Std.

Cîrstea Alexandra
Facultatea de drept
Anul 1

Marcus Tullius Cicero

Cuvintele generează emoții,emoțiile povești,poveștile, lumi. Într-o lume a contrariilor, a

ideilor dezordonate, a face din cuvinte un mod de a exista înseamna a te re-interpreta, a te
„povesti”, a fi oameni cuvinte, „îmbrăcați în sensuri” și interpretați în toate formele trăitului.

Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.) a fost cel mai de seamă orator al Romei antice și
chiar al lumii, un titan al promovării și afirmării retoricii. Niciun studiu nu poate face abstracție
de activitatea și opera sa. (Guțu, 1973). Cicero a fost un cel mai mare orator al antichității,
construind lumi si trăind în cuvinte, întelegând sensul acestora și dozându-le în funcție de toate
formele pe care le poate lua verbul celuilalt. Scrierile sale au continuat sa fie de interes pentru
mulți oameni de-a lungul veacurilor și până în prezent, mulți savanți și experti au scris și scriu
despre el, urmând încă o generație, pe urmele altor generașii sa-i studieze discursurile și celelate
lucrări ale sale ca modele de persuasiune verbală. Scrisorile sale, discursurile și tratatele retorice
și filosofice sunt adevărate mine de informații despre una din perioadele cele mai interesante și
intrigate din istoria romană. Forte mulți cercetători ar spune, pur și simplu că a fost „bun la ce a
făcut” (May, 2002), într-adevăr nu a fost un domeniu al culturii de care Cicero să nu se fi ocupat,
de aceea el a fost considerat „cel mai cultivat dintre roâmi”. Cicero se va dedica intru totul
filozofiei dupa ce va iesi din viața politica, fiind dezamăgit de situașia politică și căutând un rost
al existenței sale în scris, propunându-și să dea Romei o literatura filozofică proprie.

