
primul război mondial, 150.000 de „Zarathustra” se distribuiau recruților nemți. În anii 1930,
Carl Jung ținea regulat seminarii din „Zarathustra”. Dacă nazismul a putut mesmeriza 80  de
milioane de germani, se datorează ilustrului arianism a lui Nietzsche. Iar astăzi, crezul în
omul-dumnezeu mână pe corifeii trans-umanismului să producă în laborator „superman-ul”,.
De unde atâta nevoință, de a nu vedea, în istoria lui Nietzsche, sfârșitul sinistru al acestei
ideologii?

„Dacă vezi un om care se crede înțelept, poți să ai mai multă nădejde pentru un nebun, decât
pentru el.” (Proverbe 26:12)
Unde a Dat Greș Revoluția Franceză? – Rousseau
Care a fost eroarea din spatele Revolutiei Franceze? Cine este Rousseau și care este
povestea lui? In acest articol iti aducem incredibila poveste a lui Jean Jacques Rousseau si
influenta lui asupra Revolutiei Franceze.

Lângă Eremononville, în nordul Franței, există un parc frumos, pe „Insula Plopilor”. De peste
200 de ani, insula este un loc de pelerinaj. Nenumărați visători și oameni de cultură,  ca Maria
Antoaneta, Napoleon, Benjamin Franklin, Robespierre…  vin să se reculeagă la cavoul „celui
mai mare filosof din ultimele trei secole”. Este Jean Jacques Rousseau – în ochii lui Schiller:
„un suflet ca cel al lui Hristos”; iar după Kant „o sensibilitate de o perfecțiune neegalată”.

Gândirea sa a dat aripi vizionarilor. Lucrarea sa de căpătâi: „Contractul Social”, a constituit

„Biblia Revoluției Franceze”. Impactul său a fost atât de uriaș, încât, în 1794, în plină
Revoluție, la numai 16 ani după moarte, cenușa lui a fost reînhumată în Panteonul francez.

Schimbă 13 meserii și duce o viață dezordonată, dependent de ospitalitatea unor doamne

singure. Cititor asiduu, norocul îi surâde la 30 ani când, la Cafeneaua „de la Regeance”, îl
întâlnește pe iluministul Denis Diderot. Descoperindu-i talentul, Diderot îl îndeamnă să scrie.
Curând este înconjurat de literați și aristocrați. Cu vântul în pânze, Rousseau sclipește prin…
excentriciți… În volumul „Confesiuni”, își etalează savuros blestemățiile: furturi, minciuni,
imposturi, episoade rușinoase, escrocherii grosolane. Din calvinist, se convertește la
catolicism, ca să-i fie pe plac metresei. Apoi, când e izgonit din Franța, se reconvertește la
calvinism, pentru un adăpost în Geneva. Deși pretindea că este cel mai iubitor tată, pe toți cei
5 copiii ai săi, Rousseau îi abandonează pe treptele orfenlinatului. „Știu prea bine – scria el –
că niciun tată nu este mai afectuos decât mine…” „Dar cum aș fi putut dobândi liniștea
interioară necesară operei mele, cu odaia plină de gălăgia copiilor…”  . Orgoliul său gigantic
îl face s-o rupă cu  toți prietenii: cu Diderot, Voltaire, David Hume… Nu suportă să fie
contrazis: „Am spus adevărul. Dacă cineva are cunoștință de fapte contrare celor spuse de
mine, chiar dacă acestea ar fi dovedite de 1000 de ori, nu sunt decât minciuni și impostură…”

De vină e numai… „societatea  rea”. „Omul, în sine, e bun de la natură. Societatea îl strică!”
Acest panseu devine axa filosofiei pe care Rousseau își construiește mărețul „Contract
Social”. Soluția răului – e una singură: răsturnarea orânduirii existente și instaurarea
suveranității poporului prin crearea unui stat totalitar, care va exercita „Voința Generală”.
„Vox populi, vox dei”. În noul cadru, oamenii își vor ceda toate libertățile statului, iar statul
„îi va forța să devină liberi”.

Intelectualii francezi îi citesc cartea și sunt exaltați. Jean-Paul Marat își reformează viața
„după preceptele lui Rousseau”. Robespierre îl divinizează. „Voința Generală” devine steagul
revoluției. Louis de Saint Just, cel mai sângeros dintre iacobini, îl predică în Convenția
Națională… și conchide: „Trebuie să pedepsim nu doar trădătorii, ci pe toți cei ce nu sunt
entuziaști pentru „Voința Generală”.  Adunarea națională votează: „Legea este expresia
VOINȚEI GENERALE”.

Dar ce e „Voința generală”? Întrucât… fiecare o înțelege cum vrea, revoluționarii se

încrâncenează unii contra altora. Rând pe rând cad sub ghilotină: Roialiștii, Herbertiștii,
Dantoniștii, Girondinii, Montagnarzii… Timp de 4 ani, ghilotina lucrează non-stop…
Execuțiile trebuie programate din timp. În 1794, „domnia terorii” decapitează peste 40.000.
Alți 300.000, bărbați și femei, înfundă temințele. Țărani și orășeni nemulțumiți sunt înecați
sau uciși cu tunul. Națiunea se cufundă într-o totală anarhie.
Dar visele au un sfârșit. Dictatura unui singur om înlătură „voința generală”. În noiembrie,
1799, Napoleon se declară împărat.  După care scrie:

Idealul rousseauist „libertate, egalitate, fraternitate” este înălțător, fapt pentru care încă mai
fascinează pe contemporani. Păcatul lui însă constă într-o eroare fundamentală. Cum
„fraternitate”, fără un… Tată?. Odată ce gloatele au urlat: „Zdrobiți pe Infamul” adică pe
Isus…, odată ce Dumnezeu a fost scos din ecuație, rezultatul nu putea fi altul decât cel prezis
de Biblie:

„Popoarele se ostenesc pentru foc, și neamurile se trudesc degeaba.” (Habacuc 2:13)

Crucea Roșie și Primul Premiu Nobel pentru Pace
Crucea Rosie si Primul Premiu Nobel pentru Pace sunt legate de numele aceluiasi om? In
acest artic iti aducem incredibila poveste a lui Henry Dunant.

Era 3 mai 1775. Trecuse numai o lună de la declanșarea revoluției americane când, un
oarecare căpitan de voluntari se înfățișă înaintea comitetului de siguranță din Massachussetts.
Tânărul de 31 ani solicita capturarea urgentă a fortului britanic Ticonderoga, din susul
fluviului Hudson, punct strategic pentru apărarea New York-ului. „Cine-i tânărul?” întrebă
președintele Hancock. „Nu știu”, șopti colonelul Palmer, „dar zice bine!” Tânărul nu era altul
decât Benedict Arnold.

Învestit pe loc cu grad de colonel, în 6 zile Arnold, cu oamenii săi, ia fortul prin surpriză și-l
cucerește. În vara anului următor, 1776, anticipând planul britanicilor, Benedict Arnold
ordonă construirea în grabă a 15 ambarcațiuni cu care se încumetă să înfrunte, pe lacul
Champlain, puternica flotă engleză. Actul său, deși nebunesc și dinainte sortit eșecului, reuși
să amâne avansarea flotei cu o jumătate de an, ceea ce practic a salvat revoluția.

În toamna lui 1777, trupele revoluționare trebuiau să blocheze, la Saratoga, calea redutabilei
armate de mercenari germani și englezi, conduși de generalul Burgoyne. Acesta, încrezător
într-o victorie facilă, își asigurase soldații săi că… de crăciun vor fi acasă. Washington
încredință sarcina precautului general Gates, în subordinea căruia se afla ingeniosul Arnold.
Gates – gelos pe genialul subaltern – i-a luat comanda pentru bătălia decisivă și l-a trimis la
corturi. Dar Arnold n-a avut stare. Surprinzând de pe margine momentul critic, a pornit călare
de la el putere, a intrat în rânduri și, cu sabia goală în mână, sfidând ploaia de gloanțe, a
condus amonte asaltul, rupând liniile prusacilor și cucerind redutele britanice. Victoria adusă
de Arnold a determinat pe Burgoyne să se predea împreună cu 6.000 de soldați. Acesta a fost
momentul de cotitură al războiului anglo-american. Dar și pentru Benedict Arnold.

Având piciorul stâng zdrobit la Saratoga, în lunile lungi de convalescență, și-a depănat
frustrările, neîmplinirile, invidiile altora… Nu era prima oară. De trei ori a încercat să-și dea
demisia, nemulțumit de lipsa de apreciere și recunoștință din partea Congresului.

… Atras de farmecele unei fetișcane de 18 ani, Peggy, fiica unuia dintre liderii clanului
reacționar, și căsătorindu-se cu ea, a găsit în resentimentele anti-revoluționare compensație
pentru frustrările acumulate în cei trei ani de luptă. Și, cum mintea omului este maleabilă,
Benedict Arnold a primit cu încântare oferta subterană din partea britanicilor de a fi
colaboraționist. Prețul l-a stabilit el: 20.000 de lire. Serviciile sale urmau să faciliteze
cucerirea punctului strategic, fortul West Point. Numai că… printr-o mișcare a destinului,
omul de legătură britanic, maiorul Andre, a fost oprit de trei voluntari pe când se întorcea de
la întâlnirea conspirativă cu Arnold. Și, măcar că avea acte acoperitoare, flăcăii aceia, căpoși,
au ținut să-i facă o percheziție. În cizma lui au găsit planurile fortului și alte documente
compromițătoare.

Aflând de arestarea lui Andre, Benedict Arnold, a reușit să fugă la englezi înainte de a fi
prins. Washington a refuzat să creadă: Eroul – trădător?! Dar infamia sa, care a întrecut chiar
și actul trădării, este că el însuși a cerut să lupte contra revoluționarilor. În fruntea a 1.600 de
mercenari, a trecut prin foc și sabie așezări fără apărare, ba a și măcelărit pe patrioții care i s-
au predat. Apoi, s-a refugiat la Londra, unde a fost primit… ca un trădător, cu răceală și
oprobiu.
La 60 de ani, după patru zile de delir, Benedict Arnlold murea, strigând: „Puneți-mi uniforma
americană în care am luptat. Vreau să mor în ea…”

: e unul din cei 12, care a stat cu Isus, a sorbit cuvintele Lui, care a făcut chiar și minuni în
numele Lui… și care L-a vândut. Motivul trădării? O spune Solomon: „Mândria merge
înaintea pieirii” (Prov. 16:18).  Este vechea problemă care ne bântuie pe toți: orgoliul, iubirea
de sine, vechiul dușman care instigă dezbinări, naște frustrări, și schimbă reperele morale,
capabil să transforme eroul într-o jigodie, ca în cazul lui Benedict Arnold…
Cum ȘTII dacă ești Creștin Adevărat sau cu numele?
Care este testul credinței adevărate? In acest articol iti aducem incredibila poveste a lui
Chiune Sughihara si a salvarii miilor de evrei din Lituania in timpul Holocaustului.

La 1 septembrie 1939, panzerele germane invadau Polonia. Mii de evrei, amenințați de

pogrom, căutau  scăpare în țările vecine,  pentru ca de acolo, să ajungă la o destinație sigură.
Țara vecină, Lituania era cea mai solicitată. Ambasadele străine fuseseră luate cu asalt. La
acea dată, vice-consulul ambasadei Japoniei era un bărbat prietenos, Ciaune Sughihara. Ca
tânăr, din dorința de a-și perfecționa limba engleză, frecventase o fraternitate creștină, unde
aflase de Evanghelie. Cariera diplomatică l-a dus în China, unde s-a convertit la creștinism. În
1935, când a fost martor la maltratarea localnicilor de către japonezi, Sughihara și-a dat
demisia în semn de protest.

În vara anului 1940, năvala refugiaților evrei în dobândirea unei vize de tranzit l-a găsit pe
Ciune Sughihara ca înalt funcționar al consulatului din Lituania. Conștiincios, Sughihara a
telegrafiat la Tokyo raportând situația. Răspunsul fu categoric:  „Nimeni nu primește viză de
tranzit, decât dacă poate dovedi acceptul țării de destinație și dacă posedă valuta necesară
pentru perioada șederii în Japonia.” Neliniștit, vice-consulul vedea cum numărul solicitanților
se dubla de la o zi la alta. Trebuia să facă ceva! Sughihara telegrafie a doua oară, doar ca să
primească același răspuns.

