A plagiat Ellen White cărțile altor

autori?
Prin anii 1980, un pastor adventist, pe nume Walter Rea, a început
să-i aducă acuzații serioase lui Ellen White că și-ar fi luat soliile din
unele cărți scrise de alți autori, și nu de la Domnul, și că scrierile ei ar
fi astfel plagiate din scrierile altora și prezentate ca fiind ale ei. Walter
Rea a scris o carte în care a detaliat aceste acuzații într-un stil destul
de bombastic. O mare parte din anii 1980, publicațiile bisericii, cum
ar fi Adventist Review și Ministry, au prezentat articole care au
dezbătut acuzațiile aduse. În plus, așa cum era de așteptat, Fundația
White a pregătit documente prin care să răspundă.

A folosit Ellen White vreodată, în scrierile ei, cuvintele altcuiva fără a

indica sursa? Da, a făcut-o. Aici, la birou, avem un set din cărțile ei în
care am marcat toate pasajele pe care le-au găsit criticii ei sau
personalul nostru și alții și au asemănări evidente cu pasaje din alte
lucrări la care ea a avut acces. Walter Rea a pretins că 90% din ceea
ce a scris ea a fost copiat. Aceasta este și o exagerare, și o
prezentare distorsionată. O apreciere obiectivă a acestui fenomen nu
se ridică, nici măcar cu o foarte mare aproximație, la această cifră.

Conferința Generală l-a solicitat pe dr. Fred Veltman, pe atunci

președintele Departamentului de religie de la Colegiul Pacific Union
să demareze un studiu al cărții Viața lui Iisus ca să determine ce
relație literară este între aceasta și unele publicații ale altor autori și în
ce proporție. Pentru a face studiul posibil și accesibil, dr. Veltman a
ales cincisprezece capitole la întâmplare. Chiar și așa, el și ajutoarele
sale au avut nevoie de câțiva ani pentru a duce la îndeplinire această
misiune.

Dr. Veltman a făcut o listă cu șapte clasificări de posibile relații, de la

:
 asemănări întâmplătoare la reproduceri cuvânt cu cuvânt. Nu-mi
amintesc să fi găsit vreuna din ultima categorie, a găsit însă
parafrazări apropiate și alte corespondențe aproximative. Cu cât sunt
mai aproximative, cu atât sunt mai discutabile, dar le-a inclus de
dragul imparțialității. Concluzia a fost că în jur de 30% din materialul
pe care l-a studiat este asemănător, într-o măsură mai mică sau mai
mare, cu lucrări ale altor autori, pe care Ellen White putea să le
consulte. Nu cred că există vreo îndoială că Ellen White a folosit o
anumită lucrare acolo unde asemănarea cu aceasta este foarte mare.
Acolo unde asemănarea nu este foarte mare, împrumutul ar fi mai
dificil de demonstrat. În asemenea cazuri, aș dori să mă abțin de la a
da un verdict.

Ce înseamnă toate acestea? A fost Ellen White o falsificatoare care a

încercat să-i înșele pe oameni prezentându-le lucrările altora sub
semnătura ei? Nu, nu cred aceasta. În Review and Herald și Signs of
the Time, ea a recomandat The Life and Epistles of St. Paul (Viața și
epistolele sfântului Pavel) de Conybeare și Howson – o carte pe care
a folosit-o ca documentație pentru cartea ei Sketches from the Life
of Paul (Schițe din viața lui Pavel), care avea să fie publicată în anul
următor. Nu acesta este comportamentul unei persoane care
încearcă să ascundă o practică necinstită. Mai mult decât atât, în
introducerea cărții Tragedia veacurilor, ea a afirmat deschis că a
folosit scrierile altora, câteodată fără a indica sursa. Iată afirmația
care se găsește la paginile xi și xii:

