Universitatea Valahia Targoviste Facultatea de Stiinte Economice Specializarea Finante-Banci,ID Anul III

Referat la

Politologie

Tema :

Istoria ideilor politice antice si medievale: Sociabilitatea naturala si geneza statului in filosofia politica a grecilor si a romanilor

Student:Maciuca Georgel Relu Finante-Banci,ID,anul III

Istoria ideilor politice antice si medievale: Sociabilitatea naturala si geneza statului in filosofia politica a grecilor si a romanilor

1.

Consideratii prealabile Geneza statului, si modul in care acest moment se reflecta trebuie cautata in incercarile

filosofilor greci de a gasi elementele care leaga legea universala (logos) de ideea de lege a cetatii (nomos) si in cautarile pentru a gasi cea mai buna forma a ierarhiilor in polis, si principiile pe care ar trebui sa se bazeze conducerea polis-ului. Filosofia politica greaca initial si-a concentrat eforturile pentru a gasi solutii pentru a mentine stabilitatea socio- politica a polis-ului si mai putin pe geneza statului si implicit asupra sociabilitatii naturale. Aceste aspecte vor fi abordate mai tarziu, la clasicii gandirii politice grecesti, si nu ca o preocupare centrala. Preocuparea esentiala a gandirii politice ramane in continuare propunerea de modele de cetate. Chiar si asa, la acesti mari ganditori, ideea de stat nu apare in acceptiune moderna, ci mai degraba sub forma legilor, a guvernarii, a guvernamantului. Conform viziunii traditionale, cel care a creat filosofia politica sau stiinta politica nu este Aristotel, ci Socrate. Conform spuselor lui Cicero, Socrate a fost cel dintai care a coborat filosofia din ceruri si a adus-o intre zidurile cetatii, introducand-o in gospodarii (1). Pana la Socrate, filosofia era indreptata catre gasirea esentelor universului, apa, aerul, apeironul sau focul constituind repere emblematice ale acestui fel de filosofare, la momentul istoric respectiv. Sociabilitatea naturala si geneza statului poate fi vazuta atat in sens diacronic, ca moment al devenirii sale istorice, cat si in sens logic, a ceea ce face ca statul sa fie ceea ce este in diferitele sale ipostaze; ce sustine statul in realitatea existentei sale. 2.Grecia: Presocratici. Socrate. Sofistii. Platon. Aristotel. Perioada elenistica. Pentru presocratici, ordinea din cetate nu este altceva decat o prelungire a ordinii cosmice. Logosul care guverna devenirea universala, care dadea masura schimbarii si limita discordia, cobora in cetate si lua forma legii civile. Desi aceasta lege civila aparea evident ca o conventie umana, temeiul ei era de sorginte si legitimitate universala (Heraclit).

In perioada clasica, Platon sustine ca Principiul oricarei comunitati umane este justitia (2).Din acest motiv, pentru ca justitia emana de la individ in al carui suflet fiecare parte isi indeplineste functia proprie, atunci statul va trebui organizat corespunzator organizarii sufletului individual. El impartea sufletul omenesc in ratiune, curaj si dorinta. Face propuneri de a organiza statul conform acestei structuri. Astfel corespunzator acelei parti din sufletul omenesc numit ratiune, conducerea cetatii ar trebui sa fie facuta de catre magistratii- filosofi, corespunzator curajului, apararea cetatii sa fie facuta de catre paznicii cetatii, iar corespunzator dorintei, produsele necesare traiului material sa fie facute de catre lucratori si negutatori, care sunt condusi de dorinta. Esential intr-o cetate este ca locuitorii ei sa- si respecte propria conditie. Platon considera ca cetatea, respectiv, statul, se naste dintr-o nevoie vitala a oamenilor de a fi impreuna. El pune in seama lui Socrate, care devine astfel un personaj al dialogurilor sale, urmatoarea conceptie despre geneza cetatii: O cetate se naste am zis eu dupa cate cred, deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsa de multe. Ori crezi ca exista alta pricina pentru intemeierea unei cetati?. Astfel, fiecare il accepta pe un al doilea, avandu-l in vedere pe un al treilea, si avand nevoie de un al patrulea, iar, strangandu-se multi intr-un singur loc spre a fi partasi si a se intrajutora, ne fac sa dam salasului comun numele de cetate, nu? (3). El considera ca nevoia dureaza cetatea. Nevoile primordiale care sunt menite a fi satisfacute inauntrul cetatii sunt nevoia de hrana, nevoia de locuinta si nevoia de imbracaminte. Pe masura ce aceste nevoi sunt satisfacute, si pe masura ce cetatea creste, apar alte nevoi care trebuie la randul lor satisfacute, intr-o inlantuire logica, explicata pe larg in dialogul Republica, Partea a II- a. In aceasta evolutie a cetatii, sesizeaza necesitatea diviziunii muncii. Prin tehnica socratica a dialogului (dialego), demonstreaza pas cu pas necesitatea existentei, intr-o cetate, a agricultorilor, mestesugarilor, constructorilor, negutatorilor, navigatorilor etc. Ajunge, in aceeasi inlantuire logica, la necesitatea pietei si a unui simbol banesc in circuitul marfurilor. Chiar si precupetii, care sunt cei mai slabi fiziceste si nefolositori pentru alta munca (4) isi gasesc utilitatea intr-o astfel de cetate. Dupa aceasta dizertatie, Glaucon, il intreaba pe Socrate, Dar daca, Socrate, ai orandui o cetate a porcilor, cu ce altceva decat cu acestea i-ai ingrasa? prilej pentru Socrate de a arata felul in care in cetate patrunde dreptatea si nedreptatea. Pentru el, cetatea ajunge o cetate a porcilor prin adaugarea la cele strict trebuincioase omului a lucrurilor inutile (si pe care el le da cu titlu de exemplu: uleiuri aromate, tamaie, curtezane, picturi, brodeli etc facute pentru placere).