Începând din 18 iulie 1940, împreună cu soția sa Yukiko Sughihara s-a pus să scrie vize de
tranzit pentru toți solicitanții. Lucrau zi și noapte, cu doar câteva ore de somn. Știa că ce făcea
constitua un act de gravă insubordonare, dar asta conta mai puțin decât viața miilor de evrei.
Într-o singură zi, eliberau tot atâtea vize cât altădată într-o lună.

Pe 28 august a primit vestea revocării sale și a închiderii consulatului… și mai erau atâția care
așteptau cu sufletul la gură! Fără pauză, ațipind cu capul pe birou, Sughihara continua să
emită vize. La 4 septembrie, în drum spre gară, un alai de solicitanți îl urmau, disperați. În
așteptarea trenului, continua să scrie și să ștampileze vize. Iar atunci când trenul porni, el
continua să scrie vize și să le arunce pe fereastră. Într-un ultim act de disperare, aruncă colile
de hârtie cu antetul consulatului împreună cu ștampila, strigându-le: „Completați-le voi, cum
puteți”.

Ministerul de externe japonez l-a relocat pe Ciune Sughihara în Cehia, apoi în România, din
1942 până în 1944. Sovieticii l-au arestat și l-au ținut în detenție până în 1947.

Abia în 1984, după mai multe căutări, guvernul Israelului l-a invitat să primească distincția
unuia din „Drepții dintre neamuri”. Iar astăzi, bulevarde, parcuri și clădiri din toată lumea
poartă numele lui, din Israel și până în Brazilia.

Din fericire, mântuirea nu se dă pe cunoștințe, nici pe ritualuri, nici pe danii către biserică.
Criteriul este cel exemplificat în viața lui Isus Hristos și articulat de apostolul Ioan: „Știm că
am trecut din moarte la viață prin faptul că iubim pe frați” (1 Ioan 3:14).. Tot restul, oricât de
bun, e doar ca „un plus”.
Sunt MINUNILE Dovada că Dumnezeu este Prezent? – Rasputin
Care este testul credinței adevărate? Sunt Minunile Dovada ca Dumnezeu lucreaza in viata
unui om? In acest articol iti aducem incredibila poveste a lui Grigory Rasputin.

La 9 februarie 2003, revista The Washington Times publica scandalul care zguduia biserica

ortodoxă rusă, amenințând-o cu o schismă. Motivul? Presiunea din partea unor clerici și laici
pentru canonizarea unui erou al neamului rus. Sfântul? Nimeni altul decât Grigory Rasputin.
Încă din anii 1990, grupuri de revizionști în căutarea identității naționale au reușit, prin cărți,
articole de ziar și broșuri, să producă o mișcare de oarecare amploare în favoarea canonizării
lui Rasputin. Deja icoane purtând chipul „călugărului-diavol” erau venerate de oameni din
popor.

Considerat de contemporani drept sfânt și deopotrivă, un nemernic viclean, minunile cât și

moravurile auto-proclamatului călugăr sunt documentate în detaliu. Plecat din Siberia într-un
lung pelerinaj, fostul hoț de cai, Rasputin, reușește prin abilitățile sale de hipnotizator și
ocultist să impresioneze nobili și chiar înalte fețe bisericești. Cu recomandări alese, ajunge în
1905 în Petersburg. Familia imperială, care tocmai pierduse serviciile spiritistului francez
Philippe, află de prezența „sfântului” și îi solicită o întrevedere. Un an mai târziu, în 1906,
țarina Alexandra, disperată, îl roagă pe Rasputin să-i vindece băiețelul grav bolnav de
hemofilie. Instantaneu, miracolul are loc! Convinsă de puterile sale supranaturale, țarina îi
oferă un apartament în anexele palatului.

Amețit de atâta cinste, Rasputin își etalează fără menajamente cucernicia, cât și virilitatea. O
mulțime de femei de toate rangurile sunt cucerite de doctrina lui: că doar păcătuind mai întâi,
poți apoi să obții iertare… Și îi cad în brațe. Faima lui stârnește invidii.

Scandalul de la restaurantul Yar, din 15 aprilie 1915, declanșează oprobiul public. Beat criță,
Rasputin se dedă la incredibile obscenități și agresează doamne din înalta societate.
Reclamațiile duse la palat însă, nu impresionează cuplul imperial. Doar: micuțul Alexei
depinde de puterile sale mistice.

Din toamna anului 1915, odată cu plecarea țarului Nicolae II pe front, Rasputin se dezlănțuie:
la sfatul său, se destituie și se numesc miniștri. Faptul acesta determină un grup de aristocrați
să pună la cale asasinatul. La 17 decembrie 1916, după cum el însuși prezisese, Rasputin este
otrăvit, împușcat și aruncat în Neva.

Istoria – oricât de obiectivă – pentru cei emoționali n-are relevanță.

Mișcarea pro-„Grigorie cel nou” mă pune pe gânduri. Ceva grav viciază logica petenților. În
primă instanță, găsesc că e superstiția notorie, cum că supranaturalul și minunile sunt
adevăratul semn al profetului… în ciuda faptului că Isus avertizează împotriva făcătorilor de
minuni ce lucrează cu puterea diavolului.

Mai grav, însă, mi se pare a fi confuzia care se inoculează în mintea celor naivi cu privire la
natura lui Dumnezeu și a religiei creștine. Ioan, apostolul, scria: „Prin aceasta se cunosce
copiii lui Dumnezeu de copiii diavolului: oricine nu trăiește în neprihănire nu este de la
Dumnezeu” (1 Ioan 3:10).
IUBIREA care te poate UCIDE - Generalul Grant
Exista o iubire care iti face rau? In acest articol iti aducem incredibila poveste a vestitului
General Ulysses Grant.

În 1839, Jesse Grant, un tată necăjit, își înscria feciorul, pe Ulysses, la academia militară West
Point. Era ultima măsură pentru un băiat cu totul stângaci în domeniile practice. Ca tânăr
cadet, Ulysses n-a agreat disciplina cazonă. Mai târziu, avea să scrie: „Ori de câte ori m-am
înrolat în armată a fost cu regret, și ori de câte ori am părăsit-o, a fost cu plăcere.” La
absolvire a fost mediocru, motiv pentru care n-a fost admis în regimentul de cavalerie.

În timpul războiului mexicano-american (1846), Ulysses s-a distins printr-un curaj nesăbuit.
Fiind o dată însărcinat să ducă un mesaj urgent, Ulysses și-a scurtat drumul, luând-o direct
printre liniile inamice sub foc intens. În al doilea rând: prin înclinația sa de a bea, din
nostalgia după Julia, iubita lui soție. Slăbiciunea sa a fost exploatată de rivalii săi, încât
intrigile lor l-au silit pe căpitanul Ulysses Grant să-și dea demisia.

La izbucnirea războiului civil american, în 1861, îl găsim re-înrolat cu grad de colonel.

Curând curajul său avea să-l scoată în peisaj. În februarie 1862, Grant atacă fortul Donelson,
un bastion strategic al sudiștilor, și în numai 5 zile reușește să-l cucerească, luând prizonier o
armată întreagă de 12.000 oameni. Victoria îi aduce numirea ca general maior. După victoria
de la Vicksburg, un an mai târziu, în 1863, Abraham Lincoln îi dă comanda supremă. Nu doar
bravurile sale, ci și omenia sa față de cei învinși i-au adus simpatia poporului. Ca ultim act,
Ulysses Grant obține, în aprilie 1865 capitularea sudiștilor. Lumea îl proclamă „salvatorul
Uniunii”. Ulterior va câștiga două mandate de președinte al Statelor Unite.

Simpatia maselor nu este benefică, atunci când ele își impun principiile. După victoria de la
Fort Donelson, ziarele au difuzat o caricatură, cu Grant – triumfător pe metereze, savurând un
trabuc. De îndată, mii de cetățeni și-au arătat recunoștința, trimițându-i peste 10.000 de colete
cu trabucuri. Și trabucurile au continuat să curgă, transformând eroul într-un fumător
împătimit. În ciuda fizicului robust, Ulysses Grant moare în chinuri, la 63 de ani, răpus de un
cancer de gât.

E mare lucru să fii iubit, dar este periculos, atunci când dragostea nu este călăuzită de
principii sănătoase. Bunicul meu din dragoste pentru mine, m-a inițiat să dau rachiul peste
cap. Mă iubea, „ca pe sine însuși”: el – băutor; nepotul? – să fie ca el. Oare câți părinți sau
prieteni nu strică destinul celor dragi, oferindu-le… nu ceea ce este bine, ci ceea ce „le place”
lor înșile.

Porunca „Să iubești pe aproapele tău”, Isus a ridicat-o la un nou standard, înlocuind reperul
„ca pe tine însuți”, cu o altă măsură, atunci când a zis: „Vă dau o poruncă nouă: CUM v-am
iubit Eu, AȘA să vă iubiți unii pe alții.” (Ioan 13:34). Dacă nu știi „cum”, modelul lui Isus
înlătură orice nedumerire.
Pot Faptele Bune să Compenseze Păcatele? – Escobar
Pot Faptele Bune să Compenseze Fărădelegile? In acest articol iti aducem incredibila
poveste a lui Pablo Escobar.

Era prin anii 1980. De când există Columbia, nu s-a văzut în orașul Medellin atâta binefacere.
Într-o țară în care 7% din familii n-aveau locuințe și unde 30% din populație trăia în sărăcie
absolută, actorul binefacerii – Don Pablo – era adorat de mulțime. „Nu sunt un om bogat,”
spunea acesta despre sine. „Sunt un om sărac cu bani”. Empatic cu amărâții, Pablo obișnuia să
distribuie hrană celor flămânzi; împărțea bani familiilor cu mulți copii. A finanțat construirea
de drumuri, linii electrice prin suburbii, școli și spitale pentru deprivilegiați, parcuri, stadioane
și complexe sportive pentru tineret.

Când o imensă mahala situată în jurul gropii de gunoi a fost distrusă de incendiu, Don Pablo a
dispus construirea a 1.000 de case, pentru care nu percepea chirie! Omul acesta investea în
comunitate mai mult decât guvernul corupt. Unii îl venerau: „San Pablo”.

Pe atunci, o parte a presei îl numea „Robin Hood”, pentru că Pablo se potrivea perfect cu
tiparul. Jefuia pe cei bogați, și dădea celor săraci. Totuși, „a jefui” este fărădelege! Da, dar
într-o societate coruptă este un act de justiție. Și cine erau bogații? Americanii. Cum îi jefuia?
Îi taxa prin traficul de cocaină.

Pablo Escobar, temutul patron al cartelului Medellin, opera la scară mare. El producea  80%
din cocaina lumii. Pentru comercializarea zilnică a 50 tone de cocaină, avea 15 avioane, 6
elicopetere și 2 submarine proprii. Profitul lui săptămânal urca la jumătate de milion de dolari.
Averea oficială era de 10 miliarde dolari… fără celelalte 30 dosite te miri pe unde. Prin
numeroasele sale depozite, șobolanii îi rodeau dolarii, distrugând cca 10% din bani în fiecare
an… De teama glonțului sau din interes, demnitarii îi făceau jocul. În 1982, Pablo Escobar
devenea congresman doar pentru a avea… imunitate parlamentară.

Dar n-a ținut mult. Ca să nu-l extrădeze în SUA, Escobar a făcut o învoială cu guvernul
columbian să fie încarcerat în pușcăria pe care și-a construit-o pentru sine, iar în schimb, el va
plăti datoria națională a Columbiei, de 15 miliarde dolari. După un an a evadat. Lucrurile au
mers din rău în mai rău până când, în 1993, a fost împușcat printr-o amplă acțiune a
guvernului. O gloată de 25.000 de oameni l-au bocit pe ultimul drum. Cei 18 ani de domnie al
regelui drogurilor au costat viața a 5.000 oameni, dintre care 200 judecători și peste 1.000
polițiști… „corupți”. Oare, nu făcea și Robin Hood așa?