Marile evenimente care au marcat progresul Reformei în veacurile

trecute sunt fapte istorice bine cunoscute și unanim recunoscute de
lumea protestantă, sunt fapte pe care nimeni nu poate să le conteste.
Având în vedere scopul acestei cărți și concizia care trebuie urmărită,
am prezentat această istorie pe scurt, faptele fiind concentrate atât
cât să permită o înțelegere corectă a semnificației lor. În unele cazuri,
în care un istoric a grupat evenimentele astfel încât să permită o
:
 vedere sintetică și cuprinzătoare asupra subiectului sau a rezumat
amănuntele într-un mod potrivit, au fost citate cuvintele lui, dar, în
alte cazuri, numele autorului nu a fost menționat, întrucât citatele nu
sunt date cu scopul de a-l considera pe acel scriitor o autoritate, ci
pentru că relatarea lui permite o prezentare simplă și convingătoare a
subiectului. Pentru prezentarea experienței și a concepțiilor celor
care promovează reforma contemporană, au fost folosite în același
fel lucrările publicate de aceștia. (Subliniere adăugată)

Ellen White era permanent preocupată să redea cât mai bine sensul.
Ea s-a simțit liberă să folosească exprimarea altor autori fără să
indice sursa dacă nu cita autorul ca autoritate și dacă aceștia
exprimau bine sensul pe care ea dorea să-l transmită. A fost lucrul
acesta legitim? Câțiva specialiști adventiști care au citit cu atenție un
mare număr de lucrări ale comentatorilor biblici din secolul al XIX-lea
au ajuns la concluzia că aceasta era o practică uzuală în zilele lui
Ellen White și înainte; comentatorii împrumutau foarte mult unul de la
celălalt și aproape niciodată nu indicau sursa. (De exemplu, Fred
Veltman, într-un articol din revista Ministry, prezintă descoperirile pe
care le-a făcut studiind cartea Viața lui Iisus.)

Chiar înainte de Ellen White, John Wesley a folosit aceeași metodă.

Am o afirmație în care spune că, atunci când a început să scrie și să
predice, a fost hotărât să menționeze sursa fiecărei idei pe care o
aflase de la altcineva. Dar apoi, spune el, s-a decis să nu mai
menționeze niciuna, pentru că această practică i-ar fi distras atenția
de la ceea ce voia să transmită și nici nu putea întotdeauna să fie
sigur că a dat în mod corespunzător sursa fiecărei idei împrumutate.
Ellen White a crescut în tradiția metodistă și este posibil ca ea să fi
adoptat încă de timpuriu acest punct de vedere al lui Wesley.

În orice caz, putem spune că practica ei nu era în dezacord cu

standardele timpului. Mai mult, ea a recunoscut această practică și a
:
 dat și motive pentru aceasta în introducerea la cartea Tragedia
veacurilor.

S-ar putea numi aceasta „plagiat”? Departamentul juridic al

Conferinței Generale l-a angajat pe Vincent Ramik, un avocat
specializat în probleme de copyright, să evalueze scrierile lui Ellen
White și acuzațiile care i s-au adus. După ce a petrecut 300 de ore
făcând cercetări, avocatul a declarat că nu este un caz valid. Ramik a
spus că ar fi fost încântat să o reprezinte pe Ellen White în fața Curții
de judecată într-un eventual proces (nu că s-ar fi ivit ocazia),
deoarece știa că ar fi câștigat fără niciun efort. [Vezi „There is simply
no case” (Pur și simplu nu există un caz), Adventist Review, 17
septembrie 1981. Acest articol este un interviu acordat celor de la
revistă de către avocatul Vincent Ramik, asociat principal la Diller,
Ramik, & Wight, Ltd., specialist în brevete, titluri și cazuri de
copyright, Washington, D.C. Articolul menționat și alte trei pe același
subiect au fost retipărite într-o broșură – „Was Ellen G. White a
plagiarist?” (A fost Ellen White o plagiatoare?) – disponibilă la White
Estate.]

Articol preluat din cartea „101 întrebări despre Ellen G. White” scrisă
de William Fagal (Pantelimon, Editura Viață și sănătate, 2013).
: