Riscul iertării

Cu multă vreme în urmă oştirile flămânde ale lui Lisimah au năvălit să cucerească ţinutul
harnicului Dromichetes. Acesta din urmă, ajutat de bravii lui oşteni, bucurându-se şi de o
cunoaştere mai bună a locurilor( era la el acasă), a câştigat bătălia. Legaţi în lanţuri şi escortaţi
de soldaţii lui Dromichetes, oştenii lui Lisimah, în frunte cu acesta, au fost luaţi prizonieri.
Dromichetes i-a condus pe prizonieri, prin mijlocul capitalei sale, spre locuinţa sa. Toată
lumea se întreba ce va fi cu prizonierii, ce are de gând comandantul cu ei? La curte nu existau
atât de multe locuri de întemniţare, potrivit cu numărul mare de prizonieri. Era limpede că a
hotărât să-i decapiteze, în piaţa din faţa palatului.
Mirarea a fost peste măsură de mare când, ajunşi în curtea palatului, Dromichetes a poruncit
gărzilor să dezlege prizonierii şi să-i conducă în sălile de mese. Miraţi peste măsură, dar
supuşi, curtenii au aşezat pe duşmani la masa îmbelşugată pregătită pentru ei. Prizonierii îşi
spuneau că , probabil, învingătorul lor a hotărât să-i decapiteze, dar că înainte de moarte le-a
mai oferit ultima hrană.
Odată aşezaţi la mese prizonierii, a început servirea hranei. Ostaşii care până acum au păzit pe
prizonieri, au primit poruncă să umple cele mai scumpe cupe şi să le ofere vrăjmaşului înfrânt.
De ce a făcut a cest lucru, viteazul şi înţeleptul Dromichetes? Nu ştim. Ştim însă că după
servirea mesei, prizonierii au fost eliberaţi, în frunte cu liderul lor, iar după acel moment, nu
s-au mai întors niciodată cu gânduri de cucerire.
O lecţie de neuitat….

Să oferi cinstire din cupele de aur duşmanului tău parcă e prea mult. Să ierţi parcă mai
e acceptabil, dar să tratezi cu prietenie şi onoare pe cel ce ţi-a dorit răul, parcă depăşeşte orice
datorie, chiar şi creştinească. Şi totuşi, din câte se pare este cea mai bună cale de a transmite
celui greşit că l-ai iertat. Nu sabia este cea care aduce convertire de rău, ci încrederea.

A birui pe cineva este o chestiune de tehnică şi de dotare. Dacă eşti bine pregătit şi dispui de
armamentul corespunzător, poţi învinge. Întrebarea este dacă aceasta e biruinţa adevărată.
De obicei istoria ne prezintă succesiunea clasică a lucrurilor; cuceritorul de astăzi va
fi la rândul lui cucerit mâine. Roata istoriei s-a tot rotit aducând alternativ biruitori şi înfrânţi.
Avem falsa impresie că armele rezolvă totul. Am cultivat în mod constant părerea că
răzbunarea pune capăt conflictelor şi instalează dreptatea, dar am greşit. Nimic nu se vindecă
prin dreptul la replică, nimic nu se câştigă prin răfuială, totul se obţine prin iertare. Acceptarea
este mult mai vindecătoare decât orice armă.
Dintre toate lucrările lui Dumnezeu, cea mai importantă pentru noi este iertarea. Nu
ne-ar folosi la nimic dacă El şi-ar demonstra sfinţenia sau dreptatea. Nu ne-ar ajuta cu nimic
nici cunoştinţa, nici exemplele sfinţilor, dacă Mântuitorul nu ar declara în dreptul nostru
„nici Eu nu te osândesc, du-te şi să nu mai păcătuieşti!”
Cel mai important eveniment pentru un suflet este momentul când iertarea e însoţită de
eliberare şi încredere.
Ce garanţii poate avea Dromichetes că iertând şi eliberând pe duşmanii lui, aceştia vor
respecta încrederea acordată? Ce garanţie poate avea Mântuitorul, când mă iartă şi mă
reabilitează? Nici una. Totuşi, El îşi asumă acest risc. Iertarea presupune un risc.
Eu sunt gata să-mi asum acest risc ?