Cazul Escobar ridică la fileu o temă: Devine răul acceptabil dacă este neutralizat cu o serie de
fapte bune fără precedent? Caritatea, binefacerea, sunt acte lăudabile și de dorit, dar pot ele
compensa și anula raportul nelegiuirilor? Grija și suportul unui bărbat pentru soția sa poate
anihila infidelitatea acestuia? Dacă la oameni, chestiunea aceasta nu mai este o dilemă, oare
cum vede Dumnezeu duplicitatea mea morală? Nu mă refer la cazul greșelilor, ci a crimelor
premeditate la rece. În Israelul din vechime, exista o clasă de teologi, pe nume farisei, care se
mângâiau cu gândul că balanța înclinată în favoarea talerului cu fapte bune, poate compensa
fărădelegile și astfel, să declanșeze amnistia. Plăcută această teologie, atât de placută că toți
am ajuns să suferim de ea. Dar e eretică. Pentru că Biblia învață că: „Dacă cel neprihănit se
abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea…, toată neprihănirea lui va fi uitată…”
(Ezechiel 18: 24).
Cum am EVITA ca MAREA RESETARE să fie o Catastrofă?
Ce ar face să funcționeze Marea Resetare? Află urmărind incredibila poveste a naufragiului
pe Insula Pitcairn. 

Era 15 octombrie, 1787. Sub privirile mulțimii de pe docurile Tamisei, nava engleză Bounty
pornea spre larg, cu o misiune în insula Tahiti. Echipajul de 46 oameni, în majoritate sub 30
ani, se afla sub comanda tânărului căpitan William Bligh, cel care-l însoțise în ultima călătorie
pe vestitul căpitan Cook. Secundul în comandă era tânărul locotenent Christian Fletcher,
protejatul căpitanului.

Călătoria decursese relativ bine. Rareori atmosfera era tulburată de vreun conflict între severul
căpitan și echipaj. La capătul unui an lung, corabia ancoră în Tahiti. Culegerea și încărcarea
celor o mie de puieți de arborele pâinii, sarcină delegată locotenentului Fletcher, cerea luni de
zile, fapt ce a constituit un prilej de aur pentru destinderea băieților în mijlocul tahitiencelor
lipsite de bariere morale.

La 1 aprilie 1789, Bounty își ridica ancora spre casă. Dar reintegrarea băieților în disciplina
cazonă întârzia, fapt pentru care căpitanul Bligh apelă la măsurile cele  mai serere: bicuirea. Și
cum în ochii șefului, capul relelor trebuie să fi fost locotenentul, atitudinea față de el se
schimbă și deveni paranoidă. În câteva săptămâni, nemulțumirea echipajului începu să ia
forma rebeliunii. Ajuns la pragul disperării, Christian Fletcher se hotârî să acționeze.

În zorii zilei de 28 aprilie 1789, Fletcher și alți doi marinari pătrunseră în cabina căpitanului
și-l legară. Ceilalți, înarmați cu muschete, au ținut pe loailiști la respect. După o scurtă
consfătuire, rebelii au debarcat pe Blight cu alți 18 suporteri în șalupa cu velă, împreună cu
hrană și apă pentru cinci zile. În mod nesperat, aceștia ajung totuși înapoi, în Anglia. În
schimb, pirații s-au întors spre Tahiti. Aici însă puteau fi ușor descoperiți, așa că Fletcher
hotărâ să plece în necunoscut. Dintre rebeli, doar 8 l-au însoțit, alături 20 de tahitieni, în
majoritate femei.

Ocolind căile maritime, au dat de insulița nelocuită Pitcairn de 5 km2, absentă din majoritatea
hărților, și s-au aciuit pe ea. Și-au construit colibe și, după ce au golit nava de tot ce putea fi
folositor, i-au dat foc ca să i se șteargă urma. Cum apa și vânatul erau din belșug, primul an au
trăit ca în rai. Dar felul în care se purtau cei 9 englezi cu băștinașele, ca și proprietatea lor, a
creat tensiuni cu cei 6 tahitieni. În al patrulea an, tahitienii au măcelărit 5 dintre rebeli,
inclusiv pe Christian Fletcher. A urmat răzbunarea femeilor în contul soților lor, ucigându-i pe
toți compatrioții. După 10 ani de „paradis”, în 1798, mai rămăseseră doar doi englezi, John
Adams și bolnăviciosul Young. Uriașa povară pentru soarta celor 9 femei și o droaie de copii
a început să-i apese. Cotrobăind într-o zi prin cufărul căpitanului Blight, dădură de o Biblie
mare. „Dumnezeu ne-a răspuns”, strigă Young și de îndată, cei doi s-au pus pe citit. Curând,
și-au organizat mica lor societate după legile din Carte. În fața colibelor, au așezat o copie a
Celor Zece Porunci. Au înghebat o capelă și au stabilit programul de închinare de dimineață și
seară. Au organizat familiile și i-au învățat pe copii să citească și să scrie. După moartea lui
Young, în 1800, John Adams a rămas patriarhul și preotul lor.

După 14 ani, în 1814, când două nave de război engleze au descoperit din întâmplare insula
Pitcairn, au rămas uimiți să descopere o populație inocentă de 46 tineri și tinere creole,
vorbitori de engleză, cu privirea curată care habar n-aveau ce este minciuna, furtul sau cearta.
Transformarea cuibului de pirați într-o insulă a virtuții a avut un impact atât de puternic, încât
în anii ce-au urmat, mai mulți englezi au vrut să se naturalizeze între pitcairnezi.
În animația globală de astăzi, în care se propune o Mare Resetare pentru o lume mai bună,
episodul Pitcairn este o sursă de speranță. Însă istoria lumii ne arată că de multe ori s-a dorit
un nou început bazat pe idealuri umane, care s-au dovedit mai tot timpul utopice. În schimb,
singura metodă eficientă pentru renașterea unei societăți, metoda ce a dat roade pretutindeni
în lume de-a lungul secolelor trecute, este cea dovedită în cazul piraților de pe insula Pitcairn.
Anume:  redescoperirea Bibliei și asimilarea învățăturilor ei la nivel practic. Atunci vom avea
o societate de  oameni ”Născuți din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care
rămâne în veac” (1 Pet 1.23)
Păcatul Invidiei și Lupta de Clasă – Karl Marx
De ce este Marxismul atat de fascinant pentru mase? Află urmărind incredibila poveste a lui
Karl Marx.

Era o noapte de aprilie, 1824. Pendulul din sufragerie bătuse ora 11. Dar micuțul Moses
Mordechai Levi, de 6 ani, nu putea să adoarmă. Tocmai fusese botezat la dorința tatii, în
crezul lutheran. Bunicul său, rabinul orașului Trier… n-a protestat, dar era tare trist. „Asta
înseamnă că n-o să mai zic „Șema Israel” – se frământa băiatul. „Și Dumnezeul lui bunicu o
să Se supere… Dacă totuși o s-o zic, o să mă ardă Isus în foc? Mai sunt iudeu? De ce s-a făcut
tata creștin? De ce mi-au schimbat numele în Karl? Când îl întreb, bunicul tace…”

Odată cu timpul, dilemele identității religioase ale lui Karl creșteau tot mai mari și sumbre, iar
chipul lui Dumnezeu, în care crezuse, devenea tot mai de ceară. La facultate, învățătura lui
Hegel turnă gaz pe focul frustrărilor. La 23 ani, își ia doctoratul în filosofie. Iar în 1844, la 25
de ani, vulcanul frustrării și urii sale împotriva religiei și a lui Dumnezeu răbufnește în
lucrarea emblematică: „Despre chestiunea evreiască”, în care el, Karl Marx, scrie: „Cea mai
îndârjită formă de opoziție între iudeu și creștin este opoziția religioasă. Și cum o putem
rezolva? Prin abolirea religiei !”

De-acum încolo, deviza lui Marx este război total împotriva Dumnezeului iudeo-creștin:
„Ideea de Dumnezeu este cheia civilizației pervertite. Dumnezeu trebuie distrus… Vreau să
mă răzbun împotriva Aceluia care stăpânește acolo sus.” În locul poemelor romantice din
tinerețe, versurile lui Marx se îmbibă de miasme demonice. Poemul „Mândria umană” este
Declarația de misiune pentru care trăiește: NU să facă lumea mai bună, ci s-o ruineze și să se
delecteze în prăpădul ei. „Aburi din iad îmi umplu creierul… Sabia aceasta – prințul
întunericului mi-a dat-o…” „Dacă există cinevacare devorează, mă voi afunda în sânul lui…
Am să ruinez lumea, am s-o sfarm cu blestemele mele… ca apoi să pier în neant…”

Regăsindu-se în spiritul urii care dospea revoluțiile pașoptiste, Marx se aruncă în torentul
anarhist. În 1845, se înscrie în Liga celor Drepți, ulterior numită Liga Comunistă. În 1848, nu
iese pe baricade, preferând să lupte… din birou… și scoate „Manifestul partidului comunist”.
În el cere deschis: abolirea religiei, abolirea proprietății private, desființarea familiei,
înlocuirea educației părinților cu cea a instituțiilor de stat, desființarea patriei, până și a
identității naționale. Practic, revendică nimicirea a tot ce a produs civilizația iudeo-creștină.
Cum? Prin forța urii celor ce n-au de niciunele, proletarii acelor vremuri.

În celebra biografie a lui Karl Marx, Saul PMihail Bakunin, tatăl anarhismului modern, îl
caracteriza:

Karl Marx este același și în viața privată. Nu merge la înmormântarea tatălui. La moartea
mamei, scrie cu nonșalanță: „Date fiind circumstanțele, am nevoie de ceva mai mult decât de
o babă.” Se referea la moșternire. Soția lui Marx, Jenny, mărturisea că la ei în casă,
scandalurile erau necontenite, din pricina nevoinței sale de a avea un serviciu și salariu
regulat. Banii pe care-i vărsa Engels, Marx îi risipea cu ușurință, lăsând familia în mizerie
continuă. Într-o notă, Marx se destăinuia: „În fiecare zi, nevastă-mea îmi spune că ar vrea să
zacă în mormânt…!” Nu e de mirare, după ce 4 din cei 7 copii ai lor au murit din cauza
penuriei. Și pe deasupra, a mai însărcinat-o pe slujnica lor, Helen Demuth, fără  să-și
recunoască vreodată bastardul. Felul său nihilist a predestinat și soarta a două din cele trei
fiice supraviețuitoare: s-au sinucis, într-un pact suicidal împreună cu soții lor. Când Karl
moare, la 65 ani, la mormânt nu-l însoțesc decât 11 oameni.
E greu de înțeles cum, după mai bine de 100 de ani de marxism, și după cumplitele
experimente ale comunismului lui Lenin, Stalin, Mao, Castro, Pol Pot, Chavez, Kim Jong-Il,
și alții cu un palmares de peste 100 milioane de morminte, … sondajul BBC din 1999 îl
proclamă pe Karl Marx drept cel mai mare gânditor – nu al secolului, ci al mileniului II, mai
mare ca Newton sau Einstein? Însuși președintele Uniunii Europene, Jean Claude Juncker, îi
dezvelea, în 2018, o uriașă statuie de bronz.„Căci acolo unde este invidie și duh de ceartă, este
tulburare și tot felul de fapte rele” (Iac.3:16). Din abisul ăsta nu există scăpare, decât… numai
la Dumnezeu.
Eroii care au evitat Mega-Dezastrul la Chernobyl

Care este acel lucru pentru care MERITĂ să Mori? Află urmărind povestea eroilor de la
Chernobyl.

Sâmbătă, 26 aprilie, 1986. În zorii zilei, reactorul nuclear numărul 4 de la Cernobâl a explodat
pe neașteptate, eliberând nori radioactivi cu o concentrație de 400 ori mai mare ca bomba de
la Hiroșima. În bătălia cu focul, au fost aruncați pompierii, fără să li se spună riscul la care
erau expuși. 

Într-un efort disperat, au împroșcat reactorul cu tone de apă, astfel că, în 6 ore, focul a fost
stins. Prețul? Moartea galopantă a 54 de lucrători și pompieri. Cât despre numărul mare al
morților prin contaminare radioactivă – îl știe doar Dumnezeu. 