Apariţia filozofiei romane datează încă din secolele II-I î.e.n. odată cu apusul filozofiei
antice greceşti-eclectismul.Cel care a făcut accesibilă cititorilor latini filozofia grecească a fost
Marcus Tullius Cicero,eminent om de stat,celebru orator,talent jurist,renumit prozator,om de
cultură,bun cunoscător al filozofiei.
Cicero îl cunoştea pe filozoful Panaitios,a studiat prelegerile filozofului Philon,conducatorul
Noii Academii,făcând astfel cunoştinţă nu numai cu doctrina şcolii neacademice,dar şi cu operele
lui Platon şi Aristotel, traducând în limba latină unele din ele. Despre aceasta el scria în „Brutis”:
„După ce şeful Academiei, Philo, a venit la Roma, fugind în timpul războiului mitridatic din ţară
împreună cu cei mai de frunte atenieni,m-am dedicat în întregime lui, cuprins de un zel uimitor
pentru filozofie.”
Pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele Cicero se află doi ani în Grecia, Asia Mică şi în Rodos. La
Atena audiază prelegerile filozofilor stoici. În Rodos devine elevul retorului Apolonius Molon,
însuşind arta oratorică a „şcolii rodoziene”, care era mai temperată decât elocvenţa înflacărată
„asitică” de care Cicero fusese preocupat mai devreme. Întors la Roma el continuă cariera de om de
stat, începută încă din anul 63 î.e.n. executând respectiv următoarele funcţii:edil, preot, și consul.
Despre Cicero om de mare erudiţie şi personalitate polivalentă nu poţi vorbi numai referitor la o
preferinţă, numai la o performanţă, se impune a-l analiza în sinteză după cum îi erau cunoştinţele şi
activitatea sa. Aşa de exemplu, el îmbină în teorie şi în practică cunoştinţele filozofice şi activitatea
politică, considerând aceasta drept principiu.
Dacă filozofii posedă virtutea înţelepciunii, ei trebuie s-o aplice în practică,s ă nu se abţină
de la viaţa politică şi de la îndatoririle cetăţeneşti, deoarece virtutea prin natura ei este activă. Dar
nu este de ajuns să posezi virtutea, aşa cum ai poseda o artă oarecare fără s-o aplici. De fapt arta
dacă nu o aplici, poţi totuşi să o posezi prin faptul că o cunoşti, virtutea însă constă în întregime
în practicarea ei, iar aplicarea ei cea mai de seamă e conducerea statului şi împlinirea completă,
în fapte nu vorbe, a acelor ideii pe care filozofii o tot repetă într-una prin ungherele şcolilor lor.
De fapt nu există o idee într-adevăr sănătoasă şi morală, enunţată de filozofi care să nu fi fost
concepută şi confirmată în practică de cei ce au dat legi cetăţenilor. De bună seamă-de la cei care
după ce au plăsmuit teoretic aceste norme pe unele le-au consolidat prin moravuri, iar pe altele
le-au sancţionat prin legi. Se zice că Xenocrate care este văzut cel mai bine printre filozofi, fiind
întrebat cu ce se aleg elevii lui de la dânsul, a răspuns că „aceştia fac de la sine ceea ce legile i-
au constrâns să facă.”. Iată rolul filozofiei în viziunea lui Cicero, iată încă de când începe
legătura filozofiei cu viaţa. Dar celebrul cugetător Cicero nu se limitează la aceasta şi meditează
mai departe în prima sa operă filozofică accetuând tema încadrării filozofilor, oamenilor
înţelepţi, în executarea funcţiilor publice, fără ca aceştia să recurgă la diverse motive de a se
eschiva de la activitatea conducerii de stat sub pretextul că „în viaţa politică intră oameni care nu
sunt buni, cu care e înjositor să te compari si cu care e jalnic şi primejdios să lupţi, mai ales când
mulţimea este agitată”. De aceea nu e potrivit pentru un om înţelept să primească frâiele
conducerii, când nu poate înfrâna pornirile smintite şi nesănătoase ale mulţimii şi nu se cade ca
un om ales luptând cu nişte adeversari imorali şi sălbatici să îndure bicele ocărilor lor sau să se
aştepte la jigniri intolerabile pentru un înţelept:ca şi cum pentru oamenii cinstiţi,tari şi înzestraţi
cu suflet generos ar putea fi un motiv mai îndreptăţit pentru a intra în viaţa politică decât să
asculte de nişte nemernici şi să nu fie sfârtecat de asemenea inşi mai ales atunci cand ar vrea să-i
de-a ajutor n-ar putea s-o facă.”. Ăsta era crezul lui Cicero, pe care l-a expus în renumitul său
tratat „Despre Stat” şi pentru care principala preocupare în viaţă era servirea statului.
Înțeletnicirea cu politica l-a costat viaţa pe Cicero. Anume în această activitate avusese cele mai
multe succese şi înfrângeri amare. Într-o scrisoare către prietenul său Atticus destănuia în felul
următor starea disperată în perioada crizei orânduirii republicane la Roma-„Dar eu ,care dacă
vorbesc cum se cuvine despre treburile politice, pare că sunt nebun,dacă spun ce sunt obligat să
spun sunt socotit sclav, iar dacă tac par un om învins şi un prizonier, închipuie-ţi cât de indurerat
trebuie să fiu. Cu atât mai mult cu cât nici măcar nu mă pot plângemca să nu par ingrat.... trebuie
să trăiesc în atmosfera asta de război şi luptă.”.
Moatea tragică a lui Cicero pe 7 decembrie anul 43 î.e.n. simbolizează nu numai sfârşitul unui
om ci şi apusul regimului republican. Finele cutremurător a fost descris de istoricul Titus Livius.
Puţin înainte de venirea triumvirilor, Cicero plecase din Roma fiind convins,c eea ce era adevărat că
n-are să poată scăpa din mâinile lui Antoniu precum nici Brutus, nici Cassius din mâinile lui
Octavian. Mai întâi a fugit la vila lui Tusculum apoi tăind drumurile de-a curmezişul pleacă la cea
de la Formiae cu gândul de a se îmbarca pe o corabie. Apoi fiindcă vânturile îl aduseseră de câteva
ori înapoi şi fiindcă nu mai putea suporta zgâlţâiala navei (apele tulbure o răsuceau) l-a apucat în
cele din urmă sila de fugă şi de viaţă. Şi întorcându-se la ferma pomenită mai sus, care se afla la mai
puţin de o mie de paşi de ţărm,zise: „Am să mor în patria pe care de atâtea ori am salvat-o”. Se ştie
că sclavii lui erau pregătiţi să lupte cu devotament, dar el le porunci să pună jos lectica şi să aştepte
liniştiţi ceea ce soarta nedreaptă îi va sili să sufere. Scoţând capul afară din lectică şi întinzându-l
nemişcat călăilor, aceştia i-l retezară. N-a fost de ajuns cruzimii stupide a soldaţilor, i-au tăiat şi
mâinile zicând că a scris nu ştiu ce împotriva lui Antoniu. Astfel capul a fost adus lui Antoniu şi din
porunca lui fixat între cele două mâini la tribuna de unde fusese ascultat cu o admiraţie a artei sale
oratorice cum nici o altă voce omenească nu mai fusese ascultată vreodată, pe când era consul,d e
multe ori ca fost consul dar ţi de multe ori când vorbea contra lui Antoniu. Ridicându-şi ochii
oamenii abia puteau privi din cauza lacrimilor, membrele ciopârţite ale unui atât de mare cetăţean”.
Cicero a învins prin sufletul său sensibil și prin superioritatea sa intelectuală, prin conştiinţa sa ca
cea mai înaltă virtute, prin conştiinţa...pe care maestrul Ion Druţă o numea odinioară „împărăţia cea
misterioasă care de produs în direct nu produce,d ar fără de care cu siguranţă că nu se face nimic”.
Este de necontestat faptul că a fost cel mai mare maestru al oratoriei din Roma antică,
înzesrat cu o extraordinară abilitate de a folosi și de a se folosi de cuvinte, fiind beneficiarul unei
educații extrem de ample și profunde atat în retorică, cât și in filozofie și cu o nestăpânită
abilitate de a se perfecționa constant. A intrat în politică purtând arma cuvintelor sale, cel mai
remarcabil lucru fiind faptul că a reușit să supraviețuiască prin reputația și poziția pe care a atins-
o exclusiv prin forța oratoriel sale. Întrucât Roma se afla într-o perioadă tumultoasă, 106 și 43
înaintea erei noastre, acesta a asistat la decăderea Republicii fiind determinat să lupte pentru
salvarea și reforma acesteia. Pentru imbogățirea vocabularului, acesta atradus multe opere
grecești, a inventat cuvinte deschizând calea către cunoasșterea filosofică în spațiul roman și a
pus bazele unui limbaj filosofic în care să se regăsească sensuri originale ale scrierilor grecești
contrubuind astfel la dezvoltarea filozofiei politice în zona europeană și nu numai.

