Platon Republica (1986)

Constantin Noica

Ce cred unii, in mod eronat, despre Republica:

platon schiteaza drept stat ideal unui AUTORITAR

da afara poetii din cetatea sa

Platon nu isi propune sa ofere in dialog un tip de stat, ci un TIP IDEAL DE OM.
Dialogul a fost scris pentru om, nu pentru cel politic (care si-ar alege in alta
existanta sa fie furnica sau albina)

Cinci tipuri de oameni in Republica:

omul suveranitatii morale si de cunoastere (regal/aristrocratic)

omul timocratic
omul oligarhic
omul democratic
omul tiranic
aceste intruchipari umane posibile se ciocnesc in om si se impun, creaza
un razboi civil in suflet REPUBLICA INTERIOARA a omului

Titlul grec dat de Platon, POLITEIA, nu inseamna stat, ci carmuirea statului sau
FORMA DE GUVERNAMANT.

Trebuie sa se invoce o cetate in curs de constituire spre a vedea cum arata

spiritul de dreptate la ins. Dreptatea trebuie invocata in mare pentru ca virtutea
este sociala. Intre cetate si om, asadar este o evidenta corespondenta. Insa, o
asemenea cetate nu exista si probabil nu va exista niciodata.

Teme fundamentale in Republica:

primatul cetatii asupra individului

avutia - posesia excesiva de bunuri submineaza cetatea
egalitatea femeii cu barbatul - in drepturi si obligatii
largirea familiei - scoaterea ei din conditia strict naturala
educatia tinerilor - stricta si necesara pentru cei inzestrati care vor sa
vada dincolo de cetate

Omul are dreptul si datoria de a deveni unul al suveranitatii morale si

intelectuale. In acest scop, societatea (si politica) poate fi un model, insa nu e un
scop si nici esenta dialogului.

Cetatea inchipuita de Platon avea aprox. 5040 de cetateni. Republica nu este un

dialog politic, ci unul despre justitie si tipurile de om, iar arta a fost supusa unor
constrangeri in favoarea educatiei severe.

Cetatea exterioara este modelul republicii interioare: omul trebuie sa fie sever cu
el insusi. De aceea sunt dati afara unii poeti mult prea libertini. Platon
promoveaza arta rationala, cu deschidere catre Idee (nu tragicul, de exemplu).
Andrei Cornea

Despre titlu si subtitlu

Politeia este titlul original al dialogului (in gr. inseamna in general constitutie. El
se poate referi nu numai la construirea unui regim politic, ci si la alcatuirea
sufletului individual, vazut ca analog al cetatii. Latinii au tradus titlul prin
Republica, ceea ce inseamna, literar, lucru, domeniu public.

In limbile in care a fost tradus dialogul, titlul si-a restrans aria asupra unui anumit
regim politic, cel opus monarhiei. A numi cetatea lui Platon o republica este
absurd pt ca aici filosofii trebuie sa fie regi, deci regimul este unul regal.

Subtitlul peri dikaiou inseamna despre drept.

Personajele din discutii

Dialogurile din Republica sunt povestite. Socrate se adreseaza unui auditoriu

nenumit, relatand conversatia pe care a avut-o in ajun la Pireu, in casa lui
Cephalos.

Cephalos bogat suracusan, tatal lui Polemarchos si al retorului Lysias, stabilit la

Atena la invitatia lui Pericle.

Polemarchos dupa moartea tatalui sau devine seful familiei si impreuna cu

fratii sai se muta in S Italiei, la Thurioi. Piere in timpul tiraniei Celor 30 care
cautau sa puna mana pe averile bogatilor atenieni.

Glaucon si Adeimantos fratii mai mari ai lui Platon. Glaucon era apropiat lui
Socrate, care l-a descurajat sa intre in politica inainte de 20 ani. In 9/10 din dialog
cei doi sunt interlocutorii lui Socrate. Glaucon are un rol mai pregnant in dialog
decat fratele sau.

Thrasymachos retor si sofist din Chalcedon in Bithynia. I se atribuiau

preocupari pt structura perioadei, pt ritmul frazei.

Cleitophon - atenian, fiul lui Aristonymos. Alaturi de Archinos, Anytos si

Phormisios, partizan al lui Theramenes, reprezentand o factiune oligarchica
moderata. Aristofan, in Broastele il socoteste a fi un adept al educatiei sofiste.