La câteva zile după explozie, pe când autoritățile credeau că țin situația sub control, s-a aflat
că reactorul 4 continua să se lichefieze, iar podeaua de beton care îl separa de subsolurile
inundate începuse să se topească. Dacă lava radioactivă ar fi ajuns la contactul cu apa, s-ar fi
produs o explozie cu forța a 5 megatone, cât 280 de bombe de la Hiroșima, ce ar fi antrenat
apoi și pe celelalte trei reactoare. Din nou, pompierii au fost aruncați în luptă pentru evacuarea
celor 20 milioane de litri de apă. Efort zadarnic! Nu mai era mult până la catastrofica explozie
ce ar fi ras de pe pământ capitala Bielorusiei, Minsk – aflată la 320 km, și care ar fi măturat
jumătate din Europa, lăsând-o nelocuibilă pentru mii de ani.    

Duminică, 4 mai, în disperare de cauză, celula de criză i-a chemat pe cei trei ingineri care
cunoșteau bine subsolul. „Tovarăși, situația este deznădăjduită. Dacă nu acționăm acum,
catastrofa ne omoară pe toți. Pe toți! Valvele de evacuare a apei din subsol trebuie urgent
deschise. Numai voi știți unde se află. Trebuie să vă spunem că… este o misiune suicidală.
Puteți s-o refuzați… Dar… gândiți-vă…” 

A urmat tăcere… 

„Unde-i echipamentul ?” zise scurt Alexei Ananenko. „Și mie unul…”, adăugă Valeri
Bespalov. „Merg și eu…” șopti Boris Baranov. Echipați doar cu salopete impermeabile și cu
o simplă mască de gaze, fără tub de oxigen, înarmați doar cu lanterne, cei trei au intrat în apa
puternic radioactivă. Până și lanternele s-au stins una câte una. În beznă totală și gâfâind prin
apa uneori până la brâu, cei trei au bâjbâit de-a lungul țevilor, reconstituind mental dispoziția
miilor de valve. Era totuna cu găsirea unui ac în carul cu fân. Să fi trecut o jumătate de oră…
sau mai mult, când se auzi glasul lui Ananenko: „Asta trebuie să fie!” Doi prinseră volanta
valvei și traseră cu putere. Deodată, un vâjâit de ape multe sparse liniștea. De-afară se auzeau
strigăte de bucurie. Epuizați și amețiți de radiații, cei trei au fost duși de urgență la spital.
„Dacă mor, aveți grijă de-ai mei…” zise Baranov. 

Curând, ziarele publicau acțiunea salvatoare a celor trei kamikaze, precum și moartea lor
inevitabilă în chinuri. Eroismul lor a emoționat lumea întreagă. Numai că… Providența le
pregătise un alt deznodământ. În ciuda gravei contaminări radioactive, toți trei și-au revenit și
au supraviețuit absolut miraculos. Nimeni nu a putut da o explicație. 

Retrași în Kiev și recompensați cu o pensie modestă de 370 Euro, eroii… uitați… retrăiesc în
fiecare zi satisfacția de a fi făcut ceva pentru supraviețuirea a sute de milioane de oameni. 
Fiecare dintre noi se întâlnește, odată în viață, cu un moment unic, în care este chemat să se
investească pentru o miză cu mult mai înaltă decât viața sa. Modelul – l-a dat Isus Hristos
pentru cea mai înaltă miză – salvarea omului. Cine caldă pe urmele Lui, va replica sacrificiul
de sine, fără ezitări și cu conștiința deplin împăcată că salvarea unui semen merită totul! Căci
„nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi!” (Ioan 15:13)
Dacă Dumnezeu l-a IERTAT, te poate IERTA și pe TINE – Khmerii Roșii

Poate Dumnezeu ierta orice păcat, oricât de mare? Află urmărind povestea convertirii
liderului Khmerilor Roșii.

Era în 1995, De câteva zile, Christopher LaPel, cetățean american de origine Khmeră,
începuse să țină un seminar de Leadership, într-un campus improvizat, la Battabang, în
Cambodgia. După prima seară, un localnic l-a interpelat: „Mai primiți un participant?

Este profesorul meu de matematică…” „Să vină!”, i-a răspuns Christopher. Așa l-a cunoscut
el pe Hang Pin, de 54 ani. Bărbat tăcut, introvertit, cu privire inteligentă, proful asculta, fără
să comenteze. Cu timpul, Christopher a încercat să închege o relație, fără prea mare succes.
La sfârșit, l-a invitat să participe la ciclul de studiu biblic. Profesorul a clătinat din cap,
murmurând: „Nu sunt creștin… Poate că vin…”    

În prima seară, cei doi au apărut iar, luând loc pe ultimul rând. Chipul lui Hang Pin era
întunecat. Din a treia seară, însă, Christopher a observat schimbări: în loc să stea în spate,
venise pe banca din față. Pe chipul lui se vedea o luptă lăuntrică. Pe la mijlocul prelegerilor,
tensiunea părea să capete valențe luminoase. 

„Aș vrea să stăm puțin de vorbă…”, îi zise lui Christopher profesorul. Retrași în întuneric,
Hang Pin îl provocă cu o singură întrebare: „Am fost om rău și am păcătuit mult… Mai poate
Hristos să mă ierte?” În loc să-i răspundă, pastorul aprinse lanterna, îi întinse Biblia, și-i dădu
să citească câteva texte din Biblie… După o lungă tăcere, chipul său se destinse. În ocaziile
ulterioare, Hang Pin i-a povestit cum soția lui a fost ucisă anul trecut, lăsând patru copii în
urmă. La terminarea ciclului, profesorul a cerut să fie botezat, după care Christopher n-a mai
auzit de el. 

După 4 ani, în 1999, în ziarele din Cambodgia exploda o știre senzațională: „Tovarășul Duk”,
șeful poliției secrete a Khmerilor Roșii, cumplitul torționar cu sânge rece cu 20.000 de
victime la activ, s-a predat tribunalului internațional ONU. În ziare apărea chiar chipul
profesorului. Venise de bună voie, ca să împlinească ce era drept. Când Christopher l-a căutat
în celulă, profesorul s-a prăbușit la pământ, plângând și suspinând: „Nu știu dacă frații mei
pot ierta păcatele pe care le-am comis. Cer doar iertare pentru tot.” 

Acolo și-a împărtășit povestea. Ca student eminent, fusese cooptat de promisiunile utopice ale
unei noi orânduiri de dreptate și prosperitate. A devenit comunist, fapt pentru care doi ani fost
chinuit în închisoare. Nedreptățile l-au motivat mai abitir. Distingându-se în activitatea din
junglă, a luptat pentru o cauză bună, așa credea el. Ajungând al treilea cel mai puternic om al
Khmerilor Roșii, Duk a ucis copii, a abuzat femei, a torturat chiar și colegi de partid, deveniți
indezirabili. Când Pol Pot au pierdut puterea, s-a refugiat în junglă. Și-a schimbat numele și
urma i s-a pierdut. După 13 ani de anonimat, uciderea soției l-a fulgerat, schimbându-i
percepția despre moarte. Apoi Evanghelia l-a ajutat să se elibereze de vina sângelui vărsat. 

La judecată, a fost sincer și cooperant. A acceptat senin condamnarea la închisoare pe viață.

În detenție, a continuat să-și mărturisească regretul și încrederea în Dumnezeul care i-a
schimbat destinul. A murit de curând, despovărat, pe 2 septembrie, 2020. Avea 77 ani.

Istoria Tovarășului Duk este o veste bună pentru toți cei care au greșit, oricât de greu, căci:
„Pe noi, care eram morti in greselile noastre… Dumnezeu ne-a adus la viata impreuna cu El,
dupa ce ne-a iertat toate greselile. (Col.2:13)”
Cum să NU îți irosești BANII?

Ai putea să-ți pui averea undeva să nu o pierzi niciodată? Află urmărind povestea Oseolei
McCarthy - femeia care și-a strâns o Comoară în Cer.

Statele Unite ale Americii, 1995. Pe o bancă din fața universității de stat Mississippi, ședea în
plin soare o negresă de 87 de ani. De anul trecut, de când artrita a împiedicat-o să mai lucreze,
venea din când în când până la universitate, cale de 2 km.

 Se așeza pe o bancă, privea clădirile, studenții și cerul, și-și depănda viața.

Oseola McCarthy se născuse în 1908, dintr-un accident, urmare a unui viol, pe când mama se
întorcea de la o rudă bolnavă. A crescut-o bunica și mătușa, ambele ziliere pe la case mari. De
la 8 ani, cum venea de la școală, se apuca să calce rufele clienților, spălate de mătușa. Dar
când mătușa căzu bolnavă, Oseola a lăsat școala, fără să se mai întoarcă vreodată…

Muncea din greu din zori până-n noapte, dar îi plăcea ce făcea. Chiar era mândră că poate face
un lucru bine. La început, cerea 10 cenți pentru o bucată. Apoi, clienții fiind mulțumiți, a urcat
prețul la 50 cenți… Când pușculița ei fu plină, a depus mărunțișul în bancă. 

Oseola McCarty nu s-a măritat niciodată, nici n-a avut copii. Bucuria ei era Biblia, din care
citea în zori și seara. Ea nu consuma decât minimul necesar. Căsuța ei, cu pământ pe jos, n-
avea curent. Apa o lua de la un hidrant din stradă. Cu timpul, prietenii au stăruit să bage
curent. I-au dat și un TV alb-negru. La mașina de spălat… a renunțat, nemulțumită de
calitatea lucrului. Și anii au trecut, iar artrita i-a deformat mâinile, încât la 86 de ani, a hotărât
să se oprească. 

Trecuse vreo oră, de când privea universitatea, studenții, cerul… Urnindu-se din loc, Oseola
s-a dus la banca unde-și ținea economiile, la domnul Paul. „În cont aveți 280.000 dolari…”
„Vreau să-l desființez…” Mirat, finanțistul a întrebat-o de moștenitori, de rudenii… dar
Oseola n-avea pe nimeni. „Și cum vreți să-i plasați?” Ca s-o ajute, omul i-a pus pe măsuță 10
monede de câte 10 cenți. „Să zicem că asta-i toată averea”. Fără să stea pe gânduri, Oseola a
zis: „O monedă – 10% – pentru Biserică. Trei monede – la trei amărâți. Și restul, 6 monede –
dau universității, pentru studenții săraci…” Uluit, d-l Paul a mai întrebat: „Și mata?” „Mie,
ceva acolo, pentru pâine și înmormântare…” 

În aceeași zi, vesta despre donația Oseolei, de 150.000 dolari – cea mai mare donație a unui
afro-american până atunci – a electrizat America. Peste 600 de cetățeni au sărit, au adunat alte
330.000 dolari, înființând astfel bursa „McCarthy”. Auzind vestea, mogulul Ted Turner a zis:
„Dacă bătrâna asta a putut da atâta, dau și eu un miliard…” 

Curând, bătrâna cu mâinile deformate a devenit simbolul altruismului. La JO de la Atlanta, au

pus-o pe Oseola să poarte flacăra olimpică. Tot în 1996, Harvardul i-a decernat titlul „Doctor
honoris causa”. Președintele SUA a distins-o cu Medialia prezidențială. La toate astea, Oseola
bombănea, neînțelegând prea bine ce se întâmplă. „Dar… ce-am făcut?…”

În 2020, la a 25-a aniversare a bursei McCarthy, pe locul unde Oseola venea să privească
cerul, i s-a ridicat o statuie de bronz: Ea, șezând pe un scaun, Biblia în poală, iar alături un
scaun gol… o provocare trecătorilor grăbiți pentru 2 minute de cugetare…
Printre alte reflecții, se conturează o întrebare majoră: Care sunt valorile mele? Dintre toate
valorile, care sunt prioritățile care-mi orientează viața? Bogățiile sunt un capital doar atunci
când slujesc la promovarea unor valori perene, ca relațiile interumane, filantropia sau orice
activitate orientată motivată de iubire – singurele care îți pot umple sufletul de bucurie. Altfel,
bogățiile devin un balast generator de griji și multă nefericire. Ca la sfârșit să trebuiască să le
lași în urmă și să pleci fără nimic, așa cum ai și venit pe acest pământ. „Strângeți-vă comori în
cer, unde moliile și rugina nu le mănâncă, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură!” (Matei
6:20)
De Ce Părăsesc TINERII Creștini Bisericile?

De ce Unii Tineri ajung să URASCĂ Creștinismul? Află urmărind povestea Împăratului Roman
Iulian Apostatul.

5 Noiembrie, anul 361 d.Hr. Întins pe blana de urs, Iulian asculta ploaia batând în pânza
cortului său. De-afară răzbăteau vocile soldaților. Sosiseră pe Dunăre în jos și se opriră nu
departe de Naissus, în așteptarea veștilor.

De un an, de când trupele sale l-au proclamat împărat, furia vărului său Constanțiu al II-lea,
adevăratul împărat, nu cunoștea margini. Acum Iulian, gata să-l înfrunte, aștepta doar
sosirea cercetașilor. Deodată, de depate se aud strigăte de biruință, apoi tot mai aproape,
până când întreaga tabără e cuprinsă de delir. Tânărul de 30 de ani se ridică și iese alert.
„Ave Caesar! Ave Auguste! Constanțiu e mort. L-a răpit febra…” Cu sângele zvâcnind în
tâmple, Iulian își ridică privirea spre cerul plumburiu, în recunoștință… 

În mai puțin de o lună, la 11 decembrie, 361, Iulian, nepot de frate al lui Constantin cel Mare,
intra victorios în Constantinopol, ca să șadă pe tronul sfinților împărați creștini ai imperiului
roman. 

În ciuda faptului că a fost botezat și educat în credința creștină, sub atenta supraveghere a
episcopului Eusebiu de Nicomedia, slujind chiar ca lector în biserică, de îndată după
sărbătorile inaugurale, Iulian a destituit pe toți miniștri creștini. Și-a asumat rolul de Pontifex
Maximus, poruncind redeschiderea templelor păgâne și aducerea de jertfe zeilor. A retras
toate privilegiile clerului, obligând biserica să restituie statului banii și pământurile primite. A
interzis creștinilor să mai predea în școli. Și, pentru a zdruncina biserica din interior, a
rechemat din exil pe toți episcopii eretici, ca să fie bătaie și certuri de partide. Nu trecuseră
nici 50 de ani de la înălțarea creștinismului ca religie privilegiată. În socoteala lui Iulian, era
momentul să șteargă „mitul lui Hristos” din mințile oamenilor.     

De unde atâta determinare? Printre istorici, există serioase dezbateri privind motivul care l-a
făcut pe Iulian Apostatul, să se întoarcă la păgânism. După unii, fascinația neoplatonismului…
Pentru alții, întâlnirea cu magicianul Maximus din Efes, cel care reușea să facă statuile să se
miște și să râdă. Toate acestea însă n-au fost decât picătura care a făcut paharul să se
reverse… Căci convingerile profunde se statornicesc în copilărie, spre bine sau spre rău. 

La scurt timp după naștere, lui Iulian îi moare mama. În 337, la moartea lui Constantin cel
Mare, fiul creștin al acestuia, Constanțiu al II-lea, se dezlănțuie, măcelărind toate rudele
care-i puteau amenința tronul. Iulian, fiind prea mic – doar 6 ani – este cruțat la intervenția
soției lui Constanțiu, Eusebia, și este trimis din exil în exil… În tot acest timp primește
ocrotire și afecțiune doar de la sclavul got Mardonius, un păgân luminat. Acesta îl introduce
de la 11 ani în lectura greacă, în care amărâtul adolescent evadează. În creștinism n-a găsit
decât canoane, ritualuri și certuri teologice aprinse. Scârbit de o asemenea religie, Iulian
devine tot mai avid după misterele păgânismului. 

La numai un an de la încoronare, Iulian Apostatul se mută la Antiohia ca să pregătească

trupele pentru războiul cu Persia. În drum se oprește la Ierusalim și ordonă reconstrucția
Templului, ca să zădărnicească astfel cuvintele lui Galileanului Isus, că Templul nu va mai fi
ridicat niciodată. Lucrările însă sunt zădărnicite de cutremure și flăcări misterioase. 
În martie, 363, Iulian pornește împotriva Persiei cu 90.000 de legionari. După câteva victorii,
se vede rătăcit prin pustie, cu liniile de aprovizionare tăiate. 

La 27 iunie, în timp ce făceau cale întoarsă, o avangardă persană îi surprinde lângă Samarra.
Avântându-se grăbit în focul bătăliei, Iulian uită să-și ia platoșa… și o suliță îi străpunge
brațul, abdomenul și ficatul. Căzut la pământ, Iulian ridică mâna însângerată spre cer,
strigând: „M-ai învins, Galileene!”. Murea la 32 de ani, după numai18 luni de domnie. 

Istoria lui Iulian Apostatul deschide multe galerii de reflecție. Cea mai importantă temă însă
privește motivul pentru care generații de copii, aparținând familiilor creștine, întorc spatele
lui Isus. Țări tradițional creștine cunosc o masivă înstrăinare a tinerilor față de creștinism În
Suedia, 75% se declară atei. În Olanda – 72%.  În Ungaria – 67%.  Iar în Franța – 64%.. Cauza
e aceeași din totdeauna: disocierea teoriei de practică. Dar nu la nivelul ritualurilor, ci a
esenței, respectiv a dragostei necondiționate! Celor ce se socotesc creștini, Isus le spune: De
ce-Mi ziceti: „Doamne, Doamne!”, si nu faceti ce spun Eu? (Luc.6:46) Ori de câte ori practica
se volatilizează, creștinismul este invariabil perceput ca un insuportabil construct ipocrit. Se
cere o schimbare de fond. Dacă știi ce e de făcut, ferice de tine dacă și faci !
Incredibila Poveste a Descoperirii Vitaminei B3

Oare care este cea mai grea Boală? Află urmărind povestea Doctorului care a Demonstrat că
Epidemia Pellagra era Falsă.

În 2012, canalul TV „Science Chanel” relua o temă ecranizată în 1940 de vestitul regizorul
Fred Zinnemann cu pelicula „O cale în pustie”. Filmul reînvia dramatica experiență a
medicului Joseph Goldberger, în efortul disperat de a salva sute de mii de victime.

La începutul anilor 1900, o boală misterioasă începu să bântuie statele americane din Sud.
Maladia debuta cu stări de melancolie și oboseală, continua cu umflarea limbii și salivări
excesive. Apoi erupțiile cutanate cuprindeau – într-o ciudată simetrie – brațele, spinarea și
fața… după care urmau valuri de diaree. În final, demența cumplită preceda moartea
victimei.

În 1910 se înregistrau mai mult de 3 milioane cazuri, cu o rată a mortalității de 40%.

Avertismentele despre caracterul extrem de contagios al bolii adăugau suferințe în plus,
bolnavii fiind abandonați în aziluri sau spitale de nebuni.  

Într-o ultimă încercare, guvernul l-a trimis pe eminentul parazitolog Joseph Goldberger să
rezolve criza. Sosirea lui în Sud a trezit ostilitate. „Ce ar putea rezolva un nordist, un pui de
evreu, pe deasupra și emigrant? Ni l-au trimis, ca să ne umilească…” protestau sudiștii.

Dotat cu un uimitor simț analitic, Goldberger a observat că maladia, pe care italienii au

numit-o „pellagra”, adică „spasmul pielii”,  afecta aproape exclusiv sărăcimea și că nu era
deloc transmisibilă, ceea ce excludea cauza infecțioasă. Vizitând colibele victimelor și
urmărindu-le de viață, Goldberger a intuit cauza bolii: alimentația. Sudiștii se hrăneau
predominant cu mălai, carne, cartofi dulci și melasă. Vegetale? Mai deloc. Ca să-și valideze
ipoteza, Goldberger a suplimentat dieta bolnavilor a două orfelinate și a unui azil: cu lapte și
vegetale. Și minunea se produce: pelagra dispare. Meticulos, Goldberger se hotărăște să
efectueze testul invers. El recrutează 12 deținuți sănătoși cu promisiunea grațierii din partea
guvernatorului, cărora le prescrie dieta tipic sudistă. În șase luni, toți se îmbolnăvesc de
pelagra, dar își revin de îndată ce li se administrează hrană vie. 

„Ce? Zice că stilul nostru de viață ucide oameni? E un atac la onoarea sudistă!”  

Ca să le spulbere teoria împământenită – că pelagra e de natură infecțioasă și nu alimentară

–  Goldberger procedează în mod extrem. În 1916, împreună cu soția și cu alți 16 voluntari,
își injectează sânge de la bolnavi și consumă bucăți de piele și alte dejecții de-ale pacienților,
fără să se îmbolnăvească. Degeaba! Ca să-l contracareze, în timp ce pelagra le decima
populația, sudiștii conving sistemul medical să fabrice studii științifice falsificate, prin care
reușesc să-i arunce teoria în derizoriu. 

Nu însă și pe doctor. În 1922, Goldberger descoperă efectul anti-pelagra al drojdiei de bere.

Și momentul ”răzbunării” se ivește în 1927: inundațiile masive ale fluviului Mississippi
amenințau generalizarea pellagrăi în patru state din sud. Susținut de guvern, Goldberger
distribuie în zonele afectate 6 tone de drojdie. În numai zece săptămâni, pelagra dispare cu
totul!
Joseph Goldberger moare la scurt timp, fără să identifice agentul vindecător din drojdie:
vitamina B3. Dar ce-are a face? Pellagra fusese biruită… mai puțin în Sud, unde abia în anii
1940 teoria lui fu acceptată.Oare câte vieți ar fi fost salvate dacă  orgoliul nu ar stat în cale?
Și oare de câte ori nu suferim și noi azi din cauza mândriei, care –  culmea –  se plimbă  de
cele mai multe ori… la braț cu ignoranța. Poate ar fi bine să medităm la cuvintele înțeleptul
Solomon: „Cand vine mandria, vine si rusinea, dar intelepciunea este cu cei smeriti.”
(Proverbe11:2)
Cum au PROMOVAT Medicii și Media o EROARE

Cine poate rezista unei alianțe neoneste între media și lumea medicală? Află urmărind
povestea tutunului și a incredibilei propagande în favoarea lui.

În anul 1571, medicul spaniol Nicolas Monardes aducea o veste mare omenirii. În cartea sa
„Știri fericite din Lumea Nouă”, populariza un leac-minune care vindeca 36 boli, între care
cefaleea, durerea de dinți, artrita, ulcerul, cancerul, rănile… până și respirația urât
mirositoare. Leacul dumnezeiesc era TUTUNUL.

Cartea lui Monardes a fost tradusă în marile limbi și a produs un impact atât de mare în
Europa, încât atunci când, în 1604, regele Angliei, Iacob I, a osândit „iarba dracului” drept
„iritantă pentru ochi, scârboasă pentru nas, dăunătoare pentru minte și periculoasă pentru
plămâni…” lumea bună l-a etichetat drept „cel mai înțelept dintre nebuni.”  

În 1624 Urban VIII a interzis – sub pedeapsa excomunicării – fumatul în locurile sfinte. După
100 ani însă, luminatul Benedict XIII corecta „eroarea” predecesorului, revocând anatema. 

Prețiosul tutun devenise valuta de referință la schimbul monetar. Minți agere au început să
atragă atenția asupra relației dintre fumat și diverse boli. Dar lumea continua să savureze
nicotina. Abia în sec. XX devenise limpede că tutunul cauzează cancer pulmonar si multe alte
boli. Ce-a urmat?  „Nimic nou…” În timpul primului război mondial, distribuirea țigărilor pe
front era privit ca un act patriotic, sponsorizat de guverne și chiar de Crucea Roșie. Industria
tutunului câștigase suportul unei elite de doctori pentru promovarea fumatului.    

(Poster din 1939) Se recomandau țigările: „De dragul laringelui tău”. (În 1950, afiș) „În
beneficiul digestiei”. (În 1951, L&M Filters) „Exact cele prescrise de doctor”. (Un panou din
1946) „Majoritatea doctorilor preferă Camel decât alte mărci”. În 1964, pe când
Departamentul de sănătate al Statelor Unite pregătea raportul privind pericolele fumatului,
mai mulți laringologi de renume au venit să pledeze în fața Congresului că tutunul nu
reprezintă un pericol semnificativ.

Dacă ar fi să reconstituim traseul prin care „iarba dracului” și-a făcut intrare în  loja celor mai
populare obiceiuri și a celor mai profitabile business-uri, vom găsi la origini doar o clică de
marinari zgomotoși, epatând mulțimea cu fumul exhalat pe nări. Noutatea captivează –
acesta e secretul. Mai departe, noutatea contaminează. Nu trebuie să fie folositoare, nici
bună. E destul să fie  noutate, și… moda e gata! Moda n-are nevoie de justificări, ci doar de
publicitate. Iar pentru temperarea criticilor, e destul să se etaleze câteva fețe distinse, al
căror halat alb degajă mai multă autoritate decât cel mai solid raționament.

