MANUAL DE DESCOMPUNERE

Variatiuni pe tema mortii

I. Perseverăm in viață tocmai pentru că nu se sprijină pe nimic, pentru ca îi lipsește până

și umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sunt de partea
ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în fața cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită
de prestigiile si de farmecele amăgitoare ale necunoscutului.
Unde poate duce atâta vid si inexplicabil? Ne agățăm de zile pentru că dorința de a muri
este prea logică, deci ineficace.

II. Putem clasifica oamenii potrivit celor mai capricioase citerii: după toane, inclinații,
vise ori glande. Ne schimbăm ideile precum cravatele; căci orice idee, orice criteriu vine din
exterior, din configurările si accidentele timpului. Exista insă ceva care vine din noi înșine, care
este noi înșine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezență insolită și dintotdeauna,
pe care o putem concepe in orice clipă, neîndraznind niciodată s-o admitem, si care nu are
actualitate decât înainte de consumarea ei: aceasta e moartea, adevăratul criteriu...

Cheia rezistenței noastre

Cel care ar ajunge, datorită unei imaginații coplesită de milă, să înregistreze toate
suferințele, să fie contemporanul tuturor chinurilor și spaimelor dintr-o clipă anume, acela –
presupunând ca asemenea fință ar putea exista – ar fi un monstru de iubire și cea mai mare
victimă din istoria lumii. Dar este inutil să ne închipuim o asemenea imposibilitate. N-avem
decât să ne examinăm pe noi înșine, să practicăm arheologia spaimelor noastre. Înaintăm in
supliciul zilelor pentru că nimic nu ne oprește din mers în afară de propriile noastre dureri;
durerile celorlalți ni se par explicabile și susceptibile de a fi depășite: suntem încredințați că
ceilalți suferă pentru că n-au destulă voință, curaj sau luciditate. Orice suferință, afară de a
noastră, ni se pare îndreptățită sau ridicol de inteligibilă; altminteri doliul ar fi singura constantă
în versatilitatea sentimentelor noastre. Dar nu purtăm doliu decât pentru noi. Dacă am putea
înțelege si iubi infinitatea agoniilor care se perindă in jurul nostru, toate viețile care sunt niște
morți ascunse, ne-ar trebui tot atâtea inimi câte făpturi care suferă. Iar dacă am avea o memorie
miraculos de actuală, care să păstreze prezentă totalitatea suferințelor noastre trecute, am muri
sub o asemenea povară. Viața nu-i poibilă decât datorită deficiențelor imaginației si memoriei
noastre.
 Toată puterea noastră stă în uitări și în incapacitatea de a ne reprezenta pluralitatea
destinelor simultane. Nimeni n-ar putea supraviețui înțelegerii instantanee a durerii universale,
fiecare inimă nefiind plămădită decât pentru o anumită cantitate de suferință. E ca și cum niște
limite materiale ne-ar îngrădi puterea de a îndura; totuși, expansiunea fiecărei dureri le atinge și
uneori le depășește: prea deseori aceasta e originea prăbușirii noastre. De aici decurge impresia
că fiecare durere, fiecare tristețe sunt infinite. Și sunt într-adevăr, dar numai pentru noi, pentru
hotarele inimii noastre; și dacă ea ar avea dimensiunile spațiului nesfârșit, suferințele noastre ar
fi și mai întinse, pentru că orice durere se substituie lumii si oricărei tristeți. Zadarnic se căznește
rațiunea să ne arate proporțiile infinitesimale ale accidentelor noastre; ea eșuează în fața
înclinației noastre pentru proliferarea cosmogonică. Astfel, adevărata nebunie nu se datorează
niciodată hazardurilor sau dezastrelor creierului, ci concepției false despre spațiu pe care și-o
făurește inima...