In dezvoltarea ei, cetatea devine neincapatoare pentru cei care traiesc inauntru. Ogorul nu mai ajunge pentru a hrani pe locuitorii cetatii. Tendinta naturala este de a incerca de a acapara de la alte cetati, nascandu-se astfel razboiul. Si de aici necesitatea existentei unei alte categorii de locuitori, a unui corp special, de paznici ai cetatii, care sa fie filosof, inflacarat, iute si puternic prin fire. Clasa conducatoare, a treia categorie functionala de locuitori ai cetatii, in viziunea lui Platon, ar fi cea care ar face ca cetatea sa fie durata inteleapta in intregul ei, datorita stiintei pe care o poseda aceasta clasa fruntasa si diriguitoare si intelepciunii ei. Intelepciunea de altfel este una din cele patru calitati esentiale pentru o cetate: intelepciunea, vitejia, cumpatarea, dreptatea. Geneza statului la Platon nu este un moment cert, ci, mai degraba, reprezinta o necesitate care izvoraste din devoltarea cetatii. Intelepciunea clasei diriguitoare la Platon il va face pe Leo Strauss sa afirme mult mai tarziu ca filosofia politica este regina legitima a sociologiei(5). In curentul sofist al gandirii filosofice, Kallikle crede ca legea (nomos) este o inventie a celor slabi, care sunt de obicei cei multi, pentru a se apara de cei puternici. (6) Nu legea, ci natura, o natura umana eterna, are in vedere de la sine ca-i dreptul celui mai destoinic sa aiba mai mult dacat nevolnicul (asa cum arata Platon in dialogul Gorgias). Cei slabi ar fi cautat sprijin in lege; dar ei ar contraveni naturii prin care cei putini, cei alesi, sunt destinati sa stapaneasca. La fel gandeste si sofisul Critias, unul dintre cei 30 de tirani. El scrie in drama Sisif ca la inceput oamenii traiau fara lege ca animalele. Pentru ca cei buni nu obtineau recompensa cuvenita si cei rai pedeapsa, oamenii s-au hotarat sa stabileasca anumite norme de convietuire. Legile insa pedepsesc doar delictul si nu il previn, nici nu asaneaza cetatea de acte antisociale. Asa stand lucrurile, un intelept inventeaza divinitatea pentru a inspira teama raufacatorilor care se ascund. Ierarhia si nomos-ul nu sunt suficiente pentru a mentine ordinea sociala, de aceea este nevoie de o ratiune superioara, invocandu-se principiul divin care sta la baza organizarii societatii si, implicit, a entitatii statale. Critias demonteaza in maniera sofista temelia teoretica a cetatii. Pornind de la premisa ca omul este masura tuturor lucrurilor (formularea apartine sofistului Protagoras), ideologii acestei perioade ajung la concluzia ca organizarea cetatii nu este definitiva, data de la natura, ci ea, organizarea, este in functie de omul legiferator. Aceasta