Fiecare personaj, fie ca intra in scena mai mult ori mai putin, joaca cate un rol
esential in economia dialogului, fiecare indeplinindu-si cursa in stafeta putatorilor
unui crez etic combatut de catre Socrate.

Structura si partile dialogului

Republica, in mod traditional, este impartita in 10 carti. Insa mai toti comentatotii
au ales o diviziune logica in 5 carti (abia odata cu discursurile celor 2 frati
problemele puse in Carte I isi capata implinirea).

Interpretare la Republica

I. Discensio ad infernos

Incepe cu Am coborat ieri in Pireu. Socrate coboara din Atena, depaseste

granitele atat de indragite lui, coborand in Pireu. Socrate refuza sa iasa din Atena
pentru apodemie, deci refuza sa se paraseasca pe sine pt a deveni altceva. Dar
el acum a parasit Atena si a mai si coborat, ceea ce inseamna o pierdere, o
scadere, un minus. Dar indepartarea nu e prea radicala. El s-a dus la Pireu sa
vada serbarile zeitei Bendis si apoi a ajuns acasa la Cephalos. Procesiunea
atenienilor este dublata de cea a tracilor, plecarea sa din Atena fiind o relativa
instrainare, o remodelare, pastrand cateva dintre trasaturile vechii personalitati.
Coborarea in Pireu indica un traseu initiatic (aici ar avea loc patimirea
sufletului in cautarea dreptatii si adevarului, in timp ce revenirea in Atena
seminfica renasterea la valorile certitudinii si contemplatiei pure.

In Republica, Socrate si-a perdut prudenta sa caracteristica, retinerea dinaintea

generalizarilor si negativitatea sa tulburatoare si deconcentrata. Odata cu
aceasta coborare poate ca Socrate isi uita entuziasmul. El devine un sophos,
complacandu-se in constientizarea nestiintei. Fara sa renunta, insa, la dialectica
lui, Socrate rostuieste statul ideal, in noaptea procesiunilor. Republica este ca o
explozie zanatica a spitirului incontrolabil.

II. Mostenitorii

Tema este cea a dreptatii si discutia are un caracter socratic, cu o desfasurare

canonica. Atmosfera si compania care il intampina pe Socrate in casa lui
Cephalos nu ii placeau. Gazdele erau oameni cu stare, cultivati, dar snobi.
Cob=nversatia dintre personaje se angajeaza in asteptarea lampadophoriei
(stafeta cu tortele ce urmeaza sa fie organizata in cinstea zeitei Bendis, in timpul
noptii). In realitate, lampadophoria a inceput deja: rand pe rand, personajele isi
trec una alteia torta unui anumit crez etic deloc pe placul lui Socrate.

Cephalos sustine ca averea este folositoare pentru a putea pleca din

lumea celor vii fara sa ai datorii, astfel sfarsind ca un om drept. aceasta
este I-a definitie a dreptatii. Asadar, Cephalos este reprezentantul celor
bogati, iar dreptatea lor este dreptatea celor avuti. Socrate nu este de acord,
considerand ca uneori returnarea datoriei poate fi facuta mult prea tarziu, ceea
ce nu este un lucru drept.

Polemarchos, fiul lui Cephalos, mosteneste ideea despre drept a tatalui sau,
aducand o corectie: drept este sa faci bine prietenului (pentru ca ii
datorezi facere de bine) si rau dusmanului (pentru ca ii datorezi rau).
Insa Socrate il descoase, iar Polemarchos ajunge sa se contrazica (dreptatea
foloseste la pastrarea banilor). Socrate ajuge la concluzia ca dreptatea este
folositoare in cazul unor lucruri nefolositoare (banii pastrati si nefolositi). El ii
spune lui Polemarchos ca omul drept nu va putea niciodata sa faca rau, pentru ca
bunatatea este esenta omului drept. Polemarchos recunoaste ca este o dreptate
a bunului plac, a unui stapan arbitrat care crede ca banii deschid orice usa. Acest
dialog reprezinta atat a II-a definitie a dreptatii, cat si o demascare de
clasa.