Dacă vrei să scrie o altă istorie, alta decât istoria trivială, trebui să-ți pui în gardă spiritul critic
și mai ales „să nu te iei după mulțime ca să faci rău” (Deuteronom 23:2), căci binele nu este
întotdeauna popular. 
Ce a PROVOCAT cea mai mare FOAMETE din Istorie?

Care este arma letală a Socialismului? Află urmărind povestea Marelui Pas Înainte de pe
vremea lui Mao Zedong.

Nanjing, 11 ianuarie, 1958. În aplauzele cadențate ale imensului amfiteatru, tătucul Mao-
ȚeTung anunța solemn, la Congresul al 8-lea al P.C., „programul celui de-al doilea cincinal
intitulat „Marele Pas Înainte” –  mirabilul plan prin care China avea curând să depășească
economic Marea Britanie. 

Programul său – ce avea să transforme China agrară în cea mai industrializată economie –
consta în patru puncte radicale:

1. Ridicarea siderurgiei ca prioritate absolută. Aceasta însemna dislocarea de populații:  de la

câmp, în centre industriale

2. Pentru asigurarea hranei acestor noi aglomerări urbane, cooperativele agricole aveau să
fie comasate în „comunități populare” de până la 5.000 țărani, hrăniți în cantine ca să poată
lucra 12 ore pe zi. Banii aveau să fie înlocuiți cu punctaje de merit.

3. Pentru stimularea producției agrare, era categoric interzis ca țăranii să-și cultive grădinile
private, ca să se poată dedica total planului.

4. Toată națiunea trebuia mobilizată pentru distrugerea dăunătorilor. 

Planul era strălucit, dar nu pentru oameni. A-l contrazice pe marele Mao, era de-a dreptul
sinucidere! Oficiali de la toate nivelurile s-au grăbit să „aplice” cincinalul. Încă din primul an,
lucrurile s-au dovedit dezastruoase. Dar cifrele trebuiau să raporteze depășiri de plan,
supraproducții, belșug, în timp ce la firul ierbii hrana începea să lipsească. Ca să-și scape
pielea, oficialii au ghidat privirile lui Mao spre directiva cea mai vizibilă, așa-numita
„Campanie contra celor 4 dăunători: Șobolanii, muștele, țânțarii și… vrăbiile. 

Spre deosebire de primii trei dăunători, vrăbiile – la îndemână – au devenit ținta urii de
clasă, sub sloganul „Vrăbiile sunt animalele publice ale capitalismului”. Copii, femei și
pensionari erau scoși în câmp sau în stradă, stârnind cu tinichele vrăbiile care, neaiavând
unde să se odihnească, cădeau moarte la pământ. Cuiburile și puii erau stârpiți. Unități
militare făceau aplicații trăgând în „bandele de hoți înaripați”. Radio Beijing raporta succesul
efortului concertat a 3 milioane de soldați, funcționari, elevi care, inundând străzile
Beijingului cu tot ce putea produce zgomot, au reușit să stârpească dușmanul de clasă. Mii
de păsări au găsit refugiu pe teritoriul misiunilor diplomatice. Când ambasada Poloniei a
respins cererea patrioților de a le permite să-și împlinească misiunea, gloatele au înconjurat
ambasada și timp de două zile și două nopți au bătut din tobe, până când diplomații au
trebuit să scoată cu lopețile mormalele de vrăbii moarte. Într-un singur an au fost stârpite un
sfert de miliard de vrăbii. 

Iar efectul? Nori de lăcuste și divizii de omizi au devorat recolta și așa compromisă de
strategia sinistră. Ca urmare, timp de doi ani, între 1959 și 1961, lumea a cunoscut cea mai
mare foamete din istoria modernă: 45 de milioane morți, la care se adaugă 20 milioane de
copii care n-au mai reușit să se nască. Mai mult decât victimele provocate de al Doilea Război
Mondial. Un jurnalist își amintește că pe tot traseului autobuzului zărea cadavre întregi,
umplând șanțurile șoselelor! Erau întregi, întrucât câinii fuseseră mâncați demult. În anii
următori, guvernul a reabilitat vrăbiile prin importarea a 250.000 din Uniunea Sovietică. 

Analiștii au conchis că, pentru China, „Marele Pas Înainte” s-a dovedit a fi un dezastru…. Mă
intrigă însă miopia acelorași analiști, incapabili să distingă dezastrele actuale pe care
strategiile unor „pași mari înainte” le descarcă în contul omenirii. În ambiția de a optimiza
natura pentru a împlini strategiile utopice ale liderilor lumii, se contestă pe scară globală
ordinea așezată de Creator. Chimizarea agriculturii, modificările genetice, ultra-procesarea
alimentelor, stricarea echilibrului ecologic… ca să nu mai vorbim de tehnologii super-
sofisticate, toate degradează ireversibil pământul și ne afectează pe toți. Din nefericire,
trendul merge cu sau fără voia noastră. Dar nu va merge la infinit. Căci stă scris: „a venit
vremea să judeci… și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”. (Apocalipsa 11:18).      
Acesta e TESTUL: Creștin Adevărat sau DOAR cu Numele?

Suntem creștini de 2,000 de ani doar cu numele? Află urmărind povestea mobilizării populare
din Danemarca pentru protejarea evreilor de naziști.

Copenhaga, 26  octombrie 1942. Era dimineața devreme. În ușa sufrageriei apăru doamna
Duckwitz, privind mirată la bărbatul ei. „La ora asta.. cine te-a sunat?” 

Georg Duckwitz, atașatul comercial al consulatului german, îi răspunse, îngândurat.

„Șeful de la Berlin…”

„Ce vrea?” 

„M-a anunțat că din noiembrie, voi lucra sub noul guvernator al Danemarcei, Herr Karl
Best…”

„Best? Care Best?”

„Fostul adjunct al Gestapoului. Va fi mutat aici…” 

Pe când avea 28 ani, Georg Duckwitz, comerciant de cafea din Hamburg, a intrat în partidul
Nazist. Pentru o vreme a lucrat în departamentul de relații externe. Dezamăgit de politica lui
Hitler, Duckwitz se retrage din politică și se mută în Danemarca, cu afacerea lui. 

În 1939, i s-a cerut să fie atașatul comercial al consulatului german din Danemarca. Din 1941,
de când Germania anexase Danemarca, treburile erau pașnice. Danezilor li s-a permis să-și
păstreze regele și guvernul, iar populația nu ducea lipsă. Numai că, inițierea epurărilor
grupurilor de indezirabili stârnise rezistența. Anul 1942 cunoscuse 120 de acte de sabotaj. 

Acum, venirea lui Karl Best anunța furtună. Omul – co-fondator și organizatorul Gestapo-
ului, până ieri fusese guvernatorul Franței ocupate. În Duckwitz, vechi camarad, Best avea
încredere. Familiile lor obișnuiau să ia masa împreună. La un pahar de vin, Best își dezlega
frecvent limba.      

Întrucât lucrurile continuau să se deterioreze, la 29 august 1943, Germania a impus legea

marțială. Liniile telefonice au fost tăiate. Personalitățile marcante – sechestrate. Mica
armată daneză – dezarmată. Curajoși, danezii în frunte cu regele au ieșit în stradă.

La 11 septembrie, Best i-a destănuit lui Duckwitz: „Hitler mi-a dat undă verde să declanșez
Soluția finală.” „Dar Karl, este inuman! Evreii sunt oameni!” „Spune-i lui Hitler, dacă-ți dă
mâna…” replică Best ironic. Duckwitz însă o luă în serios. Zbură la Berlin, încercând zadarnic
o audiență. Apoi ateriză în Suedia, unde obținu colaborarea președintelui țării pentru
acomodarea posibililor emigranți. Ultima lui carte era să anunțe pe evrei. În taină, Duckwitz
luă legătura cu liderul rezistenței daneze. „În noaptea de 1-2 octombrie, când familiile
evreilor sărbătoresc laolaltă Roș Hașana, toți vor fi ridicați din casele lor. Fă ce știi, și scapă-
i!” 
Ce a urmat este fără precedent! Pastori și preoți și-au anunțat comunitățile să sară în
ajutorul evreilor. Universitățile și-au închis porțile pentru o săptămână, ca să lase studenții să
sară în operațiuni de salvare. Șeful poliției daneze a dat ordin, interzicând intrarea cu forța în
casele evreilor. Taximetriști mergeau la adrese culese din cartea de telefoane ca să-i
avertizeze pe evrei. Persoane necunoscute opreau evrei, cu cuvintele: „Asta e adresa mea, și
aici e cheia. Poți veni oricând.” Alții împărțeau diferite adrese dispuse să ascundă evrei.
Spitalele s-au deschis ca să-i adăpostească în fatidica noapte. Librăria mare, aflată chiar în
fața Gestapo-ului, a adăpostit 600 de fugari pentru câteva zile, fără să afle Gestapo-ul! La o
așa efuziune populară, până și soldații germani au cedat simpatiei. 

Timp de 3 săptămâni, noapte de noapte, sute de vase pescărești au cărat pentru prețuri
modice,  chiar și gratuit, 7.300 de evrei prin strâmtoarea Stresund, în Suedia. Prin intervenția
lui Duckwitz, controalele maritime au fost reduse la minimum. 

Cei 474 de evrei care n-au reușit să scape au fost deportați într-un lagăr din Cehia. Dar chiar
și acolo, guvernul danez s-a îngrijit, trimițându-le prin Crucea Roșie hrană și îmbrăcăminte,
astfel că doar 50 nu s-au mai întors.

Față în față cu deportările din alte țări – zis creștine – din Europa, în care populația s-a unit
cu naziștii… sau, cel puțin, s-a detașat de cauza evreilor, reacția danezilor este uimitoare!
Exemplul singular al regelui Christian X, care a refuzat deportarea cetățenilor săi evrei, ar fi
fost o picătură în neant, dacă însuși poporul n-ar fi fost animat de principiile creștine. Iar
strădaniile lui Duckwitz n-ar fi fost nimic. La întrebarea: „Cum de ți-ai riscat poziția și chiar
viața, ajutând pe evrei?”, răspunsul lui Duckwitz nu era altceva decât ecoul milioanelor de
danezi: „Nu cred că viața mea este mai important decât viața a 7.000 de evrei…” 

Cât despre noi… ne lăudăm că suntem o nație creștină. Sună frumos. Dar ceea ce confirmă
pretenția aceasta, este doar testul lui Isus Hristos: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți
ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.”(Ioan 13:35)
Judecata lui Dumnezeu vine CURÂND – Cine va Scăpa?

Cât mai durează răbdarea lui Dumnezeu? Află urmărind povestea distrugerii orasului Saint
Pierre de către vulcanul Mont Pele.

La hotarul estic al mării Caraibilor, în șiragul Antilelor Mici, se află o mică insulă, lungă de 80
km și lată de 35, pe nume Martinica. Încântat, Columb – care a văzut-o în treacăt – a numit-o
„Insula Florilor” – un mic colț de paradis.

 În 1635, coloniștii francezi s-au așezat pe coasta de N-V, la poalele unui munte impunător pe
care l-au numit „Mont Pele”, adică „Muntele Pleșuv”, înalt de 1.400 m. Acolo au întemeiat
orașul Saint Pierre. 

Frumusețea și clima blândă l-au făcut punctul de atracție pentru elitele franceze. Luxul și
libertinajul l-au încununat cu porecla de „Parisul din Caraibi”, pentru alții „Sodoma din
Caraibi”. Ce nu era permis nici chiar la Paris, era la modă în Saint Pierre. Spiritul liber-
cugetător i-a dat faima de sălaș al ateismului radical. Ziarul local „Tropice” din ianuarie 1902
făcea haz de pozna unui cerc de tineri care s-au suit până în vârful muntelui, ca să smulgă
crucea veche și s-o arunce în craterul muntelui, cu urarea: „Înapoi, în iadul pe care l-ai
creat!” 

Anul acesta 1902, era un an electoral cu miză mare, salutat chiar și de bătrânul vulcan printr-
o salvă de fum puturos. În martie, s-au adăugat gaizere fierbinți și au apărut ici-colo lacuri
fierbinți. Guvernatorul i-a asigurat pe puținii curioși că sunt doar toane trecătoare. Cei mai
mulți investeau în campania electorală oferind tot felul de exhibiții.   

De exemplu, în 20 martie, de Paști, în vreme ce o fanfară a „Armatei Salvării”, venită din

America, se străduia să adune locanlicii pe bulevardul Victor Hugo, o amestecătură de cheflii,
travestiți în preoți, purtau în procesiune un porc viu răstignit pe o cruce, cu o coroană de
spini pe cap, lălăind un prohod de blasfemii și râsete, în guițăturile porcului. Iar în spate,
târau o statuie a Fecioarei cu rochia smulsă de pe ea. Pe loc, guvernanții au luat atitudine: au
ordonat fanfarei creștine să părăsească de îndată orașul !   

În aprilie, Muntele Pele dădea semne de neliniște: mici cutremure, emanații sulfuroase, ploi
de cenușă și zgură… Apa râului Blanche a fost văzută curgând adesea înapoi, urmare a
mișcărilor tectonice. Apa nu se mai putea bea. Oamenii au început să alarmeze.
Guvernatorul a alertat Parisul. După o cântărire matură, Parisul a interzis evacuarea orașului
pentru… salvgardarea alegerilor. Ca atare, au fost trimise trupe să oprească exodul. În
schimb, mulțimi de la sate năvăleau spre singurul loc declarat sigur de către media locală. 

Pe 3 mai, o emisie masivă de cenușă a întunecat complet cerul. Iar pe 5 mai, un torent de
noroi fierbinte, lat de 60 m, s-a prăvălit spre oraș cu 100 km/h, făcând 150 victime. Groaza a
atins paroxismul când Saint Pierre s-a văzut năpădit de cohorte de șerpi veninoși și insecte
de toate mărimile ce-și căutau scăparea. Sfidând panica, ziarele înundau lumea cu asigurări
că isteria este doar efectul conspiraționiștilor. Chiar guvernatorul și soția au venit în oraș, ca
un garant al siguranței.

Pe 8 mai, la ora 8, cu un bubuit îngrozitor, capacul muntelui a fost aruncat în aer și un nor
negru a fost proiectat in văzduh, întunecând cerul pe o rază de 80 km. În secunda următoare,
un al doilea nor negru, roșu pe dinăuntru, a țâșnit, formând o imensă ciupercă. Cu o viteză
de 160 km/h, s-a rostogolit peste orașul Saint Pierre. În câtea clipe, gaze incandescente de
peste 1000 grade au incinerat tot ce putea ardea. 30.000 oameni au murit instantaneu, mulți
fără să realizeze că mor. Cei închiși în casă au murit cu plămânii arși. În port, vasele au luat
foc și s-au scufundat. Pe o arie de 22 km2 totul era devastat. Ruinele au continuat să ardă
zile întregi. Iar muntele Pele a continuat să răbufnească, luând viața a încă 3.000 de oameni. 

Episodul Saint Pierre, asemeni Potopului și Sodomei, este doar o miniatură a evenimentului
prezis de Biblie și anticipat în toate culturile lumii. Nu răbdarea lui Dumnezeu este cea care
ajunge la capăt, ci nelegiuirea omului. Atunci când răutatea trece de punctul fără de
întoarcere, mila lui Dumnezeu intervine drastic, pentru protejarea rămășiței care mai poate
fi salvată. „Când vor zice: Pace și liniște!, atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca
durerile nașterii peste femeia însărcinată. Și nu va fi chip de scăpare.” (1 Tes 5.3)
Astăzi, Vulcanul judecății finale a început să se audă. Dar mai este încă timp de reflecție.  
Cea mai mare Șansă RATATĂ din Istoria Creștinismului

De ce nu este Asia creștină? Află urmărind povestea celei mai mari oportunitati ratate din
creștinism.

Veneția, anul 1269. Pe pavimentul unei clădiri situată pe malul drept al canalului „della
Fava”, tocmai debarcaseră niște călători în straie ciudate, cu o droaie de bagaje.

Zarva scosese pe la geamuri o mulțime de fețe curioase. Erau Niccolo Polo și fratele său
Maffeo, negustori de lucruri scumpe. Se întorceau după 15 ani de călătorii. În casă, Niccolo
află că soția îi murise curând după plecarea sa. Iar pe fiul său, Marco, flăcău la 15 ani, acum îl
zărea de prima oară. 

Ceea ce povestea Niccolo din călătoriile sale îi fascina pe toți. „Când ai de gând să te întorci?”
îl întrebă nerăbdător Marco. „Abia după ce m-oi achita de înalta datorie față de Sfântul
părinte…” răspunse tatăl. Misiunea lui, într-adevăr, era una măreață. Și Niccolo povesti cum,
după ce au străbătut tot „drumul mătăsii” până la capătul Orientului, au fost primiți de
Marele Han, Kublai Khan, stăpânul întregii Asii. Cum el le-a poruncit să i se povestească
despre viața din Apus, despre Dumnezeul lor… Și-apoi, cum le-a cerut să ducă papei de la
Roma, scrisoarea lui cu o neobișnuită cerere. Anume, papa să le trimeată de îndată 100 de
cărturari pentru a-i învăța pe toți mongolii creștinismul și felul în care trebuie să se închine
lui Dumnezeu; Și în plus, niște ulei de la Sfântul Mormânt.

Contactele mongolilor cu occidentul creștin au prins contur odată cu cumplitele lor incursiuni
prin Europa, începând cu anul 1243. În schimb, mongolii cunoșteau destule despre religia
creștinăm datorită lucrării tinpurii a misionarilor nestorieni, încă din secolul VII. Așa se face
că, în sec. 11, două dintre triburi mongole aderaseră la creștinism. Însuși marele Gengis Han,
era căsătorit cu creștina Sorgaktani din neamul Keraiților. Și pentru că o aprecia mult, și-a
însurat fii, viitorii hani, cu prințese creștine care exercitau o influență semnificativă. Lui
Gengis Han îi făcea deosebită plăcere să pună preoți budiști, creștini și islamici să se
confrunte în fața sa, cercetându-le astfel credința.       

Ei bine, Niccolo Polo a trebuit să aștepte aproape trei ani, până când cardinalii au reușit să
aleagă un nou papă. În sfârșit, în 1271, când papa Grigore X a citit scrisoarea, entuziasmul i-a
pierit curând. La apelurile sale, nu se găsea nimeni voios să meargă. La Vatican cancanurile
aveau mize mult mai mari. Și-apoi, să lași confortul occidentului și să mergi până la capătul
lumii? Mai de voie, de nevoie, doi călugări s-au învoit să-i însoțească pe Niccolo, Maffeo și
Marco Polo spre răsărit. Dar, la scurt timp, ajunși într-o zonă de frământări din Orientul
Mijlociu, cei doi călugări și-au luat tălpășița, preferând o mie de canoane decât peripețiile
drumului.       

După aproape patru ani, în 1275, echipa lui Marco Polo s-a înfățișat înaintea lui Kublai Han.
Mult s-a bucurat de uleiul sfânt. „Dar… unde-s învățătorii?” „Întârzie pe drum…” o fi fost
răspunsul lor. Și… au întârziat 20 de ani. În 1294, când o mână de misionari a sosit la curte,
Kublai murise, iar preferința mongolilor se îndreptase definitiv către budism. Istoricii o
numesc „cea mai mare oportunitate ratată din toată istoria creștinismului”. 

Cauzele acestui „rateu”? Îl vom înțelege doar dacă raportăm cazul la porunca lui Isus:
„Mergeți în toată lumea și faceți ucenici…” (Matei 28:19) Unicul sens al Bisericii este
transmiterea mesajului salvării din moarte – către lumea necreștină. De îndată însă ce
Biserica se instituționalizează, slujindu-și sieși,  dedicându-se beatitudinii clerului și a
credincioșilor, ea devine irelevantă, iar creștinii devin un corp străin, deranjant pentru lume.
Ne mai mirăm de ce, anual, sute de biserici se închid, se revând sau se demolează în
Europa… în Olanda – de exemplu – câte două pe săptămână? Creștinismul nu se transmite
cultural, nici genetic. El trebuie redescoperit în fiecare generație. Declanșarea aceastei
revelații depinde de calitatea modelelor pe care le oferă părinții… Altfel, ne putem numi
„creștini de 2.000 de ani”, în timp ce  Biblia ne contrazice: „Îți merge numele că trăiești, dar
ești mort.” (Apoc. 3:1)
IADUL poate deveni RAI dacă ... - Lagărul Vieții

Ce poate transforma un loc al morții într-un loc al vieții și speranței? Află urmărind fabuloasa
Poveste a Deținuților de pe Râul Kwai.

Singapore, 1942. Era duminică, 15 februarie. Pe fontispiciul hotelului Raffles, flutura steagul
japonez. Fortăreața britanică a Asiei, apărată de 90.000 de militari, a fost cucerită de numai
23.000 de japonezi, în doar 7 zile, cauzând Angliei cea mai umilitoare înfrângere din istorie.

Peste 1 milion de civili au fost masacrați… iar 100.000 duși ca să construiască faimoasa cale
ferată Siam – Burma, prin teribila junglă de pe valea râului Kwai. 

Cu puțin înainte de dezastru, căpitanul Ernest Gordon de 24 ani, împreună cu 9 scoțieni,

reușiseră să părăsească insula într-o prăpădită barcă pescărească cu velă, cu destinația
Ceylon. Gordon, absolvent de filosofie,… agnostic, pornise în război cu complexul
superiorității engleze, cu perspectiva victoriei. Acum, după 8 săptămâni în largul oceanului,
deprimat și chinuit, se încuraja la gândul salvării apropiate. Dar la doar 50 mile de Ceylon, au
fost reperați de un vas japonez. Luați prizonieri, au fost aruncați în lagărul morții de pe râul
Kwai. Cu doar un pumn de orez pe zi, deținuții lucrau zi lumină în condiții teribile de junglă.
Cei neputincioși erau pe loc trecuți prin baionetă sau decapitați.

În campus, tortura și foametea instaurară mentalitatea supraviețuirii: „fiecare pentru sine”.

Toți furau  ce puteau, hrană, efecte… până într-o zi… când s-a aflat că un deținut voinic,
mânat de compasiune, zile la rând și-a dat hrana și pătura colegului său muribund. Bolnavul
și-a revenit, dar voinicul a murit emaciat de foame. Curând un al doilea eveniment a zguduit
lagărul. Întorcându-se seara de la muncă, la un post de control s-a constatat că lipsește o
sapă. „Cine a luat-o!” urlă ofițerul agitând pistolul. În front nu mișca nimeni. „Dacă nu se
anunță hoțul, vă omor pe toți!” Atunci un camarad ieși în front. Smulgând o sapă, japonezul
se năpusti asupra amărâtului și-l ucise în bătaie. La următorul post de control, s-a constatat
că de fapt, nu lipsea nicio sapă… iar colegul lor se jertfise pentru salvarea celorlalți. 

Tot pe-atunci, Ernest Gordon, epuizat de difterie, beri-beri, malarie, febră tifoidă, desinterie,
paraziți intestinali și malnutriție… fu cărat în morgă, și lăsat să moară printre cadavre. Spre
mirarea tuturor, doi camarazi, un protestant și un catolic, veneau și zi, și noapte să-l
îngrijească spălându-l, pansându-i rănile și hrănindu-l cu mâncarea lor. Unul chiar își vânduse
ceasul ca să-i procure medicamente. Sacrificiul lor i-a provocat agnosticului Gordon revelația
supremă. Vindecat împotriva tuturor predicțiilor, Gordon s-a întors între semeni, vorbindu-le
despre Dumnezeul care face minuni. Împreună cu cei doi prieteni, a înființat o clasă de
studiu a Bibliei. Prizonierii l-au desemnat capelanul lagărului. Treptat, legea junglei făcea loc
omeniei. Cărți uitate au fost scoase din ranițe. Cei cu pregătire au format cercuri de istorie,
filosofie, matematică, științele naturii și chiar de limbi străine… Seara, în jurul capelei din
bambus, lagărul devenise o universitate. 

După trei ani de torturi, la 15 august 1945, au sosit eliberatorii. Când aceștia i-au văzut în ce
hal se găseau, au vrut să-i împuște pe toți japonezii. Dar au sărit deținuții: „Fără violență!
Fără răzbunare!”  