conceptie se inscrie in tendinta specifica sofistilor de a nu agrea ideea concordantei dintre logos (legea universala) si nomos (legea cetatii), idee draga lui Socrate. Democrit credea ca la viata obsteasca oamenii au ajuns invatati de propria experienta si determinati de nevoie. Autorul necunoscut al fragmentului numit conventional Anonimul lui Iamblichos, cu siguranta un sofist democrat, considera ca viata in comunitate nu e posibila fara arbitrajul legilor si ca este o supozitie falsa preeminenta fortei. Daca aceasta ar fi prima, ar trebui sa admitem un fel de supraom dar o asemenea fiinta astfel dotata in mod natural ar ridca o intreaga lume contra sa. Oamenii, fiind lipsiti prin natura de mijloacele de a trai izolat, s-au strans intr-o comunitate, ceea ce in mod necesar le-a impus arbitrajul legilor. Pericle, care a ajuns in 461 i.Hr. in fruntea cetatii Atenei, intr-o perioada de maxima inflorire a acesteia, spunea ca Nu saracia este socotita la noi rusinoasa ci faptul de a nu face nimic pentru a iesi din ea. De asemenea, mai spunea ca Statul nostru se numeste democratie pentru ca apartine celor multi. Pericle formuleaza astfel conceptia pe care astazi noi o numim pozitivism juridic, identificarea legii cu ordinea care emana in mod obisnuit de la puterea instituita, a carei exercitiu este conforma cu Constitutia (7) . Se respecta astfel vointa demosului. Nu exista posibilitatea de a aprecia continutul intern al comandamentelor, tot ce ramane de facut este daca legea este aplicata corect de autoritatile abilitate. Aristotel, in lucrarile sale, este adeptul ideii ca oamenii de la natura sunt animale politice, adica fiinte care traiesc numai in societate, si ca societate. Recunoaste si la animale forme de viata sociale, dar omul insa este o fiinta mai sociala avand simtul binelui si al raului, al dreptului si al nedreptului si al tuturor starilor morale (in Politica). In timp ce albinele sau furnicile raman la stadiul de solidaritate instinctuala, oamenii o depasesc in forme din ce in ce mai rafinate de la familie (ghenos), ajungandu-se la sat (Kome) si gasindu-si implinirea in cetate (polis), singura suficienta siesi, si de aceea forma perfecta. Comunitatea este o asociatie in vederea unui bine. Ea este temeiul sigur si singurul cadru posibil pentru om. Cetatea este implinirea acestei comunitati, ultima si forma perfcta a comunitatii (vazuta de Stagirit a fi intruchipata de statul sclavagist atenian). Sociabilitatea este innascuta, conaturala. De aceea, in sens logic (si nu temporal) comunitatea este anterioara individului. Fara sa analizeze sau sa explice in ce consta sociabilitatea in concret, Aristotel lasa gandirii politice o provocare care nu este lipsita de

importanta istorica, fiind considerata una dintre cele mai mari deschideri catre intelegerea esentei umane. Este de remarcat la Aristotel, ideea ca asociatia politica este cea mai buna cand este formata din cetateni cu avere mijlocie pentru echilibrul social, solidaritatea si stabilitatea sociala. Ideea a fost preluata de gandirea politica moderna, si de cea economica. Tendintele naturale ale omului se indreapta spre comunitate si Stagiritul afirma ca omul este un animal politic (zoon politikon) care isi atinge scopurile in asociatia politica (koinonia poltike o sintagma care va face cariera, pentru ca modernii o va identifica ca punct de plecare a societatii civile) (8). Din acest punct de vedere politica nu este o creatie de arta ci o realitate naturala. Polis-ul este fondat pe diviziunea muncii- manuale si intelectuale.Autoritatea politica apartine cetatenilor care sunt eligibili unei functii politice, barbatii liberi. Daca Platon a vazut existenta unei cetati dominata de dreptate, Aristotel pune deasupra ei Binele. Cetatea este definita mai intai ca o anumita comunitate Ca toate comunitatile omenesti ea izvoraste din necesitatea fiintelor umane de a se asocia in vederea anumitor scopuri. Fiecare comunitate poate fi astfel definita prin cauza ei. Satul la Aristotel, element material care intra in componenta cetatii, este o colonie a familiei, extensie a sistemului familial si nu o organizatie propriu- zisa. Aceasta comunitate este condusa de un rege de unde rezulta ca monarhia este forma de guvernare proprie unei comunitati care inca nu s-a desavarsit. (9) Scopul cetatii este Binele suprem. Cetatea nu are vreun tel special, nici vreun scop care sa fie el insusi un alt scop, ci scopul ultim Daca ratiunea, cauza finala a cetatii, este Binele suprem care este cautat pentru el insusi, si nu ca mijloc pentru a atinge un scop exterior lui, care este cauza materiala a cetatii? se intreaba Denis Collin. Celelalte comunitati sunt materia cetatii: Comunitatea desavarsita formata din mai multe sate este o cetate. Cum stim daca comunitatea este desavarsita? Raspunsul lui Aristotel este conform cu fizica sa: o fiinta desavarsita este o fiinta care poate sa traiasca prin ea insasi, care nu are nevoie de alta; comunitatea desavarsita este cetatea, pentru ca a atins nivelul autarhiei, adica poate sa fie suficienta siesi. Deci marimea optima pentru o cetate este cea care permite autarhia. Dincolo de ea nu exista decat grupari artificiale, fara consistenta (uniuni de cetati, federatii etc).