Thrasymachos este al treilea interlocutor al lui Socrate. Platon il descrie ca fiind

antipatic, violent si nu isi respecta adversarul, e vanitos si nu recunoaste cand
pierde, toate acestea pe langa faptul ca e avid dupa bani. Si totusi, el il acuza pe
Polemarchos de colaborationism pentru ca s-a lasat dus de vorbele lui Socrate,
imprecise si lipsite de rigoare, bazate pe dialectica socratica (demolarea print
intrebari a oricarei afirmatii pozitive a adversarului). Thrasymachos sustine ca
dreptatea este folosul celui mai tare. Acesta este punctul de vedere atat al lui
Xeres cat si al lui Periandros: folosul personal al stapanului, ori cel al clasei
conducatoare, este institutionalizat ca dreptate si ca lege in stat si
impus ca norma supusilor. Insa Socrate il invinge si pe acesta, spunand ca
dreptatea este in folosul celui mai slab, pentru ca un conducator drept va fi de
folos altuia si nu siesi, iar foloasele drpetatii se rasfrang asupra altora si nu, in
mod nemijlocit, asupra celui ce o practica. Astfel, Socrate desfiinteaza si a III-a
definitie a dreptatii, iar Therasymachos este nevoit sa accepte. Insa dialectica
folosita de Socrate este un esec, pentru ca mersul discutiei a fost vicios: inainte
de a se pronunta asupra calitatilor dreptatii, este nevoie sa se defineasca acest
termen, lucru pe care Socrate nu l-a facut.

Glaucon si Adeimantos fratii lui Platon, tineri atenieni de familie buna sunt
cei care duc mai departe a treia runda de mostenire a tortei. Acestia sunt
avoicatii Diavolului, nefiind de acord cu ceea ce spun pentru ca duc lipsa de
arugemnte pentru a se convinge. *Ar putea fi utilizati ca un alter ego al lui
Platon* Ei il fac pe Socrate sa admita ca dreptatea aduce beneficii nu numai prin
consecintele sale dar si prin ea insasi (asociaza dreptatea cu arta), asa cum cred
majoritatea oamenilor. Aceasta definitie se bazeaza pe contractul social, pentru
ca din slabiciune, oamenii convin intre ei sa nu isi produca reciproc nedreptati,
stabilind legi pe care le numesc drepte. Asadar, ei considera ca a fi om drept
inseamna a fi in mod formal drept, prin legi, deci a lasa doar aparenta
de dreptate, fara sa fii, in realitate. Fiecare este tratat in confrmitate cu rolul
sau in sistemul de reguli sociale: sprijina acest sistem, va fi rasplatit; nu-l sprijina,
va fi pedepsit.

Prin urmare, daca Cephalos urma regula de joc a negustoriei, Polemarchos

regula de om de afaceri, iar Thesymachos sustinea regula jocului impus de tiran,
Glaucon si Adeimantos confunda aceasta regula cu contractul social. Din
pacate, demersul lui Socrate nu a reusit, caci el a fost incapabil sa intemeieze o
teorie a dreptatii independenta de conceptul de arta, pe care se bazau si
adversarii sai. El justifica credinta ca o teorie negativista este preferabila lipsei
oricarei teorii.
Daca momentul acestor dialoguri gaseste Atena in maretie, momentul scrierii
Republicii, intalneste o Atena infranta in razboi. Iar formalismul etc pe care il
sustinusera atenienii contribuisera la prabusirea cetatii. Tocmai din acest motiv,
Socrate a fost omorat, pentru ca nu s-a adaptat regulilor jocului. Apologia lui
Socrate devine acum la Platon un fel de Uroboros (sarpele ce se
autodevoreaza).

III. Socrate si dublura sa

Indemnat de cei de fata, Socrate va purcede la apararea unei dreptati de esenta,

autentica, propunand un fel de digresiune, care va determina intreg demersul
ulterior. El sugereaza ca dreptatea individuala, cea de suflet, este de
acelasi fel cu cea colectiva, cu cea din polis. Asadar, intemeierea cetatii
va preceda analiza dreptatii individuale.

Socrate isi schimba rolul, in acest moment. Pana acum el se multumea sa

rastoarne afirmatiile adversarilor prin intrebari, acesta fiind rolul lui prescris de
oracolul din Delfi. Dar el nu stia nimic, insa era superior tocmai pentru ca era
constient de nestiinta sa. Din acest moment rolul sau se schimba, el incepe sa
propuna ceva pozitiv ipoteze, idei noi din ce in ce mai indraznete, teorii.
Intrebarile sale nu mai au scopul de a incurca adversarul, ci sunt simple apeluri la
bun simt si logica comuna. Glaucon si Adeimantos nu ii mai sunt adversari, ci
asociati. Din negativ, dialogul devine pozitiv.

Platon repriduce, in linii mari, in dialogurile sale de tinerete, personalitatea reala

a dascalului sau.

Trei particularitati autentice ale firii lui Socrate:

se opunea vanitatii sefistilor ce credeau ca stiu totul.

nu a scris nimic - nu credea ca din proprietatile locale ale lumii se pot
deduce cele globale.
daca el nu socotea ca Totul poate fi cunoscut, nadajduia totusi ca este Tot
poate cumva fi trait.

Socrate nu era deloc o fire artistica, de aceea a refuzat zeii, cei care il rugau sa
compuna muzica, in sens profan, inchipuindu-si fals ca filosofia sa poate tine
loc de muzica. Deci personalitatea lui functiona pe doua registre: al normalului
si al anormalului.

Platon, desi discipol al lui Socrate, era f diferit de acesta: 3era un artist innascut,
ori Socrate a compus doar la sfarsitul vietii, silit fiind de un oracol divin, cateva
versificari ale fabulelor lui Esop. Pentru Socrate, filosofia era dragoste, iar
dragostea un daimon (faptura fara chip, in devenire, negativitate tulbure), in
timp ce pentru Platon, filosofia era un stralucitor templu.

Datorita lui Platon, dialectica socratica devenise o forma literara extrem de

pregnanta, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Platon nu renunta la
Socrate, desi erau atat de diferiti. Insa schimba personajul lui Socrate,
indepartandu-se de cel istoric. din acest punct al Cartii a II-a, adevaratul Socrate
nu mai exista, fiind insa dublat. Noul Socrate va fi artist, metafizician, coerent,
logic, care mai pastreaza, totusi, din ticurile istoricului Socrate: ironia, maieutica,
dialectica.

IV. Metafora si mit

Trecerea de la cercetarea dreptatii individuale la cea colectiva sta la baza

discutiei despre Statul Ideal. Este o analogie fundamentala intre sufletul
individului si stat. Acestei analogii I se vor adauga inca doi termeni: Kosmos si
Critias (istorie). Analogia este anti-socratica pentru ca porneste de la ipoteza ca
sufletul este un compus. Insa noi nu stim nimic precis in legatura cu natura
reala a sufletului. Ori Dublura lui Socrate incearca sa demonstreze natura
sufletului. A numi sufletul o cetate nu este decat o metafora, pe care judecata o
va sanctiona. Platon accepta metafora ca pe ceva firesc, ce poate unifica
constiinta.

Socrate trece la constructia cu mintea a primelor alcatuiri ale unei societati

omenesti organizate, ale unei polis. Nevoia omeneasca de hrana, adapost
imbracaminte si incapacitatea individului de a-si asigura singur tot ceea ce ii
trebuie conduc la asocierea oamenilor (polis).

Cetatea esentiala, in acest caz, ar avea 4-5 oameni: agricultorul, tesatorul,

constructorul, cizmarul. Dar roadele muncii ar fi mai bune si mai multe daca
fiecare ar produce strict ceea ce stie, ce ii sta in fire. Acest comportament se
numeste oikeiopragia, ideea fundamentala ce intemeiaza Republica. Aplicarea
generalizata a oikeiopragiei inseamna extrapolarea localului la global si conduce
la accentuarea diviziunii muncii. Societatea lui Socrate va avea ocupatii
suplimentare: fierari, crascatori de vite, ciobani, precupeti, negustori. Glaucon il
trezeste pe Socrate din visare si acesta va construi o cetate reala, in care si
inutilul va face parte din societate.

Incetul cu incetul populatia creste, pamantul devine ineficient, iar razboiul de

cucerire ia nastere. Socrate cere o armata de profesionisti (baza tot pe
oikeiopragie). Mederia de paznic presupune nu numai stiinta armelor, ci si
stapanirea unor calitati sufletesti precum vitejia, inflacararea si inteligenta.
Asadar, a aplica oikeiopragia unor ocupatii bazate pe insusiri morale si
intelectuale, unde tehnicul bvine pe locul 2 reprezinta un salt in direcrtia unui
Kosmos unitar si coerent.

Teoria analogiei, asemanarea dintre omul drept si dreptate se explica prin

faptul ca omul drept imita dreptatea. Deci oikeiopragia debina imutabilitatea,
unitatea si existenta in sine a Ideilor.

V. Noul Orfeu

Platon elimina poeziile homerice si hesiodice din programul educativ al viitoruilor

paznici. Pentru ca atat Homer cat si Hesiod erau creatorii omului elen (ce va
duce la dezastru moral si politic), va decide sa ii elimine din cultura paznicilor.
Personajele homerice, de exemplu, fac nu numai ce stiu, dar preiau si din
responsabilitatile altora, ceea ce contravine principiului oikeiopragiei. Atacul lui
Platon la adresa poeziei se face de pe pozitiile unui rationalism extremist,
intemeiat pe principiul unitatii si pe conceptul de eficacitate morala.

In locul poeziei, Platon adopta o muzica cumpatata, retinutaa, limitata si

unitara, ce pare sa aiba mai degraba o functie educativa decat estetica. Aceasta
cumpatare este in Republica, alaturi de dreptate, virtutea-cheie a cetatii
bune si a sufletului bun. Astfel, educatia viitorilor paznici este de doua feluri:
intelectuala (muzica) si educatie fizica (gimnastica). Muzica este cea mai
importanta si va fi una simpla. Ambele forme de educatie sunt pentru suflet, si nu
pentru trup.

In cetate, clasa paznicilor va fi, alaturi de cea a conducatorilor si a

mestesugarilor, una dintre cele trei corzi ale unei mari armonii. Pentru ca si
sufletul, asemenea cetatii, are trei parti, ce corespund celor trei clase:
intelepciunea-conducatorilor (partea rationala asufletului), vitejia-paznicilor
(partea pasionala), cumpatarea si dreptatea tuturor indivizilor.

Dreptatea - scopul intregii cercetari este oikeiopragia in expresia sa mai

generala.

Conceptia lui Platon despre arta-delir, arta-inspiratie privine de la sau prin

Socrate. In fond, prin alungarea artei-delir si a marilor poeti, Platon il alunga
simbolic pe Socrate. El, dorind sa prelungeasca amintirea maestrului, a
dezvoltat insa, prin imitatie, un veritabil eu socratic in personalitatea sa.

Singura experiente valabina si eficace apartine artelor particulare, care raman

fiecare in domeniul sau, dar incapabile sa-si motiveze principiile si sa se
depaseasca.

Complexul socratico-poetico-sofistic al lui Platon sustine principiile unei etici

contractualiste si relativiste. Etica contractualista separa domeniul interior
(personalo) de un domeniu public (interpersonal), care intra sub incidenta
judecatii morale.

Republica reprezinta revolta fatisa fata de acest complex, ale carui consecinte
sunt evidente. Prima jumatate a Republicii a limpezit aceste caracteristici: o etica
a fiintei, unde comportamentul unitar deriva dintr-o unitate interioara. Virtutile
si dreptatea au aparut drept conditii fundamentale ale existentei individului sau
societatii. Semnificativa ramane ideea echivalentei nivelelor: cetatea este
analoga sufletului individual. Spre a se rezuma structura ambelor nivele se
utilizeaza termenul politeia.

Unificarea lumii si oikeiopragia sunt proiectia jindului lui Platon dupa unitate
interioara. Iar exilul poetilor si a valorilor acestora reprezinta si ascunde efortul
de eliberare din mreaja perturbatoare a lui Socrate.

VI. Stiinta totala

Durarea acestei cetati este ca si incheiara, iar echivalentele dintre aceasta si

suflet sunt destul puse in evidenta. Scopul declarat al dialogului a fost atins: se
stie acum ce e dreptatea, cea autentica, a fiintei, nu cea contractualista.
Analogia fundamentala, mitul oras-suflet s-a transformat parca intr-o vietate de
necontrolat care vrea sa reconstruiasca lumea dupa gusturile sale. Platon devine
prizonierul sistemului, preschimbat din mijloc in scop. Acum metafizica va
domina tot mai mult scena si se va incerca nu numai unificarea analogica a
individualului si a socialului, ci si cea a vizibilului si a inteligibilului.