Fiind socotit ca unul dintre parinții oratoriei, el a alcautuit de-a lungul anilor o operă
imensă, distingându-se un numărde 58 de discursuri ciceroniene, mai mult decât atât, acesta s-a
remarcat și ca un teoretician al artei retorice, aducând în lumină priincipale curente retorice care
aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), dezbătând problema formării oratorului și a
funcției sale în societate. Oratorul ideal, în concepția lui este prototipul omului și cetățeanului
desăvârșit cu o personalitate complexa. Dintre numerosele tratate scrise de acesta, cele mai de
amintit sunt: De oratore libri tres (Trei cărți despre orator), Partitiones oratoriae (Diviziunea
părților artei elociției) și tratatul Orator.

De altfel Cicero în toate discursurile sale relatează cele mai diferite teme formulând
întotdeauna înalte pricipii morale înfierând ignoranța, egoismul, trufia și cruzimea. Majoritatea
operelor ciceroniene sunt scrise sub formă de dialog-discuție asupra unei sau altei probleme când
adepții sau adversarii unor doctrine își discută punctele de vedere. Cicero implică dialogului o
nunță didactică, exprimată prin prezența diverselor doctrine filozofice și a diferitelor aprecieri ale
acestora. Dialogul trebuie să fixeze în primul rând potrivit unei înţelegeri între interlocutori care
este obiectul discuţiei-ca în formulele de felul „este vorba despre această problemă”.A conveni
asupra utilităţii definiţiei „fără de care acordul între adversarii care în cadrul unei discuţii este
uneori imposibil.”(Cicero, 1983). Dialogul operelor lui Cicero nu acceptă modelul unei
convorbiri ci mai degrabă al unei dezbateri ca într-un discurs juridiciar, potrivit retoricii
filozofilor nu cele specifice forului folosind dialectica –„singura ştiinţă în masură să analizeze
esenţa oricărui lucru şi să-l definească şi totodată să indice calea unei discuţii.” Cicero posedă o
înaltă cultură a dialogului el nu admite maniera „de a denegra pe cei ce au altă părere” decât el
însuşi.

Lumea contemporană continuă să se folosească de maximele,doctrinele şi expresiile lui

Cicero asigurându-şi acurateţea şi eleganţa comunicării