Cetatea este scopul unui proces material, care porneste din nevoia elementara a individului in viata si se dezvolta urmandu-si propria dinamica. Dezvoltarea ei este intrucatva spontana (10). Ideea unei stari naturale, tipica teoriilor moderne, este profund straina gandirii lui Aristotel. Un om in stare naturala, adica un om care ar sta in mod natural in afara cetatii, ar fi fie o fiinta degradata, fie o fiinta supranaturala. Modelul lui Aristotel este cetatea greaca, iar expresia cea mai inalta a acesteia este democratia ateniana. El inca nu permite sa distingem in cadrul cetatii specificitatea statului modern ca pe un corp aparte, al magistratilor si al diverselor clase sociale, iar chestiunea autoritatii guvernantilor ramane in umbra, intr-atat Aristotel pare sa o reduca la problema guvernarii drepte (11). Dintre elenisti, se remarca Epicur, care a infiintat o confrerie filosofica la Atena cunoscuta sub numele de Gradina lui Epicur. El spunea ca dreptatea naturala este un contract incheiat intre oameni, cu scopul de a nu se vatama unii pe altii. 3.Roma: stoicismul roman- interferente elenistice.Polybius.Cicero Cultura romana si spiritul roman s-au dovedit a fi mai pragmatice in comparatie cu spiritul vechilor greci. Romanii au fost mai mult inclinati spre domenii cu aplicabilitate imediata. Cu toate acestea, in gandirea politica a fost necesara o aplecare mai consistenta, intrucat dupa ce Statul Roman si-a intins teritoriul, era nevoie de o justificare teoretica a noii situatii politice. Astfel, din cultura elenistica, sinteza a civilizatiei persane si a celei grecesti, care in plan politic a avut drept cauza divizarea Imperiului lui Alexandru Macedon, romanii au preluat elemente din gandirea stoica. Geneza acesteia a avut punct de plecare in pierderea importantei polis-ului grecesc, forma perfecta a comunitatii la Aristotel. Grecul Polybius, un grec latinizat, asa cum l-a numit mai tarziu gandirea politica moderna, gasea ca cheia succesului Romei era guvernamantul sau mixt (12). Geneza statului roman, asa cum el era la momentul la care istoricul si-a petrecut 17 ani din viata ca ostatic, se regaseste in impartirea inteleapta a puterii. Ideea nu era noua, intrucat Platon, ca si Aristotel, o sugerase in dialogurile sale, dar Polybius a dezvoltat-o mai mult decat predecesorii sai. Republica Romana era un guvernamant mixt, spunea el, deoarece nici o singura persoana, nici mai multe, nici cei multi nu detin excesiv puterea. In schimb, Republica amesteca sau echilibra aceste trei regimuri intr-un mod in care erau pastrate partile lor bune, evitandu-se defectele lor. In loc sa