Dialogurile unde autenticul Socrate inca exista aveau proportii prea mari,
depasind cadrele temporare acceptate pt o discutie reala. In Republica, Platon
elimina iluzia realitatii discutiei, lasand conversatia sa dureze f mult. Dialogul
este conventie si fictiune, o forma si un ritual, pentru ca Platon sa isi diminueze si
distribuii responsabilitate.

Socrate declara ca cetatea buna nu va ajunge sa existe in realitate decat daca

conducatorii vor filosofa cu adevarat, afirmatie care va conduce la un adevarat
scandal. Motivul: filosofii reali sunt fie inutiei pentru public, fie daunatori vietii
publice, astfel incat a incredinta conducerea cetatii acestora este vazuta a fi
nebunie si crima. El cere insa ca filosofia si slujitorii sai sa fie achitati, ca
dreptatea sa fie achitate de acuzatia de neputinta sau neghiobie. Critica adusa
filosofilor reali se intalneste cu demascarea oamenilor drepti doar in mod
formar. Filosofia practicata curent e doar fiica bastarda a autenticei si
ireprosabilei filosofii. Aici, Socrate este doar un nume. Mari nume din filosofie ce
au fost corupte de societate (Alcibiade, Charmides, Critias) sunt banuiti ca ar fi
adus patriei lor mai dezastre. Toti acestia au fost insa discipolii lui Socrate, lucru
care nu i-a fost iertat maestrului, lucru declarat in cadrul procesului sau. Dar
Platon incearca sa ii ia apararea, spunand ca Socrate nu a facut voit acest lucru.
Si totusi, Platon spune ca incoerenta dintre bunele intentii si rezultatele rele nu-I
poate fi trecuta cu vedere.

Adevarata critica a lui Platon devine manifesta cand analizam grupul filosofilor
inutili, a celor refuzati de societate si care se izoleaza de viata sociala. Acest
grup reprezinta socraticii fideli si deci, pe Socrate. Platon sugereaza ca
dialectica socratica are un caracter limitat, iar puterea sa de convingere se trane
din vraji, nu din persuasiune. El il aseamana pe Socrate unui poet, care da
nastere vocii extazului dar care nu poate educa in mod rational. Marele defect al
filosofilor socratici, spune Platon, este discontinuitatea dintre fond si forma,
dedublarea, absenta grava a oikeiopragie (vina regasita si in cazul cetatii
reale).

Dar cum vede Platon restaurarea filosofiei? Unind contemplatia si fapta, filosoful
cu omul politic. Noul filosof va reprezenta imaginea restaurata a celui socratic, va
fi intelept tocmai pentru ca stie tot sau macar cunoaste esentialul acesti tot.
Acest filosof este ajutat de nuerologie, geometrie, astronomie si armonie, este
stapan pe dialectica, iubeste unitatea lumii si nu se lasa vrajit de multipicitatea
aparenta a acesteia. In fapt, folosoful lui Platon este chiar un autoportet ideal al
sau, antrenat in organizarea republicii stiintelor.Filosoful lui Platon este un
sophos, un atotcunoscator, apropiindu-se de vechii intelepti ai Greciei: Thales,
Bias, Solon.
Discipolul Platon renuntase in tinerete la proiectele sale politice si la ambitiile
sale pentru a I se alatura lui Socrate. Astfel, gasirea adevaratei filosofii reprezinta
regasirea personalitatii sale si recuperarea spirituala a familiei autentice. De
aceea Republica seamana cu un noslos (intoarcere acasa). Intelepciunea
solonica adoptata acum de Platon il indrepta sa incredintele filosofiei cununa
regala. O astfel de imputernicire a filosofiei confirma unitatea structurata a lumii
si a lui Platon.

Acum Platon va ataca stiintele reale, din perspectiva dialecticii sale, a stiintei
totale. Primul ciclu al educatiei, pentru buni paznici este urmat de un al doilea,
menit sa produce conducatorii filosofi. Platon considera ca stiintele sunt utile
atata timp cat ingaduie accesul la stiinta totala.

Fiecare societate se intalneste cu doua probleme:

probleme tehnice - rezolvate de catre specialisti, tehnicieni,

recunoscuti de societate
probleme care nu intra in categoria specialitate, a caror rezolvare vine
uneori din partea tuturor oamenilor, care isi afirma priceperea in materie.
Dar raspunsurile si solutiile vor fi divergente, iar disputa va fi lege.