,,Câinele celest”

Nu putem ști ce trebuie să piardă un om ca să aibă curajul de a înfrunta toate convențiile,

nu putem ști ce a pierdut Diogene ca să devină omul care și-a îngăduit totul, care și-a tradus in
acte gândurile cele mai ascunse cu o insolență supranaturală, așa cum ar face-o un zeu al
cunoașterii, libidinos si neprihănit deopotrivă. Nimeni n-a fost mai deschis; caz limită de
sinceritate și de luciditate și în același timp exemplu de ceea ce am putea fi dacă educația si
ipocrizia nu ne-ar înfrâna dorințele si gesturile.
,, Într-o zi, un om l-a dus într-o casă bogat mobilată și i-a spus: Ai grijă să nu scuipi pe
jos. Diogene, care avea chef să scuipe, l-a scuipat in obraz, strigându-i că e singurul loc murdar
pe care l-a găsit și unde putea face asta. ” ( Diogene Laerțiu. )
Suntem cu toții ridicol de prudenți si de timizi: cinismul nu se învață la școală. Nici
mândria.
Gânditorul care reflectează fără iluzii asupra realității omenești, dacă vrea să rămână
înlăuntrul lumii, și elimină subterfugiul misticii, ajunge la o viziune în care se amestecă
înțelepciunea, amărăciunea si farsa; iar dacă alege piața publică drept spațiu al singurătății sale,
își desfășoară verva bătându-și joc de ,,semeni” ori plimbându-și dezgustul, dezgust pe care
astăzi, cu creștinismul și cu poliția, nu ni l-am mai putea îngădui. Două mii de ani de predici și
de coduri ne-au îndulcit furia; de altminteri, într-o lume grăbită, cine s-ar opri să răspundă la
insolențele noastre ori să se delecteze la lătrăturile noastre?
,, La jocurile olimpice, când crainicul a anunțat: « Dioxip a învins oamenii », Diogene a
răspuns: « N-a învins decât niște sclavi; de oameni mă ocup eu ». ”

Aroganța rugăciunii
 Când ai ajuns la limita monoogului, la fruntariile singurătății, îl născocești – în lipsă de
alt interlocutor – pe Dumnezeu, pretext suprem de dialog. Atâta vreme cât Îl numești, demența ta
e bine deghizată, si... totul îți este îngăduit. Adevăratul credincios se deosebește prea puțin de
nebun; dar nebunia lui este legală, admisă; altminteri, dacă aberațiile sale ar fi străine de orice
credință, ar sfârși la balamuc. Dar Dumnezeu le acoperă, le legitimează. Orgoliul unu unui
cuceritor pălește pe lângă ostentația unui habotnic care i se adresează Creatorului. Cum de se
poate atâta îndrăzneală? Și cum să fie modestia o virtute a templelor, când orice babă decriptă
care își închipuie Infinitul la cheremul ei, se ridică prin rugăciune la un nivel de îndrăzneală la
care niciun tiran n-a aspirat vreodată?
Aș sacrifica imperiul lumii în schimbul unei singure clipe când mâinile mele împreunate
l-ar implora pe marele Responsabil al enigmelor și banalităților noastre.
Credința voastră nu-i decât un delir de superiorități tolerate de comunitate, întrucât o ia
pe căi travestite; dar pulberea voastră vă este singura obsesie: lacomi de intemporal, voi
persecutați timpul care o împrăștie. Numai lumea de dincolo e destul de cuprinzătoare pentru
poftele voastre; pământul și clipele sale vi se par fragile.
Cine nu își acceptă neantul e un bolnav mintal. Și dintre toți, credinciosul e cel mai puțin
dispus să îl admită. Voința de a dăinui, împinsă atât de departe, mă înspăimântă. Refuz fascinația
nesănătoasă a unui Eu indefinit. Vreau să mă tăvălesc in moralitatea mea. Vreau să rămân
normal.
( Doamne, dă-mi tăria să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nebunia oricărei adorații,
depărtează de mine ispita unei iubiri ce m-ar dărui ție pe veci. Fie ca vidul să se întindă între
inima mea și cer! Nu-mi doresc defel pustiurile populate cu prezența ta, nici nopțile tiranizate de
lumina ta, și nici Siberiile topite sub soarele tău. Mai singur decât tine, îmi vreau mâinile curate,
spre deosebire de ale tale care s-au mânjit pe veci plămădind lutul și amestecându-se în treburile
lumii. Nu cer stupidei tale atotputernicii decât respectul cuvenit singurătății si chinurilor mele.
N-am ce face cu vorbele tale; și mă tem de nebunia care m-ar îndemna să le ascult. Dăruiește-mi
miracolul recules de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut să înduri și care te-a stârnit
să faci o spărtură in neant ca să deschizi aici acest bâlci al timpurilor și să mă osândești astfel la
univers, - la umilința și rușinea de a fi. )
 GÂNDITORUL DE OCAZIE
Ideile sunt succedanee ale tristeților
Marcel Proust