Zdrobit de empatia prizonierilor, ofițerul Nagase Takași, tălmaciul lagărului, a inițiat în

Japonia o campanie pentru penitență și reconciliere. Abia după 50 de ani, în 1995, oficialii au
acceptat să participe la o ceremonie de împăcare pe locul fostei tabere. Printre puținii
supraviețuitori era și fostul căpitan Ernest Gordon, la data aceea capelan al universității
Princeton.  

Noi?… Nu suntem nici în război, nici într-un lagăr. Dar suntem toți prizonierii aceleiași jungle,
în care toată lumea se supune aceleiași sentințe: „Peștele cel mare înghite pe cel mic”.
Istoria lui Ernest Gordon răstoarnă această lege infamă și ne convinge de trei lucruri: (1) că
toți ar fi pierit sub tirania egoismului, întâi prizonierii, apoi și japonezii sub gloanțele
eliberatorilor, dacă n-ar fi fost schimbați, prin altruism; (2) că iubirea poate schimba jungla în
paradis, oricât de neagră af fi ea; și (3) că supraviețuirea, atunci și acum, o garantează doar
dăruirea de sine și împreuna simțire cu aproapele. „Fiindcă oricine va voi să-și scape viața, o
va pierde, dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va mântui.” (Luca 9:24)
În Luptă cu Conștiința de CRĂCIUN

Tu ce ai fi făcut în locul lui? Află urmărind povestea celei mai mari evacuări din istorie,
conform Guinness Book.

Era 21 decembrie, 1950. Pe puntea cargoului Meredith Victory, era forfotă. Pilotul tocmai
anunțase apropierea de portul Hungnam din Korea. Vasul plecase din Norfolk, Virginia, cu 20
de zile în urmă. Odată cu izbucnirea răzoiului din Korea, în iunie 1950, bătrânul cargo fusese
recuperat din șantierul de casare, restaurat în grabă, dotat cu 47 marinari și trimis spre front.

Ducea cu sine zeci de tancuri, nenumărate piese de artilerie și muniție la capacitatea

maximă. Numai că, ajuns în rada portului, căpitanul Leonard LaRue se trezi în fața unui
spectacol straniu, cu totul diferit decât se aștepta. 

Cu două luni în urmă, în octombrie 1950, intervenția masivă a trupelor chineze în sprijinul
Koreii de Nord a întors frontul. Trupele ONU, depășite de situație, se retrăseseră spre Sudul
peninsulei. Ca să scape de barbaria năvălitorilor, mulțimi de sud-koreeni își căutau scăparea
către sudul peninsulei. Sub cerul liber și mușcați de gerul cumplit, 90.000 de refugiați
koreeni, pe lîngă cei 105.000 de americani, așteptau salvarea. De mai bine de o săptămână,
vasele americane au tot îmbarcat soldați și cât de mulți coreeni au putut. Și în timp ce
Meredith Victory intra în port, ultimele vase americane ridicau ancora. Colonelul cu
evacuarea ordonă căpitanului Leonard LaRue cale întoarsă, sub privirile deznădăjduite a
peste 14.000 de koreeni de toate vârstele, abandonați în port. 

„Dumnezeule, cum să-i las aici?” murmură năucit LaRue. Era ultima lor speranță! Și n-avea
decât o soluție, care-l trimitea drept în fața Curții marțiale. LaRue închise ochii. După o scurtă
rugăciune, ordonă: „Mobilizați macaralele!” Ziua întreagă, tanc după tanc fu aruncat în
mare… și piesele de artilerie… și toată muniția. Iar în seara zilei de 22 decembrie, ordonă ca
escavatoarele și macaralele să urce oamenii cu grămada în vas. 

„Dar n-avem loc decât pentru 12 pasageri…”, zise un matelot.  

„Puneți-i în cală, pe punte, pe tubulatura de aerisire… Grăbiți-vă! Puneți-i peste tot !” Au

ridicat o mie… trei… patru mii… Până în zori, pe mal mai rămăseseră câteva sute de bătrâni,
femei și copii mici, plângând. Printre ei, o bătrână cu 6 copii mici, un om cu o vioară, 17 răniți
pe tărgi și zeci de bebeluși. 

„Luați-i și pe ei”. 

„Nu mai e loc!” 

„O să stea în picioare, ca voi toți…” 

La ora 8,30, încărcat cu peste 14.000 de refugiați, cargoul ridica ancora. Era și timpul.
Invadatorii se aflau la mai puțin de o oră distanță. Pentru căpitanul Leonard LaRue, însă, abia
acum începea odiseea. Naviga bâjbâind, nefiind ghidat de un detector de mine. Pe deasupra,
putea fi oricând torpilat de submarinele dușmane. Arme? Doar pistolul căpitanului. Pe vas nu
era lumină, căldură, apă, hrană, toalete, pături… Nimic!
„Doamne,” se ruga căpitanul, „îndură-Te de nenorociții aceștia și condu-ne Tu în siguranță!”  

După 28 de ore interminabile sub cerul liber, și într-un ger năprasnic, cargoul a ajuns întreg
în rada portului Pusan. 

„Înapoi! Docul este supra-aglomerat! Duceți-vă la insula Koje Do.” Asta însemna încă 5 ore
de chin. În așteptare, unor femei le veni ceasul să nască. „N-avem doctor. Sergent Savastio,
ai copii mulți. Du-te și ajută-le tu…” 

Pe 24 decembrie, pe când să intre în portul insulei, o patrulă le tăie calea. „Opriți. Portul e
ticsit. Așteptați întâi să se elibereze…” Și au petrecut încă o noapte de supliciu. Abia pe 25
decembrie, la prânz, au tras la docuri. Toți cei 14.000 de koreeni, plus 6 nou născuți, au
supraviețuit „celei mai ample evacuări efectuată de un singur vas”, după raportul Guinness
Book. 

Întors în țară, căpitanul a fost primit fără proces sau penalizări. Iar în 1954, ca să-și
împlinească juruința înălțată pentru lanțul de miracole din acea zi de Crăciun, Leonard LaRue
a schimbat uniforma militară cu haina de călugăr benedictin, sub numele de „fratele
Mariner”.   

Istoria aceasta ne aduce în prim plan dilema cu care toți ne întâlnim cel puțin o dată în viață.
Când ești constâns să alegi între datoria formală, rânduită de oameni – și datoria morală,
dictată de conștiință, ce alegi? Acționezi în funcție de riscuri? Sau asculți de glasul conștiinței,
coste oricât ar costa? Erou este acela care urmează fără rezerve îndemnul Bibliei: „Fă tot ce
ai în inimă, căci Domnul este cu tine!” (2 Samuel 7:3) Cu Dumnezeu de mână – vei vedea
miracole! 
Când Dumnezeu îți Oferă o ȘANSĂ, nu o RATA!

Tu ai primit vreo sansă de la Dumnezeu? Ce ai făcut cu ea? Urmărește povestea lui Albert
Camus și a șansei pe care a ratat-o.

Algeria, 1935. La masa de lucru de lângă fereastra strâmtului apartament, Albert Camus – un
tânăr franco-algerian de 22 de ani – scria de zor la teza de licență, pe o temă cam
pretențioasă: 

Deși, ca absolvent de filosofie, n-avea aplicații spre teologie, alesese tema ca protest.
Războiul din suflet trebuia să irumpă. Tatăl îi murise pe front pe când el nu împlinise un an.
Mama – pe care o iubea nespus – era surdo-mută și analfabetă. Silueta ei, îngenuncheată în
fața icoanei, în contextul sărăciei lucii în care trăiau…, pe deasupra el însuși suferind de
tuberculoză, îi dospea revolta. „Ce …dumnezeu?” La facultate aflase de comunism care-i îi
venea ca o mănușă pe suflet. În 1935, anul absolvirii, Albert se înscrie în Partidul comunist.
La numai doi ani, însă, spiritul său nonconformist îi determină pe lideri să-l excludă din
partid. Efervescența i se canalizează în publicistică. Ajuns redactor șef de ziar, Albert își pune
la lucru talentul de scriitor. Condus de motto-ul său, „Mă revolt, deci exist!” pana lui Albert
Camus începe să atragă atenția lumii literare. 

În 1940, în plin război mondial, emigrează la Paris și se atașează Mișcării de Rezistență contra
ocupației naziste. Volumele sale: „Străinul” și „Mitul lui Sisif”,  publicate în 1942, îi încarcă
instantaneu numele de celebritate. Repudierea creștinismului împreună cu speranța în
veacul viitor, apoi absurdul vieții și lipsa de sens și de valoare, precum și încrederea sa în
potențialul maselor de a construi o lume justă, îl apropie pe Albert Camus de cercul
existențialiștilor lui Jean Paul Sartre. Pentru el, viața se justifică doar sorbind-o intens, aici și
acum. „Lumea este minunată, și în afara ei nu există salvare!”, scria el. Deși căsătorit a doua
oară și cu doi copii, Camus este nemulțumit de instituția familiei, în schimb pledează pentru
amorul liber. Nenumăratele sale afaceri amoroase aruncă sufletul soției sale în depresie. 

Dar timpul trece… Deziluziile îl mănâncă. Cumplitele crime ale comunismului îl dezgustă. În
1951 publică volumul „Rebelul”, în care condamnă atât violența nazismului cât și a
comunismului, ceea ce duce la ruptura sa de cercul elistist al comuniștilor lui Sartre. În 1956,
apare volumul „Căderea”, o aluzie la căderea primei perechi, Adam și Eva, în păcat. 

Anul 1957 îi aduce suprema împlinire: i se decernează premiul Nobel pentru literatură. Dar
Albert Camus nu este fericit. De-a lungul anilor, chipul mamei sale, îngenuncheată în rugă, îl
bântuie. Nu are liniște. Și într-o zi, pe când se plimba pe cheiul Senei, o muzică de orgă îl face
să se oprească în fața Bisericii americane din Paris. Intră în catedrala goală și se așează pe
banca de lemn. Cuprins de acordurile orgii, o liniște aparte îi cuprinde sufletul. De-atunci,
nevoia după liniște îl face să revină. Într-o asemenea ocazie îi iese în cale pastorul american,
Howard Mumma. De la simple amabilități, între cei doi se înfiripă o amiciție. Descoperind în
pastor un gânditor rafinat, Albert Camus îl caută din când în când și ajunge să-și deschidă
sufletul… „Ceva e teribil de rău…,” se confesează el. „Sunt deziluzionat și epuizat. Am pierdut
credința și speranța… Este oare de mirare că, la vârsta mea, caut ceva în care să cred? A-ți
pierde viața, este nimic. A-ți pierde însă sensul vieții și să ai și rațiunea împotmolită, e de
nesuportat…” Cu răbdare, Howard îl familiarizează cu un altfel de creștinism decât cel știut,
unul biblic și rezonabil, în care enigmele își găsesc răspunsul în dragostea și dreptatea lui
Dumnezeu. 

Cu câteva săptămâni înaintea Crăciunului din 1959, pe când stăteau în jurul unei cafele,
Camus l-a întrebat direct: „Howard, tu… botezi?” Suprins, pastorul a dat din cap. „Aș vrea să
mă botezi… Dar în secret. Nu vreau să aparțin vreunei biserici… Știi? Sunt gânditor
independent….” „Albert”, răspunse Howard, „ești pe calea cea bună, dar… încă mai trebuie
sa crești relația cu Dumnezeu nu e ca… amorul liber… Este un fel de căsătorie… Implică
dedicare totală. La Dumnezeu, rezervele nu-și mai găsesc locul…” Camus a tăcut. O umbră s-
a așternut peste chipul său. După câteva minute, s-a ridicat și și-a luat rămas bun. 

La numai trei săptămâni după aceea, pe 4 ianuarie 1960, Albert Camus moare într-un grav
accident rutier, împreună cu prietenul său, Michel Gallimard. 

Cazul tragic mă trimite, vrând nevrând, la un episod relatat în Evanghelii. Eroul –un tânăr
bogat și cu prestanță, dornic de mântuire… când a auzit din partea lui Isus aceeași condiție –
„Lasă tot și vin-o după Mine”, s-a întors și el la vechile cărări. Iar Isus, a adăugat cu tristețe: 
„Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor.” Matei 19:23. Și nu este
vorba doar de bogăție de bani …

Și dacă te gândești mai bine: Ce ai? când toate se vor face curând praf și pulbere…