Cunoastere devine din ce in ce mai sigura, iar puterea omului asupra naturii
sporeste. Insa natura devina una a lucrurilor, multiplicate fara sparsit. Lipsa
metodologiei, a uneltelor corespunzatoare explorari unui singur domeniu impun
imptrumutul metodelor din alte domenii. Dar solutia tehnica pare sa ii ofere
omului puterea de a stapani lucrurile; devine, asadar, o solutie pragmatica.

Socrate opteaza pentru solutia tehnica si pragmatica, pentru siguranta

oferita atunci cand metodele cerute sunt aplicate corect. In ochii sau asta
rascumpara defectul segmentarii lumii, ca urmare a unor astfel de metode.
Celalalt tip de probleme, pe care Socrate le scotea inafara ariei intelepciunii
omenesti ne ofera o singura certitudine cea a unui eter ignorabimus. Asadar,
Socrate avea aceleasi optiuni spontane ca cele ale epocii sale. Grecia de la
sfarsitul secolului 5 avea toate motivele sa aleaga pragamtismul, multiplicarea
stiintelor si a specialitatilor aratandu-se eficienta. Structurile socio-politice relativ
liberale si democratice ale statelor grecesti din acea perioada favorizau aceasta
orientare, caci ele stimulau dezvoltarea unei etici contractualiste, in
conformitate cu care eticul devine o practica si o tehnica de viata buna,
realizata prin aplicarea regulilor si a normelor.

Desi aceasta orientare a mai continuat, incepe sa isi piarda din sustinatori, din
cauza insatisfactiei interioare fata de transformarea Kosmos-ului, pe care grecii
il doreau intr-un haos de lucruri. Cauza a fost cristalizarea acestei insatisfactii de
catre Platon. Platon insa se opune acestui pragmatism, a dreptatii ca un
contract social, ca practica a unei arte exterioare fiintei. A refuzat autonomia
esteticului si s-a impotrivit independentei politicienilor. Dar va extrapola localul la
global, incercand sa anuleze fragmentarea imaginii lumi, atacand statutul
stiintelor.
El crede ca stiintele sufera de o grava insuficienta: nu isi pot demonstra propriile
ipoteze, si nu au legaturi una cu cealalta, fiecare bizuindu-se pe propriul sau
sistem axiomatic independent. El crede ca aceste lucruri se intampla pentru ca
stiintele se intemeiaza pe dianoia (intelectul analitic, gandire prin distinctii).
Pentru a elimina aceasta facultate a spiritului defecta, e nevoie, crede Platon, de
nous (intelectul pur). Dar acest nous nu se aplica specialistilor, a tehnicienilor,
nu admite solutii marginite si precise.

Deci, cunoasterea adevarata presupune trecerea de la problemele tehnice la

cele non-tehnice, la stiinta totala, care va avea acces la modelul imaginilor
izolate. Odata integrate de nous in arhitectura universala, atat stiintele, cat si
artele voi capata un nou sens si o noua validitate. Dreptatea si cumpatarea vor
asigura si aici unitatea de fiinta si fapta (oikeiopragia) lumii si spiritului. Asadar, o
rebeliune persoanala platoniciana va deveni una generalizata, gandul o idee. Este
deci un Dialog despre cele doua sisteme ale lumii.

VII. Testamentul Republicii

Ultimele cuvinte de incheiere a Republicii: Daca am da crezare acestor

spune ale mele ne va fi bine.. Socrate se refera la mesajul intregii opere, la
cel al stiintei totale si ma fagaduiala pe care aceasta o face omului,
promitandu-I binele si fericirea. Atingerea scopului este mijlocita de un daca, nu
de o argumentare, deci de credinte. Pledoaria nu are in vedere numai partea
rationala a sufletului, ci si partea sa afectiva si volitica si acordul dintre ele.
Totalitatea sufletului este in joc, o convingere rationala facand loc unei
persuasiuni a libertatii.

Discipolii vor fi eventual sudati de acest apel la credinta a stiintei totale,

participand colectiv la noua invatatura. Discursul despre valoarea si demnitatea
unitatii in fire si fapta va semna, astfel, deopotriva, actul de nastere al unui mod
de a fi laolalta, dar si al unui nou mod de a nu fi.