acorde toata puterea unei singure persoane, catorva sau oamenilor obisnuiti, Republica Romana a impartit puterea intre ei. Astfel poporul ca intreg exercita un oarecare control asupra deciziilor politice prin adunari dar la fel faceau si aristocratii care controlau Senatul. Apoi, in locul unui monarh, Republica se baza pe consuli pentru implementarea politicilor. Fiecare il controla pe celalalt, iar rezultatul era o forma de guvernamant libera, stabila si de durata. Conceptia ciceroniana asupra politicii este, mai intai si intai, o conceptie morala (13). Indeplinim o datorie atunci cand ne consacram ei. Virtutea, spune Cicero, consta, integral, in fapte. Ori, cea mai inalta fapta este guvernarea cetatii. A conduce treburile publice inseamna cea mai frumoasa functiune a intelepciunii, a experientei si a virtutii. Politica este opera omului de bine. A juca un rol in viata publica este, in gandirea ciceroniana, o datorie morala, cu toate incovenientele si pericolele care pandesc pe cei care au asemenea inalta indeletnicire. Patria revendica in serviciul sau cea mai mare parte si cea mai inalta din fortele sale, adica tot ce are mai bun sufletul nostru, spiritul nostru, inteligenta noastra. Caci numai asa, Statul o data servit sub diversele forme ale actiunii civice, restul cetatenilor poate sa se consacre vietii private. Pentru omul de bine cea mai funesta dintre dizgratii este aceea sa se supuna unui om rau. Ori rautatea va triumfa cu necesitate daca oamenii de bine se abtin, si Republica se va sfarama in bucati. Daca faptul guvernarii cere de la oameni asa mari calitati, autoritatea nu este prin ea insasi un fapt al omului (14). Existenta sa nu rezulta din calitatile eminente ale unei personalitati exceptionale chemate sa si le exerseze, ci datorita faptului social, sau mai exact, faptului civic cum spune Aristotel. Si asta pentru ca exista un popor, pentru ca acest popor este organizat in cetate, unde este necesara o putere. Aceasta necesitate este inteleasa de Cicero precum la Stagirit, nu ca o fatalitate penibila, ci mai degraba ca o fericita necesitate a vietii omenesti. Autoritatea este elementul poporului, res publica. Cicero insista astfel asupra notiunii de popor careia ii da o definitie de multe ori reluata si discutata. Sub acest termen el intelege nu o asa-zisa adunatura de oameni, o multime, o turma, o hoarda. Ci un grup numeros de oameni asociati unii cu altii prin aderarea lor la o aceeasi lege si printr-o anumita comunitate de interese. Cauza acestei asocieri de oameni nu este slabiciunea lor, teama lor fata de semeni sau de animale, ci propria lor natura. La Cicero, precum la Aristotel, reuniunea oamenilor este un fenomen natural, in sanul careia se dezvolta esenta fiintei umane. Statul civic sau civil nu provine deci dintr-o conventie initiala. Nu exista contract social. Constituirea Statului rezulta din fenomene cu caracter teritorial,

de natura geografica: un loc care a fost ales, o pozitie forte ameliorata, de regula, prin munca oamenilor. Burgul fortificat a nascut un oras (urbs) si in jurul acestui oras s-a format statul, o multime de case, care separa templele si pietele de folosinta comuna.Fundamentul cetatilor nu este un eveniment imaginar ci istoric. La un moment dat o pozitie se impune oamenilor din jur; un om aduna acolo o populatie, si orasul isi intinde dominatia asupra vecinatatii. Pe de alta parte, o autoritate permanenta, un guvernamant va fi un lucru necesar. Rolul fondatorului este capital, dar tine mai putin de personalitatea sa decat de natura lucrurilor, de datele psihologice si materiale care sunt puse in opera. In Republica Cicero spune: La noi Statul se constituie nu prin geniul unuia singur, ci printr-un fel de geniu comun a numerosi cetateninu in cursul unei vieti de om, ci pe parcursul urmat de generatii in timpul a multe secole. Puterea statului depaseste cu mult individul, oricat de genial ar fi acesta. Este nevoie de efortul unui popor, timp de generatii, pentru a duce puterea politica la gradul de perfectiune. Bibliografie: (1) Leo Starauss, Cetatea si omul, Editura Polirom, 2000, pag.21; (2) Mica enciclopedie de politologie, Editura Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti, a977, pag. 197; (3) Platon, Republica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1986, pag. 135; (4) idem, pag. 138; (5) Leo Strauss, op.cit., pag. 9; (6) Mica enciclopedie de politologie, pag. 196; (7) Marcel Prelot, Georges Lescuyer, Histoire des idees politiques, Dalloz, 1975, pag. 37; (8) Alexandru Dutu, Histoire de la pensee et de mentalites politiques europeennes, Editura Universitatii din Bucuresti, 1997, pag. 27; (9) Denis Collin, Marile notiuni filosofice.2.Societatea, puterea, Statul, Institutul European, 1999, pag.11-12; (10) idem, pag. 13; (11) idem, pag. 15; (12) Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Editura Polirom, 2000, pag 40.