Gânditorul de ocazie

Anti-filosof, detest orice idee indiferentă: nu sunt veșnic trist, nu gândesc, așadar, într-
una. Când le privesc, ideile îmi par și mai inutile decât lucrurile; de aceea nu mi-au plăcut decât
elucubrațiile marilor bolnavi, meditațiile insomniei, străfulgerările unei spaime incurabile si
îndoielile străbătute de suspine. Cantitatea de clar-obscur pe care o închide o idee este singurul
indiciu al profunzimii sale, așa cum accentul disperat al voioșiei sale ce-o deține este semnul
fascinației sale. Câte nopți albe ascunde trecutul tău nocturn? – așa ar trebui sa abordăm orice
gânditor.
Prezentul meu nedorit se desfășoară, mă desfășoară; neputându-l comanda, îl comntez;
sclav al gândurilor mele, mă joc cu ele, ca un bufon al fatalității...

Avantajele debilității
Bogația lăuntrică rezultă din conflicte pe care le întreții în sinea ta; or, vitalitatea care
dispune din plin de ea însăși nu cunoaște decât lupta exterioară, înverșunarea asupra țelului.
... Disprețuim orice om care nu suferă pentru că este om sau pur și simplu pentru că este...

FEȚELE DECADENȚEI

Decadența nu-i altceva decât instinctul devenit impur sub acțiunea conștiinței.
Conștiința a pătruns pretutindeni, tronând până și în măduva oaselor; de aceea, omul nu
mai trăiește în existență ci în teoria existenței.
Acela care, lucid, se înțelege, se explică, se justifică și-și stăpânește actele, nu va face
nicicând un gest memorabil. Psihologia este mormântul eroului.
Nostalgia invocă zadarnic un elan, ignorând lecțiile care se desprind din tot ceea ce a fost;
există o oboseală pentru care viitorul însuși este un cimitir, un cimitir virtual ca tot ceea ce
așteaptă sa fie. Secolele s-au îngreunat și apasă asupra clipei. – Suntem mai putrezi decât toate
epocile, mai descompuși decât toate imperiile.
Greșeala celor care surprind decadența este că vor s-o combată când ar trebuie s-o
încurajeze: dezvoltându-se, ea se istovește si îngăduie ivirea altor forme. Adevăratul vestitor nu-i
cel care propune un sistem când nimeni nu-l dorește, ci mai degrabă cel care grăbește Haosul,
este agentul si crainicul lui. E vulgar să trâmbițezi dogme în mijlocul unor epoci vlăguite în care
orice vis de viitor pare delir sau impostura. Să te îndrepți spre sfârșitul istoriei cu o floare la
butonieră, - iată singura ținută demnă in desfășurarea timpului. Ce păcat că nu există o Judecată
de apoi, că nu avem prilejul unei mărețe sfidări! Credincioșii: cabotini ai eternității; credința:
nevoia unei scene atemporale... – Dar noi, necredincioșii, vom muri cu decorurile noastre, prea
obosiți ca să ne mai amăgim cu splendorile făgăduite cadavrelor noastre...
Generațiile acumulează oboseala și o transmit; părinții noștri ne lasă moștenire un
patrimoniu de anemie, provizii de descurajare, resurse de descompunere și o energie de a muri
care devine mai puternică decât instinctele noastre vitale. Și astfel, deprinderea de a dispărea,
susținută de capitalul nostru de oboseală, ne va permite să înfăptuim în carnea difuză neurastenia,
- esența noastră.